UNDE SE DUC ŞOSETELE CȂND SE DUC

„E ok să nu ai răspuns la toate întrebările.”

Mă lovește, din nou, replica asta, când mă aștept mai puțin și când sunt convinsă că nu o să o mai aud, ca ȋntr-un joc de bâlci atunci când pocnești o bilă suspendată cu arc și ea se întoarce să te lovească peste nas.

Totuși… nu pot funcționa altfel. Am nevoie de răspunsuri la niște întrebări. Ok, nu la toate, dar măcar la câteva, să îmi regăsesc și eu somnul.

Nu am liniște și simt că mă împiedic în drum dacă nu aflu, de exemplu, unde se duc șosetele din mașina de spălat, atunci când se duc.

La fel, aș vrea să știu și unde se duc oamenii când se duc. Nu când mor; când dispar din viața ta așa… de ca și cum nu s-ar fi intersectat niciodată cu tine.

Unde se duc oamenii ăia care par atât de aproape și apoi dispar? Și cum fac ei să dispară într-o clipită? Există un univers special pentru ei?

Așa mă gândesc că ar trebui să fie, la fel cum sigur există și universul paralel al șosetelor desperecheate. Uite, aici se strâng șosetele flaușate de iarnă, aici șosetele cu găuri, care oricum ar fi fost aruncate, aici șosetele colorate și haioase.

La fel și cu oamenii: aici se strâng oamenii care s-au evaporat brusc din viața ta, organizați după numărul de cuvinte pe care nu au avut coaie să ți le spună. Mă tot gândesc că dacă aș găsi poarta de intrare în universul ăla pe care eu una l-am populat cu nenumărate „fantome”, mi-aș pune mânuși de box și aș începe să împart pumni. Poate așa nu mi-ar mai trebui răspunsuri.

Șosetele le-am iertat, dar pe oamenii ăia, nu. De multe ori mă gândesc că dacă ne-am întâlni pe stradă le-aș da două palme și aș pleca mai departe. Cel mai probabil, când s-o întâmpla vreodată să ne întâlnim, o să trec pe trotuarul celălalt, dar îmi place să îmi imaginez setea și descătușarea care ar veni cu palmele alea.

De asemenea, aș vrea să aflu cum apar și conform căror mecanisme, out of the blue, niște situații absolut bizare, care nu erau prevestite de nimic, nici cu cinci minute mai devreme. Cică le cerem noi, mai mult subconștient decât altfel.

Dar totuși… există o oală mare undeva, de unde cineva scoate cu polonicul câte un ciubăr de zeamă și ți-l toarnă arbitrar în freză, spunându-și în barbă “ai cerut-o, mon cher”? Pfoaaa ce m-aș duce acolo să îi întorc și eu polonicul acela, elegant, desigur, și să-i spun să-și vadă de treburile dumisale.

Apoi, i-aș spune să facem ca în emisiunea aia Seconds Before Desaster, să reconstituim traseul, să înțeleg și eu cum am ajuns acolo. Chiar mi-am cerut-o eu sau a fost doar o aliniere nefericită de planete? În fine, e și ăsta un rai în care aș vrea să ajung, desigur, după raiul oamenilor dispăruți. Ăla pare mult mai interesant.

Și aș mai vrea să știu, dacă se poate, „de ce eu” și, mai ales, „cum”, și „de ce”, și „ce s-ar fi întâmplat dacă”. E o tâmpenie abisală, desigur, dar aș da un bănuț pentru asta.

Nu calul. Calul îl țin la schimb pentru alte regate; nu îl dau la schimb nici măcar pentru raiul oamenilor dispăruți precum șosetele. Oamenii ăia sunt desperecheați deja, deși cred că unii dintre ei ar putea avea niște răspunsuri tare folositoare pentru mine.

Și aș mai vrea să ajung în raiul cățeilor, acolo unde ajung ei când nu mai sunt aici, să tragem o joacă zdravănă și să mă întorc, fără violențe educative, de data asta, precum în celelalte raiuri.

Desigur, cei mai inteligenți dintre voi cei care citiți povestea asta îmi veți spune că e o mare pierdere de timp, că lucrurile cu adevărat importante sunt în față, că oamenii ăia s-au dus „în raiul lor” cu un motiv. Aproape  că v-aș da dreptate, dar doar după ce o să simțiți și voi ușurarea aia absolut fenomenală când un răspuns la un „de ce” d’ăsta vine și face o lumină teribilă în jur.

Apropo, până una alta, știe cineva să-mi spună unde se duc șosetele atunci când se duc? Pare raiul cel mai accesibil dintre toate.

“To be joined together as a matched pair, in cleanliness and in filth, until separation in the laundry do you part?”
Artist: Whitehead, Bill

 

broșa

îți porți inima

ca pe

o broșă

prinsă pe interiorul

corpului

mai ții minte când

erai mic și

îți punea mamaie maioul

pe dos

să te ferească

de deochi

de ochi rău

de boală

de ghinion

îți porți inima

ca pe

o broșă

care a rupt materialul cu greutatea ei

nu o dai jos

să nu se vadă

ciupitura din fibră

și te gândești

că poate

dacă

întorci haina pe față

vor scânteia

în soare

nestematele broșei

dar

dacă cine știe

broșa ta cu nestemate

e doar un gablonz

ordinar

cumpărat de mamaie

de la bâlci

și tu

nu mai ții

minte

Pinky & Brain

Cică „Unde ţi-ai prins degetul?”

