CIORBA RULZ!

Mi s-a povestit că atunci când eram mică mi se spunea „Domnişoara Ciorbă”, pentru că numai asta aş fi mâncat. Cică o dată, pentru că în ziua aia nu se gătiseră decât ardei umpluţi, au fost nevoiţi să-mi pună în farfurie zeama în care au fiert ardeii şi nişte umplutură din ardei şi să-mi spună că s-au desfăcut perişoarele la fiert. Am crezut, că na, la trei ani eşti încă novice în subiect. Era cu lingura, deci era ok. Peste câţiva ani, fugeam peste drum la Mazis Alai să-mi dea ciorbă strecurată, pentru că la mine, în bucătăria din curte, obiceiurile de genul ăsta nu erau tolerate.
Între timp, relaţia mea cu zarzavatul a revenit la normal şi mai mult de atât, îi dau perfectă dreptate mamei când îmi spunea exasperată că îmi toarnă în farfurie o cană cu apă caldă să mănânc. „Mă, Andreea mă, dacă nu pun zarzavat în ea, ce să-i dea gust?” (şi mama, ca toţi ceilalţi oameni pe lumea asta, îmi spune Andreea doar când e supărată pe mine).
Cred că a venit momentul să mă laud că gătesc bine, spre foarte bine, uneori. Ok, nu o spun doar eu, o mai spun şi alţii care au mâncat câte ceva ieşit din mâna mea. Singura condiţie să gătesc bine este să nu trebuiască să fac mâncare pentru alţii. Adică, dacă ştiu că tre’ să vină careva în vizită, sau să pregătesc ceva pentru un eveniment oarecare, lucrurile ies cam de zece ori mai proaste decât dacă „ băi, ia să fac eu ceva de mâncare „.
Nu-s vreun mastărşef, adică nu ştiu sofisticării, dar ce ştiu, ştiu bine…cum ar fi, ciorba.
Oh boy, oh boy, viaţa fără ciorbă nu există. Dacă trece o zi fără să mănânc ciorbă, e ceva în neregulă cu viaţa mea şi a doua zi sigur fac, în caz că nu mai este; adică nu îi înţeleg şi nu îmi doresc să-i înţeleg pe oamenii care pot trăi fără, adică de ce ţi-ai refuza aşa ceva? Care-i logica?
Ciorba nu există şi nu e ciorbă fără borş şi fără verdeaţă. Multă verdeaţă, că altfel parcă e neterminată…leuştean, pătrunjel, frunze de ţelină, totul verde, proaspăt şi mult. Când nu am borş d’ăla de poveste făcut de mama, cumpăr cu inima îndoită şi-l clocotesc bine, după cum am învăţat de la bunica, să fie mai acru, să nu-mi strice ciorba.
Mama, de la caz la caz, în funcţie de ce cui are pe mine în momentul ăla, face „borş acru ca mine” (ca ea, adică), sau „borş acru ca tine (ca mine, adică), de-ţi troznesc fălcile. Păi, dacă e acru ca mine, am o ciorba garantată.
Uneori mai merge şi mai primesc în vizită şi ruda lame a ciorbei, adică supa. E ok, mai ales când nu am timp de poveşti cu mine însămi în timp ce tai legumele cuburi mici şi perfecte, jucăuşe în cromatica lor.
Cică „În viaţa mea nu am văzut un om căruia să-i ia juma de zi să facă o oală cu mâncare”. Mă rog, aproape juma de zi, but I’m in love with slow food. Am mai spus asta, că-mi place tangoul ăla amoros care se întâmplă la foc mic, sub capac. Nu ştiu cum să o fac altfel, deşi uneori tare bine mi-ar prinde o reţetă pe fast forward.
Ultima dată am făcut o ditamai oala cu ciorbă de perişoare din carne de cocoş, că na, aşa s-a nimerit şi nu mă tocmesc la daruri. Se pare că a ieşit bună şi perişoarele alea cred că ar fi făcut faţă la orice concurs de miss perişoresc.
Încă ceva: nu ştiu să fac doar un pic de ciorbă. Nu nene, iese ditamai oloiu, care invariabil se termină ca prin minune.
Reţetele de mâncare au venit către mine cumva subliminal, pentru că să dea naibă dacă aş fi dat bătutul de cuie pe tocatul de morcovi, deci nu ştiu de unde ştiu, sau cum de ştiu. Maică-mea nu încetează să se minuneze că nu am murit de foame când am plecat de acasă; nu mai vorbesc de faptul că nu m-ar fi crezut în stare să aprind focul sub o oală.
Oricum, cantităţile şi ingredientele sunt relative, mereu din ochi şi după gust; doar ordinea operaţiunilor se respectă cu sfinţenie.
Nu dau reţete de ciorbă, că nu am şi nu ştiu reţete, iar pe de altă parte, oricum fiecărui om îi iese altfel; am vrut doar să mă laud în  postarea asta: Ciorba Rulz! My Ciorba Rulz!

