FLORI DE PĂPĂPDIE

Curu’ găinii!!! Curu’ găinii!!!
În timp ce toţi copiii râdeau de mine, mă prelingeam ca o umbră pe lângă garduri. Adăposteam strânse în pumn, fără să-mi dau seama că aşa le grăbesc sfârşitul, un mănunchi lipicios de flori de păpădie. Florile mi se veştejeau rapid în palmă, în timp ce feţele lor vesele şi gălbioare se chirceau. Copiii îşi băteau joc de ele şi le striveau cu piciorul, iar eu, în urma lor le adunam să le mângâi.
Plângeam ascunsă în spatele casei, să nu mă vadă nimeni, întrebându-mă mereu dacă fac eu ceva rău şi le omor, dacă eu sunt de vină, dacă atingerea mea le otrăveşte. Nu înţelegeam atunci de ce mor atât de repede în palmele mele.
Ultima dată când am rupt nişte flori de păpădie a fost pentru a împleti din ele o coroniţă. Înainte să termin, s-au veştejit toate. Mi s-a rupt inima, dar parcă aia a fost cea mai frumoasă coroniţă din flori pe care am făcut-o în viaţa mea.
Am iubit florile astea de când mă ştiu. Habar nu am de ce. Poate pentru sensibilitatea lor, poate pentru frumuseţea lor neconvenţională, poate pentru faptul că ştiu să crească absolut oriunde, poate pentru faptul că mă fac să zâmbesc când le văd, indiferent în ce stare mă găsesc în momentul ăla.
Între timp, am învăţat să mă bucur de norii de îngeri care zboară atunci când îţi pui o dorinţă, de transformarea ei la fel de fragilă şi surprinzătoare.
Ştii faţa pe care o au copiii ăia flămânzi cărora le dai ceva dulce? Faţa lor ridicată spre tine cu mirare şi neîncredere? Nu ştiu dacă să mănânce ce le-ai dat, sau să fugă, asemenea câinilor, să-şi ascundă comoara, să se mai uite la ea şi mai târziu, nevenindu-le să creadă că se întâmplă cu adevărat? Ştii teama din ochii lor îngroziți parcă de ceea ce li se întâmplă? Şi dacă o să le ceri înapoi? Ei de unde or să mai aibă să îţi dea? Foamea se luptă cu frica şi cu neîncrederea? De ce să le dai? De ce ai face asta? Merită? Vrei ceva de la ei?
Mănâncă doar dacă te întorci cu spatele şi pleci. M-am ascuns odată după un colţ să văd cum muşcă cu poftă, dar parcă şi cu o anume sfială, pe care nu o ştiu din altă parte.
Întotdeauna, copiii ăştia m-au făcut să mă gândesc la păpădii. Iar nu am ştiut niciodată să zic de ce.
Tata îmi spunea mereu că semăn cu o păpădie. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la asta, pentru că pe vremea aia mă întrebam de ce. Cred că din cauza feţei neîncrezătoare pe care o am atunci când îmi dai ceva bun. Vrei ceva de la mine? Ce să fac eu acum? De cele mai multe ori mă întorc şi fug. Dacă o să vrei să-mi iei înapoi după ce am muşcat? Nu mai bine nu primesc? Şi dacă nu merit şi iau ceva ce nu mi se cuvine? Dacă vrei doar să mă păcăleşti? Păpădiile nu sunt florile preferate ale nimănui, poate de asta; deşi, la un moment dat, poţi să-ţi pui o dorinţă, în timp ce cu ochii mici poţi să le sufli în vânt norii de îngeri.
Tata îmi spunea că semăn cu o păpădie. Poate el ştia cât îmi e de foame şi cât îmi e de teamă de iubire. Păpădiile sunt florile mele preferate şi când eram mică, plângeam pe lângă garduri când ceilalţi copii le strigau „curu’ găinii” şi le striveau sub călcâie.
Cum dracu’ să fie o păpădie floarea preferată a cuiva?