Păi ce? L-am prins? Nu nenică! L-am așezat frumos pe un cant metalic și am trântit peste el, cât am putut eu de tare, ușa de la lift. Cel puțin asta e o variantă, că pe aia reală nu mi-o amintesc. Am câteva secunde de blackout total după care, primul lucru pe care mi-l amintesc este că mă concentram să nu urlu în lift.

Mi-a ieșit.

A durut cum rar m-au durut chestii ȋn viața asta, poate doar sufletul să mă mai fi durut așa de câteva ori, dar nu asta e ideea. M-am dus frumos la piață, la Mega, am venit acasă, am realizat că am uitat să cumpăr o grămadă de chestii, am scos din congelator o pungă cu broccoli care e ținută acolo fix pentru cazuri terapeutice, l-am pus pe pinky (care între timp devenise blackie) printre legume și dă-i și plângi.

Și am plâns…și am tot plâns vere, cu sughițuri și lacrimi d’alea marile, de mi se rupea sufletul de mine, de nu mă mai auzeam eu pe mine însămi și nu-mi mai puteam aprinde țigara din cauza sughițurilor, treabă care mă făcea să mă zgudui și mai tare de bocete. Am plâns, tot ce nu am mai plâns de câteva luni încoace, toți dracii, frustrările și nefericirile care s-au adunat.

Vreo oră mi-a luat toată treaba asta. Cum nu-mi place să plâng cu public, mainly din motive estetice, să o fi auzit pe Iancu: „Te rog să te duci dincolo, lasă-mă să bocesc și continuăm după aia”.

 Vorba unei prietene: „Băi, da’ măcar ai eliberat dragonu’?” L-am eliberat, dă-l naibii, s-a tot dus. Acum baiu e că a lăsat locul liber pentru alt dragon.

Acum, pinky arată ca un corp străin atașat de mâna mea, stă țeapăn, vânăt, bosumflat și cred că zice-n sinea lui: „Ai bocit, huh? Stai să vezi când o să scuip unghia asta urâtă și vânătă, ce distracție o să fie!”

P.S. Vai de pinky unde nu-i brain

VȂNZATORUL DE MERE

A fost odată un om care avea de vânzare mere. Toată viața lui cultivase mere, așa că ajunsese să aibă o recoltă frumoasă de mere perfecte, roșii și aromate.

Ȋntr-o bună zi, omul nostru și-a pus merele în traistă și s-a dus cu ele la piață. Le-a așezat pe o tarabă și fără să-i treacă prin gând că nu le va vinde în timp foarte scurt, s-a pus pe așteptat.

Ceea ce nu știa omul, era că merele lui, deși perfecte, nu aveau căutare. În piața aia, nu se cumpărau decât căpșuni și cireșe.

Bună ziua, nu vreți să cumpărați niște mere? Ia uitați-vă cât sunt de frumoase!

Bună ziua, cireșe aveți?

Nu am cireșe, dar am mere perfecte, roșii și aromate…

Mulțumesc, mă interesează niște cireșe sau poate niște căpșuni.

Nu am…am doar niște mere…

Nu vreau mere.

Deși dialogul ăsta s-a repetat zi de zi, omul nostru nu a încetat să spere că la un moment dat, în piața aia atât de mare, va apărea cineva care vrea să-i cumpere merele. Din când în când se mai oprea la el câte un mușteriu să-l întrebe dacă nu a adus și altceva și când auzea că nu, se uita la el cu dispreț și trecea mai departe.

Sezonul căpșunilor trecuse de mult timp, la fel și cel al cireșelor; oamenii se plimbau năuci printre tarabele goale, întrebând obsesiv în continuare de cireșe și căpșuni; nu se oprea nimeni la taraba cu mere, deși rămăseseră singurele fructe din piață. Omul cu merele a rămas încăpățânat la taraba lui, ștergându-le de praf, ferindu-le de soarele arzător.

Ȋntr-o zi, s-a apropiat de el o femeie:

Bună ziua, văd că în continuare aveți mere pe tarabă.

Am. Mai am încă mere, dar mă tem că în curând vor începe să se strice. Până le culeg pe celelalte să vin cu ele, o să rămână piața goală.

Tot mere o să aduceți?

Da, tot mere. Merele mele sunt perfecte. Nu știu să cultiv altceva…

Dar nu ați vândut nici măcar un kilogram atâta timp. De ce vă încăpățânați?

Pentru că eu cred în mere. Căpșunile îți pot da alergii, cireșele se strică repede, amândurora le ține foarte puțin sezonul, pe când merele… De la mere știi mereu la ce să te aștepți, sunt de nădejde,  oneste, țin mult, treci iarna cu ele, le faci plăcintă, tort, le coci, le poți mâncă pur și simplu, te feresc de boli, sunt aromate…cred în merele mele. De ce să aduc altceva? Ce altceva? Nu știu nici să cultiv, nici să vând banane sau piersici; ar fi o păcăleală. Am merele perfecte…chiar, nu vrei un kilogram de mere?

Nu. Aș vrea un kilogram de căpșuni, dar cum nu mai sunt, o să îmi fie poftă de fructe până apar din nou și sunt și alergică la căpșuni, dar asta e…

Am eu mere, nu trebuie să îți fie poftă de fructe. Uite, îți dau un kilogram gratis, dacă…

Nu a mai apucat să își termine propoziția. Femeia s-a îndepărtat de el cu umerii aplecați; mergea printre tarabele goale, sperând să vadă pe undeva, chiar și căzută pe jos, o căpșună.

