LECŢIE DE HOW TO FIND LOVE

Am găsit la cineva o carte care se cheamă „How to Find Love”. Zic să-mi curăț un pic mințile după o serie de mai multe „grele” și până la urmă, de ce să nu învăț și eu cum să găsesc iubirea? Se pare că nu mă prea pricep la d’astea. Ia să citesc.
Dau, ca tot omu’, să deschid cartea și primul lucru pe care-l văd, pe coperta a doua, este: Other books in this series „Why you will Marry the Wrong Person”, „On Confidence”, „Why we Hate Cheap Things”, „The Sorrows of Love”, și altele, mai umane, cum ar fi „What is Culture for?”, „How to Reform Capitalism”. Dacă nici ăsta nu mai e un trigger să citești, atunci să dea naiba dacă știu care ar putea fi.
Cum de acum se cheamă că-s om mare, cu multe primăveri în palmares, să nu pornesc cu idei preconcepute despre lucruri, dar nici nu mă aștept să închid cărțulia și să-mi găsesc dragostea. Fair enough? Sau…naiba știe?
La prima vedere, frunzărind cartea, am găsit o trimitere la Kirkegaard (ok, mă dau intelectuală wink-wink) și de mai multe ori, cuvântul kindness.
Mă apuc de ea și povestesc impresii după fiecare capitol.
Cap. I De la rațiune la instinct Până acum 260 de ani, căsătoriile erau pă interes (nu aș fi foarte sigură că acu nu-s la fel, o mare parte) și partenerii ne erau găsiți de rude, tot pă interes, d’aia nu suntem capabili să ne descurcăm singuri și cică am înțeles și cam prost ce înseamnă să te îndrăgostești, d’aia lucrarea de față o să ne explice  ȋndrăgosteala pe temeiuri psihologice corecte.
Cap. II De ce ne îndrăgostim de anumite persoanePentru început, îmi place expresia „respingem mulți candidați buni care, cel puțin pe hârtie, par perfecți”. Sună minunat de potrivit pentru un casting, că doar asta și facem, de fapt. Mai departe…cică sunt trei componente care ne fac să ne îndrăgostim de X și nu de Y:
  1. Instinctul de completare (complementaritate) – adică suntem cam neterminați ca indivizi și căutăm ȋn ăialalți ceea ce noi nu avem psihic sau fizic, adică cine-i calm vrea un agitat, spre exemplu.
  2. Instinctul pentru aprobare – ok, exprimarea e cam urâtă și ciudată, pentru că pe lângă aprobare, chestia asta cuprinde, se pare, și înțelegerea aia fără cuvinte și fără să trebuiască să te explici (funny fact: au pomenit aici ceva despre cum îmi plăcea mie să mă ascund sub pat când eram copil și veneau musafiri. Hmmm cine le-o fi zis de mine și care e legătura?).
  3. Instinctul de familiaritate – mboon…iubim în ăialalți, de care ne îndrăgostim, ceea ce iubeam în ăia de îi iubeam când eram noi mici. Mă urmăriți, da? (note to self: nu mai folosi niciodată cuvântul „baby”. Cică de acolo se trage).
Cap. III Problemele pe care le avem cu oamenii de care suntem atrași Societatea e de vină că ne pune să ne urmărim instinctele fără să gândim (și noi suntem doar victime, pentru că suntem niște oi care nu pot fi trase la răspundere). Acum urmează să enumerăm problemele pe care le au instinctele de la capitolul anterior: 1. Ar trebui să jucăm un role play de învățat/predat (hello, nu vă duceți cu mintea la sexy tacher/librarian Fantasy), dar ăla care tre’ să învețe crede că ălălalt vrea să-l schimbe în ceva ce nu e, iar ălălalt se teme că s-a luat cu un/o imbecil/ă și în loc să-și vadă predat, devine sarcastic. 2. Ce s-a întâmplat draga mea? Nimic!!! și iese trântind ușa. Cam despre asta e vorba când chiar crezi că cineva trebuie să știe ce gândești și tu nu deschizi gura să zici nimic despre ce te doare. Telepatie ne trebuie mânca ți-aș, nu dragoste. 3. Bla, bla, bla, părinții-s de vină.
Cap. IV Cum ne îmbunătățim instinctele buliteReluăm instinctele de la Cap. II și le îmbunătățim, astfel: 1. Tre’ să înțelegi și să accepți că ai multe chestii de îmbunătățit (doooooh!) și să-l lași, cu grație, pe celălalt să te învețe; 2. Te-ai luat cu un om, nu cu un medium, deci dășchide gura și zi ce-ai de zis (dooooh bis); 3. Nu mai simți precum copilul care ai fost, ci precum adultul care ești (parcă pare mai ușor de zis decât de făcut), oricum o dai, bla, bla, bla, părinții-s de vină.
Cap. V Obstacole în a-ți găsi iubirea 1. Provocarea reciprocității – ne îndrăgostim, apoi: a) îl credem pe ălălalt un idiot că ne iubește și el/ea nu e în stare să citească oamenii și ne va da papucii când ne va cunoaște mai bine – cică noi suntem de vină, că ne cosmetizăm imaginea de prezentare, gen pozele alea bune de pe Facebook sau Instagram, adică nu credem că ne poate iubi careva și atunci înfoiem coada de păun (sfat de la autori: lasă vrăjeala și machiaju’); b) îi acuzăm pe ceilalți că-s needy și că nu-s în stare să trăiască fără noi, cică nu la ăla care e suficient de puternic să-și arate nevoia e problema, ci la tine, ăla care-l acuzi că-i needy. În concluzie, acceptă-te, ca să înțelegi de ce e posibil să te vrea altu’ (bla, bla, bla, oricum o dai, părinții-s de vină). 2. Frica de fericire-autosabotajul Adică faci  cumva să-l faci pe om să plece deși-l iubești și el te iubește (era și un cântec parcă, nu?), că_când iubești riști să pierzi, și cum doare ca toți dracii, mai bine-i dai tu un șut în cur înainte. 3. Fixația Te fixezi pă unu/una de care te îndrăgostești deși nu puteți fi ȋntr-o relație și când apare altcineva în viața ta, ȋl/o compari automat, nu-i bun (sau așa ți se pare ție) și-i dai un șut ȋn cur. Fixația e, de fapt, teamă de iubire, sau cum îi zic aici și mi-e prea lene să traduc: Fixation is not a manifestation of love; it is a calculated commitment to an obstacle to finding love. Adică, nu iubești creatura în sine, ci anumite calități ale creaturii (mvaaaaaiii cum sună). 4. Incapacitatea de a părăsi pe cineva Nu suntem în stare să gestionăm gândul că provocăm cuiva o supărare, un deranj (bla, bla, bla, părinții-s de vină). 5. Lipsa de încredere în noi înșine când cucerim Cică, dar noi știam deja asta, e imposibil să seduci pe cineva fără a-ţi asuma riscul de a fi absurd și ridicol. Trăim cu senzația că avem cum să avem o viață amoroasă de mare angajament fără a ne face de râs. Nope, nu avem cum. Paragraful meu preferat din toată cartea e aici și zice așa: We are idiots now, we have been idiots in the past, and we will be idiots again in the future – and that is ok. There aren’t any other options available for human beings. 6. Nerăbdarea Nu lăsa societatea să pună presiune pe tine, învață să-ţi fie bine și singur, nu te grăbi să iți găsești pe cineva. Nerăbdarea nu-i bună.
Cap. VI Concluzii (fuckin’ finally) 1. Dificultăți în a ne imagina Îi clar, nu-i niminea pentru mine-n lumea asta mare. Niminia, niminia. Cică, practicing imagination is a key to love. Cică să-ţi pui imaginația la încercare, să găsești și-n tine calitățile care pot fi iubite, să le vezi și-n ceilalți (Mă rog…tu la ce te pricepi, vorba lu’ Taz) 2. Suficient de bun și evident, îngrozitor Iubirea idealizată aia gen Ileana Cosânzeana și Făt Frumos, ne-a zis că iubirea tre’ să fie altfel decât ceea ce ni se întâmplă, așa că ni se pare că ce avem, când avem, nu-i bun și căutăm altceva cu moț în frunte; gen, că la supermarket, avem prea multe opțiuni și atunci cum naiba să te decizi? If things in the relationship are a bit bad, it’s probably because we’re doing it right. Deci cum? Ahaaaa…ok, adică cică să fii mai modest în așteptări.
En fin…spor la ȋndrăgosteală în cazul în care ați înțeles cum se face, iar eu, în caz că se întreba cineva, cu asta am rămas din carte
We are idiots now, we have been idiots in the past, and we will be idiots again in the future – and that is ok. There aren’t any other options available for human beings.
Bla, bla, bla, părinții-s de vină

