Despre oameni buni și iubiri greșite
(varianta pentru cei care au plâns în baie, dar au ieșit la lumină cu eyelinerul intact)
Acum niște ani am fost foarte mândră când mi-am luat o pereche de balerini cu inimioare roșii. Îi botezasem “pantofi de alergat după Prinț”. Găsisem prințul, dar balerinii mei noi nu au fost de ajuns ca să-l prind din urmă. La un moment dat au început să mă strângă, iar acum îi mai port când și când, doar dacă știu că nu am de mers foarte mult pe jos.
După fiecare dintre cele două intervenții pe creier mi-am cumpărat câte un inel. Le port mereu, unul lângă celălalt, ca să nu uit. Mi se mai întâmplă uneori să uit că am fost on the other side și m-am întors mai bună la suflet (cred), dar, ca să fiu cinstită, oleacă cam derutată.
Derutată de oameni, de mine și de locul meu în lume. Îți mai dă rateuri cârma, dar până la urmă îi dai de cap.
Azi mi-am luat o pereche nouă de pantofi. Cu toc. Cine mă cunoaște știe că pentru mine asta e echivalentul unei acrobații mortale, but fuck it. I-am botezat “pantofi de alergat după mine”. Nu mai au inimioare, dar au tocuri, iar asta înseamnă mult – if you know how to read into it.
Acum vreau să vă povestesc despre oameni buni, trăzniți de soartă sau nu, dar care încă mai poartă pantofi cu toc, nu armură.
Oamenii buni rămân, sau cel puțin așa zicea un status de pe Instagram, scris cu un font caligrafic pe un fundal cu fluturi. În realitate, oamenii rămân cât le e comod. Sau până când aud „AVC”, „două operații pe creier” și „sunt ok, dar uneori obosesc după patru scări și un gând”. După aia zic: „Ești foarte puternică.”
Și dispar.
Dar despre asta am mai povestit și, cu siguranță, voi mai vorbi.
Am fost sinceră, am fost vulnerabilă, am fost deschisă, ceea ce, în lumea asta, e echivalent cu a te prezenta la război în rochie vaporoasă și cu flori în păr. N-ai nicio șansă, dar măcar miroși frumos.
Dar eu chiar cred că oamenii buni, ăia cu adevărat buni, rămân. Uneori în ciuda lor înșiși – și despre asta vreau eu să scriu, de fapt. Despre oamenii care rămân în relații, de orice fel ar fi ele, care le-au rămas prea mici.
Apoi, dacă nu aveți răbdare să citiți până la capăt, puteți sări la ultimele trei rânduri și vă scutiți de a pierde timp prețios.
Oamenii buni rămân.
Rămân pentru că, na, așa sunt ei. Cred că dacă iubesc destul de tare, celălalt o să se trezească într-o zi cu revelația supremă: „Doamne, ce om minunat am lângă mine, hai să nu-l mai tratez ca pe o anvelopă de rezervă!” Spoiler: asta nu se întâmplă niciodată.
Rămân chiar și atunci când ar trebui să fugă, chiar și când totul doare, când liniștea din suflet și din telefon e grea ca o rugăciune neterminată și inima le bate ca o tobă stricată. Rămân pentru că așa au fost învățați: că iubirea se dovedește prin răbdare, că loialitatea e un semn de caracter, că oamenii merită șansa de a fi înțeleși. Dar nu le-a spus nimeni că iubirea nu e același lucru cu martiriul, că nu trebuie să devii sfânt pentru a fi iubit.
Dar oamenii buni speră. Sunt visători cu răni în palme, care cred că pot resuscita suflete cu pupici pe frunte și glume intelectuale.
Oamenii buni au obiceiul de a iubi potențialul. Nu omul din fața lor, ci omul care ar putea fi, într-o zi, dacă s-ar schimba. Dacă ar vrea. Dacă ar înțelege.
Așa că rămân. Și se frâng pe tăcute, bucățică cu bucățică. Până când, într-o zi, nu mai recunosc nimic în oglindă. Se agață de potențial. Acel cuvânt magic care, în relații, e cam ca termenul „îmi pare rău” într-o ceartă cu un narcisist: sună promițător, dar nu duce nicăieri.
Și nu, nu sunt fraieri. Sunt doar… oameni care au uitat că nu trebuie să dovedești că meriți iubire, că, dacă e nevoie să demonstrezi, e deja pierdută treaba.
Învățarea vine lent, dar sigur. Vine cu terapie, playlisturi triste și conversații cu prieteni care ți-au zis de la început „nu mi-a plăcut”. Dar tu, evident, știai mai bine.
Oamenii buni învață că nu toată lumea iubește la fel, că nu toți care spun „rămân” chiar vor să construiască, că unii iubesc doar cât le convine și că dragostea aia mare, sănătoasă, reciprocă… nu se simte ca o luptă, ci ca o gură de aer proaspăt.
M-am întrebat de multe ori de ce rămânem în relații care ne subminează, care ne dezintegrează încet. De ce nu plecăm la primul semn că nu e bine? De ce iertăm? De ce sperăm? De ce continuăm să credem în cineva care ne arată că nu ne respectă?
Poate pentru că, pe undeva, încă mai credem că dacă noi am fi la pământ, cineva ar rămâne pentru noi.
Plecarea? Plecarea vine greu. Vine după nopți în care se uită în tavan și fac inventarul tuturor momentelor în care au fost luați de proști și au zâmbit. În care au tăcut. În care s-au anulat, doar ca să păstreze pe cineva care nu voia să fie păstrat, ci posedat.
Și când pleacă, o fac cu clasă. Îmbrăcați cu hainele alea bune, cu rujul roșu pe buze, cu vocea calmă și mesajul scurt: „Ai grijă de tine” sau poate fără cuvinte.
Traducere: „Nu meriți nici măcar un scandal.”
În spatele plecării se află, desigur, o rană care urlă.
Dar și o demnitate care se scutură de praf, își pune pantofii cei buni (cu toc) și spune: „Gata!”
Oamenii buni învață greu. Pentru că speranța moare ultima și, la ei, e legată cu lanțuri groase de inimă.
Dar învață. Într-o zi, învață că iubirea nu ar trebui să doară. Că relațiile nu sunt câmpuri de luptă și dragostea nu se cere, nu se cerșește, nu se negociază la nesfârșit.
Într-o zi, învață să nu mai caute semne în jumătăți de gesturi, să nu se mai prindă de oamenii care vin către ei cu mâinile ocupate, să nu mai construiască case din promisiuni goale.
Și, cel mai important, învață să rămână – cu tot ce au – lângă ei înșiși.
Pentru că, la final, nu e vorba despre cine a plecat sau cine te-a iubit prost.
E vorba despre cum ai reușit tu, în ciuda tuturor dărâmărilor, să rămâi întreg, chiar și cu inima peticită, chiar și cu amintirile care dor.
Și, mai ales, e vorba despre cum ai învățat să nu mai oferi dragoste ca pe o ultimă felie de pâine în deșert, ci ca pe un dans, unul în care ambii știu pașii, și nimeni nu te calcă pe suflet.
Și atunci se întâmplă ceva magic. Oamenii buni devin oameni întregi. Nu doar buni.
Și poate că data viitoare nu o să mai iubească pe cineva care nu știe să primească.
Și dacă nu? Ei bine… mai scriem un text.
Și ne asigurăm că avem tocurile potrivite – nu pentru dramă, ci pentru drum.