Omul nu înțelegea nimic. De ce toată lumea voia doar căpșuni și cireșe, când el avea de vânzare cele mai bune mere care se văzuseră vreodată, era peste puterea lui de pricepere.

Poate în altă piață ar fi putut să le vândă, dar el era deja prea obosit să tot încerce, toate piețele erau prea departe, merele atârnau prea greu.

A ajuns acasă pe seară și s-a urcat pe scara podului. Tot podul îi era plin de mere perfecte, roșii și aromate. A început să le coboare de acolo și cu traista în spate s-a dus la marginea câmpului unde le-a azvârlit pe rând, până când în podul casei nu i-a mai rămas nici măcar un măr.

A mai stat o vreme să se uite cum niște porci murdari, scăpați de la vecini, au venit să-i mănânce merele. Poate la anu’ mă apuc să cultiv căpșuni, cine știe, se gândea în timp ce se îndrepta spre casă. Dar eu…eu nu mă pricep decât la mere. Știu să cultiv merele perfecte.

Nu îți vrea nimeni merele, omule. Lasă-te păgubaș, i-a zis o voce mică, ascunsă undeva printre gânduri. De ce te încăpățânezi să vinzi ceva ce nu vrea nimeni? O să mori de foame. Mai bine te-ai apuca să imporți banane, poate așa ai vreo șansă.

Mă mai gândesc, își spuse omul și odată ajuns acasă a scos din buzunar și a pus pe masă singurul măr care îi mai rămăsese. L-a șters de praf și s-a gândit să-l mănânce. A renunțat și așezându-se pe marginea patului și-a spus: este un măr atât de mare și de frumos. Dacă îmi va bate cineva la ușă, că îi este poftă de mere și știe că aici ar putea găsi, îl vom împărți atunci, în două; ar trebui să ne ajungă.

S-a întins pe pat cu mâinile sub cap și a adormit uitându-se la mărul de pe masă.

MENIUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească

De câte ori simțea că nu mai poate, pleca să-l caute pe Dumnezeu.

În ultima vreme, Dumnezeu se arăta la aprozarul de peste drum, printre lădițele cu legume și fructe colorate și strălucitoare, cum erau fructele din plastic de pe fructiera bunică-si din camera aia bună.

Dumnezeu apărea acolo, de o vreme. Pâna la un moment dat, îl găsea peste tot pe stradă; avea fețele copiilor sau ale florilor multicolore din scuarurile de pe mijlocul străzii. Alteori venea spre ea ca o rază reflectată de fereastră închisă brusc, a bătrânei de la doi. Lumina aia o orbea, apoi ȋi usca lacrimile. De fapt, nu i le usca propriu zis, o făcea să se concentreze la altceva și ȋi trecea de plâns. Tot un fel de mâna lui Dumnezeu era și asta.

Mai nou, după cum spuneam, Dumnezeu venea să o întâlnească la aprozar. Când simțea că nu mai poate, că are nevoie de mângâiere și soluții, își amintea că “a uitat” să cumpere te miri ce și pleca de acasă.

Drumul până acolo era suficient de lung sau scurt, cât să-și pună ȋn ordine lista de dorințe, sau gândurile, sau amăreala, sau scandalul pe care voia să i-l facă.

Şi Dumnezeu a apărut de fiecare dată printre lădițe sau rafturi. Lua o pungă de celofan și începea să pună ȋn ea o lămâie „Doamne, ajută-mă să trec și peste asta!”, mai punea o lămâie, „Doamne, dă-mi o idee!”. Trecea la lădița cu ceapă „Doamne, cum să fac acum?”, apoi la morcovi „Doamne, dă-mi încă un strop de putere!”, cartofi „Doamne, fă să treacă durerea!”, mere „Doamne, oare eu chiar nu am nimic de dat nimănui, de nu-mi scoți pe nimeni ȋn drum?” și tot așa pâna își umplea coșul, apoi rucsacul cu legume și fructe. Dumnezeu o asculta de fiecare dată cu răbdare și parcă auzea un foșnet, de ca parcă își nota pe o hârtie, tot ceea ce ȋi spunea.

Cam asta era relația ei cu Dumnezeu de când se știa. Nu i se păruse niciodată un păcat, așa cum ȋi spunea bunică-sa. Fiecare relație are specificul ei și ea nu-l găsise niciodată ȋn mirosul de tămâie, lângă lumânări sau alte nimicuri standard.

Dumnezeul ei era ȋn lumină și culori, era ȋn legumele pe care abia aștepta să ajungă acasă, să le facă mâncare. În momentul ȋn care se apuca să le curețe de coajă, apoi să le toace mărunt, cu furie, să le pună ȋn mâncare, ȋl știa pe Dumnezeu purtându-i de grijă. De câte ori ȋi spunea maică-sa să nu facă cutare sau cutare lucru, că „o bate Dumnezeu”, ȋi spunea: „Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească”. Îi închidea telefonul la jumătatea întrebării „Ce-i aia BDSM” și își vedea de ale ei.

Uneori, ca ȋn momentele când toca legumele alea, era convinsă că Dumnezeu, se ocupă și cu mărunțișuri. Era Dumnezeul ei, așa că se ocupa cu ce avea ea chef să se ocupe.