BULLYING IERI ȘI ASTAZI

Habar nu aveam pe vremea aia, că ceea ce făceam noi se cheamă hărţuire.
Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu cred că ştiam că există cuvântul. Ne distram. Aşa credeam noi, sau atât ştiam, doar că ne distram cu atât de multă cruzime, că acum îmi dau lacrimile când mă gândesc.
Îmi amintesc toate rahaturile pe care le făceam acum douzeci şi nişte ani în liceu, bârfe, priviri strâmbe, găşti, miştouri şi încerc să-mi imaginez cum ar fi arătat toate, ce amploare ar fi avut, cu social media, cu smartphone-uri, cu grupuri de whatsapp şi facebook, cu fotografii trimise instantaneu către zeci de persoane.
Existau şi atunci copii care aveau atitudinea de „mie nu mi se poate întâmpla nimic, fac ce vreau”? Ohooo. Problema asta este atemporală şi cred că există în orice oraş, oricât ar fi de mic, în orice şcoală. Mereu există cei cărora nu li se poate întâmpla nimic, sau de care nu are nimeni curaj să se atingă; ei taie şi spânzură tot ce doresc.
Slavă cerului că pe vremea aia nu exista social media, că cine ştie ce drăcii ne mai dădeau prin cap, sau îmi pot imagina ce ne-ar fi dat prin cap, uitându-mă şi citind despre toate cele care se întâmplă acum.
Nu am participat activ, pentru că nu eram printre ăia „jmekeri”. Am făcut ceva, orice, cândva, vreodată, să împiedic ceea ce se întâmpla? Absolut nimic. Niciodată.
Deşi mi-e jenă să o recunosc, răspunsul la întrebarea: „De ce nu ai mişcat niciodată un deget ca să împiedici lucrurile alea, să spui că nu eşti de acord, sau să-i arăţi un fir de simpatie persoanei hărţuite?”, e simplu: din laşitate.
Eram atât de fericită sau mulţumită, mai bine zis, că nu sunt eu ţinta miştourilor, încât aş fi făcut orice să nu atrag atenţia asupra mea; oricum eram la limită, în orice clipă se putea înclina balanţa. Nu eram cea mai fraieră, dar oricum…pe acolo. Atâta vreme cât exista altă ţintă, eu eram ok, îmi era călduţ şi bine, îmi vedeam de nimicurile mele bine mersi. Probabil că şi acum, mulţi copii nu fac nimic, sau nu spun nimic din acelaşi motiv: să nu devină ei cei hărţuiţi.
Deci era un amestec de laşitate şi egoism. Am văzut zi de zi cum îşi bat joc de copilul ăla şi pur şi simplu am stat şi m-am uitat. Uneori am râs şi eu, alături de toţi ceilalţi.
Îmi amintesc că în cazul în care îmi trecea prin minte gândul: „Oare cum îi este? Oare cum se simte?”, îl alungam repede, cu teamă. Era ceva de genul „dacă te gândeşti prea mult la asta, sigur scapi un porumbel şi eşti mâncată. Vezi-ţi de treabă şi bucură-te că nu eşti tu. Şi aşa ai o viaţă de rahat”.
Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor. Ne bucurăm că nu suntem noi şi ne vedem mai departe, liniştiţi, de treabă. Alegem să nu vedem ce se întâmplă, alegem să ne bucurăm că nu suntem noi. E mai simplu.
Îmi amintesc şi acum ochii în lacrimi ai acelui copil, cum orice ar fi făcut nu era bine, nimic nu era de ajuns şi totul, absolut totul se întorcea împotriva lui. Încă mă mai întreb cum naiba a supravieţuit şi cu ce preţ.
O singură dată am fost cu adevărat aproape de bullying când intram în clasa a cincea şi într-o tabără, una dintre prietenele mele de atunci mi-a furat din geamantan jurnalul. Nu mai ştiu de ce îl luasem cu mine în tabără. Probabil să nu mi-l găsească părinţii acasă.
