Cum a apărut Ursei la noi în familie, nu mai ştiu să spun exact. Într-o zi de iarnă cred că a venit tata cu el în buzunarul de la pufoaică. Îl găsise în curtea I.M.U.M.-ului, zgribulit şi amărât. Milos cum era tata, nu l-a lăsat inima să-l abandoneze acolo, l-a luat la noi.
Era un căţel nici mare nici mic, nici maro nici cafea cu lapte, cu urechile nici blege nici ascuţite.
A crescut şi distracţia lui preferata era să vină la grădiniţă când mă ducea bunica la prânz sau când mă lua seara. Asta în timpul lui “liber”, pentru că în rest, batea cartierul cu Capelca lu’ Babai Feuzi.
A tot venit cu noi, pâna când, într-o zi, tata, a observat că se descurcă singur şi de atunci el a fost responsabil să mă ducă şi să mă aducă de la grădiniţă. Am primit indicaţii precise să nu plec spre casă până nu vine Ursei, să nu trec strada dacă nu mă lasă Ursei, să îmi “ascult bodyguardul” personal, orice ar fi.
Era un fel de vedetă a grădiniţei, toţi ciutanii se uitau invidioşi, in timp ce bunicile le ştergeau mucii de la nas, cum eu plec doar cu caţelul acasă.
Singura grija a părinţilor mei era sa îi descuie poarta la ora stabilită şi Ursei venea glonţ spre grădiniţa. Eu il aşteptam pe scări până apărea, şi plecam amândoi. Nu de puţine ori m-a apucat cu dinţii de pantaloni şi nu mă lăsa să trec strada dacă el nu considera că este timp suficient.
Intr-o zi, am stat şi l-am aşteptat o grămadă de timp. Ursei al meu nu mai apărea. Au plecat toţi copiii de la grădiniţă, m-am aşezat pe trepte şi nu am îndrăznit să plec spre casă. Părinţii mei, uitaseră să descuie poarta, nu au văzut nici căţelul sărind disperat pe poartă, decât când era deja târziu. I-au deschis într-un final poarta şi Ursei a plecat spre grădiniţă.
Nu ştiu cât am stat acolo…poate o oră, sau mai mult. La un moment dat, l-am vazut pe tata, venea cu pas grăbit dintre blocuri. A stat acasă şi când a văzut că trece o grămadă de timp şi nu mai vin, s-a gândit la ceea ce e mai rau.
M-a luat de mână cu ochii în lacrimi şi am plecat amândoi spre casă, pe drum ocolit. Mi-a spus că vrea să-mi arate în parcul spitalului un arici. I se păruse că semănă cu fostul nostru arici, cel care fugise de curând de acasă.
Evident că nu am găsit acolo nicio lighioana. Mai târziu am aflat că tata nu vroia să-l văd pe Ursei zdrobit de o maşină în mijlocul drumului.