E greu să vorbești cu Dumnezeu ȋn aprozar. A încercat și ȋn piață, doar că acolo e și mai incomod. Tarabagii nu au răbdare cu dialogurile tale imaginare, nu au răbdare sa îl lase pe Dumnezeu să te mângâie pe frunte. Uneori o mai bușea și plânsul, iar legile economiei nu arată pic de empatie pentru sufletele pierdute. Oamenii o zoreau să facă loc altui client și decât să nu fie sigură că întrebarea ei a fost formulată corect, a preferat să-și cumpere ce-i trebuie de la aprozar.

Dumnezeu are răbdare, ascultă, te lasă să pui ȋn liniște legumele ȋn pungi de celofan, să te răzgândești, dacă vrei, să mai pui și altceva ȋn sac, dacă nu ești sigur că-ţi ajunge.

Până acum, cu atât de multe legume cumpărate, nu a reușit decât să gătească rețete noi de mâncare. Dumnezeu așteaptă ȋn continuare tăcut printre lădițele frumos aliniate să i se pună întrebările corecte, altele decât pana acum, iar pe unele, ea încă nu a găsit forța și ȋnţelepciunea să le rostească.

Poate data viitoare o să-l întrebe, de politețe, el ce-ar vrea să mănânce.

Chiar, oare lui Dumnezeu ȋi plac pennele?

CȂINELE

Nu-i plăcea să se ducă acasă direct după scoală. Cotea pe prima stradă la dreapta, se despărțea de colegii de clasă care oricum nu băgau de seamă că dispare și lua străzile la pas. Mai mereu se atârna de garduri și se uita ȋn curțile oamenilor. Ajunsese să cunoască toți câinii din cartier, să vorbească cu toți motanii vagabonzi aciuați prin gunoaie, o știau toți măturatorii de pe străzile cartierului. Când ajungea ȋntr-un final, dădea toată mâncarea câinelui și se punea pe citit. Temele nu și le făcea aproape niciodată. Nu o prea interesa școala, pentru că nu avea să o învețe nimic nou faţă de străzile cartierului, faţă de discuțiile cu bătrânii care căscau gura pe băncile din parc.
Uneori se aventura mai departe, dincolo de străzile obișnuite. Îi plăcea să o ia pe câte o stradă nouă, să meargă pe acolo până ȋi știa fiecare scândură nevopsită de gard, până se împrietenea cu fiecare floare din rigole, apoi schimba traseul sau explora altă stradă. Se ȋntâmpla să termine o stradă ȋn câteva luni. E multă muncă până afli toate poveștile pe care au să ţi le spună străzile. Așa își spunea mereu când se încăpățâna să se oprească la fiecare pas, să studieze câte un fir de iarbă din toate unghiurile.
Cărțile pe care le citea când ajungea erau mai toate furate. Fura mereu din altă parte, ba pe nevăzute din ghiozdanul câte unui coleg, ba de la biblioteca școlii, ba de la biblioteca orașului. Mereu ducea înapoi cărțile împrumutate oficial, doar că pe lângă ele, strecura pe sub haine tomuri groase, pe care le alegea fără nicio noimă de pe rafturi. Nu conta ce citește, doar că trebuia să aibă mereu ceva de scos din ghiozdan după ce câinele mare din curte termina de mâncat prânzul care ȋn mod normal trebuia sa fie al ei.
Câinele ăla, era singurul din cartier, din oraș poate, cu care nu reușea să se înțeleagă. Pur și simplu, nu se lăsa împrietenit cu ea. Indiferent cât de mult i-ar fi vorbit, cât de multă mâncare ȋi dădea, câinele cel mare avea ȋn privire o ciudă care nu se lăsa îmblânzită cu nici un chip. La un moment dat s-a gândit sa-l dezlege din lanț, dar ȋi era prea teamă să se apropie de el.
A încercat să-i explice, câteva zile la rând, că va trebui să nu o muște când se apropie de el ca să-l dezlege. Când părea că au ajuns la o înțelegere, s-a apropiat de el cu pași mărunți și atunci câinele, cu un salt a sărit la ea smucind-se ȋn lanț, mai mai să o sfâșie ȋn bucăți. S-a speriat foarte tare și a reușit să se mai apropie de el abia după câteva zile, timp ȋn care câinele a stat nemâncat.
După perioada asta, s-a mulțumit să se așeze lângă el, la o distanță confortabilă, unde știa că nu o poate ajunge și ȋi povestea tot ceea ce învățase peste zi pe străzi. Nu ar fi ținut neapărat să facă asta, dar cum nu avea cui povesti, câinele cel mare era un ascultător la fel de bun ca oricare altul. Ar fi putut să spună că ȋi era prieten, poate singurul prieten, doar că din partea lui nu venea nimic către ea, nicio poveste, nici măcar o mângâiere, nimic. Doar ȋi vorbea, sperând că într-o zi, câinele fără nume din lanț o va lăsa să se apropie de el.
Anii au trecut zi după zi, cartierul ei a devenit din ce ȋn ce mai mare cu fiecare stradă căreia ȋi afla poveștile, ajungea tot mai târziu după ora prânzului și i se părea, fără să fie totuși sigură, că animalul, care tot nu primise un nume, o aștepta să ȋi audă poveștile.
Într-o zi, a ajuns acasă pe ȋnserat. Fusese o zi caldă și luminoasă de primăvară, numai bună de cutreierat străzile, numai bună de ascultat poveștile orașului. Se întorcea acasă obosită, cu o mulțime de povești de spus și abia aștepta să se așeze ȋn locul obișnuit unde lanțul nu avea cum să ajungă, să-i spună tot ce adunase,apoi, pentru că tot se mai mărise ziua, să scoată din rucsac cartea nouă de care făcuse rost și să-i citească.
De obicei, cum sărea gardul ȋn curte, câinele începea să latre; nu știa dacă de bucurie că s-a întors sau pentru că o certa. De data asta nu se mai auzea niciun zgomot, niciun zdrăngănit de lanț, doar vântul care foșnea ușor paginile cărții pe care o uitase seara lângă zidul dărăpănat. Mirată de absența oricărui zgomot s-a apropiat cu teamă de locul câinelui. Plănuise să-i dea mai multă mâncare, să se împace cu el pentru absenţa lungă de peste zi. S-a apropiat tiptil de el, dar câinele mare și fără nume nu dădea niciun semn că o simte.
A văzut lanțul lung stând întins pe pământ cu un capăt prins de țărușul ruginit înfipt adânc, iar la celălalt capăt, acolo unde trebuia să fie câinele fără nume, zgarda stătea desfăcuta ȋn praf, ca o gură deschisă și însetată de prea multă secetă.
S-a apropiat încet, a mângâiat zgarda, ȋn timp ce o lacrimă i-a căzut ȋn praful din cercul bătătorit pe care câinele l-a făcut pe pământ de-a lungul anilor.
Vântul foșnea ȋn continuare paginile cărții de lângă zid și ea s-a întors brusc pe călcâie, a sărit gardul înapoi, pe unde intrase, printre bălăriile înalte.

