PLICTISEALA

Toţi ne simţim plictisiţi uneori. Plictiseala este un sentiment extrem de neplăcut; se întâmplă adesea să fie confundată cu lenea şi de cele mai multe ori, plictiseala doare de-a dreptu’. Spun că doare, pentru că aşa cum arată studiile de specialitate, oamenilor plictisiţi le creşte nivelul de frustrare, deseori devin furioşi, sau în alte cazuri, din pricina plictiselii, au tendinţa de a mânca mai mult decât nevoile lor fiziologice, de a recurge la consumul de droguri sau la „alinarea” cu ajutorul jocurilor de noroc.
Teoretic, conform manualelor, plictiseala este de fapt o tulburare de concentrare. În momentul în care nu te poţi concentra să faci un lucru, atenţia ţi se disipează şi atunci, neputând să faci nimic, spui în mod eronat că eşti plictisit şi „s-a rezolvat problema”.
Se spune că există două feluri de oameni plictisiţi: cei pentru care lumea nu este un roller coaster suficient de rapid şi nu primesc stimulii de care au nevoie şi cealaltă categorie de oameni, pe care sensibilitatea excesivă îi face să se retragă, dar nu sunt mulţumiţi de faptul că stau în zona lor de confort şi prin urmare, se plictisesc.
Plictiseala poate apărea şi atunci când nu ai control asupra unei situaţii, spre exemplu atunci când stai într-o sală de aşteptare sau într-un aeroport; sunt situaţii când nu prea poţi schimba starea de fapt. În mod normal, încerci să-ţi ocupi mintea cu ceva, cum ar fi să citeşti o carte (încerci să schimbi situaţia). Plictiseala intervine atunci când nu găseşti o alternativă, ceva de făcut care să schimbe situaţia în care te găseşti.
Plictiseala este o boală a epocii noastre. Acum câteva mii sau câteva sute de ani, omenirea nu avea opţiunea plictiselii. Nu existau stimuli, ci doar nevoi care trebuiau satisfăcute şi trebuiau satisfăcute urgent. În timp, lucrurile s-au schimbat şi nu într-un mod bun. Suntem suprastimulaţi şi nici un stimul nu ne mai satisface, aşa că suntem mereu în căutarea a ceva care să nu ne plictisească şi dintre toate opţiunile posibile, se pare că cea mai proastă variantă este tehnologia.
Plictiseala este o stare mentală, pe care deseori o alegem în detrimentul autoreflecţiei, sau pentru a evita să facem lucruri care ne solicită intelectul sau conştiinţa.
Probabil că pornind de la gândul ăsta am ajuns la o clasificare foarte simplistă a plictisiţilor.
Din experienţa mea de până acum, cunosc trei tipuri de plictisiţi, sau trei tipuri de plictiseli. O să combin definiţiile din manuale cu ce băgăm în oala asta în mod normal conform folclorului popular: mă plictisesc pentru că nu am nimic de făcut.
Există oameni care se plictisesc pur şi simplu, mereu. Îmi este greu să înţeleg cum este să te plictiseşti şi cum naiba de ai timp să te plictiseşti, din moment ce este atât de multă treabă de făcut pe lumea asta, în primul rând cu tine.
Fiecare clipă contează; o foloseşti pentru a te gândi la tine, la toate cele care se petrec în jurul tău, înveţi, creşti, găseşti lucruri de făcut, de făcut mai bine, orice care să te ducă cu o secundă mai departe de ceea ce erai adineauri. E a neverending story.
Cum naiba să ai timp să te plictiseşti, sau să te plictiseşti atât de tare încât să deschizi televizorul? Deschizi televizorul pentru că, aşa cum am spus mai sus, alegi stimulul cel mai puţin solicitant intelectual, cel care îţi taie firul gândirii. E cea mai facilă modalitate de a te distrage. Celelalte variante îţi cer să gândeşti.
Tânjim după timp liber, iar în momentul în care îl avem, ne transformăm în măgarul lui Nastratin şi nu ştim ce să facem cu el, aşa că sfârşim prin a nu face nimic şi ne plictisim.
Restu’ sunt oamenii care nu se plictisesc, doar că nu se plictisesc în două direcţii diferite. Sunt cei care aşa ca mine nu se plictisesc lent, în tăcere şi mai sunt cei care nu se plictisesc „pe baterii”.
Hai! Hai! Hai! Atât auzi de la ei. Hai să facem aia, hai să punem ceva la cale, hai să mergem, hai să dregem, hai să facem ceva nou şi interesant.
Da’ n-ai vrea tu să mă laşi să nu mă plictisesc citind, sau scriind? Nu vrei să mă laşi să nu mă plictisesc făcând ceva absolut banal în casă?
Nope, nu vor. Traiul în preajma unui neplictisit pe baterii are avantajele lui, incontestabile. Trage de tine de nu te lasă nici să mori în pace; auzi şi prin somn sau from the other side „HAI!”. Hai-ul acesta, pe lângă faptul că de milioane de ori te scoate din minţi (măcar o data de aş auzi: hai şi trage-ţi sufletul), are marele merit de a te scoate din lâncezeală şi de multe ori chiar şi din tine însuţi; e un timesaver de milioane, te pune în mişcare şi îţi arată că pe lângă neplictisitul tău citind există multe alte lucruri de făcut.
Din punctul de vedere al neplictisitului pe baterii, viaţa e scurtă. Se consumă, se agită, se străduie, trage de toţi şi mai ales de el însuşi. Timpul nu îi este de ajuns şi trage de el până ce, de multe ori, rupe timpul sau se rupe pe el însuşi. Învaţă foarte multe lucruri în fiecare zi, îi învaţă şi pe alţii, şi fiecare secundă care se iroseşte este o tragedie. E greu să ţii pasul cu ei şi uneori şi lor le e greu să ţină pasul cu ei înşişi. Gândesc enorm şi repede, gândesc mai multe lucruri în acelaşi timp, apoi acţiunile având alt ritm de a se desfăşura, îi frustrează prin lentoarea lor; îi frustrează şi oboseala cronică la care inevitabil ajung, pentru că oboseala aduce după ea odihnă, iar odihna înseamnă timp irosit.
Fără nicio clipă de răgaz este un termen care îi caracterizează perfect. Nu au răgaz şi nu le dau nici celorlalţi, dar tre’ să admit că fără ei, viaţa ar fi naşpa şi lâncedă. Poate ar fi mai multă odihnă, dar vorba lu’ tata mare: „O să mă  odihnesc destul când oi muri”.
Neplictisiţii pe baterii sunt cei care duc lumea mai departe, deşi de multe ori mă trezesc că-mi vine să le urlu în faţă şi să le crăp ţeasta.
Oamenii ăştia aleg să fie în permanenţă ocupaţi, să aibă mereu ceva de făcut. Teoretic, alergând în mereu, nu ai timp să îţi dai seama că eşti, sau dacă eşti plictisit, dar nici prea distractiv nu este să fii mereu pe fugă. Uneori e nevoie să te împrieteneşti cu plictiseala, să-ţi dai voie să te mai şi plictiseşti, ca să înţelegi ce e cu adevărat stimulant pentru mintea ta.
Apoi, mai sunt şi ceilalţi neplictisiţi, le-am spus neplictisiţi ca mine. Ăia care nu se plictisesc, dar nici nu trec pe lângă tine precum Road Runner. Nu mă plictisesc, dar stilul meu e altul. Am mereu ce să fac, doar că asta, de obicei, nu îi implică, sau motivează în vreun fel pe cei din jurul meu, nu mişcă nimic în Univers. Am mereu ceva de scris, ceva de citit, ceva de meşterit, ceva la care să mă gândesc, doar că rareori îi aduc şi pe alţii în activităţile mele, ceea ce de multe ori, dă senzaţia că zac, că stau degeaba (folosiţi orice cuvânt din familia asta, e OK).
E doar o formă de retragere, de cocoloşire a fricilor. E mai puţin periculos dacă sunt doar eu acolo, dar parcă şi terenul e arid. Sunt doar nişte gânduri care se învârt în gol, se macină între ele şi nu produc nimic. Cărţile citite nu găsesc calea de a se întoarce înapoi în lume, pentru că ce să vezi, au fost absorbite şi încuiate acolo singure. Cică plictiseala nu este despre ce faci, ci despre felul în care faci ceva-urile respective. Aşa o fi. Eu nu mă plictisesc, dar returnul neplictiselii mele e zero.
Probabil acesta e unul dintre motivele pentru care aud mai mereu de la neplictisitul pe baterii: „Hai odată!”, „Te mişti prea lent!”, „Greu te urneşti, Iancu!”, „Zi ceva, măi omule!”
Unii oameni se plictisesc şi dau drumul la televizor, unii oameni nu se plictisesc făcând în permanenţă diverse lucruri, trăgând şi obosind, arzând în lipsa lor de timpi morţi; alţi oameni nu se plictisesc tăcând şi mocnind la foc mic.
E amuzant că eu fac parte din categoria asta a neplictisiţilor lenţi, iar persoana cea mai apropiată de mine şi cu care îmi petrec cea mai mare parte a timpului face parte din celălalt segment, al neplictisiţilor pe baterii. E mişto că nu ne plictisim, doar că nu ne plictisim atât de diferit, încât de multe ori ajungem să ne luăm la harţă. Este inflaţie de hai-stai. Cum să pui aşa ceva în acord? Hai să facem aia, stai că io mă gândesc la ceva. Hai să mergem, stai mă omule să-mi trag sufletu’ zece minute. Se desfăşoară atât de des dialogul ăsta, încât am început să mă întreb cine o să cedeze nervos mai întâi. De preferat, nimeni.
Îmi place că de multe ori m-a scos din mine însămi şi dacă nu era „Hai-ul” ăla, eram undeva departe în urmă, doar că ritmul meu e diferit şi uneori ajunge să mă înnebunească graba. Desigur, se glumeşte mult pe tema asta şi într-o direcţie şi în cealaltă şi dacă stai să te gândeşti un pic, e un paradox cum doi oameni neplictisiţi nu-şi pot armoniza neplictiseala şi se calcă în permanenţă pe bătături. Presupun că este o chestiune de ritm interior. Eu atât ştiu: încep să-mi iasă bube de la „Hai” şi de multe ori văd aşa, o tentă de păr măciucat, când deschid gura să zic „Stai”. Până la urmă, important este că nu ne plictisim niciodată.
În timp ce povesteam despre plictiseală, mi-am mai aruncat ochii şi aici la nişte oameni care ştiu mai bine decât mine despre ce este vorba:

