SKIN ON SKIN

Ţi-am închis geamul. Îţi era frig. Mereu îţi e frig şi mă scoţi din minţi. Am închis ochii şi mi-am amintit de iarna trecută, când îţi era frig şi mă ţineai în braţe sub pături, când îmi spuneai poveşti cu miros de vară şi ceai, şi eu nu ştiam cum să fac să pândesc un colţ de pled pe care să-l pot ridica, să strecor afară mişeleşte, măcar degetul mic de la piciorul stâng. Să iau aer cu o unghie, cu un centimetru de piele, piele pe care cu greu reuşeam să o salvez de tine. Baby, aşa îmi place să te simt…aşa skin on skin cum spun ăştia-n filme, să mă lipesc de tine şi să te simt. Atât. Îmi place de mor.
Şi eu nu ştiam cum să fac să-mi aerisesc măcar un fir de păr, un centimetru de piele. ˝Baby, asta nu este skin on skin, e sobă on sobă, mă sufoc, n-am aer˝. Te uitai urât la mine şi-mi întorceai spatele. Tăceai. Asta mă enerva şi mai tare. ˝Băi, vreau doar să mă dezvelesc, nu să te opreşti din povestit˝. Nu pot să povestesc decât skin on skin. Ce căcat de poveste e asta în pătură. Nu mă inspiră. Nu merge. Şi tăceai. Niciodată nu am ştiut dacă te supărai pe mine sau te alintai pur şi simplu.
Ţi-am închis geamul cu inima strânsă, parcă mă cuprinsese brusc teama, să nu intre o pală de vânt pe fereastră şi să mi te spulbere, să spulbere ce mi-a mai rămas din tine. Am privit cu teamă spre perdelele albe, dar au rămas nemişcate, cuminţi, la locul lor. Aşa că mi-am făcut curaj şi am ieşit.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce să fac cu mâinile, să-mi găsesc cumva locul, rostul, într-o casă străbătută de nelinişti, de gândul că dacă mă uit mai atent o să te văd în jurul meu în mii de fărâme.
Am făcut cafea. Nu aş fi băut neapărat, dar ştiam că aşa o să te fac să vii lângă mine, o să te fac să vii să mă iei în braţe, o să mă uit strâmb peste umăr la tine şi tu o să spui nu pare suficient de tare…şi nici de dulce. ˝Ete na, da’ cum ţi-ai dat tu seama?˝ După miros o să spui, şi o să râzi înfundat cu nasul îngropat în spatele meu. Skin on skin baby? ˝Skin on skin!˝
Ce rahat o ţin într-una cu baby? Tu nu vorbeşti aşa.
Câteodată mi-ar plăcea să te văd cum te pisiceşti, că în dimineaţa aia când ai mieunat la mine din pat Baaabbbbyyyy, faci tu cafeaua, te rooooog, mi-e prea lene să mă ridic. Îmi placi aşa cu asperităţi şi ţepoşenii, îmi placi că tre’ să lupt să te ghicesc; că mă laşi să te ghicesc numai când ai tu chef. Te-am întrebat odată ce naiba e în sufletul ăla al tău şi mi-ai zis ciulinii bărăganului. ˝Ce să înţeleg eu de aici?˝ te-am întrebat. Ce vrei, mi-ai spus şi te-ai ridicat să-ţi aprinzi o ţigară.
Am pus cafeaua în cana ta galbenă preferată şi am aşezat-o pe pervazul ferestrei deschise. M-am întors cu spatele, să te las să mă surprinzi, să te las să vii tiptil, să-ţi îngropi faţa în spatele meu şi să spui nu-i nici suficient de tare şi nici dulce. E un sacrilegiu ce faci tu, nu cafea. Mă amuză fixurile tale în ale cafelei. Nu-ţi place, de fapt, decât aşa cum o faci tu. Da’ nu contează, aşa-i? O bem skin on skin! Şi o să te mângâi de-o părere pe păr, până să apuci să-mi spui hai să nu o dăm în sentimentalisme că nu ni se potriveşte. Dar eu cred că ţi s-ar potrivi. Mai ales, ţi s-ar potrivi să stai o clipă locului, să taci când îţi spun eu şi să mă laşi să te mângâi, măcar de-o părere pe păr, în timp ce bem cafeaua skin on skin.
Am vrut să te strig, să îţi arăt porumbeii de la streaşină, dar am tăcut când mi-am dat seama că o să vii şi o să spui băi ia uite cum se giugiulesc. E greţos. Şi m-aş enerva iar pe tine că ştiu că-ţi plac jivinele de toate felurile şi ai zice numai aşa, să nu cumva să cred eu că dacă îţi plac e vreun apropos sau să te aperi tu repede, să nu bat eu vreun apropos şi te-ai arici instantaneu în timp ce ai arunca priviri furişe la porumbei, şi eu aş vorbi cu tine. Şi te-aş întreba ˝băi da’ ce naiba faci? Cu tine vorbesc. Poţi măcar să te uiţi la mine?˝ Şi tu mi-ai spune la tine mă uit, doar că nu îţi dai tu seama.
Din cana ta galbenă se ridică aburii cafelei, mă uit la ei până nu mai ştiu care sunt norii şi care sunt aburii care se ridică din cana ta galbenă, dar cred că ar fi simplu să mă prind. Norii nu miros a cafea, a cafea care urmează să fie băută skin on skin baby?…˝skin on skin˝. Şi vii spre mine tiptil, te simt în tremurul uşor al aburului de cafea. Îţi îngropi faţa în spatele meu, mă săruţi pe omoplaţi, spui ce bine miroase şi ai hainele pe tine.