SPUNE-MI UN CUVÂNT

De ceva vreme îl tot întreb, în mod constant, pe Lord M despre ce-ar vrea să-i scriu. De fiecare dată îmi răspunde că nu ştie încă şi în secret parcă mă bucur, pentru că am o scuză să nu scriu. Mi-am făcut câteva liste cu subiecte pe care le-am promis unor oameni la un moment dat şi acum mă bucur că listele alea mi-au rămas pierdute prin caietele deja terminate pe care îmi scriu jurnalele.

Întreb, mereu întreb: despre ce ţi-ar plăcea să citeşti? Ce-ai vrea să-ţi scriu? Oamenii ridică din umeri, îmi spun că nu ştiu sau că se vor gândi.

Cândva, replica era alta: spune-mi un cuvânt şi de la el o să îţi scriu o poveste. Atunci era mai simplu. Mi se aruncau, uneori cu neîncredere, cuvinte pe care eu le îmbrăcam frumos, de duminică şi le trimiteam în lume.

Ar trebui să scriu orice îmi trece prin minte, doar că mie, de ceva vreme, nu-mi trece nimic prin cap. Nimic despre ce aş putea să scriu, desigur. ?

Mi s-a spus: scrie chestii mişto, care să-i intereseze pe ceilalţi, lucruri pe care să vrea să le citească şi ceilalţi, be real, ieşi odată din carcasă şi spune de toate.

O vreme, am crezut că oamenilor le place să citească poveşti şi am scris poveşti. Acum, constat că oamenii nu vor să mai citească poveşti, poate nici nu au vrut vreodată şi doar mi-am imaginat eu asta; iar eu nu prea ştiu ce să le spun altceva.

Habar nu am ce înseamnă lucruri care să îi intereseze. Pare totul îngrozitor de concret, iar eu sunt antidefiniţia perfectă a concretului. Desigur, lucrez la asta de o grămadă de timp şi dau semne că-mi şi iese.

Am încercat să-i explic cuiva, că selfesteem-ul meu, ăla care se dă cu capul de asfalt, are senzaţia că pe oameni îi interesează alte lucruri decât pe mine şi atunci nu găsesc de spus decât poveşti.

Pe undeva, mai cred că e nevoie de poveşti şi parcă mă simt datoare să le spun; mă încăpăţânez, uneori.

Uneori spun poveşti inventate, alteori parţial inventate, pentru că sâmburele ăla de la care pleacă totul e al meu. L-am trăit, îl ştiu şi dormim împreună în acelaşi pat, fără pernă, aşa cum îmi place mie.

Într-o vreme, am scris o serie de poveşti care se chemau „Skin on Skin” şi le-am zis fiecăreia fragment dintr-o poveste inventată de iubire. Nu ştiu cine m-o fi crezut, că inventat nu a fost nimic. Mi-a plăcut atunci să mă joc cu cuvintele şi să-i povestesc aşa cum mi-au fost.

Spune-mi un cuvânt şi o să îţi fac, pornind de la el, o poveste. Cred că asta o să mă întreb de acum, în fiecare seară: despre ce ai vrea să-ţi scriu Iancu? Ce ai vrea să citeşti?


PHOTO: www.myessaywriter.net

AM PLECAT C-UN GȂND DE ACASĂ

În ultima perioadă, începând cam de la mijlocul anului trecut și până acum, am observat că oamenii din jurul meu vor să „crească”. Când spun oamenii din jurul meu mă refer la apropiații mei, la cunoscuții sau mai puțin cunoscuții din viața reală, precum și la vecinii de bulă de pe Facebook.
Ȋntr-un fel, nu-mi place deloc expresia asta „vor să crească”. Mi se pare greoaie și cam fără sens, un limbaj de lemn supra exploatat în ultima vreme de toate bălăriile de dezvoltare personală, dar ideea din spatele ei rămâne aceeași: „Oameni care nu stau pe loc cu ei ȋnșiși”. Toată lumea vrea să evolueze, iar treaba asta mă unge pe suflet. Văd o explozie de cursuri și de experiențe care au căpătat prioritate în fața bunurilor materiale și în fața neglijării propriei persoane.
Nu mă refer la cursuri de self development sau alte lucruri la fel de abstracte; vorbesc despre chestiuni cât se poate de concrete: oamenii învață să înoate sau să meargă cu bicicleta, indiferent de vârsta pe care o au, învață să gătească sau să croiască, indiferent de profesia pe care o au, învață să picteze sau să se orienteze în natură, învață limbi străine și sporturi noi.
Pusă în fața unei întrebări, la un moment dat, ce aș alege: o treanță sau o experiență, m-am trezit că ezit…”de aia am nevoie și mie nu prea-mi vine să dau banii pe haine, dar parcă nici pe ailaltă nu aș da banii prea ușor, deși mi-ar plăcea”.
Ce mi-ar plăcea cel mai tare. Cum procedăm, vorba unei prietene?
Ținând cont că în ultima vreme am încercat tot felu’ de chestiuni noi, care s-au dovedit a-mi fi nu numai un plus practic ci și bucurie, mi-am dat seama că răspunsul meu sincer, nu ar fi putut fi decât unul singur: aleg experiența.
Sunt genul ăla de persoană care nu are niciodată cu ce să se îmbrace sau să se încalțe, pentru că ce să vezi? Întotdeauna mi s-a părut incredibil de scumpă o bluză de 100 de lei, dar niciodată prea scumpă o masă de 100 de lei la restaurant, sau o carte de 100 de lei. Unii spun că sunt zgârcită, eu prefer să spun că am o ordine a priorităților ceva mai deșucheată…desigur, nu-i pot contrazice nici pe cei care mă întreabă dacă-mi țin cărțile de foame, sau dacă nu știu ce mâncare fistichie mă încalță…well…când nu le poți avea pe toate…
I-am împărtășit zilele trecute maică-mi, cu bucurie și emoție în glas, faptul că mi-am perfecționat cusutul la mașină. I s-a stins vocea, a făcut o pauză, apoi pe un ton destul de ironic mi-a cântat ceva ce pare că era la modă pe vremea ei: „Și-am plecat cu-n gând de acasă, să mă fac croitoreasă, măi măi”.