ABOUT LOVE AND OTHER DRUGS

          You’re in the mood for what? For love? That means dangerous things…adrenaline addicted.
          Drogul meu preferat.
          Drogul meu preferat este ţigara de după.
          Hmmm…e păcat să te limitezi la un singur drog.
          About love and other drugs…
          Titlu de poezie. Provocare pentru seara asta: your shit vs. my shit, about love and other drugs. Ce zici?
          Hai să vedem
stau cu ochii închişi                                           
cu picioarele aruncate
peste cearşafuri
poate
uşor self conscious
poate
uşor îmbujorată
I wouldn’t know
şi gust
printre fumurile ţigării
mirosul tău străin ce mi-a rămas
pe palme
în păr
pulsaţiile pe care
încă
le simt între coapse
cu degetul mare
al mâinii stângi
îmi desenez pe abdomen
amprenta ta
drogurile nu ar trebui savurate pe rând
aşa ai spus
te rog
adu-mi
un pahar cu vin să mi te dizolv în
celelalte droguri
                                                              
                                 by Andreea     


ţigara de după                                                
este
drogul meu preferat
mi-a mărturisit ea
trăgând din ţigara de
dinainte
fumul suflat a
căpătat forme
promisiuni
orgasme
jocuri
minciuni
adevărul
este
minciuna mea preferată
am mărturisit
eu
jucându-mă
pofticios
cu fumul
am renunţat la tutun
o
să-ţi fumez mintea
noul meu
drog
preferat
                      by Lord M
     

LET GO

Tot aud, din ce în ce mai des în ultima vreme: băi eşti ca un zid. Nu ajunge nimic la tine şi mai mult de atât, nu laşi nimic să iasă. Totul e înfrânat, cu jumătate de măsură, cu frâna de mână trasă.