I Fragment dintr-o poveste inventată de iubire

SEARA ÎMI SPUN POVEŞTI

În fiecare seara îmi spun poveşti. 
De când mă ştiu îmi spun poveşti. Altfel nu pot să adorm. În afara serilor din copilărie când îmi citea bunica “1001 nopţi” şi adormeam dusă, nu am avut parte de poveşti la capul patului, a trebuit să învaţ să mi le spun singură ca să mă pot odihni.
Eu nu visez. Mi-e tare ciudă, dar nu ştiu cum să schimb asta. Visez rar şi zbuciumat, nu-mi amintesc dimineaţa ce am visat, de cele mai multe ori este un chin. Îmi dau seama că visez, că visez lucruri groaznice, mă stradui să mă trezesc şi adesea îmi este teama să adorm la loc, pentru că grozăvia continuă de unde am lăsat-o. Rareori este altfel.
Când eram mica visam mereu aceeaşi monstruozitate, în fiecare seara. Ajunsesem să refuz să dorm. Nu le-am spus alor mei pentru că, undeva în mintea mea prinsese viaţă gândul că dacă le spun, se va întâmpla.
Cam atunci am început să îmi spun poveşti. Mă strădui să rămân trează cât mai mult timp să am răgaz de povestit. Uneori îmi dau seama ca şoptesc, alteori mi se întâmplă să plâng, să ţip mut în întuneric. Cele mei frumoase poveşti mi le-am spus atunci când, ghemuită pe partea mea de pat ascultam respiraţia monotonă a bărbatului de lângă mine.
Rescriu ceea ce mi se întâmplă peste zi, aşa cum mi-aş fi dorit să se întâmple; în poveştile astea am mereu replicile le mine, prezenţă de spirit şi idei geniale. Îmi scriu viaţa aşa cum mi-o doresc, îmi pun ochelarii de visătoare (nu ăia cu lentile groase de fiecare zi) şi redesenez tot. Îmi scriu dramele şi tragediile, îmi compun poveştile care vor umple cândva cărţi, îmi scriu poveştile de iubire care nu s-au întâmplat încă, reînvii oameni care nu mai sunt pentru a le putea spune şi lor, pentru a îi mai simţi încă o dată aproape, călătoresc mult, îmi povestesc mirosuri şi culori, ca atunci când încerci să le povesteşti unui copil care nu le-a cunoscut înca.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Nu încerc să mă mint. Încerc să îmi spun poveştile de care nu am avut parte, încerc să îmi imaginez alte vieţi, unele ale mele, posibilele mele vieţi dacă aş fi ales alb în loc de negru, poveştile mele posibile, însă improbabile. Câteodată, nici măcar nu sunt eu acolo, e geamăna mea mai bună, prietena mea imaginară, acea Andreea care ştie şi poate orice, acel personaj posibil, dar improbabil, cu un milion de nume şi de vieţi.
Uneori, poveştile mele au fost atât de reale încât în zilele ce au urmat s-au întâmplat “în carne şi oase”. Nu mi-am imaginat niciodată că am vreun dar premonitoriu, ştiu că nu eu eu sunt cea care face să se întâmple, însa m-am speriat atât de tare, încât dupa aceea, timp de câteva săptămâni am renunţat să îmi mai spun vreo poveste.
M-am temut, la fel ca atunci în copilărie, că undeva, în timp şi spaţiu se poate crea o breşă către un univers paralel, unde orice se poate întâmpla, unde totul devine posibil, iar eu voi rămâne captivă acolo. Nu mi-am mai spus poveşti o perioada apoi, ca într-un ritual, vechiul obicei revine, teama piere undeva într-un fum şi mă regăsesc povestaşa de fiecare seară.
De multe ori deschid ochii brusc, ca pentru a găsi lângă mine pe cineva, pe tata, vreun prinţ venit de cine ştie unde, bunica cu macrame-ul in mână, orice, pe oricine. De fiecare dată, lumina lunii strecurată printre perdelele galbene din balcon arunca umbre ciudate în oglinda de lângă pat, de fiecare dată e o  linişte groasă care pare că tocmai s-a închis în urma cuiva.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Cred atât de tare în ele, încât dimineaţa mă trezesc cu mirosul poveştii în nări, cu conturul unui profil în vârful degetelor, cu mângâierea unei şuviţe pe tâmplă, cu un aer străin lângă mine.