SKIN ON SKIN IX

Şi acum ce facem? Păi nu mai facem nimic. Nu mai e nimic de făcut, nu crezi ? Nu mai facem nimic. Ne uităm unul la celălalt cum ne vedem de treaba noastră. Nu mai încercăm marea cu degetul, pentru că eu nu ştiu să înot şi nu am încredere în tine să mă înveţi.
Aşa vrei tu? Aşa cred eu că e cel mai bine, aşa vreau eu, ai adăugat repede, simţind că-ţi pândesc orice ezitare. Aşa vreau eu, ai repetat mai apăsat, încercând parcă să mă convingi că asta crezi cu adevărat. Ţi-am închis repede, să nu mai apuci să spui altceva, cu sentimentul ăla de definitiv, de lucru încheiat.
Cum am ajuns noi aici? Pe ce drum? Pe cărarea inexistentă dintre dimineţile tale cu căni galbene cu cafea şi dimineţile mele leneşe cu alte ore de trezire decât ale tale, pe cărarea dintre muzeele tale şi statul meu la cort, pe drumul ăla ciudat dintre băi femeie m-am îndrăgostit de tine şi „te-ai îndrăgostit pe dracu’ ” al tău, printre orele pe care ţi le cerşeam şi goana ta inepuizabilă după orice altceva.
Am râs de tine atunci când ai zis că noi doi semănăm ca un chihuahua cu un buldog bătrân, dar aveai dreptate, să dea naiba.
Îmi amintesc cum ai venit la mine în clubul ăla îmbâcsit de fum, cum te-ai aşezat în faţa mea şi ai început să zâmbeşti, cum ţi-ai pus braţele în jurul gâtului meu, te-ai ridicat pe vârfuri şi m-ai sărutat.
Păi ce, am putut să mă mai dezlipesc de tine? Te-am căutat a doua zi, şi te-am cărat după mine, să ne plimbăm. Am făcut turul Herăstrăului; Doamne cât de sadic am fost. M-am purtat de parcă îmi era ciudă pe tine. Îmi amintesc că erai cocoţată pe nişte sandale cu talpă înaltă şi purtai pantaloni albaştri, vaporoşi, ca să fiu complet stupid o să spun că semănau cu cerul din ziua aia.
Te simţeam cum mă înjuri în gând, dar nu mi-ai zis nimic, nici că te dor picioarele, nici că ai prefera să stai să zaci la o terasă. Mergeai în acelaşi ritm cu mine şi te prefăceai interesată de ce îţi povesteam. Mi-ai spus mai târziu, că nu mai ţii minte niciun cuvânt din ce ţi-am zis atunci.
Te întrebai ce dracu’ cauţi tu, să faci turul Herăstrăului, cu un tip agăţat în club, că te-a pus dracu’ să te vezi cu mine din nou, când putea rămâne totul acolo, în clubul întunecat şi plin de fum.
Când te-am întrebat de ce ai acceptat totuşi să ne vedem din nou, mi-ai zis „păi dacă săruţi bine, ce să fac?”. Ai râs la mine şi m-ai luat de mână, că aşa făceai tu mereu gesturi tandre când se aştepta omul mai puţin. M-ai tras după tine, să ne aşezăm pe iarbă să-ţi aprinzi o ţigară. „Mi-e sete rău” ai zis „şi te cam urăsc că nu am stat şi noi ca oamenii la o apă plată, pe căldura asta”. Ai râs iar şi te-ai uitat printre frunze la cer.
Te-am învăţat nemişcarea, strâns lipită de mine, să te simt din vârful degetelor de la picioare până la şuviţele pe care ţi le înodam între degete, skin on skin baby; te-am învăţat bucuria ochilor deschişi în întuneric ţinându-ne de mână şi râzând, m-ai învăţat să ascult din nou ceea ce doar auzeam, m-ai învăţat râsul molipsitor şi nepăsarea, m-ai învăţat „iubirile sunt cuşti pe care ni le construim, pentru că nu ştim să trăim singuri şi liberi”, m-ai învăţat din nou florile de păpădie şi te-am învăţat din nou stelele, m-ai învăţat din nou mi-e frig şi te-am învăţat din nou mi-e cald.
Ce dracu ştiu eu să mă fac acum fără tine? Cine o să îmi mai facă cafeaua dimineaţa şi mai ales, cine-o să te mai înveţe acum toate lucrurile pe care le aveam în minte? Cine-o să te mai înveţe acum să înoţi, baby (cred că ai fi în stare să mă îneci tu dacă ai auzi că-ţi spun baby)? Cine-o să te mai înveţe degete încâlcite în părul tău şi adormi la mine în braţe? Cine o să mă mai înveţe mi-e atât de frică de atât de multe încât am învăţat să nu-mi mai fie frică de nimic?
O să învăţ cumva cafeaua din altă cană şi alte şuviţe între degetele mâinii stângi, o să mă obişnuiesc cu gândul că până la urmă te va învăţa altcineva să înoţi, dar măcar atât promite-mi: că nu o să îţi mai fie niciodată frică baby. Măcar încearcă marea cu degetul. E prea albastră să-ţi fie frică.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IX