SKIN ON SKIN V

Ploua ca dracu’ când ai sunat „hai la mine”. Acum? La ora asta? „Hai la mine. Acum la ora asta”. M-am suit în taxi şi am venit la tine.
Pe aleile înguste şi pustii din cartier nu era ţipenie de om. Mă cuprinsese parcă un pic teama. Blocul tău, pe care nu-l recunoşteam niciodată din mulţimea de blocuri identice, părea să nu mai apară din noapte. Şoferul se uita la mine în oglinda retrovizoare, cu o faţă de tată „ce cauţi băi fată noaptea, de nebună, pe ploaia asta? Umbli zăludă pe străzi. Uită-te la tine; cine ştie la ce derbedeu mergi”. Mi-am ferit privirea şi în noaptea de afară ploua din ce în ce mai tare, ştergătoarele se zbăteau nebune pe parbrizul care nu mai folosea la nimic şi blocul tău, identic cu alte zeci de blocuri nu se vedea în noapte.
M-ai sunat să mă întrebi pe unde sunt şi când ţi-am spus că nu ştiu, ai început să râzi monoton şi egal. „Cum e băi, să nu ştii nici acum drumu’? Vezi că iar s-a ars becu’ de la parter. Ai grijă pe unde calci”. Bine mă, că mă suni să-mi spui că s-a ars becu’, da’ n-ai coborâ să mă ţii de mână, să ai tu grijă pe unde calc. En fin! Amice eşti idiot. Ai râs iar, scurt şi mi-ai închis.
Becul era ars, mirosea greţos, balustrada era năclăită cu ceva lipicios; am bâjbâit scările şi apoi liftul, ţinându-mă de pereţii zgâriaţi. Nu am mai sunat la uşă. Ştiam că nu o voi găsi încuiată. Ca de obicei, la tine erau toate geamurile deschise şi frig. Îngrozitor de frig. Stăteai pe pat, sub pătură, cu spatele către uşă. Nu ai schiţat niciun gest când am intrat, când am închis rând pe rând toate geamurile şi am aprins becul din bucătărie, să fie un pic de lumină în noaptea care vâjâia în şuvoaie groase dincolo de geamuri.
M-am aşezat pe un colţ de pat să-mi scot pantofii. Abia atunci ai scos palma de sub pătură într-un gest firav, abia schiţat, de a mă lua de mână. Aveai degetele reci şi când m-ai atins, m-a scuturat un fior îngheţat. M-am băgat sub pătură în spatele tău, te-am luat în braţe şi te-am sărutat după ureche. Perna şi ceafa îţi miroseau a alt parfum de data asta. Se pare că în sfârşit m-ai ascultat şi ai aruncat zeama aia dulceagă cu iz de ştoarfă de duzină cu care te dădeai.
„Putem să stăm aşa cinci minute şi să nu spunem nimic?”, m-ai întrebat. Aşa non skin on skin? Nu cred că-mi iese. „Fir-ar al dracu! Deja vorbeşti prea mult şi fix atunci când nu are omu’ nevoie să te audă”. Am tăcut, mai mult enervată decât ca să-ţi fac pe plac. Te-ai sucit un pic, cât să-ţi poţi înoda degetele în părul meu. „Cum dracu poate să aibă cineva asemenea păr, băi omule?”, mi-ai zis odată. „Să nu te mai tunzi băieţeşte, că-i păcat de tine”.
Te-am lăsat să te joci în părul meu şi am tăcut. Îţi simţeam respiraţia egală pe obraz; ştiam că nu dormi şi nu ştiam ce să fac să te scot din nemişcarea aia. „Potoleşte-te că nu mai stau mult aşa”. Da’n-am făcut nimic. „Lasă că ştiu că n-ai stare şi mi-i place să văd cum te chinui să stai nemişcată, să taci Îţi aud gândurile, omuleţule. Parcă nu aş şti ce-ţi poate pielea”. Ai tăcut şi te-ai jucat în continuare în părul meu.
„O să scrii vreodată ceva despre mine?” m-ai întrebat. Crezi că degeaba s-a inventat vorba aia „if a writer falls in love with you, you will never die? „Da mă, bine că eşti şi tu scriitoare şi că te-a pălit dragostea de mine…” Te-am muşcat de braţ cu ciudă. Ştiam că mă necăjeşti, dar mă enervai. O să scriu despre tine, da’ numa’ de rău, să ştii. „Şi ce-ai putea tu să scrii de rău despre mine?” Nu ştiu. Că nu…nu ştiu. Găsesc eu ceva. Nu eşti perfect. O să îţi povestesc infatuarea şi fricile, fuga de tine şi de tot, felul în care îţi încleştezi maxilarele şi nu ştii de glumă când te întreb dacă ţi-e dor de mine. Găsesc eu ceva. Ai râs.
Te-ai ridicat din pat fără să mai spui nimic şi te-ai dus în bucătărie. Te-ai întors de acolo cu o cană mare, galbenă. „Uite să nu mai zici că-s om rău. Ţi-am luat o cană; poate aşa o să vii şi tu mai des pe la mine. Vrei să-ţi fac o cafea?” Habar nu ai să faci cafea. Păcat de cană. „Cum era proverbul ăla al vostru turcesc? Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea. Aşa ţi-o fac. Mai ales dulce ca dragostea. Dacă nu o să mori tu de la cafea în stilul ăsta, atâta rău”. Tot o să mor într-o zi. Măcar să-mi placă de la ce mor.
Mi-ai dat jos ochelarii şi ţi-ai împletit câteva şuviţe din părul meu între degete. „Întotdeauna eşti prea îmbrăcată când ai ochelarii”. Te-ai aplecat şi ţi-ai lipit fruntea de a mea. „Skin on skin baby?” Skin on skin, baby, skin on skin
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire V

UN BILET DE LOTERIE

Vineri am jucat la loterie. Cred că a fost al doilea, sau al treilea bilet pe care l-am pus în viaţa mea. Am auzit că anu’ ăsta tre’ să dea peste mine un sac de bani, stellae dicitur, aşa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să ajut destinul, adică un brânci acolo nu strică.
De vineri până duminică am avut timp la dispoziţie să fac planuri, să le stric, să le rearanjez, să mă gândesc.
Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu mai e nevoie să strâng bani pentru operaţie. O problemă era rezolvată deja, şi încă foarte simplu. Mai sunt mici retuşuri pe ici pe colo, mi-aş fi făcut miopia să dispară, spre exemplu, pentru că mă scot din sărite lentilele aburite iarna pe ger; mai departe de atât nu m-am gândit.
Seara, când am ajuns acasă am intrat pe site-ul de unde îmi comand în general cărţi şi mi-am completat lista de viitoare cumpărături, la prima strigare, cu încă vreo sută de titluri. Ar fi fost mai multe, dar m-a luat somnu’.
Trebuia să visez la toate locurile în care vreau să ajung. Le-am reordonat şi am adus Mongolia cu câteva locuri mai în faţă. M-am trezit în puterea nopţii. Mă visam la Ushuaia. Nu era un coşmar, m-am trezit de prea multa încântare.
Până duminică am avut timp să mai cumpăr câteva case, să le schimb, să iau altele, să mă gândesc ce cadouri îi fac mamei, ce şi cum trebuie să se mai schimbe, să mai fie pus în ordine, să se prioritizeze.
Seara de duminică m-a prins în oraş, într-o cârciumă. Începuse furtuna şi ne refugiasem acolo. Un loc liniştit, cu fereastră semicirculară, dincolo de care ploua furios şi vântos. Muzica de pian era liniştită undeva departe şi în separeu eram doar noi. La ora cuvenită mi-a dat cineva un mesaj cu numerele care au ieşit la tragere. Aveam doar două. Lista de cărţi a revenit la dimensiunile ei de vineri dimineaţă, Mongolia s-a întors înapoi cu câteva locuri şi Ulan Bator a fost dintr-o dată la fel de departe pe cât e şi pe hartă; într-o fracţiune de secundă, toate planurile s-au dematerializat.
Un singur lucru a rămas la fel, nu l-ar fi putut dematerializa nimic: clipa senzaţională de atunci; chiar clipa însăşi, gustul cafelei, muzica de pian, compania cea mai apropiată de sufletul meu, plimbarea sub soarele încins de dinaintea furtunii, ploaia care bătea cu furie frunzele teiului din faţa ferestrei semicirculare. Am înţelea că singurul lucru care ar fi putut face să dispară magia acelei clipe ar fi fost un sac cu bani.
Ştiţi reclama aia care spune că unele lucruri se pot cumpăra, cu cardul sau cash. Pentru altele, nu există nimic, dar absolut nimic pe lumea asta care să le poată cumpăra. Încearcă doar, încearcă doar să pui un preţ pe capul lor, nu contează cât de mic sau de mare, pune un preţ; nu vei reuşi decât să le transformi într-o mocirlă puturoasă, bună doar de a fi ocolită. Până când nu vom înţelege cu toţii că niciun sac de bani nu este de ajuns să cumpere bucuria unei clipe pe care o petreci cu oamenii pe care îi iubeşti, că nicio înşiruire de bancnote nu o poate ţine în loc, că nu contează absolut nimic altceva în afara ei, sunt puţine posibilităţi de a ne putea bucura de ceva. În esenţă nu trebuie decât să înţelegi şi să preţuieşti nepreţuitul din fiecare lucru pe care ochiul, mâna, sau răsuflarea ta îl atinge.
Atunci, abia atunci, poate vei şti dacă viaţa ta a tras sau nu lozul câştigător. Până atunci…
RSS
Follow by Email
Twitter