Mi-ai spus că ploaia o să spele tot. Uite, plouă deja din ce ȋn ce mai tare…
Tablourile atârnau plictisite pe pereţi, martore tăcute ale unori vremuri mai bune care, poate se vor mai ȋntoarce ȋntr-o zi. Cine ştie…
Îţi aminteşti când m-ai dus prima oară la casa de sus, de pe deal? Am văzut acel apus, parcă şi acum, după atât de mult timp ȋmi vine să spun că este cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.
– Câte ţigări ai fumat astăzi? L-am ȋntrebat uitându-mă la scrumiera plină, iar el la fel de absent ca şi până atunci, se uita ȋn continuare la tablourile prăfuite de pe perete. Ce-o fi ȋn mintea băiatului ăstuia? Pe mine mă chinuie iar gândul la bunică-su şi el e departe. Parcă nu ȋl mai recunosc de când s-au despărţit.
M-am trezit târziu ȋn acea dimineaţă tomnatică; erai acolo şi mă priveai. Aproape că m-am speriat, sau poate că doar m-am fâstâcit. Mi-ai şoptit: Bună Dimineaţa, soare…şi parcă ploaia spălase deja tot, aşa cum promisesei.
– A ȋnceput să ningă. Viscoleşte de-a dreptu’. Nu vrei să aprind focul ȋn sobă? Şi nu, nu ştiu câte ţigări am fumat astăzi.
Mereu ȋmi alegeam masa de la geam. Îmi plăcea să privesc trecătorii şi să ȋmi imaginez ce planuri au ȋn ziua aia, ȋncotro merge fiecare şi mai ales cine-i aşteaptă acolo. Tu mă lăsai să tac. Mereu mi-a plăcut asta la tine. Ştiai că ȋn mintea mea se ȋntâmplă un milion de poveşti şi mă lăsai să le scriu ȋn linişte.
E aproape primăvară de’ acum, ȋi spuse. Am văzut nişte ghiocei ȋn faţa balconului. Culege-i şi du-te la ea. Spune-i. Eu sunt prea bătrână să mă mai bucur de ei. Ţie ȋţi vor fi de mai mare ajutor. Spune-i tot ce ai pe suflet şi du-i ghioceii ăia. Hai, du-te!
Mi-am făcut curaj şi am păşit. Era ȋntuneric, un miros greu parcă mă apăsa. Am privit ȋn jur şi nu era nimeni, doar o ţigară nestinsă şi mult roşu rubiniu.
S-a dus la fereastră şi ȋn spatele lui a auzit scăpăratul brichetei. Bunica ȋşi aprinsese şi ea o ţigară, se pare. Ghioceii erau acolo. Poate până la urmă nu e deloc o idee rea să-i culeagă şi să se ducă să-i spună. Tablourile atârnau ȋn continuare plictisite pe perete, bunica fuma pierdută cu gândurile ei…
Ţi-am cântat la pian aseară piesa ta preferată; mi-ai zâmbit lung, mi-ai strâns părul ȋn pumn şi m-ai sărutat apăsat pe frunte.
Da, o să mă duc! Aşa e cel mai bine. Ce s-ar mai putea ȋntâmpla?
By Andreea Iancu & Elena Manolache
– Hai să ne jucăm de-a scrisul, vrei?
– Vreau. Cum facem asta?
– Uite, luăm o coală, tu scrii o propoziţie, orice ȋţi trece prin cap, ȋmpătureşti hârtia să nu văd ce ai scris, scriu eu o propoziţie, o ȋmpăturesc să nu vezi tu şi tot aşa. Facem un exerciţiu dadaist şi vedem la sfârşit ce iese. Ok?
– Ok
Ne-am jucat şi a iesit. Înainte să despăturim hârtia am avut aşa, parcă emoţii. Ne luceau ochii amândurora şi abia aşteptam să citim.
A ieşit surprinzător de frumos, aproape cursiv, de parcă am fi scris aceeaşi poveste fără să ştim. Într-un fel, aşa a şi fost. Am scris aceeaşi poveste.
Mulţumesc Elena Manolache!!!
De acum provocarea o să fie să ghiciţi care fragment este scris de fiecare dintre noi 😉
as zice scrisul italic Iancu
🙂 thx pt parere
Mai asteptam și alte variante până să anuntam câștigătorul 😉
eu zic ca Italic-Elena 😀