nu te-ai apropiat de mine ca un om, ci ca un cutremur care încă nu a decis dacă să dărâme totul sau să lase pereții în picioare.
miroseai a promisiuni neduse până la capăt & a răni vechi, ascunse sub piele. m-am lăsat prins, deși știam nu voi mai scăpa niciodată.
m-ai privit cu o intensitate care nu caută răspunsuri, ci doar supunere & nu mi-ai cerut să vin spre tine. m-ai tras cu privirea, cu respirația, cu felul în care tăceai
când m-ai împins pe pat, nu ai vrut să mă iubești. ai vrut să mă rescrii literă cu literă. palmele tale erau cerneală, buzele tale o radieră care tăia propozițiile prea lungi. ai mușcat din mine acolo unde eram fragil și ai lăsat în urmă semne care nu erau dovezi, ci adevăruri.
am simțit cum fiecare gest pe care îl faci rupe straturi din mine: piele, tăcere, frică, amintiri. am rămas doar un corp disponibil, fără trecut, fără viitor.
& tu m-ai locuit ca pe o cameră abandonată, aprinzând lumina în colțurile unde nici eu nu îndrăznisem să fac lumină. nu am mai știut dacă faci dragoste sau mă exorcizezi.
dar în gura ta, în respirația ta, în mișcarea ta lentă și sigură, m-am simțit ars & mântuit în același timp.
era mai mult decât dorință. era o liturghie în care sfinții lipseau și tot ce rămânea era febra trupurilor.
când am rămas nemișcați, lipiți, transpirați, am înțeles că nu te voiam pentru ce îmi dădeai, ci pentru ce îmi luai. pentru liniștea pe care o smulgeai din mine & o transformai în sunet. pentru că doar așa mai știam că trăiesc.