În ultimul an, în ultimii doi ani, de fapt, cel mai tare mi-am dorit să învăţ să las oamenii să plece. M-am gândit că ăsta poate fi un prim pas. Laşi să plece, apoi primeşti ce trebuie să vină.

Am auzit de zeci de ori şi mi-am spus eu însămi de mii de ori: nimeni nu este dator să rămână. Oamenii au şi trebuie să aibă libertatea de a alege undeş şi dacă vor să stea. Nimeni nu îi este dator nimănui cu nimic. Decât să stea degeaba, mai bine pleacă cu folos, indiferent că vorbim despre prieteni, iubiţi, părinţi, just name it, orice formă de relaţionare umană.

Eram ca o furnică ce-şi strângea în muşuroaie zeci de oameni care nu ar fi trebuit să fie acolo; mă încăpăţânam să ţin morman, dintr-o pornire masochistă greu de înţeles chiar şi pentru mine, oameni care mi-au fost bucurie, otravă şi nefericire.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg şi să accept că au venit în viaţa mea cu nişte lecţii atârnate de fund, cu oglinzi pe care, fără să ştie, mi le-au pus în faţă. Trebuia să învăţ, să înţeleg şi să-i las să plece fără să îi urăsc (ceea ce încă nu mi-a ieşit în multe cazuri), fără să vreau să-i ţin în loc.

De ce mi-a fost atât de greu să le dau drumu’, încă nu am înţes.

Unora le-am înţeles sensul în viaţa mea mai repede, altora nu, pe unii mi i-am prins cu cătuşe de suflet şi mi i-am făcut captivi acolo. La naiba cu toţi şi toate. Ar fi trebuit să îi las să plece repede, ar fi trebuit să nu-i primesc…ar fi trebuit să un milion de lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuie în viaţa asta.

Mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ, să înţeleg când merit mai mult, când trebuie să cer mai mult, când cineva nu mi se potriveşte, nu că ar fi ceva în neregulă cu omul ăla, ci că pur şi simplu, nu este croit după calapodul meu.

Îmi iese greu, ca aproape orice. Tai strâmb, uneori îmi ciuntesc degetele, înjur mult şi plâng, dar…cred că anul ăsta, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost uşor să renunţ la un om pe care l-am primit lângă mine, potcovindu-l cu speranţe. Poate părea un rahat lipsit de importanţă, dar pentru mine este o victorie. L-am lăsat să plece.

Asta e altă prostie pe care o fac, îi leg omului de fund, fără ca amărâtu’ să ştie, tot soiu de tinichele: speranţe, vise, un loc în familie, un loc între prieteni, proiecţii, planuri, discuţii. Complet stupid şi fără sens, complet imatur şi dureros, dar e o boală căreia încă nu i-am găsit vindecare.

Păi dacă voi nu mă vreţi, eu de ce să vă vreau? Ar putea fi o treabă, da’ nu-i nici asta cum se cade.

După aia, stai Iancu cu mătura şi făraşu’ în mână şi strânge mizeria pe care singură ai făcut-o. Ce-o fi atât de greu de priceput, nu ştiu nici eu să răspund (minte în crăci, aia e), dar iată că iavaş, iavaş învăţ cum se face.

Cel mai mult, mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ să las oamenii să plece, cu graţie, fără resentimente, poate chiar şi să le spun de ce nu îi vreau acolo, să nu mă mai agăţ de ei ca înecatu’ de pai. Asta pare că e totuşi mai simplu de învăţat decât plecările deja întâmplate: mi-e greu să iert egoismul oamenilor care au murit de parcă să-mi facă mie în ciudă, mi-e greu să iert iubirile cărora nu le-am fost şi doar mi-au fost, mi-e greu să înţeleg neprietenii pe care îi vedeam peste ani în aceeşi poveste cu mine.

Obişnuiam să cred că aşa e ok, că atât trebuie să fie, că dincolo de oamenii ăia nu mai există nimic. Ba mai există. Citisem când eram puştoaică, într-o carte SF al cărei nume îmi scapă acum, că golul nu există nicăieri în Univers. Peste tot nemărginirea este umplută cu ceva. Şi să dea naiba dacă nu-i chiar aşa…

Îmi doresc să învăţ să las oamenii să plece, să îi las să plece atunci când vor, să îi invit să plece, atunci când noi, în vieţile noastre nu mai însemnăm nimic.

Am exemple, mai multe decât ar fi sănătos, de prieteni din copilărie de care m-am agăţat până nu am mai avut de ce să mă agăţ (pe principiul cum frate, ne cunoaştem de când lumea, deşi asta nu înseamnă nimic pentru mulţi), de foşti iubiţi pe care mi-i ţineam aproape, fără să ştiu de ce, oameni cu care vorbeam din obligaţie şi fără rost când şi când, rude inutile, foşti colegi cărora nu le mai ştiam numele de familie…pentru ce? I-am şters din agenda telefonului şi nu le mai urez La Mulţi Ani de zilele de naştere, în gesturi inutile de resuscitare ale unor trecuturi moarte deja. Nu le mai promit că ne vedem, nu le mai promit nimic. Pe unii, mi-i mai păstrez în memorie până într-un punct când ştiu că se vor dizolva singuri, alţii mi s-au săpat atât de tare în suflet încât îmi vor fi acolo toate veşniciile de acum înainte.