Citisem undeva, când eram copil, că atunci când visezi devii nemuritor. La început mi-a fost un pic ciudă că eu nu ştiu să visez, apoi, ca într-un vis, am început să îmi spun în fiecare seară poveşti.

…sau cum m-am împrietenit cu Cortazar

ATÂT DE MULT

Mi-am adus aminte astăzi de vorba cuiva: „multă lume greşită”…fundamental greşită…cel puţin în opinia mea, conform criteriilor în funcţie de care judec eu astfel de lucruri. Ultimele câteva zile m-au făcut să îmi reamintesc de lucruri care mă revoltaseră de-a lungul timpului şi pe care am început să le uit din cauza altor mult mai importante şi stringente probleme, dar care acum, parcă pălesc, parcă şi-au pierdut din ţepi şi din otravă.
Atât de multă muzică frumoasă s-a făcut de-a lungul timpului, încât parcă nicio clipă nu trebuie pierdută. Zicea cineva că nu-i înţelege pe cei care merg pe stradă şi în autobuz cu căştile în urechi, pentru că pierd o felie săvuroasă de viaţă reală, de discuţii şi fărâme din realităţile altora. Astăzi, mi-am uitat „muzica” în rucsac, astfel încât mi s-a aplecat copios de la o felie de viaţă de care m-aş fi lipsit bucuroasă: domniţa din spatele meu, lipită de mine, cât era ea de lungă şi eu de scurtă, îşi flencănea guma de mestecat în pauzele de conversaţie la telefon, conversaţie formată exclusiv din „fată, da fată”. Mulţumesc frumos, promit să am mai multă grijă de acu’ încolo, iar căştile mele vor fi acolo unde ne place mai tare…şi mie şi lor.
Mă uitam zilele trecute la nişte oameni atât de frumoşi pe exterior şi atât de găunoşi pe interior încât mi-am dat seama cu adevărat că nicio clipă nu aş schimba asimetria feţei mele, ochiul meu pe jumătate închis, cu frumuseţea lor rece şi sprijinită pe nimic. Dacă nu există ceva dincolo…nu are sens, nu mă interesează. Mulţumesc.
Am ascultat nişte oameni cărora atât de mult le place să ridice tonul, să se contrazică şi să se aricească din nimic, atât de tare le place să ia totul personal, să se contrazică şi să se ia la harţă, încât mai mult preţuiesc tăcerile mele, parcă aşa inutile sunt cuvintele câteodată, aşa de puţin te învaţă.
Am văzut atât de mulţi oameni aşa de urâţi, aşa goi şi plini de măşti, încât mai tare îi iubesc pe oamenii din jurul meu. Sunt aşa de frumoşi şi de curaţi, şi sunt atât de mândră de ei, de fiecare în parte, încât parcă nu-mi vine să cred că sunt atât de norocoasă, că am atras atât de mult frumos lângă mine. Mă bucur că am avut la momentul potrivit suficient de multă minte încât să arunc balastul în mare.
Atât de multe sunt lucrurile pe care le-am câştigat din cărţi, încât nu regret nicio clipă renunţările la care m-am supus de bună voie. Avea dreptate tata, o să ştie să-mi spună lucruri pe care el doar le simţea, nu ştia atât de multe cuvinte încât să mi le povestească. Abia acum, după ani de investiţii de timp, au început să-mi deschidă şi uşi.
Atât de multe amintiri frumoase, atât de mute poveşti am legate de foştii mei iubiti, incât nici macar o data nu m-am gândit la ei altfel decât cu duioşie si nostalgie.
Atât de multe sunt lucrurile pe care le mai am de învăţat, atât de multe poveşti de spus, atât de multe nopţi de poveşti şi de iubire, atât de multe melodii de ascultat, atât de multe de făcut şi de schimbat, încât îmi doresc să se întâmple cumva, o magie, să dispară atacurile de panică, să revină seninul, să mă trezesc cumva, nu ştiu cum, peste câteva luni, când totul se va fi terminat.