I-am zis că nu prea înțeleg. Care e problema ei? Amândoi, și ea și tata, m-au învățat mereu că e bine să știi să faci cât mai multe lucruri, bla bla bla și atunci?
Mi-ar plăcea să știu, voi către ce vă îndreptăți? Sunt doar curioasă dacă aplecarea mea din acest moment către cusut/croit, bucătăreală și franceză se mai regăsește și în alte persoane? Lista este deschisă, desigur. Ar trebui oare să urmez niște „dorințe” încadrate în reguli? Nu tată, ai absolvit ASE-ul, dacă vrei să faci ceva, școlește-te în conta, spre exemplu’ sau finanțe sau chestiuni de genul.
Acum ceva timp am făcut cursuri de istoria artei, apoi de creative writing. Nu aș ști să cuantific cât m-au ajutat concret, cert este că m-au făcut să mă simt mai bine, să mă împac cu mine însămi. Sunt lucruri cere-mi plac, care mă ajută să deschid gura cu mai multă încredere și am ajuns la concluzia că exploatate trebuie să fie lucrurile care iți plac, nu alea care trebuie. Poate până la urmă, știți vorba aia…din pasiuni se nasc cele mai mișto job-uri?
Am o listă foarte lungă cu lucruri pe care vreau să le învăț sau să le perfecționez, pentru că îmi aduc bucurie și voiam să întreb în lumea largă: vouă ce v-ar plăcea să învățați? Câți bani ați fi dispuși să dați pentru asta? Ce învățați cu voi, sau despre voi ȋn perioada asta?
Vă aduce bucurie, sau ați face numai lucruri de pe urma cărora ați putea avea un câștig imediat? Avem voie să facem lucruri pentru bunăstarea spirituală, sau ar trebui să învățăm și să cheltuim bani doar pentru lucruri extrem de practice și concrete?