So long lost souls of my life.

CIORBA RULZ!

Mi s-a povestit că atunci când eram mică mi se spunea „Domnişoara Ciorbă”, pentru că numai asta aş fi mâncat. Cică o dată, pentru că în ziua aia nu se gătiseră decât ardei umpluţi, au fost nevoiţi să-mi pună în farfurie zeama în care au fiert ardeii şi nişte umplutură din ardei şi să-mi spună că s-au desfăcut perişoarele la fiert. Am crezut, că na, la trei ani eşti încă novice în subiect. Era cu lingura, deci era ok. Peste câţiva ani, fugeam peste drum la Mazis Alai să-mi dea ciorbă strecurată, pentru că la mine, în bucătăria din curte, obiceiurile de genul ăsta nu erau tolerate.
Între timp, relaţia mea cu zarzavatul a revenit la normal şi mai mult de atât, îi dau perfectă dreptate mamei când îmi spunea exasperată că îmi toarnă în farfurie o cană cu apă caldă să mănânc. „Mă, Andreea mă, dacă nu pun zarzavat în ea, ce să-i dea gust?” (şi mama, ca toţi ceilalţi oameni pe lumea asta, îmi spune Andreea doar când e supărată pe mine).
Cred că a venit momentul să mă laud că gătesc bine, spre foarte bine, uneori. Ok, nu o spun doar eu, o mai spun şi alţii care au mâncat câte ceva ieşit din mâna mea. Singura condiţie să gătesc bine este să nu trebuiască să fac mâncare pentru alţii. Adică, dacă ştiu că tre’ să vină careva în vizită, sau să pregătesc ceva pentru un eveniment oarecare, lucrurile ies cam de zece ori mai proaste decât dacă „ băi, ia să fac eu ceva de mâncare „.
Nu-s vreun mastărşef, adică nu ştiu sofisticării, dar ce ştiu, ştiu bine…cum ar fi, ciorba.
Oh boy, oh boy, viaţa fără ciorbă nu există. Dacă trece o zi fără să mănânc ciorbă, e ceva în neregulă cu viaţa mea şi a doua zi sigur fac, în caz că nu mai este; adică nu îi înţeleg şi nu îmi doresc să-i înţeleg pe oamenii care pot trăi fără, adică de ce ţi-ai refuza aşa ceva? Care-i logica?
Ciorba nu există şi nu e ciorbă fără borş şi fără verdeaţă. Multă verdeaţă, că altfel parcă e neterminată…leuştean, pătrunjel, frunze de ţelină, totul verde, proaspăt şi mult. Când nu am borş d’ăla de poveste făcut de mama, cumpăr cu inima îndoită şi-l clocotesc bine, după cum am învăţat de la bunica, să fie mai acru, să nu-mi strice ciorba.
Mama, de la caz la caz, în funcţie de ce cui are pe mine în momentul ăla, face „borş acru ca mine” (ca ea, adică), sau „borş acru ca tine (ca mine, adică), de-ţi troznesc fălcile. Păi, dacă e acru ca mine, am o ciorba garantată.
Uneori mai merge şi mai primesc în vizită şi ruda lame a ciorbei, adică supa. E ok, mai ales când nu am timp de poveşti cu mine însămi în timp ce tai legumele cuburi mici şi perfecte, jucăuşe în cromatica lor.
Cică „În viaţa mea nu am văzut un om căruia să-i ia juma de zi să facă o oală cu mâncare”. Mă rog, aproape juma de zi, but I’m in love with slow food. Am mai spus asta, că-mi place tangoul ăla amoros care se întâmplă la foc mic, sub capac. Nu ştiu cum să o fac altfel, deşi uneori tare bine mi-ar prinde o reţetă pe fast forward.
Ultima dată am făcut o ditamai oala cu ciorbă de perişoare din carne de cocoş, că na, aşa s-a nimerit şi nu mă tocmesc la daruri. Se pare că a ieşit bună şi perişoarele alea cred că ar fi făcut faţă la orice concurs de miss perişoresc.
Încă ceva: nu ştiu să fac doar un pic de ciorbă. Nu nene, iese ditamai oloiu, care invariabil se termină ca prin minune.
Reţetele de mâncare au venit către mine cumva subliminal, pentru că să dea naibă dacă aş fi dat bătutul de cuie pe tocatul de morcovi, deci nu ştiu de unde ştiu, sau cum de ştiu. Maică-mea nu încetează să se minuneze că nu am murit de foame când am plecat de acasă; nu mai vorbesc de faptul că nu m-ar fi crezut în stare să aprind focul sub o oală.
Oricum, cantităţile şi ingredientele sunt relative, mereu din ochi şi după gust; doar ordinea operaţiunilor se respectă cu sfinţenie.
Nu dau reţete de ciorbă, că nu am şi nu ştiu reţete, iar pe de altă parte, oricum fiecărui om îi iese altfel; am vrut doar să mă laud în  postarea asta: Ciorba Rulz! My Ciorba Rulz!

