Fie ca Lerul…
Sper din toată inima să vă găsesc bine sănătoşi, cu minţile întregi după perioada asta îmbibată în fel şi fel de sentimente şi urări, care mai de care mai înălţătoare.
Mi-am luat două săptămâni Sabatice, astfel încât să nu cad pradă tentaţiei de a scrie vreun articol usturător la adresa acestei perioade, ca acele articole care anii trecuţi mi-au adus atât de multe critici.
Poate că nu mai înţeleg eu nimic aşa cum au spus unii, poate sunt cinică, superficială şi nefirească, poate şi eu, ca şi vulpea aia din povestea cu strugurii, spun că sunt prea acre sărbătorile; scuzaţi-mă, eu spun că-s prea greţoase.
Nu mă interesează foarte tare răspunsurile. În momentul ăsta, motorul principal pentru mine îl constituie întrebările.
Nu mai întreb „de ce”, pentru că am ajuns la concluzia că mă întreb a pagubă. Nu am făcut pace cu mine şi cu Universul, din păcate, doar am reformulat întrebările. „De ce” nu mai are loc, pentru că răspunsul cel mai aproape a fost de fiecare dată „uite d-aia”, aşa că m-am cam plictisit.
Mi-am petrecut Crăciunul singură (cu excepţia câtorva ore) şi înainte să sară cineva cu vreo jelanie, vă spun că a fost cel puţin sclipitor şi înălţător. Am savurat fiecare clipă de linişte de care am avut parte, m-am bucurat de fiecare rând din gândurile cărora, în sfârşit, am reuşit să le dau o ordine şi o formă.
Credeţi-mă pe cuvânt că nu s-a declanşat nicio depresie, nicio tristeţe în absenţa platourilor unsuroase sau a vreunui musafir râgâitor, ghiftuit şi ameţit. Am mâncat salată de spanac. Singură cuc în casă. A fost perfect.
Nu am avut brad. În casă există nişte plante mari decorative, cărora le place să le vorbeşti urât, pe genul „talk dirty to me”, aşa că Pizdele, că aşa le cheamă, au avut la mişto vreo două funde roşii cu sclipici. Atât.
De Revelion, de fapt după, am încercat un exerciţiu uşor păgân, de epurare. Mi se pare amuzant cum sună, dar da, a fost un fel de epurare. Dacă nu ştiaţi, anul ăsta a fost 1 ianuarie în acelaşi timp cu luna nouă. Cică e „superjmekeră” faza.
Fără legătură cu asta, eram toată gaşca pe malul lacului, faţă în faţă cu Ceahlăul, stăteam la un supermegauriaş foc de tabără. În jur beznă. Linişte.
La un moment dat am luat o lanternă, m-am scuzat şi am zis că mă duc mai încolo să urlu. Asta am făcut. La propriu. Am mers până când focul rămăsese mic de tot, undeva în spate, până am dat cu bocancii de apa întunecată a lacului.
Câteva minute, numai asta am făcut: am urlat din toţi rărunchii, în beznă. Jur că este o senzaţie incredibilă. Când într-un final am decis să mă întorc, mă simţeam mai uşoară cu câteva kilograme. Am urlat până m-au durut pieptul, plămânii şi gâtul, până mi-au dat lacrimile şi mi-am pierdut suflarea. Poate că a fost forţa locului, misticul Ceahlău, lumea de întuneric apă şi foc, energiile prietenilor mei, nu ştiu, dar a fost minunat. Nu mai contează ce a fost, dar este uluitor cum toate frustrările şi furiile mele de un an întreg, s-au dus dracu’ spulberate de urlete. Nici nu ştiam că pot scoate sunetele alea.
Ca de fiecare dată, am făcut şi acum un wish-list pentru anul nou. Am fost uimită să constat că este incredibil de scurt spre deosebire de anii trecuţi. Am dorinţe simple, ca şi cuvintele, de bun simţ aş zice, aşa că mă aştept ca forţele Universului să aprecieze treaba asta şi să facă ceva. Acum fac, cum s-ar zice, paradă de modestie.
Pentru anul ăsta, îmi doresc să mi se întâmple mai puţine şi să fac eu mai multe, să trag mai multe sfori pentru a îmi aduce aproape lucrurile de pe wish-list. Acelaşi lucru vi-l urez şi vouă.
Fie ca…
Fie ca…