PLICTISEALA

Toţi ne simţim plictisiţi uneori. Plictiseala este un sentiment extrem de neplăcut; se întâmplă adesea să fie confundată cu lenea şi de cele mai multe ori, plictiseala doare de-a dreptu’. Spun că doare, pentru că aşa cum arată studiile de specialitate, oamenilor plictisiţi le creşte nivelul de frustrare, deseori devin furioşi, sau în alte cazuri, din pricina plictiselii, au tendinţa de a mânca mai mult decât nevoile lor fiziologice, de a recurge la consumul de droguri sau la „alinarea” cu ajutorul jocurilor de noroc.
Teoretic, conform manualelor, plictiseala este de fapt o tulburare de concentrare. În momentul în care nu te poţi concentra să faci un lucru, atenţia ţi se disipează şi atunci, neputând să faci nimic, spui în mod eronat că eşti plictisit şi „s-a rezolvat problema”.
Se spune că există două feluri de oameni plictisiţi: cei pentru care lumea nu este un roller coaster suficient de rapid şi nu primesc stimulii de care au nevoie şi cealaltă categorie de oameni, pe care sensibilitatea excesivă îi face să se retragă, dar nu sunt mulţumiţi de faptul că stau în zona lor de confort şi prin urmare, se plictisesc.
Plictiseala poate apărea şi atunci când nu ai control asupra unei situaţii, spre exemplu atunci când stai într-o sală de aşteptare sau într-un aeroport; sunt situaţii când nu prea poţi schimba starea de fapt. În mod normal, încerci să-ţi ocupi mintea cu ceva, cum ar fi să citeşti o carte (încerci să schimbi situaţia). Plictiseala intervine atunci când nu găseşti o alternativă, ceva de făcut care să schimbe situaţia în care te găseşti.
Plictiseala este o boală a epocii noastre. Acum câteva mii sau câteva sute de ani, omenirea nu avea opţiunea plictiselii. Nu existau stimuli, ci doar nevoi care trebuiau satisfăcute şi trebuiau satisfăcute urgent. În timp, lucrurile s-au schimbat şi nu într-un mod bun. Suntem suprastimulaţi şi nici un stimul nu ne mai satisface, aşa că suntem mereu în căutarea a ceva care să nu ne plictisească şi dintre toate opţiunile posibile, se pare că cea mai proastă variantă este tehnologia.
Plictiseala este o stare mentală, pe care deseori o alegem în detrimentul autoreflecţiei, sau pentru a evita să facem lucruri care ne solicită intelectul sau conştiinţa.
Probabil că pornind de la gândul ăsta am ajuns la o clasificare foarte simplistă a plictisiţilor.
Din experienţa mea de până acum, cunosc trei tipuri de plictisiţi, sau trei tipuri de plictiseli. O să combin definiţiile din manuale cu ce băgăm în oala asta în mod normal conform folclorului popular: mă plictisesc pentru că nu am nimic de făcut.
Există oameni care se plictisesc pur şi simplu, mereu. Îmi este greu să înţeleg cum este să te plictiseşti şi cum naiba de ai timp să te plictiseşti, din moment ce este atât de multă treabă de făcut pe lumea asta, în primul rând cu tine.
Fiecare clipă contează; o foloseşti pentru a te gândi la tine, la toate cele care se petrec în jurul tău, înveţi, creşti, găseşti lucruri de făcut, de făcut mai bine, orice care să te ducă cu o secundă mai departe de ceea ce erai adineauri. E a neverending story.
Cum naiba să ai timp să te plictiseşti, sau să te plictiseşti atât de tare încât să deschizi televizorul? Deschizi televizorul pentru că, aşa cum am spus mai sus, alegi stimulul cel mai puţin solicitant intelectual, cel care îţi taie firul gândirii. E cea mai facilă modalitate de a te distrage. Celelalte variante îţi cer să gândeşti.
Tânjim după timp liber, iar în momentul în care îl avem, ne transformăm în măgarul lui Nastratin şi nu ştim ce să facem cu el, aşa că sfârşim prin a nu face nimic şi ne plictisim.
Restu’ sunt oamenii care nu se plictisesc, doar că nu se plictisesc în două direcţii diferite. Sunt cei care aşa ca mine nu se plictisesc lent, în tăcere şi mai sunt cei care nu se plictisesc „pe baterii”.
Hai! Hai! Hai! Atât auzi de la ei. Hai să facem aia, hai să punem ceva la cale, hai să mergem, hai să dregem, hai să facem ceva nou şi interesant.
Da’ n-ai vrea tu să mă laşi să nu mă plictisesc citind, sau scriind? Nu vrei să mă laşi să nu mă plictisesc făcând ceva absolut banal în casă?
Nope, nu vor. Traiul în preajma unui neplictisit pe baterii are avantajele lui, incontestabile. Trage de tine de nu te lasă nici să mori în pace; auzi şi prin somn sau from the other side „HAI!”. Hai-ul acesta, pe lângă faptul că de milioane de ori te scoate din minţi (măcar o data de aş auzi: hai şi trage-ţi sufletul), are marele merit de a te scoate din lâncezeală şi de multe ori chiar şi din tine însuţi; e un timesaver de milioane, te pune în mişcare şi îţi arată că pe lângă neplictisitul tău citind există multe alte lucruri de făcut.
Din punctul de vedere al neplictisitului pe baterii, viaţa e scurtă. Se consumă, se agită, se străduie, trage de toţi şi mai ales de el însuşi. Timpul nu îi este de ajuns şi trage de el până ce, de multe ori, rupe timpul sau se rupe pe el însuşi. Învaţă foarte multe lucruri în fiecare zi, îi învaţă şi pe alţii, şi fiecare secundă care se iroseşte este o tragedie. E greu să ţii pasul cu ei şi uneori şi lor le e greu să ţină pasul cu ei înşişi. Gândesc enorm şi repede, gândesc mai multe lucruri în acelaşi timp, apoi acţiunile având alt ritm de a se desfăşura, îi frustrează prin lentoarea lor; îi frustrează şi oboseala cronică la care inevitabil ajung, pentru că oboseala aduce după ea odihnă, iar odihna înseamnă timp irosit.
Fără nicio clipă de răgaz este un termen care îi caracterizează perfect. Nu au răgaz şi nu le dau nici celorlalţi, dar tre’ să admit că fără ei, viaţa ar fi naşpa şi lâncedă. Poate ar fi mai multă odihnă, dar vorba lu’ tata mare: „O să mă  odihnesc destul când oi muri”.
Neplictisiţii pe baterii sunt cei care duc lumea mai departe, deşi de multe ori mă trezesc că-mi vine să le urlu în faţă şi să le crăp ţeasta.
Oamenii ăştia aleg să fie în permanenţă ocupaţi, să aibă mereu ceva de făcut. Teoretic, alergând în mereu, nu ai timp să îţi dai seama că eşti, sau dacă eşti plictisit, dar nici prea distractiv nu este să fii mereu pe fugă. Uneori e nevoie să te împrieteneşti cu plictiseala, să-ţi dai voie să te mai şi plictiseşti, ca să înţelegi ce e cu adevărat stimulant pentru mintea ta.
Apoi, mai sunt şi ceilalţi neplictisiţi, le-am spus neplictisiţi ca mine. Ăia care nu se plictisesc, dar nici nu trec pe lângă tine precum Road Runner. Nu mă plictisesc, dar stilul meu e altul. Am mereu ce să fac, doar că asta, de obicei, nu îi implică, sau motivează în vreun fel pe cei din jurul meu, nu mişcă nimic în Univers. Am mereu ceva de scris, ceva de citit, ceva de meşterit, ceva la care să mă gândesc, doar că rareori îi aduc şi pe alţii în activităţile mele, ceea ce de multe ori, dă senzaţia că zac, că stau degeaba (folosiţi orice cuvânt din familia asta, e OK).
E doar o formă de retragere, de cocoloşire a fricilor. E mai puţin periculos dacă sunt doar eu acolo, dar parcă şi terenul e arid. Sunt doar nişte gânduri care se învârt în gol, se macină între ele şi nu produc nimic. Cărţile citite nu găsesc calea de a se întoarce înapoi în lume, pentru că ce să vezi, au fost absorbite şi încuiate acolo singure. Cică plictiseala nu este despre ce faci, ci despre felul în care faci ceva-urile respective. Aşa o fi. Eu nu mă plictisesc, dar returnul neplictiselii mele e zero.
Probabil acesta e unul dintre motivele pentru care aud mai mereu de la neplictisitul pe baterii: „Hai odată!”, „Te mişti prea lent!”, „Greu te urneşti, Iancu!”, „Zi ceva, măi omule!”
Unii oameni se plictisesc şi dau drumul la televizor, unii oameni nu se plictisesc făcând în permanenţă diverse lucruri, trăgând şi obosind, arzând în lipsa lor de timpi morţi; alţi oameni nu se plictisesc tăcând şi mocnind la foc mic.
E amuzant că eu fac parte din categoria asta a neplictisiţilor lenţi, iar persoana cea mai apropiată de mine şi cu care îmi petrec cea mai mare parte a timpului face parte din celălalt segment, al neplictisiţilor pe baterii. E mişto că nu ne plictisim, doar că nu ne plictisim atât de diferit, încât de multe ori ajungem să ne luăm la harţă. Este inflaţie de hai-stai. Cum să pui aşa ceva în acord? Hai să facem aia, stai că io mă gândesc la ceva. Hai să mergem, stai mă omule să-mi trag sufletu’ zece minute. Se desfăşoară atât de des dialogul ăsta, încât am început să mă întreb cine o să cedeze nervos mai întâi. De preferat, nimeni.
Îmi place că de multe ori m-a scos din mine însămi şi dacă nu era „Hai-ul” ăla, eram undeva departe în urmă, doar că ritmul meu e diferit şi uneori ajunge să mă înnebunească graba. Desigur, se glumeşte mult pe tema asta şi într-o direcţie şi în cealaltă şi dacă stai să te gândeşti un pic, e un paradox cum doi oameni neplictisiţi nu-şi pot armoniza neplictiseala şi se calcă în permanenţă pe bătături. Presupun că este o chestiune de ritm interior. Eu atât ştiu: încep să-mi iasă bube de la „Hai” şi de multe ori văd aşa, o tentă de păr măciucat, când deschid gura să zic „Stai”. Până la urmă, important este că nu ne plictisim niciodată.
În timp ce povesteam despre plictiseală, mi-am mai aruncat ochii şi aici la nişte oameni care ştiu mai bine decât mine despre ce este vorba:

ABOUT LOVE AND OTHER DRUGS

          You’re in the mood for what? For love? That means dangerous things…adrenaline addicted.
          Drogul meu preferat.
          Drogul meu preferat este ţigara de după.
          Hmmm…e păcat să te limitezi la un singur drog.
          About love and other drugs…
          Titlu de poezie. Provocare pentru seara asta: your shit vs. my shit, about love and other drugs. Ce zici?
          Hai să vedem
stau cu ochii închişi                                           
cu picioarele aruncate
peste cearşafuri
poate
uşor self conscious
poate
uşor îmbujorată
I wouldn’t know
şi gust
printre fumurile ţigării
mirosul tău străin ce mi-a rămas
pe palme
în păr
pulsaţiile pe care
încă
le simt între coapse
cu degetul mare
al mâinii stângi
îmi desenez pe abdomen
amprenta ta
drogurile nu ar trebui savurate pe rând
aşa ai spus
te rog
adu-mi
un pahar cu vin să mi te dizolv în
celelalte droguri
                                                              
                                 by Andreea     


ţigara de după                                                
este
drogul meu preferat
mi-a mărturisit ea
trăgând din ţigara de
dinainte
fumul suflat a
căpătat forme
promisiuni
orgasme
jocuri
minciuni
adevărul
este
minciuna mea preferată
am mărturisit
eu
jucându-mă
pofticios
cu fumul
am renunţat la tutun
o
să-ţi fumez mintea
noul meu
drog
preferat
                      by Lord M
     

LET GO

Tot aud, din ce în ce mai des în ultima vreme: băi eşti ca un zid. Nu ajunge nimic la tine şi mai mult de atât, nu laşi nimic să iasă. Totul e înfrânat, cu jumătate de măsură, cu frâna de mână trasă.

În ultimul an, în ultimii doi ani, de fapt, cel mai tare mi-am dorit să învăţ să las oamenii să plece. M-am gândit că ăsta poate fi un prim pas. Laşi să plece, apoi primeşti ce trebuie să vină.