BULLYING IERI ȘI ASTAZI

Habar nu aveam pe vremea aia, că ceea ce făceam noi se cheamă hărţuire.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu cred că ştiam că există cuvântul. Ne distram. Aşa credeam noi, sau atât ştiam, doar că ne distram cu atât de multă cruzime, că acum îmi dau lacrimile când mă gândesc.
Îmi amintesc toate rahaturile pe care le făceam acum douzeci şi nişte ani în liceu, bârfe, priviri strâmbe, găşti, miştouri şi încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat toate, ce amploare ar fi avut, cu social media, cu smartphone-uri, cu grupuri de whatsapp şi facebook, cu fotografii trimise instantaneu către zeci de persoane.
Existau şi atunci copii care aveau atitudinea de „mie nu mi se poate întâmpla nimic, fac ce vreau”? Ohooo. Problema asta este atemporală şi cred că există în orice oraş, oricât ar fi de mic, în orice şcoală. Mereu există cei cărora nu li se poate întâmpla nimic, sau de care nu are nimeni curaj să se atingă; ei taie şi spânzură tot ce doresc.
Slavă cerului că pe vremea aia nu exista social media, că cine ştie ce drăcii ne mai dădeau prin cap, sau îmi pot imagina ce ne-ar fi dat prin cap, uitându-mă şi citind despre toate cele care se întâmplă acum.
Nu am participat activ, pentru că nu eram printre ăia „jmekeri”. Am făcut ceva, orice, cândva, vreodată, să împiedic ceea ce se întâmpla? Absolut nimic. Niciodată.
Deşi mi-e jenă să o recunosc, răspunsul la întrebarea: „De ce nu ai mişcat niciodată un deget ca să împiedici lucrurile alea, să spui că nu eşti de acord, sau să-i arăţi un fir de simpatie persoanei hărţuite?”, e simplu: din laşitate.
Eram atât de fericită sau mulţumită, mai bine zis, că nu sunt eu ţinta miştourilor, încât aş fi făcut orice să nu atrag atenţia asupra mea; oricum eram la limită, în orice clipă se putea înclina balanţa. Nu eram cea mai fraieră, dar oricum…pe acolo. Atâta vreme cât exista altă ţintă, eu eram ok, îmi era călduţ şi bine, îmi vedeam de nimicurile mele bine mersi. Probabil că şi acum, mulţi copii nu fac nimic, sau nu spun nimic din acelaşi motiv: să nu devină ei cei hărţuiţi.
Deci era un amestec de laşitate şi egoism. Am văzut zi de zi cum îşi bat joc de copilul ăla şi pur şi simplu am stat şi m-am uitat. Uneori am râs şi eu, alături de toţi ceilalţi.
Îmi amintesc că în cazul în care îmi trecea prin minte gândul: „Oare cum îi este? Oare cum se simte?”, îl alungam repede, cu teamă. Era ceva de genul „dacă te gândeşti prea mult la asta, sigur scapi un porumbel şi eşti mâncată. Vezi-ţi de treabă şi bucură-te că nu eşti tu. Şi aşa ai o viaţă de rahat”.
Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor. Ne bucurăm că nu suntem noi şi ne vedem mai departe, liniştiţi, de treabă. Alegem să nu vedem ce se întâmplă, alegem să ne bucurăm că nu suntem noi. E mai simplu.
Îmi amintesc şi acum ochii în lacrimi ai acelui copil, cum orice ar fi făcut nu era bine, nimic nu era de ajuns şi totul, absolut totul se întorcea împotriva lui. Încă mă mai întreb cum naiba a supravieţuit şi cu ce preţ.
O singură dată am fost cu adevărat aproape de bullying când intram în clasa a cincea şi într-o tabără, una dintre prietenele mele de atunci mi-a furat din geamantan jurnalul. Nu mai ştiu de ce îl luasem cu mine în tabără. Probabil să nu mi-l găsească părinţii acasă.
Povestisem acolo despre un băiat care îmi plăcea, sau mă plăcea pe vremea aia, adică secrete capitale şi sensibile ale copilăriei. Ţin minte că puştoaica s-a jucat o vreme cu mintea mea, a făcut mişto de mine, a ameninţat ba că le arată parinţilor mei, să vadă şi ei cu ce mă ocup, ba că îl dă la şcoală, sau îi spune băiatului ăluia. Nu am fost în stare să o înfrunt, să mă apăr, sau să-l rog pe tata să mă ajute în vreun fel. Am suferit înspăimântată de moarte de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla, până când într-o zi, până să înceapă şcoala, din varii motive, mi l-a dat înapoi.
În secunda următoare după ce l-am recuperat, l-am aruncat în veceul din fundu’ curţii (pe vremea aia nu aveam baie în casă), să fiu sigură că nu o să-l mai vadă nimeni niciodată. Îmi pare rău de mor după caietul ăla. Aş da o mică avere acum să citesc ce îmi trecea prin cap la 10 ani (m-am reapucat de scris jurnale la 16 ani şi nu le-am mai luat niciodată în tabără cu mine).
Copiii, adolescenţii sunt incredibil de cruzi şi de inventivi în a îşi manifesta cruzimea. De asemenea, se pricep foarte bine în a se apăra de cel mai mic gând care le trece prin cap că nu este bine ce fac, de orice gând care îi separă de turmă, de orice gest care îi scoate din rând şi are potenţial de a îi transforma în victime.
Se pare că nici acum, nu te ia nimeni în seamă dacă raportezi o hărţuire, de orice fel ar fi ea, nu te aude nimeni, nu te apără nimeni.
Nici părinţii nu te cred, nu te aud, nu au timp să te audă, să îţi explice, să te ia în serios sau să te povăţuiască. Câţi dintre părinţii copiilor şi adolescenţilor de astăzi îşi fac timp să abordeze un subiect atât de spinos şi delicat, subiect care, să fim cinstiţi, necesită educaţie emoţională încă din copilărie?
Pe vremea mea, sună sinistru când spun asta, puţini fi fost în stare să ne explice ce traume lăsăm în urmă, cât de cruzi suntem, cât de greşit este ceea ce facem. Îi aud şi acum pe ai mei: „Copilării, prostii…trec toate”. Ai noştri aveau poate scuza vremurilor, a lipsei de informare şi a educaţiei.
Are efect că într-o seară îi spui în treacăt (dacă faci şi asta): „Costele nu te lua, tată, de ăia mai fără bani de la tine din clasă, sau de ăia mai plini de coşuri, sau de ăia mai prostuţi, sau de ăia mai plinuţi (just name it, poate fi orice), că e rău şi urât”?
Costel al tău o să înţeleagă şi o să te creadă pe cuvânt iar el, cu siguranţă o să renunţe la distracţia lui facilă şi retardată şi nu o să mai facă.
Nu arunc vina în curtea nimănui, pentru că subiectul e amplu şi pe lângă părinţi mai au treabă în povestea asta şi profesorii, şi prietenii, şi părinţii prietenilor, şi ceea ce vezi pe stradă şi pe internet, dar cred că responsabilitatea primară le revine părinţilor, care ar trebui să îşi facă timp să le explice odraslelor, ce înseamnă lucrurile de genul ăsta, de pe ambele parţi ale baricadei.
Până intervin tragedii la care toţi vor răspunde: „nu ştiam ce se întâmplă, doar nu am făcut nimic, erau nişte glume inocente”, e drum lung, în care multă lume are un cuvânt de spus. Nişte glume, my ass. Mă uit că şi acum, om mare (teoretic) sunt glume care îmi sapă în suflet mai rău ca un acid. Chiar dacă la o parte dintre ele am învăţat să ripostez, arsurile rămân.

