– Băi, zi-mi şi mie ce să mai scriu. Zi-mi, că nu mai am absolut nicio idee.
– Hmmm… Ştiu sigur despre ce nu mai vreau să scrii. Nu mai vreau să scrii despre flori, fete, băieţi, iubiri pierdute, regăsite, moarte, ȋngropate, resuscitate, gusturi coclite, cenuşii şi altele asemenea, din coşul tău cu „bunătăţi”.
– Bine, numa’ să nu-mi zici să scriu despre cur, că a mai avut cineva ideea asta şi e deja fumată. Dă-mi o idee şi-ţi dau un leu.
Pe vremuri, ȋi dădeam lu’ tata cincizeci de bani să-mi cureţe pantofii ȋnainte să plec la şcoală, da’ na…alte vremuri, alte tarife.
Mi-a zis să scriu despre my bucket list.
Trecem peste faptul că am ȋntrebat cu candoare ce rahat e aia, că nu am ȋnţeles niciodată prea bine conceptul, sau dacă e vreo diferenţă ȋntre bucket list şi wish list.
Mbon, ideea era să scriu funny şi altfel decât toate celelalte bucket list-uri despre care am mai văzut pe ici pe colo, adică “să te gândeşti tu, #deadevăratelea ȋncotro vrei să mergi şi ce-ţi doreşti tot #deadevăratelea să faci, până mai ȋncolo”.
Cum mi-a trecut deja momentul cu ce să faci musai până la #douăjdeani, până la #treijdeani, până la #treişcincideani, şi oricum treburile alea serioase cu milionu’ de euro, cu adopţia de copil, cu voluntariatu’ şi cu coperta People o să le las pentru data viitoare când o să mai aibă şi altcineva ideea de a mă mai pune să scriu despre #mybucketlist, povestea ȋncepe să se complice şi treaba e că mi-ar plăcea să explic şi de ce aş vrea să fac cutare sau cutare chestie.
So: #mybucketlist
– să scriu o carte pentru că am visat de când mă ştiu la asta, adică e practic visul cu care m-am născut deja programată şi nu neapărat că m-aş imagina vreun talent ȋn domeniu, doar că na, it’s #mybucketlist, pot să-mi propun whatever the fuck I want
– să joc fotbal cu un fotbalist celebru. Nu tre’ să fie neapărat CR7 şi nu mă deranjează nici să fie retras din activitate, dacă ȋl cheamă Raul, sau Van Basten, sau Maldini…zic şi io…
– să merg să-i fac creierii zdrenţe Simonei la New York
– să fac bungee jumping, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care ȋl voi face ȋn viaţa asta, pentru că de atâtea ori mi-a dat târcoale moartea ȋncât un rahat de săritură e mai puţin extremă decât alte sărituri extreme pe care le-am făcut
– să ȋnvaţ să ȋnot, pentru că sunt aproape convinsă că nu voi avea curaj şi nu voi fi niciodată ȋn stare să fac asta, pe lângă mersul pe bicicletă, sau pe role, sau ȋn general orice ȋnseamnă altceva decât propriile-mi două tălpi pe pământ şi chiar mă frustrează să invidiez toţi ciutanii prin parcuri
– mamă, te rog să nu citeşti asta, ok? #sportextremgensexcuofemeiesaumaimultesaualtcevaȋngenulăstadaroricumpreaextrempentrugustultău
– să ȋncep să vorbesc mai mult cu oameni necunoscuţi pe stradă, aşa random, pentru că acum eu nici cunoscuţii nu-i văd, că merg de zici că am cinci beţe ȋnfipte-n fund, ȋn acelaşi timp cu ochelarii de cal, foaaarte minuţios aşezaţi pe “cârmă”
– să merg din nou pe tocuri, pentru că asta nu ar ȋnsemna decât că…ei bine, I’m well again şi că toate alea din urmă chiar sunt rămase-n urmă, la fel şi
– do a budoir photoshoot, pentru că asta ar ȋnsemna că am mai ȋnvăţat ceva, că am mai crescut un pic şi că finally, am făcut pace cu mine
– back to Tuscany , well, just because it’s Tuscany
– să merg cu Trans Siberianul, nu de alta, dar Jules Verne şi toată literatura rusă pe care am ȋnghiţit-o ca pe aspirina zilnică ȋn ultimii nouă ani
– să ajung cu my significant other ȋn Mongolia
Mda şi am mai dat şi un leu, pe lângă toată treaba asta…