Am auzit de zeci de ori şi mi-am spus eu însămi de mii de ori: nimeni nu este dator să rămână. Oamenii au şi trebuie să aibă libertatea de a alege undeş şi dacă vor să stea. Nimeni nu îi este dator nimănui cu nimic. Decât să stea degeaba, mai bine pleacă cu folos, indiferent că vorbim despre prieteni, iubiţi, părinţi, just name it, orice formă de relaţionare umană.

Eram ca o furnică ce-şi strângea în muşuroaie zeci de oameni care nu ar fi trebuit să fie acolo; mă încăpăţânam să ţin morman, dintr-o pornire masochistă greu de înţeles chiar şi pentru mine, oameni care mi-au fost bucurie, otravă şi nefericire.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg şi să accept că au venit în viaţa mea cu nişte lecţii atârnate de fund, cu oglinzi pe care, fără să ştie, mi le-au pus în faţă. Trebuia să învăţ, să înţeleg şi să-i las să plece fără să îi urăsc (ceea ce încă nu mi-a ieşit în multe cazuri), fără să vreau să-i ţin în loc.

De ce mi-a fost atât de greu să le dau drumu’, încă nu am înţes.

Unora le-am înţeles sensul în viaţa mea mai repede, altora nu, pe unii mi i-am prins cu cătuşe de suflet şi mi i-am făcut captivi acolo. La naiba cu toţi şi toate. Ar fi trebuit să îi las să plece repede, ar fi trebuit să nu-i primesc…ar fi trebuit să un milion de lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuie în viaţa asta.

Mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ, să înţeleg când merit mai mult, când trebuie să cer mai mult, când cineva nu mi se potriveşte, nu că ar fi ceva în neregulă cu omul ăla, ci că pur şi simplu, nu este croit după calapodul meu.

Îmi iese greu, ca aproape orice. Tai strâmb, uneori îmi ciuntesc degetele, înjur mult şi plâng, dar…cred că anul ăsta, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost uşor să renunţ la un om pe care l-am primit lângă mine, potcovindu-l cu speranţe. Poate părea un rahat lipsit de importanţă, dar pentru mine este o victorie. L-am lăsat să plece.

Asta e altă prostie pe care o fac, îi leg omului de fund, fără ca amărâtu’ să ştie, tot soiu de tinichele: speranţe, vise, un loc în familie, un loc între prieteni, proiecţii, planuri, discuţii. Complet stupid şi fără sens, complet imatur şi dureros, dar e o boală căreia încă nu i-am găsit vindecare.

Păi dacă voi nu mă vreţi, eu de ce să vă vreau? Ar putea fi o treabă, da’ nu-i nici asta cum se cade.

După aia, stai Iancu cu mătura şi făraşu’ în mână şi strânge mizeria pe care singură ai făcut-o. Ce-o fi atât de greu de priceput, nu ştiu nici eu să răspund (minte în crăci, aia e), dar iată că iavaş, iavaş învăţ cum se face.

Cel mai mult, mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ să las oamenii să plece, cu graţie, fără resentimente, poate chiar şi să le spun de ce nu îi vreau acolo, să nu mă mai agăţ de ei ca înecatu’ de pai. Asta pare că e totuşi mai simplu de învăţat decât plecările deja întâmplate: mi-e greu să iert egoismul oamenilor care au murit de parcă să-mi facă mie în ciudă, mi-e greu să iert iubirile cărora nu le-am fost şi doar mi-au fost, mi-e greu să înţeleg neprietenii pe care îi vedeam peste ani în aceeşi poveste cu mine.

Obişnuiam să cred că aşa e ok, că atât trebuie să fie, că dincolo de oamenii ăia nu mai există nimic. Ba mai există. Citisem când eram puştoaică, într-o carte SF al cărei nume îmi scapă acum, că golul nu există nicăieri în Univers. Peste tot nemărginirea este umplută cu ceva. Şi să dea naiba dacă nu-i chiar aşa…

Îmi doresc să învăţ să las oamenii să plece, să îi las să plece atunci când vor, să îi invit să plece, atunci când noi, în vieţile noastre nu mai însemnăm nimic.

Am exemple, mai multe decât ar fi sănătos, de prieteni din copilărie de care m-am agăţat până nu am mai avut de ce să mă agăţ (pe principiul cum frate, ne cunoaştem de când lumea, deşi asta nu înseamnă nimic pentru mulţi), de foşti iubiţi pe care mi-i ţineam aproape, fără să ştiu de ce, oameni cu care vorbeam din obligaţie şi fără rost când şi când, rude inutile, foşti colegi cărora nu le mai ştiam numele de familie…pentru ce? I-am şters din agenda telefonului şi nu le mai urez La Mulţi Ani de zilele de naştere, în gesturi inutile de resuscitare ale unor trecuturi moarte deja. Nu le mai promit că ne vedem, nu le mai promit nimic. Pe unii, mi-i mai păstrez în memorie până într-un punct când ştiu că se vor dizolva singuri, alţii mi s-au săpat atât de tare în suflet încât îmi vor fi acolo toate veşniciile de acum înainte.

So long lost souls of my life.

CIORBA RULZ!