POVESTE GALBENĂ

Nu o să trebuiască să spui nimic din ceea ce nu ai vrea. Trage-ţi pătura peste picioare şi lasă-mă să te ascult. Îţi pun un pahar cu vin şi vreau doar să mă laşi să te ascult cum îmi povesteşti. Spune-mi o poveste galbenă, povesteşte-mi de ca şi cum nu aş fi aici.

Am clipit nedumerită. Să îmi imaginez că nu eşti aici, e simplu. Totuşi, ce înseamnă o poveste galbenă, l-am întrebat?
Înseamnă o poveste despre cana ta galbenă cu cafea, despre limonadă şi soare, despre toamnă şi câmpuri de floarea soarelui. Vreau o poveste galbenă. Sunt un copil şi eu. Am capricii.
Vinul îmi mirosea în mână a toamnă, a rotund şi a brumă, gândurile-mi erau arămii, dar trebuia să-ţi inventez o poveste galbenă.
Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la tine ca la o poveste galbenă. Mereu mi-ai fost alb şi albastru, sau mi-ai fost întuneric. Uneori mi-ai fost verde de iederă şi perdea subţire din fumul ţigării mele. M-am gândit la tine mereu din arome şi prea puţin din culori…
Te mai gândeşti uneori la mine?

Mereu…
Ştiam eu! Şi zâmbetul tău capricios, abia ghicit, cu ochii mijiţi, ca de copil, s-a colorat în galben.
Mi-am amintit că odată, am mâncat amândoi prăjituri şi-n colţul buzei îţi rămăsese un fir galben de glazură. Aş fi întins mâna să mi te iau pe vârfurile degetelor să te gust, m-aş fi aplecat peste masă să te sărut. De atunci, mă strădui să-mi şterg din minte gustul tău incert care mi se plimbă fără odihnă pe cerul gurii şi nu-mi dă pace. Mă gândesc mereu, cum ar fi fost să mă aplec atunci peste masă şi să te sărut? Ar fi schimbat ceva? Cine ar putea şti?
Da, mă gândesc la tine mai des decât îţi poţi imagina, mai des decât îmi place să recunosc.
Mă gândesc uneori la tine galben, ca o glazură de prăjitură, un galben uitat printre atâtea zile în care nu mi-ai fost decât fum de ţigară prin ferestre întredeschise şi pescăruşi care ţipă muţi printre nori.
De ce ţi-ai pus canapeaua aici, la geam?
Chiar, oare de ce mi-am pus canapeaua aici la geam? Pentru tine. Îmi place să mi te imaginez stând aici, cu ochii închişi, sau privind peretele sec din faţă. Îmi place să mă gândesc că într-o zi o să ne certăm pentru locul ăsta, unde eu o să vreau să stau să citesc şi tu o să vrei să stai, să mă ţii în braţe. O să îmi pun pe calorifer cana galbenă cu cafea, uite ţi-am mai adus un pic de galben în poveste, şi o să mă întorc cu faţa  spre tine, o să te găsesc aici, cu zâmbetul ăsta de copil capricios, ca o prăjitură cu glazură galbenă.
Visezi femeie; visezi galben şi absurd.
Aşa sunt visele, uneori absurde, alteori galbene. Uneori calde, alteori iuţi ca fumul meu de ţigară. Dar da, mă gândesc la tine şi mi-e ciudă că mi-ai rămas mic. Ştii, cred că asta e povestea ta de fapt, o poveste galbenă care mi-a rămas prea mică, aşa cum o floare îi rămâne prea mică unui fluture.
Ce îţi spun eu aici e o poveste de adolescente care visează, dar să ştii că ai voie, copil capicios, să o uiţi repede dacă te incomodează. Poate ai uitat-o chiar în timp ce ţi-o spuneam, cine ştie.
Vinul mi se plimbă uleios, roşu şi sec pe pereţii paharului. Habar nu am ce vin îţi place şi ăsta ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l ştiu despre tine sau poate este primul lucru pe care l-am uitat.
Îţi inventez poveşti galbene în ceaţa groasă de afară şi poveştile îmi rămân mici în timp ce ţi le povestesc.

Exact cum ţi-am spus, poveşti de adolescente, iar eu sunt om mare de acum. Îmi plimb pe cerul gurii gustul tău incert, tăcut şi galben ca povestea pe care mi-ai cerut să ţi-o spun.