DORUL

Un dor.

Atât mai rămâne după ce trec toate. Un dor atârnat neglijent ȋntr-un colţ de suflet ca o haina uitată la uscat pe o sârmă ȋn soare.

Un dor ca o durere sau ca un gol ȋn stomac.

Mereu mă gândesc, de câte ori decolează avionul ȋn care mă aflu, că așa pot descrie cel mai bine dorul: golul care mi se ridica încetișor din stomac și imposibilitatea de a-l umple cu ceva, indiferent ce ai face atunci.

Am fost învățată să nu spun că mi-e dor, să-mi fie rușine, am fost ȋnvăţată că e un semn de slăbiciune și eu, ascultătoare, ca un copil cuminte ce-am fost întotdeauna am ascultat. Nu spun.
Uneori mi-e dor de oameni care sunt lângă mine și nu le spun ca să nu mă creadă și mai ciudată decât sunt. Îi strâng mai tare de mână, dacă mă lasă, poate îmi ghicesc dorul. Simt ȋn momentul ăla că nu îmi ajung nici ei nici eu și avionul care își ia zborul cu sufletul meu îmi lasă un gol mai adânc în stomac. Mi-e dor. Mi-e dor și atât.

Mi-e dor de tata și mi-e dor de mine, mi-e dor de bucuria pe care mi-o aduceau cărțile care acum nu-mi mai ajung, mi-e dor de vișinul din spatele casei.

Mi-e dor să îmi ajungă toate din jurul meu și mie ȋmi ajung din ce în ce mai puține. Mi-e dor de cuvinte, de cum să le spun și să nu-mi fie teamă de ce-ar putea crede oricine, mi-e dor de doi ochi deschiși și mâini care mă ascultă egal, mi-e dor de râs ȋn toiul nopții.

Nu știu de ce naiba m-am apucat acum să scriu despre toate lucrurile astea. Ȋmi țiuie ȋn urechi tăcerile deși vorbesc mult și de cele mai multe ori prost, mă ajung din urmă lucrurile pe care nu mai știu să le spun pentru că mă sufocă dorul sau teama sau timiditatea sau măștile. Mi-e dor să nu-mi mai fie teamă să pășesc ȋn ȋntuneric, mi-e dor de o mulţime de lucruri.

Avionul decolează mereu cu mine și am renunţat la locul de la geam. Mi-e mai bine lângă culoar. Parcă pot să ȋnchid ochii și să simt mai bine dorul de acolo.

TIRIBOMBA

Ȋncerc să fac pace cu mine. E o luptă pe care o duc de aproape zece ani. Am momente când îmi afișez cu mândrie încercările. Ȋn mintea mea e un fel de „Băi coaie, tu știi cine sunt eu? Am dat mâna cu Doamna de trei ori. Băi idiotule, nu mă mai ȋnspăimântă nimic. Habar nu ai”. Mă fălesc cumva, nu neapărat cu încercările prin care am trecut, ci cu faptul că datorită lor am învățat multe, că acum sunt altcineva, o persoană pe care înainte nu aș fi știut să o bănuiesc ascunsă ȋn mine.

Alteori, tocmai de asta fug. Mă îngrozește gândul că oamenii nu mai văd nimic dincolo, că mă reduc la bolile mele, la sechele, că mă tratează pe bucăți, nu ca pe un om întreg, se uită la mine cu teamă să nu mă frâng între degetele lor, mereu am impresia că le văd ȋn privire „mai bine nu, că tu nu poți”, „mai bine nu, că dacă mori fix acum?”.

În momentele alea prefer să tac, să nu spun nimic, mai ales dacă este vorba despre oameni pe care nu ȋi cunosc. Nu vreau să le alterez percepția despre mine. Apoi, răsare gândul ăla care nu-mi dă pace. Şi eu să fiu, aș vrea să știu. Nu m-aș purta altfel, dar aș vrea să știu. Omul ăla e așa cum e, cu toate pe care le duce ȋn spate. Nu e corect din partea mea să tac.