Mi s-a povestit că atunci când eram mică mi se spunea „Domnişoara Ciorbă”, pentru că numai asta aş fi mâncat. Cică o dată, pentru că în ziua aia nu se gătiseră decât ardei umpluţi, au fost nevoiţi să-mi pună în farfurie zeama în care au fiert ardeii şi nişte umplutură din ardei şi să-mi spună că s-au desfăcut perişoarele la fiert. Am crezut, că na, la trei ani eşti încă novice în subiect. Era cu lingura, deci era ok. Peste câţiva ani, fugeam peste drum la Mazis Alai să-mi dea ciorbă strecurată, pentru că la mine, în bucătăria din curte, obiceiurile de genul ăsta nu erau tolerate.
Între timp, relaţia mea cu zarzavatul a revenit la normal şi mai mult de atât, îi dau perfectă dreptate mamei când îmi spunea exasperată că îmi toarnă în farfurie o cană cu apă caldă să mănânc. „Mă, Andreea mă, dacă nu pun zarzavat în ea, ce să-i dea gust?” (şi mama, ca toţi ceilalţi oameni pe lumea asta, îmi spune Andreea doar când e supărată pe mine).
Cred că a venit momentul să mă laud că gătesc bine, spre foarte bine, uneori. Ok, nu o spun doar eu, o mai spun şi alţii care au mâncat câte ceva ieşit din mâna mea. Singura condiţie să gătesc bine este să nu trebuiască să fac mâncare pentru alţii. Adică, dacă ştiu că tre’ să vină careva în vizită, sau să pregătesc ceva pentru un eveniment oarecare, lucrurile ies cam de zece ori mai proaste decât dacă „ băi, ia să fac eu ceva de mâncare „.
Nu-s vreun mastărşef, adică nu ştiu sofisticării, dar ce ştiu, ştiu bine…cum ar fi, ciorba.
Oh boy, oh boy, viaţa fără ciorbă nu există. Dacă trece o zi fără să mănânc ciorbă, e ceva în neregulă cu viaţa mea şi a doua zi sigur fac, în caz că nu mai este; adică nu îi înţeleg şi nu îmi doresc să-i înţeleg pe oamenii care pot trăi fără, adică de ce ţi-ai refuza aşa ceva? Care-i logica?
Ciorba nu există şi nu e ciorbă fără borş şi fără verdeaţă. Multă verdeaţă, că altfel parcă e neterminată…leuştean, pătrunjel, frunze de ţelină, totul verde, proaspăt şi mult. Când nu am borş d’ăla de poveste făcut de mama, cumpăr cu inima îndoită şi-l clocotesc bine, după cum am învăţat de la bunica, să fie mai acru, să nu-mi strice ciorba.
Mama, de la caz la caz, în funcţie de ce cui are pe mine în momentul ăla, face „borş acru ca mine” (ca ea, adică), sau „borş acru ca tine (ca mine, adică), de-ţi troznesc fălcile. Păi, dacă e acru ca mine, am o ciorba garantată.
Uneori mai merge şi mai primesc în vizită şi ruda lame a ciorbei, adică supa. E ok, mai ales când nu am timp de poveşti cu mine însămi în timp ce tai legumele cuburi mici şi perfecte, jucăuşe în cromatica lor.
Cică „În viaţa mea nu am văzut un om căruia să-i ia juma de zi să facă o oală cu mâncare”. Mă rog, aproape juma de zi, but I’m in love with slow food. Am mai spus asta, că-mi place tangoul ăla amoros care se întâmplă la foc mic, sub capac. Nu ştiu cum să o fac altfel, deşi uneori tare bine mi-ar prinde o reţetă pe fast forward.
Ultima dată am făcut o ditamai oala cu ciorbă de perişoare din carne de cocoş, că na, aşa s-a nimerit şi nu mă tocmesc la daruri. Se pare că a ieşit bună şi perişoarele alea cred că ar fi făcut faţă la orice concurs de miss perişoresc.
Încă ceva: nu ştiu să fac doar un pic de ciorbă. Nu nene, iese ditamai oloiu, care invariabil se termină ca prin minune.
Reţetele de mâncare au venit către mine cumva subliminal, pentru că să dea naibă dacă aş fi dat bătutul de cuie pe tocatul de morcovi, deci nu ştiu de unde ştiu, sau cum de ştiu. Maică-mea nu încetează să se minuneze că nu am murit de foame când am plecat de acasă; nu mai vorbesc de faptul că nu m-ar fi crezut în stare să aprind focul sub o oală.
Oricum, cantităţile şi ingredientele sunt relative, mereu din ochi şi după gust; doar ordinea operaţiunilor se respectă cu sfinţenie.
Nu dau reţete de ciorbă, că nu am şi nu ştiu reţete, iar pe de altă parte, oricum fiecărui om îi iese altfel; am vrut doar să mă laud în  postarea asta: Ciorba Rulz! My Ciorba Rulz!

BULLYING IERI ȘI ASTAZI

Habar nu aveam pe vremea aia, că ceea ce făceam noi se cheamă hărţuire.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu cred că ştiam că există cuvântul. Ne distram. Aşa credeam noi, sau atât ştiam, doar că ne distram cu atât de multă cruzime, că acum îmi dau lacrimile când mă gândesc.
Îmi amintesc toate rahaturile pe care le făceam acum douzeci şi nişte ani în liceu, bârfe, priviri strâmbe, găşti, miştouri şi încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat toate, ce amploare ar fi avut, cu social media, cu smartphone-uri, cu grupuri de whatsapp şi facebook, cu fotografii trimise instantaneu către zeci de persoane.
Existau şi atunci copii care aveau atitudinea de „mie nu mi se poate întâmpla nimic, fac ce vreau”? Ohooo. Problema asta este atemporală şi cred că există în orice oraş, oricât ar fi de mic, în orice şcoală. Mereu există cei cărora nu li se poate întâmpla nimic, sau de care nu are nimeni curaj să se atingă; ei taie şi spânzură tot ce doresc.
Slavă cerului că pe vremea aia nu exista social media, că cine ştie ce drăcii ne mai dădeau prin cap, sau îmi pot imagina ce ne-ar fi dat prin cap, uitându-mă şi citind despre toate cele care se întâmplă acum.
Nu am participat activ, pentru că nu eram printre ăia „jmekeri”. Am făcut ceva, orice, cândva, vreodată, să împiedic ceea ce se întâmpla? Absolut nimic. Niciodată.
Deşi mi-e jenă să o recunosc, răspunsul la întrebarea: „De ce nu ai mişcat niciodată un deget ca să împiedici lucrurile alea, să spui că nu eşti de acord, sau să-i arăţi un fir de simpatie persoanei hărţuite?”, e simplu: din laşitate.
Eram atât de fericită sau mulţumită, mai bine zis, că nu sunt eu ţinta miştourilor, încât aş fi făcut orice să nu atrag atenţia asupra mea; oricum eram la limită, în orice clipă se putea înclina balanţa. Nu eram cea mai fraieră, dar oricum…pe acolo. Atâta vreme cât exista altă ţintă, eu eram ok, îmi era călduţ şi bine, îmi vedeam de nimicurile mele bine mersi. Probabil că şi acum, mulţi copii nu fac nimic, sau nu spun nimic din acelaşi motiv: să nu devină ei cei hărţuiţi.
Deci era un amestec de laşitate şi egoism. Am văzut zi de zi cum îşi bat joc de copilul ăla şi pur şi simplu am stat şi m-am uitat. Uneori am râs şi eu, alături de toţi ceilalţi.
Îmi amintesc că în cazul în care îmi trecea prin minte gândul: „Oare cum îi este? Oare cum se simte?”, îl alungam repede, cu teamă. Era ceva de genul „dacă te gândeşti prea mult la asta, sigur scapi un porumbel şi eşti mâncată. Vezi-ţi de treabă şi bucură-te că nu eşti tu. Şi aşa ai o viaţă de rahat”.
Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor. Ne bucurăm că nu suntem noi şi ne vedem mai departe, liniştiţi, de treabă. Alegem să nu vedem ce se întâmplă, alegem să ne bucurăm că nu suntem noi. E mai simplu.
Îmi amintesc şi acum ochii în lacrimi ai acelui copil, cum orice ar fi făcut nu era bine, nimic nu era de ajuns şi totul, absolut totul se întorcea împotriva lui. Încă mă mai întreb cum naiba a supravieţuit şi cu ce preţ.
O singură dată am fost cu adevărat aproape de bullying când intram în clasa a cincea şi într-o tabără, una dintre prietenele mele de atunci mi-a furat din geamantan jurnalul. Nu mai ştiu de ce îl luasem cu mine în tabără. Probabil să nu mi-l găsească părinţii acasă.
Povestisem acolo despre un băiat care îmi plăcea, sau mă plăcea pe vremea aia, adică secrete capitale şi sensibile ale copilăriei. Ţin minte că puştoaica s-a jucat o vreme cu mintea mea, a făcut mişto de mine, a ameninţat ba că le arată parinţilor mei, să vadă şi ei cu ce mă ocup, ba că îl dă la şcoală, sau îi spune băiatului ăluia. Nu am fost în stare să o înfrunt, să mă apăr, sau să-l rog pe tata să mă ajute în vreun fel. Am suferit înspăimântată de moarte de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla, până când într-o zi, până să înceapă şcoala, din varii motive, mi l-a dat înapoi.
În secunda următoare după ce l-am recuperat, l-am aruncat în veceul din fundu’ curţii (pe vremea aia nu aveam baie în casă), să fiu sigură că nu o să-l mai vadă nimeni niciodată. Îmi pare rău de mor după caietul ăla. Aş da o mică avere acum să citesc ce îmi trecea prin cap la 10 ani (m-am reapucat de scris jurnale la 16 ani şi nu le-am mai luat niciodată în tabără cu mine).
Copiii, adolescenţii sunt incredibil de cruzi şi de inventivi în a îşi manifesta cruzimea. De asemenea, se pricep foarte bine în a se apăra de cel mai mic gând care le trece prin cap că nu este bine ce fac, de orice gând care îi separă de turmă, de orice gest care îi scoate din rând şi are potenţial de a îi transforma în victime.
Se pare că nici acum, nu te ia nimeni în seamă dacă raportezi o hărţuire, de orice fel ar fi ea, nu te aude nimeni, nu te apără nimeni.
Nici părinţii nu te cred, nu te aud, nu au timp să te audă, să îţi explice, să te ia în serios sau să te povăţuiască. Câţi dintre părinţii copiilor şi adolescenţilor de astăzi îşi fac timp să abordeze un subiect atât de spinos şi delicat, subiect care, să fim cinstiţi, necesită educaţie emoţională încă din copilărie?
Pe vremea mea, sună sinistru când spun asta, puţini fi fost în stare să ne explice ce traume lăsăm în urmă, cât de cruzi suntem, cât de greşit este ceea ce facem. Îi aud şi acum pe ai mei: „Copilării, prostii…trec toate”. Ai noştri aveau poate scuza vremurilor, a lipsei de informare şi a educaţiei.
Are efect că într-o seară îi spui în treacăt (dacă faci şi asta): „Costele nu te lua, tată, de ăia mai fără bani de la tine din clasă, sau de ăia mai plini de coşuri, sau de ăia mai prostuţi, sau de ăia mai plinuţi (just name it, poate fi orice), că e rău şi urât”?
Costel al tău o să înţeleagă şi o să te creadă pe cuvânt iar el, cu siguranţă o să renunţe la distracţia lui facilă şi retardată şi nu o să mai facă.
Nu arunc vina în curtea nimănui, pentru că subiectul e amplu şi pe lângă părinţi mai au treabă în povestea asta şi profesorii, şi prietenii, şi părinţii prietenilor, şi ceea ce vezi pe stradă şi pe internet, dar cred că responsabilitatea primară le revine părinţilor, care ar trebui să îşi facă timp să le explice odraslelor, ce înseamnă lucrurile de genul ăsta, de pe ambele parţi ale baricadei.
Până intervin tragedii la care toţi vor răspunde: „nu ştiam ce se întâmplă, doar nu am făcut nimic, erau nişte glume inocente”, e drum lung, în care multă lume are un cuvânt de spus. Nişte glume, my ass. Mă uit că şi acum, om mare (teoretic) sunt glume care îmi sapă în suflet mai rău ca un acid. Chiar dacă la o parte dintre ele am învăţat să ripostez, arsurile rămân.