                                                           FOTO: 121freewallpapers.blogspot.com


NOI ȘI EI

Dacă o întrebaţi pe mama, a fi vegetarian înseamnă să ţii post. Prin urmare, totul se reduce la cartofi, fasole şi pilaf sârbesc. Din când în când mai intră în calcul şi câte o sarma de post, aşa că totul este un coşmar şi un chin.
Stilul de viaţă vegetarian a luat un avânt din ce în ce mai mare în ultimul timp; motivele care au stat la baza deciziei fiecărui vegetarian sau vegetarian wanna be sunt diverse, mergând de la sănătate, incapacitatea de a mai mesteca carne, până la trend, stil de viaţă cruelty free, etc, etc.
Am cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de vegetarieni, pe care i-aş reduce la două categorii: vegetarienii isterici şi vegetarienii discreţi.
Vegetarianul isteric încearcă să te convingă cât eşti de naşpa, ce om de rahat eşti că mănânci iepuraşi şi găinuşe, cum din cauza ta se duce de râpă planeta, urlă ca din gură de şarpe dacă ceva de origine animală îi atinge mâncarea pură şi, nu în ultimul rând, nu precupeţeşte niciun efort în încercarea lui de a te converti şi pe tine.
Ceilalţi, vegetarienii discreţi, sunt ăia pe care în principiu îi doare la bască ce ai tu în farfurie, atâta vreme cât e farfuria ta, nu a lor. În majoritatea lor, oamenii ăştia au renunţat la a mai mânca carne, în urmă unui switch intern. Nu este o cauză externă cea care i-a determinat, ci s-a întâmplat ceva în interiorul lor, prin urmare nu sunt perturbaţi sau interesaţi nicicum de stilul tău de viaţă.
S-a povestit mult despre mother shaming, despre breastfeeding shaming, despre gay shaming, despre cum ne băgăm în alegerile oamenilor fără să fie treaba noastră, în general. Pe acelaşi principiu există şi food shaming: mănânci carne eşti un monstru odios, să-ţi fie ruşine! Nu mănânci carne, eşti o ciudăţenie! Să-ţi fie ruşine! Vedeţi-vă, oameni buni, de ce aveţi fiecare în farfurie!
În fine, nu despre motivele care stau la baza alegerilor fiecărui om, sau despre mentalitatea noastră complet defectă vreau să povestesc acum, ci despre experienţa mea în imediata apropiere a unui vegetarian.
Nu cu multă vreme în urmă îmi imaginam farfuria unui vegetarian ca pe…cum să vă zic eu, o întindere goală şi pustie, pe care tronează o frunză tristă de salată, eventual şi o roşie. Evident, frunza aia de salată, sau orice altceva ar fi fost pe farfurie trebuia mâncat cu pâine, cât mai multă pâine, să ţină dom’le de foame.
Între timp am învăţat multe despre ce înseamnă stilul de viaţă vegetarian şi traiul în imediata apropiere a unui vegetarian:
1. Se pot găti foarte multe chestii. Extrem de multe. Uneori, prea multe pentru abilităţile mele de bucătar.
2. Pot să mănânc liniştită carne în faţa unui vegetarian. La început, în primele două-trei săptămâni îmi era jenă când muşcam din vreun cârnat, evitam să pun o fleică pe grătar, sau mai ştiu eu ce. Mă gândeam că îi fac poftă, că mă înjură, că fac omu’ să se simtă ciudat. Aiurea. Vegetarianul care ştie de ce a luat o decizie, cum am spus, nu are nicio treabă cu ce e în farfuria ta, aşa cum nici tu nu ai cu farfuria lui. Din când în când mai întreb, cel mult, dacă vrea să guste. Cu asta, conştiinţa mea e liniştită. Mă bazez oricum şi pe faptul că dacă ar avea o problemă mi-ar spune şi am putea negocia termenii la momentul potrivit.
3. Mâncarea vegetariană înseamnă mult mai mult decât mâncarea de post a bunicii mele. Efortul este minim. Desigur, trebuie să-ţi destupi un pic imaginaţia şi spiritul ca să poţi mânca şi altceva în afară de tocăniţă de cartofi.
4. Hrana pentru un vegetarian nu este mai scumpă decât hrana pentru un omnivor. Există falsa impresie că trebuie să fii cel puţin Bill Gates pentru a fi vegetarian, sau că totul presupune denumiri fistichii de legume şi fructe exotice greu de procurat, că tre’ să ciuguleşti numai seminţe sau mai ştiu eu ce drăcovenii.
5. Vegetarianul din dotare este ovo-lacto-mâncător-de-peşte-vegetarian, aşa că mă bucur de treaba asta şi profit cât pot, pentru că nu ştiu cum i se vor modifica în viitor alegerile culinare. Pentru moment, eu mă bucur.
6. Coşul de cumpărături cuprinde în principiu aceleaşi lucruri ca şi până acum: cepă, cartofi, varză, ciuperci, ardei, brânză, verdeaţă, avocado, banane, mere etc. Au crescut, e drept, cantităţile de morcov, pătrunjel, păstârnac, smântână, păstăi şi dovlecei.
7. Pastele fără carne, dar cu toate drăcăriile din lume sunt foarte gustoase, ori eu, dacă mă ştiţi cât de cât, cunoaşteţi că ador pastele.
8. Traiul în preajma unui vegetarian te face să îţi pui mintea la contribuţie, să găseşti/inventezi reţete noi, şi mai ales, devii un mic artist al platingului. În momentul în care arunci nişte ceva-uri pe o farfurie nu-i va plăcea nimănui să mănânce, fie el vegetarian sau omnivor. Dacă farfuria arată bine, jur că toată lumea o să mănânce cu spume, indiferent ce e pus pe ea. În ultima vreme m-am apucat să fac fotografii, să-mi documentez evoluţia şi traiul on daily basis alături de personajul-infam-nerozător-de-oase.
9. Vegetarienii sunt distractivi.
10. Fiţi atenţi la vegetarienii de lângă voi, alături de ei, la modificările din starea lor de sănătate şi spirit. Nu am cunoştinţe medicale sau de nutriţie, dar pot vedea când cineva e prea palid, sau îi apar cearcăne, dacă apare oboseală frecventă şi persistentă. E ok să susţii alegerile cuiva, dar e şi mai ok să îi atragi atenţia dacă sesizezi ceva în neregulă.
11. Teoretic nu pare greu să fii vegetarian, mai ales dacă, în principiu, alegerile tale alimentare intrau în zona safe, mâncare sănătoasă, junk food free, mezeluri free, fast food free, semipreparate free. Practic, trebuie să fie o alegere naturală ca să poată funcţiona şandramaua.
Pe mine una nu mă tentează subiectul, pentru că nu îl simt. Nu ştiu ce o să fac peste doi ani, sau peste cinci. Acum nu sunt în etapa potrivită pentru asta. M-a influenţat în vreun fel? Cu siguranţă că da. Mănânc carne mai rar şi mai puţin, mănânc automat mai multe legume, iar abilităţile mele strălucite, iertaţi-mi modestia, de bucătar s-au dezvoltat şi în altă direcţie.
Să fim cinstiţi, mă bucur că nu trebuie să-mi mai împart „halca” cu nimeni. Ştiţi vorba aia: „Nu vrei? Perfect. Mai mult pentru mine”.
Have fun, relaxaţi-vă şi lăsaţi oamenii să mestece ce le pofteşte inima.