Habar nu am cum stau lucrurile de fapt, probabil că undeva la mijloc, poate că ȋn niciun fel pe care mi-l imaginez eu și nu știu să fac slalom printre tot ceea ce simt. Treaba asta mă împiedică să fac o mulțime de lucruri sau le fac cu jumătate de măsură, pentru că niciodată nu sunt până la capăt nici cal, nici măgar.

Ieri, un puștan m-a rugat să mă dau cu el într-o tiribombă ȋn parc. În mod normal, aș fi spus nu pentru că na…amețeală, greață, frică, n-am mai făcut asta de atâta timp, dacă mi se face rău acolo, dacă îmi ies bilele pe nas?

Nu știu nici acum de ce am spus da și am spus-o fără să stau prea mult pe gânduri, ca nu cumva să chicken out și să dau înapoi. Tot „zborul” a durat fix două minute. M-am dat jos de acolo un pic amețită, dar atât. Ce să vezi? Nu am murit, nu am pățit nimic, nu mi-a fost prea rău. Atunci când eram sus nu m-am gândit decât la vântul ăla care alerga ȋn jurul meu și la decizia grea, dacă să închid sau nu ochii. I-am ținut deschiși și bine am făcut. Nu doar pentru că mi-a fost mai puțin rău, ci pentru că așa am putut să-l văd pe puștiul care râdea cu gura până la urechi ținându-mă de mână, că am putut să văd culorile din jur, că pentru o clipă am fost suficient de înțeleaptă să ridic ochii și să văd un nor atârnat deasupra noastră. Atât mi-a trebuit. În clipa aia ȋn care am văzut un nor ca o vată de zahăr nu m-am mai simțit redusă la bolile mele, ci am fost din nou Andreea aia care eram înainte.

Ultima dată m-am dat într-o tiribombă d-asta ȋn Prater ținând de mână un bărbat, nu un puștan care ţipă de bucurie. Atunci eram altă persoană și parca m-am bucurat mai puțin; nu era nimic altceva decât o tiribombă colorată dintr-un panair ȋn care te dai de plictiseală sau doar ca să bifezi ceva acolo. Acum mi-a fost încercare și piatră care mi-a căzut din spate. Mi-a fost bucurie și copilărie. Nu am simțit că mi-am depășit o limită care mă apasă de zece ani, doar că am făcut ceva ȋn plus pentru mine.

Acum ceva timp aș fi râs tăvălindu-mă dacă mi-ar fi zis cineva că simplul fapt de a mă cocoţa ȋn scaunele alea va însemna pentru mine o decizie.

E complicat de explicat cum un gest atât de mic are o astfel de încărcătură. Mă uit ȋn jur și pentru toți oamenii pe care ȋi știu, gesturile mici au devenit cele mai grele. Ne e frică și nu știm ce să facem cu frica aia. Sunt convinsă că dacă aș fi stat pe gânduri o secundă ȋn plus înainte de a spune „mă duc eu”, nu s-ar mai fi întâmplat.

Şi acum stau și mă gândesc așa: daca eu însămi m-aș gândi mai puțin la toate căcaturile, poate și ceilalți ar ajunge să nu mă mai reducă la ele. Cine știe…