POVESTE GALBENĂ

Nu o să trebuiască să spui nimic din ceea ce nu ai vrea. Trage-ţi pătura peste picioare şi lasă-mă să te ascult. Îţi pun un pahar cu vin şi vreau doar să mă laşi să te ascult cum îmi povesteşti. Spune-mi o poveste galbenă, povesteşte-mi de ca şi cum nu aş fi aici.

Am clipit nedumerită. Să îmi imaginez că nu eşti aici, e simplu. Totuşi, ce înseamnă o poveste galbenă, l-am întrebat?
Înseamnă o poveste despre cana ta galbenă cu cafea, despre limonadă şi soare, despre toamnă şi câmpuri de floarea soarelui. Vreau o poveste galbenă. Sunt un copil şi eu. Am capricii.
Vinul îmi mirosea în mână a toamnă, a rotund şi a brumă, gândurile-mi erau arămii, dar trebuia să-ţi inventez o poveste galbenă.
Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la tine ca la o poveste galbenă. Mereu mi-ai fost alb şi albastru, sau mi-ai fost întuneric. Uneori mi-ai fost verde de iederă şi perdea subţire din fumul ţigării mele. M-am gândit la tine mereu din arome şi prea puţin din culori…
Te mai gândeşti uneori la mine?

Mereu…
Ştiam eu! Şi zâmbetul tău capricios, abia ghicit, cu ochii mijiţi, ca de copil, s-a colorat în galben.
Mi-am amintit că odată, am mâncat amândoi prăjituri şi-n colţul buzei îţi rămăsese un fir galben de glazură. Aş fi întins mâna să mi te iau pe vârfurile degetelor să te gust, m-aş fi aplecat peste masă să te sărut. De atunci, mă strădui să-mi şterg din minte gustul tău incert care mi se plimbă fără odihnă pe cerul gurii şi nu-mi dă pace. Mă gândesc mereu, cum ar fi fost să mă aplec atunci peste masă şi să te sărut? Ar fi schimbat ceva? Cine ar putea şti?
Da, mă gândesc la tine mai des decât îţi poţi imagina, mai des decât îmi place să recunosc.
Mă gândesc uneori la tine galben, ca o glazură de prăjitură, un galben uitat printre atâtea zile în care nu mi-ai fost decât fum de ţigară prin ferestre întredeschise şi pescăruşi care ţipă muţi printre nori.
De ce ţi-ai pus canapeaua aici, la geam?
Chiar, oare de ce mi-am pus canapeaua aici la geam? Pentru tine. Îmi place să mi te imaginez stând aici, cu ochii închişi, sau privind peretele sec din faţă. Îmi place să mă gândesc că într-o zi o să ne certăm pentru locul ăsta, unde eu o să vreau să stau să citesc şi tu o să vrei să stai, să mă ţii în braţe. O să îmi pun pe calorifer cana galbenă cu cafea, uite ţi-am mai adus un pic de galben în poveste, şi o să mă întorc cu faţa  spre tine, o să te găsesc aici, cu zâmbetul ăsta de copil capricios, ca o prăjitură cu glazură galbenă.
Visezi femeie; visezi galben şi absurd.
Aşa sunt visele, uneori absurde, alteori galbene. Uneori calde, alteori iuţi ca fumul meu de ţigară. Dar da, mă gândesc la tine şi mi-e ciudă că mi-ai rămas mic. Ştii, cred că asta e povestea ta de fapt, o poveste galbenă care mi-a rămas prea mică, aşa cum o floare îi rămâne prea mică unui fluture.
Ce îţi spun eu aici e o poveste de adolescente care visează, dar să ştii că ai voie, copil capicios, să o uiţi repede dacă te incomodează. Poate ai uitat-o chiar în timp ce ţi-o spuneam, cine ştie.
Vinul mi se plimbă uleios, roşu şi sec pe pereţii paharului. Habar nu am ce vin îţi place şi ăsta ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l ştiu despre tine sau poate este primul lucru pe care l-am uitat.
Îţi inventez poveşti galbene în ceaţa groasă de afară şi poveştile îmi rămân mici în timp ce ţi le povestesc.

Exact cum ţi-am spus, poveşti de adolescente, iar eu sunt om mare de acum. Îmi plimb pe cerul gurii gustul tău incert, tăcut şi galben ca povestea pe care mi-ai cerut să ţi-o spun.



