În seara aceea ai fost ultima persoană care s-a urcat în avion.
Te-am privit de departe, cu ochiul plictisit al unui navetist. Te urmăream cum te fereşti de coatele neatente ale oamenilor care îşi puneau bagajele la locurile lor, te priveam cum te mişcai cu încetinitorul, în timp ce te uitai la marcajele de deasupra scaunelor căutându-ţi locul.
Pe măsură ce te apropiai, am realizat că scaunul de lângă mine este gol şi am început să-mi doresc, dureros de tare, să nu te opreşti undeva la mijlocul culoarului, să vii spre mine. Te chemam. La un moment dat te-am pierdut din vedere. Nu te-am mai văzut pentru câteva clipe. Te aplecaseși să saluţi un cunoscut şi am simţit, cumva, un nod în gât la gândul că te-ai oprit altundeva.
Ai reapărut brusc. De fapt, ţi-am văzut cămaşa de culoarea mentei, apoi te-am văzut pe tine. Zâmbeai. Dumnezeule, cum zâmbeai. Cred că în viaţa mea nu am văzut asemenea lumină într-un zâmbet.
Ai început să te apropii din nou de mine. Înaintai încet şi am realizat că te fixez cu privirea de o grămadă de timp. Deşi nu păreai că îţi dai seama, am încercat să mă uit în altă parte, în timp ce cămaşa ta de culoarea mentei se apropia înnebunitor, strecurându-se printre coate şi paltoane, printre pocnetele bagajelor aşezate la locurile lor.
Mi s-a oprit respiraţia când am văzut cu coada ochiului că ţi-ai aşezat geanta pe scaunul gol din dreapta mea. Ţi-am zâmbit sau poate doar mi-am imaginat că-ţi zâmbesc. Nu mi-ai aruncat nici măcar o privire, ți-ai scos cartea, telefonul şi căştile. Închid ochii şi îmi amintesc exact fiecare mişcare pe care ai făcut-o.
Dacă ai citi ce scriu acum, probabil că ai spune că este compunerea unui copil de clasa a cincea, dar simt nevoia să povestesc tot, să nu uit niciun moment. Nu îţi voi da niciodată să citeşti; parcă nu aş vrea să ştii fiecare respiraţie întretăiată care mi-a săgetat pieptul aşteptând să văd unde vei sta. Te-ai aşezat pe scaun şi ai închis ochii. Abia atunci am avut curaj să respir din nou, să inspir parfumul care venea dinspre tine, să te privesc pe furiş, de aproape. M-am uitat câteva minute bune la degetele tale care se odihneau pe coperta cafenie a cărţii și am încercat să-ţi memorez toate proeminenţele venelor, am încercat să-mi întipăresc în minte forma unghiilor tale şi felul în care îţi atârna ceasul pe încheietura mâinii. Nu te-ai uitat înspre mine nicio atunci. Ți-ai pus căştile şi ai început să răsfoieşti cartea cu destulă neatenţie. Probabil nu mai ştiai unde-ai rămas. Nu aveai semn de carte şi degetele tale mototoleau nervoase colţurile fără nicio vină ale hârtiei.
Mă rugam să vină un moment să se oprească muzica pe care o ascultai. Ajungeau până la mine acorduri răzleţe de rock şi nu-mi dădeam seama ce asculţi. Între timp, îmi frământam mintea să găsesc ceva să-ţi spun, să îţi adresez un cuvânt, ceva, orice, să te fac să zâmbeşti, să nu mai stau pe scaunul de lângă tine cu oasele lichefiate şi respiraţia sacadată.
Până la urmă, negăsind altceva mai bun te-am întrebat ce citeşti. Te-ai uitat fix la mine şi, fără niciun cuvânt, mi-ai arătat coperta cărţii. Ai zâmbit şi i-ai cerut stewardesei o cafea. Te-am întrebat cum îţi place cafeaua?. În cana mea galbenă, mi-ai răspuns şi nu ţi-ai mai ridicat ochii din carte câteva minute.
Apoi, brusc, ai început să îmi povesteşti, să vorbeşti cu mine de parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Au trecut orele şi stăteam aproape, tâmplă lângă tâmplă, povestind universurile dintre coperţile cărţilor noastre, cămaşa ta de culoarea mentei se lipise de braţul meu şi-i conştientizam fiecare fibră, fiecare cută care îmi ardea pielea.
„Care-i faza cu cana ta galbenă de cafea?”, te-am întrebat. Niciuna, mi-ai zis. Aşa îmi place cel mai tare cafeaua. Să o beau din cană mea galbenă, skin on skin. Dacă s-ar putea cu tine, ar fi perfect. Nu am ştiut ce să îţi răspund. Mă fixai cu privirea, pândindu-mi o tresărire, cât de mică. Îmi amintesc că ţi-am atins cămaşa de culoarea mentei cu vârfurile degetelor şi am tăcut. Au pierit toate cuvintele pe care aş fi vrut să ţi le spun. De fapt, nu au pierit. S-au aglomerat undeva pe drum, unele în altele, invitându-se timide unul pe celălat să îţi spună skin on skin să fie baby, skin on skin. Am reuşit într-un târziu să bâigui ceva… nu mai știu exact ce. Şi atât. Mai mult nu am mai ştiut ce să spun.
Am împărţit acelaşi taxi până acasă şi când m-am dat jos din maşină, cămaşa ta de culoarea mentei mirosea în noapte a cafea neagră fără zahăr.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire III