Povestisem acolo despre un băiat care îmi plăcea, sau mă plăcea pe vremea aia, adică secrete capitale şi sensibile ale copilăriei. Ţin minte că puştoaica s-a jucat o vreme cu mintea mea, a făcut mişto de mine, a ameninţat ba că le arată parinţilor mei, să vadă şi ei cu ce mă ocup, ba că îl dă la şcoală, sau îi spune băiatului ăluia. Nu am fost în stare să o înfrunt, să mă apăr, sau să-l rog pe tata să mă ajute în vreun fel. Am suferit înspăimântată de moarte de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla, până când într-o zi, până să înceapă şcoala, din varii motive, mi l-a dat înapoi.
În secunda următoare după ce l-am recuperat, l-am aruncat în veceul din fundu’ curţii (pe vremea aia nu aveam baie în casă), să fiu sigură că nu o să-l mai vadă nimeni niciodată. Îmi pare rău de mor după caietul ăla. Aş da o mică avere acum să citesc ce îmi trecea prin cap la 10 ani (m-am reapucat de scris jurnale la 16 ani şi nu le-am mai luat niciodată în tabără cu mine).
Copiii, adolescenţii sunt incredibil de cruzi şi de inventivi în a îşi manifesta cruzimea. De asemenea, se pricep foarte bine în a se apăra de cel mai mic gând care le trece prin cap că nu este bine ce fac, de orice gând care îi separă de turmă, de orice gest care îi scoate din rând şi are potenţial de a îi transforma în victime.
Se pare că nici acum, nu te ia nimeni în seamă dacă raportezi o hărţuire, de orice fel ar fi ea, nu te aude nimeni, nu te apără nimeni.
Nici părinţii nu te cred, nu te aud, nu au timp să te audă, să îţi explice, să te ia în serios sau să te povăţuiască. Câţi dintre părinţii copiilor şi adolescenţilor de astăzi îşi fac timp să abordeze un subiect atât de spinos şi delicat, subiect care, să fim cinstiţi, necesită educaţie emoţională încă din copilărie?
Pe vremea mea, sună sinistru când spun asta, puţini fi fost în stare să ne explice ce traume lăsăm în urmă, cât de cruzi suntem, cât de greşit este ceea ce facem. Îi aud şi acum pe ai mei: „Copilării, prostii…trec toate”. Ai noştri aveau poate scuza vremurilor, a lipsei de informare şi a educaţiei.
Are efect că într-o seară îi spui în treacăt (dacă faci şi asta): „Costele nu te lua, tată, de ăia mai fără bani de la tine din clasă, sau de ăia mai plini de coşuri, sau de ăia mai prostuţi, sau de ăia mai plinuţi (just name it, poate fi orice), că e rău şi urât”?
Costel al tău o să înţeleagă şi o să te creadă pe cuvânt iar el, cu siguranţă o să renunţe la distracţia lui facilă şi retardată şi nu o să mai facă.
Nu arunc vina în curtea nimănui, pentru că subiectul e amplu şi pe lângă părinţi mai au treabă în povestea asta şi profesorii, şi prietenii, şi părinţii prietenilor, şi ceea ce vezi pe stradă şi pe internet, dar cred că responsabilitatea primară le revine părinţilor, care ar trebui să îşi facă timp să le explice odraslelor, ce înseamnă lucrurile de genul ăsta, de pe ambele parţi ale baricadei.
Până intervin tragedii la care toţi vor răspunde: „nu ştiam ce se întâmplă, doar nu am făcut nimic, erau nişte glume inocente”, e drum lung, în care multă lume are un cuvânt de spus. Nişte glume, my ass. Mă uit că şi acum, om mare (teoretic) sunt glume care îmi sapă în suflet mai rău ca un acid. Chiar dacă la o parte dintre ele am învăţat să ripostez, arsurile rămân.