                                                           FOTO: 121freewallpapers.blogspot.com


NOI ȘI EI

Dacă o întrebaţi pe mama, a fi vegetarian înseamnă să ţii post. Prin urmare, totul se reduce la cartofi, fasole şi pilaf sârbesc. Din când în când mai intră în calcul şi câte o sarma de post, aşa că totul este un coşmar şi un chin.
Stilul de viaţă vegetarian a luat un avânt din ce în ce mai mare în ultimul timp; motivele care au stat la baza deciziei fiecărui vegetarian sau vegetarian wanna be sunt diverse, mergând de la sănătate, incapacitatea de a mai mesteca carne, până la trend, stil de viaţă cruelty free, etc, etc.
Am cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de vegetarieni, pe care i-aş reduce la două categorii: vegetarienii isterici şi vegetarienii discreţi.
Vegetarianul isteric încearcă să te convingă cât eşti de naşpa, ce om de rahat eşti că mănânci iepuraşi şi găinuşe, cum din cauza ta se duce de râpă planeta, urlă ca din gură de şarpe dacă ceva de origine animală îi atinge mâncarea pură şi, nu în ultimul rând, nu precupeţeşte niciun efort în încercarea lui de a te converti şi pe tine.
Ceilalţi, vegetarienii discreţi, sunt ăia pe care în principiu îi doare la bască ce ai tu în farfurie, atâta vreme cât e farfuria ta, nu a lor. În majoritatea lor, oamenii ăştia au renunţat la a mai mânca carne, în urmă unui switch intern. Nu este o cauză externă cea care i-a determinat, ci s-a întâmplat ceva în interiorul lor, prin urmare nu sunt perturbaţi sau interesaţi nicicum de stilul tău de viaţă.
S-a povestit mult despre mother shaming, despre breastfeeding shaming, despre gay shaming, despre cum ne băgăm în alegerile oamenilor fără să fie treaba noastră, în general. Pe acelaşi principiu există şi food shaming: mănânci carne eşti un monstru odios, să-ţi fie ruşine! Nu mănânci carne, eşti o ciudăţenie! Să-ţi fie ruşine! Vedeţi-vă, oameni buni, de ce aveţi fiecare în farfurie!
În fine, nu despre motivele care stau la baza alegerilor fiecărui om, sau despre mentalitatea noastră complet defectă vreau să povestesc acum, ci despre experienţa mea în imediata apropiere a unui vegetarian.
Nu cu multă vreme în urmă îmi imaginam farfuria unui vegetarian ca pe…cum să vă zic eu, o întindere goală şi pustie, pe care tronează o frunză tristă de salată, eventual şi o roşie. Evident, frunza aia de salată, sau orice altceva ar fi fost pe farfurie trebuia mâncat cu pâine, cât mai multă pâine, să ţină dom’le de foame.
Între timp am învăţat multe despre ce înseamnă stilul de viaţă vegetarian şi traiul în imediata apropiere a unui vegetarian:
1. Se pot găti foarte multe chestii. Extrem de multe. Uneori, prea multe pentru abilităţile mele de bucătar.
2. Pot să mănânc liniştită carne în faţa unui vegetarian. La început, în primele două-trei săptămâni îmi era jenă când muşcam din vreun cârnat, evitam să pun o fleică pe grătar, sau mai ştiu eu ce. Mă gândeam că îi fac poftă, că mă înjură, că fac omu’ să se simtă ciudat. Aiurea. Vegetarianul care ştie de ce a luat o decizie, cum am spus, nu are nicio treabă cu ce e în farfuria ta, aşa cum nici tu nu ai cu farfuria lui. Din când în când mai întreb, cel mult, dacă vrea să guste. Cu asta, conştiinţa mea e liniştită. Mă bazez oricum şi pe faptul că dacă ar avea o problemă mi-ar spune şi am putea negocia termenii la momentul potrivit.
3. Mâncarea vegetariană înseamnă mult mai mult decât mâncarea de post a bunicii mele. Efortul este minim. Desigur, trebuie să-ţi destupi un pic imaginaţia şi spiritul ca să poţi mânca şi altceva în afară de tocăniţă de cartofi.
4. Hrana pentru un vegetarian nu este mai scumpă decât hrana pentru un omnivor. Există falsa impresie că trebuie să fii cel puţin Bill Gates pentru a fi vegetarian, sau că totul presupune denumiri fistichii de legume şi fructe exotice greu de procurat, că tre’ să ciuguleşti numai seminţe sau mai ştiu eu ce drăcovenii.
5. Vegetarianul din dotare este ovo-lacto-mâncător-de-peşte-vegetarian, aşa că mă bucur de treaba asta şi profit cât pot, pentru că nu ştiu cum i se vor modifica în viitor alegerile culinare. Pentru moment, eu mă bucur.
6. Coşul de cumpărături cuprinde în principiu aceleaşi lucruri ca şi până acum: cepă, cartofi, varză, ciuperci, ardei, brânză, verdeaţă, avocado, banane, mere etc. Au crescut, e drept, cantităţile de morcov, pătrunjel, păstârnac, smântână, păstăi şi dovlecei.
7. Pastele fără carne, dar cu toate drăcăriile din lume sunt foarte gustoase, ori eu, dacă mă ştiţi cât de cât, cunoaşteţi că ador pastele.
8. Traiul în preajma unui vegetarian te face să îţi pui mintea la contribuţie, să găseşti/inventezi reţete noi, şi mai ales, devii un mic artist al platingului. În momentul în care arunci nişte ceva-uri pe o farfurie nu-i va plăcea nimănui să mănânce, fie el vegetarian sau omnivor. Dacă farfuria arată bine, jur că toată lumea o să mănânce cu spume, indiferent ce e pus pe ea. În ultima vreme m-am apucat să fac fotografii, să-mi documentez evoluţia şi traiul on daily basis alături de personajul-infam-nerozător-de-oase.
9. Vegetarienii sunt distractivi.
10. Fiţi atenţi la vegetarienii de lângă voi, alături de ei, la modificările din starea lor de sănătate şi spirit. Nu am cunoştinţe medicale sau de nutriţie, dar pot vedea când cineva e prea palid, sau îi apar cearcăne, dacă apare oboseală frecventă şi persistentă. E ok să susţii alegerile cuiva, dar e şi mai ok să îi atragi atenţia dacă sesizezi ceva în neregulă.
11. Teoretic nu pare greu să fii vegetarian, mai ales dacă, în principiu, alegerile tale alimentare intrau în zona safe, mâncare sănătoasă, junk food free, mezeluri free, fast food free, semipreparate free. Practic, trebuie să fie o alegere naturală ca să poată funcţiona şandramaua.
Pe mine una nu mă tentează subiectul, pentru că nu îl simt. Nu ştiu ce o să fac peste doi ani, sau peste cinci. Acum nu sunt în etapa potrivită pentru asta. M-a influenţat în vreun fel? Cu siguranţă că da. Mănânc carne mai rar şi mai puţin, mănânc automat mai multe legume, iar abilităţile mele strălucite, iertaţi-mi modestia, de bucătar s-au dezvoltat şi în altă direcţie.
Să fim cinstiţi, mă bucur că nu trebuie să-mi mai împart „halca” cu nimeni. Ştiţi vorba aia: „Nu vrei? Perfect. Mai mult pentru mine”.
Have fun, relaxaţi-vă şi lăsaţi oamenii să mestece ce le pofteşte inima.