ASK OFELIA

În momentul în care crești un pic, ești întrebat ce vrei să te faci când vei fi mare. E greu să știi răspunsul la întrebarea asta când ești copil. Îmi amintesc cum, atunci când eram mică, îmi era foarte greu să îmi găsesc repere; constat că, în general, una dintre problemele pe care le au și astăzi copiii este că nu găsesc modele la care să se raporteze sau cele pe care le au la îndemână sunt valori răsturnate, cum le spun eu, anti modele, pe care nu le poți urma cu inima împăcată, sau dacă alegi să le urmezi, sunt drum sigur către nicăieri.
Social media este o fabrică de repere de tot felul, din care este destul de dificil să alegi. Valorile care îți sunt propuse au dezavantajul de a fi foarte frumos împachetate, urmând ca tu, în funcție de răbdare, înțelepciune și disponibilitate să cerni ca să găsești în ambalajul strălucitor, modele viabile.
Cumva, parcă îmi doresc ca în copilăria mea să fi existat Facebook și să o fi descoperit mai devreme pe Ofelia. Am tot urmărit-o, timid, din umbra social media, i-am mai dat câte un like, până când, ȋntr-o zi, i-am spus că vreau să o povestesc și, din fericire pentru mine, a fost de acord.
Nu o cunosc personal, dar din tot ceea ce am înțeles până acum, când o să fiu mare, aș vrea să fiu ca ea. Cel mai tare îmi place naturalețea cu care nu se sfiește să-și mărturisească slăbiciunile apoi, dacă ar trebui să fac un top, felul în care consideră absolut necesar să spună, cu modestie, că este imperfectă și modul în care se reinventează constant.
Ȋntr-o lume în care imperfecțiunile au ajuns să fie considerate păcate capitale, rețeta ei mi se pare cea câștigătoare. Poate că sună ciudat când spun rețetă, dar exact asta este și voi explica și de ce.
Ofelia a avut o viață a cărei poveste ar putea face singură un film de succes: a absolvit ingineria, a lucrat ca agent de asigurări, a plecat în Kuwait unde a fost consultant de skin care pentru familia regală, a inventat o catedră nouă la Școala Britanică din Kuwait, materia ei „Design și Tehnologie” devenind treptat materie de examen, a avut joburi dintre cele mai diverse, pe care le-a făcut bine și cu dăruire, s-a luat la trântă cu un cancer și cu moartea soțului ei, apoi a revenit în România când avea 53 ani.
Cultura noastră precum și cutumele sociale, fac ca după o anumită vârstă, femeile să se ascundă, să nu „li se mai permită” nimic, să fie nevoite să ducă o existență ternă și cumva în așteptarea morții. Ei bine, Ofelia nu a fost deloc de acord cu asta.
Era singură? Nu avea cu cine să iasă? Ok, așa era, dar nu avea niciun chef să-și îngroape existența în spatele ușilor închise; s-a reinventat. Unde ar fi putut să iasă singură, fără să se simtă privită, fără să deschidă inutil (se expună) gura lumii? La teatru, la operă. Și-a făcut un obicei din a ieși, din a posta pe social media fotografii de la spectacole, câteva vorbe despre ce se întâmpla acolo și, în timp, a devenit un reper al vieții culturale din orașul ei. Ofelia trăiește în Iași, își educă în permanență gusturile si nu uita să trăiască așa cum consideră ea, nu ceilalți. Așa cum singură povestește, nu era un om cu o cultură muzicală solidă, dar cum tot ea spune, cultura este un alt mod de a te înfrumuseța, pentru că nu totul este despre frumusețe fizică, și cultura este încă o cheie de a deschide ușile care îți sunt ferecate în față.
Eram curioasă care este opera ei preferată și mi-a spus că Boema lui Puccini, dar chiar și așa, deși o iubește foarte tare, are nevoie de pauze între vizionări. Nu din plictiseală, ci pentru că intervine suprasaturarea.
Deși Ofelia nu le știe pe toate, e dornică să învețe, fără să se abată de la principiile ei, ceea ce mi se pare cel mai important lucru. Mai rar mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni la care să văd, în primul rând dorința permanentă de a învăța.
Ofelia a ieșit la liman perseverând și agățându-se de lucrurile care nu i-au luat speranța. Așa spune: „Nu le-am căutat pe cele care mi-au dat speranță, ci m-am agățat de cele care nu mi-au luat-o”.
O simt senină. Spune despre ea că a crescut cu complexul fetei urâțele, născută ȋntr-un orășel de provincie, dar a știut cum să se șlefuiască, cum să învețe, a învățat ce să cumpere, a învățat să se cunoască, astfel încât să nu alerge după himere, a învățat să se reevalueze și la vârsta la care 95% dintre femei se retrag în uitare, Ofelia a devenit consultant de imagine și și-a deschis un blog.
Este de foarte multe ori comparată cu Lyn Slater și i se spune Icon Accidental de România. Comparația nu este deloc forțată, doar că Ofelia este mai mult decât această comparație. Prietenii i-au făcut cadou un blog, al cărui nume mi-a inspirat titlul poveștii despre ea. Se numește, cum altfel, Ask Ofelia. Mi se pare că numele i se potrivește mănușă, pentru că am senzația că dacă o întreb pe Ofelia, pot primi răspuns la orice întrebare aș avea.
Așa cred eu. Și dacă tot are un blog al cărui nume te îndeamnă la întrebări, am întrebat-o câteva lucruri despre ea și am încercat să scriu o poveste.
Am întrebat-o ce a învățat de la copiii cu care a lucrat de-a lungul timpului și mi-a spus că a învățat să nu se ia prea tare în serios. Mi-am permis un zâmbet de ușurare, pentru că dacă mi-ar fi spus orice altceva, nu cred că aș mai fi luat-o eu în serios. Este unul dintre lucrurile pe care le uităm cel mai repede când creștem și chiar avem nevoie de copii să ne reamintească această lecție esențială. La fel, tot de la copii a învățat să facă o mulțime de lucruri la calculator.
Pentru că am întrebat-o despre lecțiile primite de la copii, am trecut un pic și în extrema cealaltă; am vrut să știu cum a perceput ea prejudecățile și părerile care au venit către ea în momentul în care a început să ducă viața de acum, destul de expusă, cu blog, cu consultanță de imagine. Eram curioasă să îi aud părerea, pentru că, exact cum am spus mai sus, settingul social, din păcate, este prezent și condiționează ȋntr-o măsură încă prea mare viețile femeilor. Mi-a spus că încet, încet, a început să-i pese de ea, lucru care înainte nu se prea întâmpla, din cauza faptului că-și redirecționa energia către binele celor din jurul ei. În momentul în care ea a redevenit centrul universului ei, a constatat că nu o mai doare atât de tare faptul că altcineva găsește ridicol, derizoriu, superficial sau neadecvat ceea ce face ea. A ajuns în zona de pace cu ea însăși, se privește și se bucură. Mi-a spus că asta poate fi și un pic din atitudinea omului care nu mai are nimic de pierdut și nici nu mai are prea mult timp. Eu cred că este atitudinea omului care simte că are o mulțime de lucruri de spus și a găsit metoda cea mai apropiată sieși  de a spune lucrurile pe care le simte.
Mi-a spus că și-a promis să nu mai rămână în „locuri” în care nu poate zâmbi, unde nu se simte dorită și că a îți păsa este vital pentru a putea funcționa.
Ofelia citește mult (nici nu avea cum altfel). Este un om plin și plinătatea nu poate exista altfel decât hrănită cu teatru, cărți, artă. De câțiva ani este fascinată de scriitorii turci și arabi, îi plac jurnalele din care află lucruri „domestice” din viețile altor oameni, i-au plăcut mereu clasicii ruși și citește poezie. Îi plac și mulți autori români. Mai mereu o văd în fotografii cu scriitori contemporani și mă bucură să văd asta. Nu știu de ce, dar am sentimentul că așa se împletesc mai multe lumi și nu se lasă una pe cealaltă să dispară. Cumva, mă așteptam la eclectismul acesta din partea ei și nu am fost surprinsă deloc să văd cât de larg îmbrățișează literatura.
Ne spune că educația este singura cheie spre orice și o cred. Ne spune că poți face orice cu demnitate și că este important să fii mereu tu, dincolo de trend. Ne spune că e bine să te reevaluezi constant și să ieși la liman perseverând.
Blogul ei nu este doar despre stil, așa cum Ofelia nu este doar cineva care știe să se îmbrace și îi învață și pe alții.
Dacă mai aveți și alte întrebări, Ask Ofelia; eu atat va spun: cand o sa mai cresc, vreau sa fiu ca ea.