POVESTE GALBENĂ

Nu o să trebuiască să spui nimic din ceea ce nu ai vrea. Trage-ţi pătura peste picioare şi lasă-mă să te ascult. Îţi pun un pahar cu vin şi vreau doar să mă laşi să te ascult cum îmi povesteşti. Spune-mi o poveste galbenă, povesteşte-mi de ca şi cum nu aş fi aici.

Am clipit nedumerită. Să îmi imaginez că nu eşti aici, e simplu. Totuşi, ce înseamnă o poveste galbenă, l-am întrebat?
Înseamnă o poveste despre cana ta galbenă cu cafea, despre limonadă şi soare, despre toamnă şi câmpuri de floarea soarelui. Vreau o poveste galbenă. Sunt un copil şi eu. Am capricii.
Vinul îmi mirosea în mână a toamnă, a rotund şi a brumă, gândurile-mi erau arămii, dar trebuia să-ţi inventez o poveste galbenă.
Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la tine ca la o poveste galbenă. Mereu mi-ai fost alb şi albastru, sau mi-ai fost întuneric. Uneori mi-ai fost verde de iederă şi perdea subţire din fumul ţigării mele. M-am gândit la tine mereu din arome şi prea puţin din culori…
Te mai gândeşti uneori la mine?

Mereu…
Ştiam eu! Şi zâmbetul tău capricios, abia ghicit, cu ochii mijiţi, ca de copil, s-a colorat în galben.
Mi-am amintit că odată, am mâncat amândoi prăjituri şi-n colţul buzei îţi rămăsese un fir galben de glazură. Aş fi întins mâna să mi te iau pe vârfurile degetelor să te gust, m-aş fi aplecat peste masă să te sărut. De atunci, mă strădui să-mi şterg din minte gustul tău incert care mi se plimbă fără odihnă pe cerul gurii şi nu-mi dă pace. Mă gândesc mereu, cum ar fi fost să mă aplec atunci peste masă şi să te sărut? Ar fi schimbat ceva? Cine ar putea şti?
Da, mă gândesc la tine mai des decât îţi poţi imagina, mai des decât îmi place să recunosc.
Mă gândesc uneori la tine galben, ca o glazură de prăjitură, un galben uitat printre atâtea zile în care nu mi-ai fost decât fum de ţigară prin ferestre întredeschise şi pescăruşi care ţipă muţi printre nori.
De ce ţi-ai pus canapeaua aici, la geam?
Chiar, oare de ce mi-am pus canapeaua aici la geam? Pentru tine. Îmi place să mi te imaginez stând aici, cu ochii închişi, sau privind peretele sec din faţă. Îmi place să mă gândesc că într-o zi o să ne certăm pentru locul ăsta, unde eu o să vreau să stau să citesc şi tu o să vrei să stai, să mă ţii în braţe. O să îmi pun pe calorifer cana galbenă cu cafea, uite ţi-am mai adus un pic de galben în poveste, şi o să mă întorc cu faţa  spre tine, o să te găsesc aici, cu zâmbetul ăsta de copil capricios, ca o prăjitură cu glazură galbenă.
Visezi femeie; visezi galben şi absurd.
Aşa sunt visele, uneori absurde, alteori galbene. Uneori calde, alteori iuţi ca fumul meu de ţigară. Dar da, mă gândesc la tine şi mi-e ciudă că mi-ai rămas mic. Ştii, cred că asta e povestea ta de fapt, o poveste galbenă care mi-a rămas prea mică, aşa cum o floare îi rămâne prea mică unui fluture.
Ce îţi spun eu aici e o poveste de adolescente care visează, dar să ştii că ai voie, copil capicios, să o uiţi repede dacă te incomodează. Poate ai uitat-o chiar în timp ce ţi-o spuneam, cine ştie.
Vinul mi se plimbă uleios, roşu şi sec pe pereţii paharului. Habar nu am ce vin îţi place şi ăsta ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l ştiu despre tine sau poate este primul lucru pe care l-am uitat.
Îţi inventez poveşti galbene în ceaţa groasă de afară şi poveştile îmi rămân mici în timp ce ţi le povestesc.

Exact cum ţi-am spus, poveşti de adolescente, iar eu sunt om mare de acum. Îmi plimb pe cerul gurii gustul tău incert, tăcut şi galben ca povestea pe care mi-ai cerut să ţi-o spun.



                                                           FOTO: 121freewallpapers.blogspot.com


NOI ȘI EI

Dacă o întrebaţi pe mama, a fi vegetarian înseamnă să ţii post. Prin urmare, totul se reduce la cartofi, fasole şi pilaf sârbesc. Din când în când mai intră în calcul şi câte o sarma de post, aşa că totul este un coşmar şi un chin.
Stilul de viaţă vegetarian a luat un avânt din ce în ce mai mare în ultimul timp; motivele care au stat la baza deciziei fiecărui vegetarian sau vegetarian wanna be sunt diverse, mergând de la sănătate, incapacitatea de a mai mesteca carne, până la trend, stil de viaţă cruelty free, etc, etc.
Am cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de vegetarieni, pe care i-aş reduce la două categorii: vegetarienii isterici şi vegetarienii discreţi.
Vegetarianul isteric încearcă să te convingă cât eşti de naşpa, ce om de rahat eşti că mănânci iepuraşi şi găinuşe, cum din cauza ta se duce de râpă planeta, urlă ca din gură de şarpe dacă ceva de origine animală îi atinge mâncarea pură şi, nu în ultimul rând, nu precupeţeşte niciun efort în încercarea lui de a te converti şi pe tine.
Ceilalţi, vegetarienii discreţi, sunt ăia pe care în principiu îi doare la bască ce ai tu în farfurie, atâta vreme cât e farfuria ta, nu a lor. În majoritatea lor, oamenii ăştia au renunţat la a mai mânca carne, în urmă unui switch intern. Nu este o cauză externă cea care i-a determinat, ci s-a întâmplat ceva în interiorul lor, prin urmare nu sunt perturbaţi sau interesaţi nicicum de stilul tău de viaţă.
S-a povestit mult despre mother shaming, despre breastfeeding shaming, despre gay shaming, despre cum ne băgăm în alegerile oamenilor fără să fie treaba noastră, în general. Pe acelaşi principiu există şi food shaming: mănânci carne eşti un monstru odios, să-ţi fie ruşine! Nu mănânci carne, eşti o ciudăţenie! Să-ţi fie ruşine! Vedeţi-vă, oameni buni, de ce aveţi fiecare în farfurie!
În fine, nu despre motivele care stau la baza alegerilor fiecărui om, sau despre mentalitatea noastră complet defectă vreau să povestesc acum, ci despre experienţa mea în imediata apropiere a unui vegetarian.
Nu cu multă vreme în urmă îmi imaginam farfuria unui vegetarian ca pe…cum să vă zic eu, o întindere goală şi pustie, pe care tronează o frunză tristă de salată, eventual şi o roşie. Evident, frunza aia de salată, sau orice altceva ar fi fost pe farfurie trebuia mâncat cu pâine, cât mai multă pâine, să ţină dom’le de foame.
Între timp am învăţat multe despre ce înseamnă stilul de viaţă vegetarian şi traiul în imediata apropiere a unui vegetarian:
1. Se pot găti foarte multe chestii. Extrem de multe. Uneori, prea multe pentru abilităţile mele de bucătar.
2. Pot să mănânc liniştită carne în faţa unui vegetarian. La început, în primele două-trei săptămâni îmi era jenă când muşcam din vreun cârnat, evitam să pun o fleică pe grătar, sau mai ştiu eu ce. Mă gândeam că îi fac poftă, că mă înjură, că fac omu’ să se simtă ciudat. Aiurea. Vegetarianul care ştie de ce a luat o decizie, cum am spus, nu are nicio treabă cu ce e în farfuria ta, aşa cum nici tu nu ai cu farfuria lui. Din când în când mai întreb, cel mult, dacă vrea să guste. Cu asta, conştiinţa mea e liniştită. Mă bazez oricum şi pe faptul că dacă ar avea o problemă mi-ar spune şi am putea negocia termenii la momentul potrivit.
3. Mâncarea vegetariană înseamnă mult mai mult decât mâncarea de post a bunicii mele. Efortul este minim. Desigur, trebuie să-ţi destupi un pic imaginaţia şi spiritul ca să poţi mânca şi altceva în afară de tocăniţă de cartofi.
4. Hrana pentru un vegetarian nu este mai scumpă decât hrana pentru un omnivor. Există falsa impresie că trebuie să fii cel puţin Bill Gates pentru a fi vegetarian, sau că totul presupune denumiri fistichii de legume şi fructe exotice greu de procurat, că tre’ să ciuguleşti numai seminţe sau mai ştiu eu ce drăcovenii.
5. Vegetarianul din dotare este ovo-lacto-mâncător-de-peşte-vegetarian, aşa că mă bucur de treaba asta şi profit cât pot, pentru că nu ştiu cum i se vor modifica în viitor alegerile culinare. Pentru moment, eu mă bucur.
6. Coşul de cumpărături cuprinde în principiu aceleaşi lucruri ca şi până acum: cepă, cartofi, varză, ciuperci, ardei, brânză, verdeaţă, avocado, banane, mere etc. Au crescut, e drept, cantităţile de morcov, pătrunjel, păstârnac, smântână, păstăi şi dovlecei.
7. Pastele fără carne, dar cu toate drăcăriile din lume sunt foarte gustoase, ori eu, dacă mă ştiţi cât de cât, cunoaşteţi că ador pastele.
8. Traiul în preajma unui vegetarian te face să îţi pui mintea la contribuţie, să găseşti/inventezi reţete noi, şi mai ales, devii un mic artist al platingului. În momentul în care arunci nişte ceva-uri pe o farfurie nu-i va plăcea nimănui să mănânce, fie el vegetarian sau omnivor. Dacă farfuria arată bine, jur că toată lumea o să mănânce cu spume, indiferent ce e pus pe ea. În ultima vreme m-am apucat să fac fotografii, să-mi documentez evoluţia şi traiul on daily basis alături de personajul-infam-nerozător-de-oase.
9. Vegetarienii sunt distractivi.
10. Fiţi atenţi la vegetarienii de lângă voi, alături de ei, la modificările din starea lor de sănătate şi spirit. Nu am cunoştinţe medicale sau de nutriţie, dar pot vedea când cineva e prea palid, sau îi apar cearcăne, dacă apare oboseală frecventă şi persistentă. E ok să susţii alegerile cuiva, dar e şi mai ok să îi atragi atenţia dacă sesizezi ceva în neregulă.
11. Teoretic nu pare greu să fii vegetarian, mai ales dacă, în principiu, alegerile tale alimentare intrau în zona safe, mâncare sănătoasă, junk food free, mezeluri free, fast food free, semipreparate free. Practic, trebuie să fie o alegere naturală ca să poată funcţiona şandramaua.
Pe mine una nu mă tentează subiectul, pentru că nu îl simt. Nu ştiu ce o să fac peste doi ani, sau peste cinci. Acum nu sunt în etapa potrivită pentru asta. M-a influenţat în vreun fel? Cu siguranţă că da. Mănânc carne mai rar şi mai puţin, mănânc automat mai multe legume, iar abilităţile mele strălucite, iertaţi-mi modestia, de bucătar s-au dezvoltat şi în altă direcţie.
Să fim cinstiţi, mă bucur că nu trebuie să-mi mai împart „halca” cu nimeni. Ştiţi vorba aia: „Nu vrei? Perfect. Mai mult pentru mine”.
Have fun, relaxaţi-vă şi lăsaţi oamenii să mestece ce le pofteşte inima.

CEILALŢI

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
E despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. E despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte, eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune, sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o dorisei, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic, sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa…dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce  eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui?Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus, că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

CONSOANA ROŞIE

Când eram mică citeam foarte mult şi din fericire asta nu s-a schimbat prea tare nici acum. Mă foloseam de cărţi, nesfârşite şiruri de cărţi din biblioteca unchilor mei sau de la biblioteca din oraş, pentru că la noi în familie cărţile nu erau chiar în fruntea listei de cumpărături, pentru a înlocui experienţele de care nu aveam parte.