CEILALŢI

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
E despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. E despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte, eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune, sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o dorisei, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic, sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa…dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce  eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui?Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus, că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

CONSOANA ROŞIE

Când eram mică citeam foarte mult şi din fericire asta nu s-a schimbat prea tare nici acum. Mă foloseam de cărţi, nesfârşite şiruri de cărţi din biblioteca unchilor mei sau de la biblioteca din oraş, pentru că la noi în familie cărţile nu erau chiar în fruntea listei de cumpărături, pentru a înlocui experienţele de care nu aveam parte.

Călătoream peste tot, cunoşteam oameni noi, îmi făceam prieteni şi gustam mâncăruri incredibil de gustoase. Atunci, în nesfârşitele mele călătorii am învăţat că am libertate deplină, că imaginaţia mea are voie şi mai ales poate să facă absolut tot ceea ce are chef, iar mie îmi plăcea la nebunie asta.

Am învăţat că gusturile sunt colorate, că gândurile pot suna într-un fel sau altul, că desenele şi peisjele au miros. Cel mai mult îmi plăceau gândurile verzi-aurii mirosind a iarbă umedă şi a rouă, poate un pic şi a piersică bine coaptă de la mine din Dobrogea, a lămâie crudă şi a frezie. Ştiam exact mirosul, combinaţia perfectă din fiecare aromă şi mai ştiam că trebuie să mă facă să-mi lase gura apă, ca de la un auriu blând de toamnă.

Am căutat mirosul ăsta în fiecare zi, gândindu-mă la cum ar trebui să fie sticla potrivită să-l cuprindă. Am pierdut o grămadă de timp încercând să-i găsesc un recipient bun, şi cum nu am găsit, am renunţat fără să mai ţin minte exact când.

Pe măsură ce am crescut şi Universul meu a devenit din ce în ce mai larg, dincolo de biblioteca mea, măricică de acum, am descoperit parfumurile adevărate, sofisticate, cu poveşti.

Nu am reuşit însă, niciodată să ghicesc prea bine aroma din recipientul care o conţinea. Sticlele frumoase, bijuteriile artizanale, flamboaiante şi sofisticate, purtau cu ele parfumuri care mă copleşeau. Găsesc mereu arome prea grele, prea încărcate şi dantelate, cu un colorit intens, care nu au ce căuta acolo.

Sticlele modeste, care invariabil îmi amintesc de coperta simplă a unei cărţi vechi par să se apropie de Parfum, acel parfum al meu, la care visasem verzui-auriu toată copilăria.

Am înţeles, într-un final, că tot farmecul parfumului meu era că aveam să-l caut mereu; poţiunea mea vrăjită, cea care să coloreze muzica şi să dea sunet culorilor aveam să o găsesc doar în imaginaţia de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii.

Am crescut şi de multe ori de-a lungul timpului m-am îmbrăcat în parfumul lui, parfum care într-un fel a semănat cu al meu. Am iubit mai mereu bărbaţi Fahrenheit, adoptându-le parfumul ca pe un manifest. Mi-a plăcut să îl miros dimineaţa pe mâini când îmi beam cafeaua, sau pe obiectele pe care le mângâiam după ei. Stiloul meu a mirosit multă vreme a Fahrenheit şi a fum de ţigară.

Am găsit destul de târziu un parfum care să ştie a vorbi despre mine fără să îmi acopere vocea, fără să ţipe guraliv şi ostentativ neadevăruri despre mine şi i-am rămas fidelă cu încăpăţânare.

Am fost curioasă să-i citesc povestea, să-l disec şi am constatat cu uimire că deşi nu are nicio legătură cu freziile şi piersicile copilăriei mele, că deşi nu este verde-auriu, îmi place pentru că este uşor amărui, jucăuş şi senzual, tandru ca o mătase bătută de soare şi efervescent.

Îl cheamă simplu Nina şi dacă ar fi trebuit să îi aleg eu numele, probabil că l-aş fi botezat la fel, cu aceeaşi consoană roşie şi două vocale: una roz şi cealaltă albă.

NOI SUNTEM MAI MIŞTO

Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul, sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz!Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie, era cârmuitorul comunităţii musulmane din oraş.
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare, sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut, de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut; era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi  ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate, sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe, sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel, sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ, sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.