fotografiile sunt oferite de Ofelia din arhiva personala

OAMENII MEI

Ar fi putut fi o seară ca oricare alta.
Vinul se încălzea încet în pahare, sclipind stins în lumina becului. Doar că, această nouă seară, ce ar fi putut fi ca oricare alta, a fost altfel. Mi-a fost atât de nouă, încât am pus pe ea un reflector discret, ca de muzeu, să nu mi-o cuprindă întunericul, pentru că mai am multe de înțeles din ea.
Pentru prima dată în viață, în viața mea de când le știu, mi s-a părut că le văd altfel. Am văzut în ochii lor sclipiri noi, pe care până ieri, nu le știam. De câteva ori, mi-am ferit ochii, mi-am făcut de lucru fără rost sau am ieșit să fumez, doar că să-mi ascund întrebările și nedumerirea din priviri, să am timp să mă adun, pentru că dacă m-ar fi întrebat careva ceva, nu aș fi știut ce să răspund.
Am văzut cum încet, încet, discuțiile noastre alunecă spre vorbe sfătoase de oameni mari, lucru cu care eu nu știam ce să fac. Nu am prea avut de ales, doar să mă las purtată de val și să văd unde ne duce.
M-a surprins că hăhăiala aia fără rost din celelalte vieți ale noastre, nu mi-a lipsit. Am zis bine din celelalte vieți, pentru că de multe ori, am impresia că ne știm de atât de multe vieți, încât le-am pierdut numărătoarea.
În viața asta nouă, care pentru mine a început acum câteva zile, am găsit în vorbele noastre expresii noi, străine și serioase, pe care nu le cunoșteam acum ceva timp: „care e cealaltă variantă? Să nu mai spunem niciunii nimic?”, „Oare ce-o să mai urmeze după asta?”, „ nu știu cum să fac să mă descurc”, vorbe pe care viețile noastre de acum câțiva ani nu le știau.
Printre zâmbete s-au strecurat griji noi, preocupări cărora încercăm să le facem loc prin ițele știute ale vieților noastre.
Am învățat în seara aia perdele noi de nostalgie și ceață care li se lasă peste priviri și zâmbete crescute, rotunde că niște pâini dospite.
Când eram mici râdeam altfel. Am pus deoparte, ȋntr-o casetă frumos împodobită, râsetele alea. O să le iubesc mereu, doar că acum, nu mai avem loc pentru ele. Nu ni se mai asortează, la fel ca și bluzele noastre preferate din liceu.
A fost atât de altfel seara asta, încât am impresia că am cunoscut brusc, la o petrecere oameni noi, iar eu mereu am fost timidă, nu am știut niciodată ce să fac cu oameni pe care abia îi cunoșteam. Ca atunci când eram la liceu și la reuniuni sau la majorate mă ascundeam prin colțuri, de frică să nu cumva să vină cineva să vorbească cu mine, dar sperând totuși, pe ascuns, că asta se va întâmpla.
Mă uitam la oamenii mei ăștia noi, știam că-i știu de undeva, dar mi-au fost brusc atât de noi, încât aproape că m-am speriat.
S-au auzit clinchetele paharelor și vinul s-a prelins amețit pe pereții de sticlă. Ni s-au schimbat și urările, nici felul în care ne privim în ochi nu mai e la fel. Ne strângem în brațe altfel…cu mai puțin plictis decât altădată, cu mai mult „sunt aici, știi asta, nu?”.
Ne-am luat la harță în alte vieți și probabil o să ne mai luăm și în asta, dar cum a zis cineva, nu mai știu, poate chiar eu: „acum ești aici și asta e tot ce contează”. Mi-au dat lacrimile și nu știu de ce. Poate de bucurie. Habar nu am. Dar da, viața asta ne-a găsit din nou împreună și mai urmează altele și alte pahare cu vin și alte hăhăieli și alte strângeri în brațe și alte certuri. Nu s-ar putea dacă ar lipsi ceva, ar fi totul fals, iar noi știm asta.
Or să ni se mai coacă zâmbetele pe buze și ne vom mai întreba ce urmează, vom mai face glume pe seama copiilor pe care ni-i ascundem în suflete și ne vom întinde mâinile în continuare în îmbrățișări pe care nu știm și nu avem nevoie să le explicăm nimănui.

RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter