era trecut de miezul nopții când a intrat în cameră cu pas moale, ca și cum călca pe o promisiune încă nerostită. pielea îi mirosea a ceva interzis, a tutun stins cu vin roșu & dorință ținută prea mult între dinții încleștați. nu purta parfum sau poate unul pe care doar carnea putea să-l recunoască.
și-a pus ochelarii pe măsuță și m-a privit așa cum am văzut-o uitându-se la un cuvânt pe care nu e sigură că îl înțelege, dar totuși îl rostește în gând.
și-a scos încet inelele, amintirea dureroasă, de care știam că nu se desparte niciodată. acum voia să uite de toate, cât să-și aducă aminte cine e fără durere.
o cicatrice veche, rămasă după o rană care n-a știut dacă să se vindece sau să se deschidă mai mult. a îngenuncheat lângă mine, de parcă realitatea nu mai avea decât o singură regulă: atingerea. i-am simțit genunchii apăsând în podea, durerea ei infiltrându-se în dușumeaua din camera mea & între noi a crescut o liniște grea, densă, ca într-o cameră în care ți-ai fumat mințile.
m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie rostită. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nescris. în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână.
mi-a spus: nu mă învăța ce să simt și abia atunci am știut că a venit momentul.
m-a mușcat.
nu de carne, ci de timpul dintre noi. de tăcerea aceea care rămâne după ce trupurile se termină, dar încă nu vine somnul. acolo, în fanta aia de realitate care nu e nici vis, nici amintire, doar un suspin care se rotește între doi oameni care n-au știut niciodată ce caută unul în celălalt.
am știut că dacă o ating din nou o să dispar. nu tragic, ci ca atunci când cineva stinge lumina fără să spună nimic.
nu tot ce atingem trebuie să rămână al nostru, mi-a spus, zâmbind într-un fel care promitea prea mult, dar cerea prea puțin.
între noi mirosea a piele fierbinte și a poezie neterminată. a cafea neagră, a ploaie care nu vine niciodată când trebuie, dar care totuși udă pământul exact unde doare mai tare, a vin roșu sec și cenușă.
“nu toate oglinzile trebuie să ne arate fețele. unele doar ne reflectă dorul.”
mereu mi-a lăsat impresia asta. mereu, când se uita la mine în oglindă, cu ochii împăienjeniți, privirea ștearsă de patimă, am crezut că o să o fac să rămână.
am gustat-o cu toată setea de lume, cu toate rugăciunile nerostite, cu toată poezia care nu se scrie cu stiloul, ci cu salivă & gemete înăbușite în pernă. se încorda sub mine, se frângea & se refăcea la fiecare mișcare.
animal care a înțeles că nu mai are nimic de apărat.
și era frumos. aproape tragic, cât de frumos. pentru că nu cerea nimic. doar primea. cu trupul. cu tăcerea. cu fiecare mușchi care se strângea în jurul meu.
am rămas acolo, lipit de ea, cu obrazul pe abdomenul ei ud, simțind cum mi se lipește sufletul de pielea ei.
e vorba despre sex. despre putere. despre golul ăla dintre alegere și predare, despre clipa în care spui „da” fără să scoți vreun sunet.
rugăciune care nu mai știe ce cere.
