„Povestea Drobului de Sare” e de o vârstă cu lumea, nu mai spun că ni se povesteşte de când suntem mici. Nu ştiu om care să nu fi râs de ridicolul situaţiei povestite. Şi totuşi, ce învăţăm de acolo? Vă zic eu: fix nimic. Râdem, uităm, trecem mai departe şi ne tânguim.
Aoleu, ce mă fac? Dacă se întâmplă aia? Dacă se întâmplă ailaltă? Ne batem mintea, construim zeci de scenarii, majoritatea departe de adevăr, încercăm să ne imaginăm reacţii şi replici, şi fără să înţelegem cum, ne trezim captivi. În primul rând, suntem prizonierii propriilor noastre temeri şi angoase, una dintre cele mai ridicole forme de prizonierat.
Eu sunt fatalistă de fel; cred, cum ar zice mamaie, că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, sau altfel zis, cum am citit eu mai demult într-o carte: „indiferent ce uşi alegi să deschizi de-a lungul timpului, ele te vor conduce într-un final către destinul tău”, fără să aibă importanţă cât de mult ai crezut tu la un moment dat că fentezi soarta.
În aceste condiţii, cred că responsabilitatea pentru felul în care este călătoria ta, îţi aparţine în totalitate. Tu faci ca lucrurile să fie frumoase sau triste, nu te împiedică nimeni să te pişi contra vântului, dar nu prea înţeleg cu ce te ajută asta până la urmă.
Degeaba se construieşte o biserică la fiecare trei zile în ţara asta. Nimeni nu ştie să-şi îngrijească sufletul. Nu mă refer aici neapărat numai la învăţăturile bisericeşti, în numele cărora, conduşi ca turmele, ne omorâm sau ne urâm – idioţi fără întrebări, mă refer şi la învăţăturile lumeşti, contemporane, superficiale, uneori frivole, cele care nu lasă să treacă o zi fără să râzi, fără să te bucuri de ceva. Orice. Alegerea îţi aparţine.
Şi dacă mori mâine, nu-ţi pare rău că mori ca prostu’ cu stomacu’ ghem? Nu aşa se asigură locu-n Rai.
Nicio situaţie în care te afli nu aduce cu sine Apocalipsa, să ştii; dacă pierzi aia, sau ailaltă, de tine depinde să ştii, sau să înveţi să o iei de la capăt, să o iei pur şi simplu din loc. Dacă tot o să mori, măcar mori un om frumos, întreg.
Parcă cei mai frumoşi oameni, rămân totuşi, cei care nu au nimic, care nu se tem că vor pierde nimic, care îşi trăiesc cu bucurie clipele. A nu se înţelege greşit: nu ridic în slăvi ascetismul în nicio formă, comunismul renunţător de bunuri şi avuţii (în aparenţă), sau vreo formă de colhoz sentimentalo-mental; ridic în slăvi, o anume formă de uşurătate a fiinţei.
Fac apologia fiinţei care ştie să se bucure egal de ceea ce are şi de ceea ce nu are, care încă mai ştie să aprecieze fără să tânjească, care admiră fără să invidieze, care obţine fără teama de a pierde, care gândeşte, care experimentează şi nu uită că dincolo de colivia lui se găseşte lumea.
Mi-au povestit bunicii mei cum au trăit marea foamete de după război, sau apoi, prigoana comunistă. Mereu, în tot ce povesteau am găsit o notă de umor, şi mă întrebam cum? Cum e posibil să ajungă acolo, cum printre toate grozăviile pe care le-au îndurat, reuşeau să-şi amintească întâmplări hazlii, situaţii care să le fi rămas atât de tare în memorie.
Am înţeles în timp, că oamenii ăia erau mult mai evoluaţi decât noi modernii, îşi trăiau mai vertical clipa, înţelegeau că dacă pierd prilejul unui râs sănătos, al doilea ar putea să nu mai vină, că a doua zi le dă de urmă foamea, moartea sau securitatea, şi atunci, pierdut ar fi fost totul; abia atunci.
Cred că întrebările pe care şi le-au pus au fost ceva mai puţine, şi drobul de sare, deşi li se clătina mai ameninţător deasupra capului a fost ignorat cu mai mult succes, cu inteligenţa pe care noi am pierdut-o pe scara evoluţiei în acelaşi timp cu încrederea în noi înşine şi simţul umorului.