Călătoream peste tot, cunoşteam oameni noi, îmi făceam prieteni şi gustam mâncăruri incredibil de gustoase. Atunci, în nesfârşitele mele călătorii am învăţat că am libertate deplină, că imaginaţia mea are voie şi mai ales poate să facă absolut tot ceea ce are chef, iar mie îmi plăcea la nebunie asta.

Am învăţat că gusturile sunt colorate, că gândurile pot suna într-un fel sau altul, că desenele şi peisjele au miros. Cel mai mult îmi plăceau gândurile verzi-aurii mirosind a iarbă umedă şi a rouă, poate un pic şi a piersică bine coaptă de la mine din Dobrogea, a lămâie crudă şi a frezie. Ştiam exact mirosul, combinaţia perfectă din fiecare aromă şi mai ştiam că trebuie să mă facă să-mi lase gura apă, ca de la un auriu blând de toamnă.

Am căutat mirosul ăsta în fiecare zi, gândindu-mă la cum ar trebui să fie sticla potrivită să-l cuprindă. Am pierdut o grămadă de timp încercând să-i găsesc un recipient bun, şi cum nu am găsit, am renunţat fără să mai ţin minte exact când.

Pe măsură ce am crescut şi Universul meu a devenit din ce în ce mai larg, dincolo de biblioteca mea, măricică de acum, am descoperit parfumurile adevărate, sofisticate, cu poveşti.

Nu am reuşit însă, niciodată să ghicesc prea bine aroma din recipientul care o conţinea. Sticlele frumoase, bijuteriile artizanale, flamboaiante şi sofisticate, purtau cu ele parfumuri care mă copleşeau. Găsesc mereu arome prea grele, prea încărcate şi dantelate, cu un colorit intens, care nu au ce căuta acolo.

Sticlele modeste, care invariabil îmi amintesc de coperta simplă a unei cărţi vechi par să se apropie de Parfum, acel parfum al meu, la care visasem verzui-auriu toată copilăria.

Am înţeles, într-un final, că tot farmecul parfumului meu era că aveam să-l caut mereu; poţiunea mea vrăjită, cea care să coloreze muzica şi să dea sunet culorilor aveam să o găsesc doar în imaginaţia de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii.

Am crescut şi de multe ori de-a lungul timpului m-am îmbrăcat în parfumul lui, parfum care într-un fel a semănat cu al meu. Am iubit mai mereu bărbaţi Fahrenheit, adoptându-le parfumul ca pe un manifest. Mi-a plăcut să îl miros dimineaţa pe mâini când îmi beam cafeaua, sau pe obiectele pe care le mângâiam după ei. Stiloul meu a mirosit multă vreme a Fahrenheit şi a fum de ţigară.

Am găsit destul de târziu un parfum care să ştie a vorbi despre mine fără să îmi acopere vocea, fără să ţipe guraliv şi ostentativ neadevăruri despre mine şi i-am rămas fidelă cu încăpăţânare.

Am fost curioasă să-i citesc povestea, să-l disec şi am constatat cu uimire că deşi nu are nicio legătură cu freziile şi piersicile copilăriei mele, că deşi nu este verde-auriu, îmi place pentru că este uşor amărui, jucăuş şi senzual, tandru ca o mătase bătută de soare şi efervescent.

Îl cheamă simplu Nina şi dacă ar fi trebuit să îi aleg eu numele, probabil că l-aş fi botezat la fel, cu aceeaşi consoană roşie şi două vocale: una roz şi cealaltă albă.

NOI SUNTEM MAI MIŞTO

Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul, sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz!Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie, era cârmuitorul comunităţii musulmane din oraş.
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare, sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut, de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut; era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi  ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate, sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe, sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel, sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ, sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.


FLORI DE IN

îţi curge sângele prin vene gros
ca siropul de baclavale
te înţeapă viaţa în tălpi
precum ciulinii
în tălpile goale pe uliţele prăfuite ale Dropiei
şi gâtul uscat
ca după o zi fierbinte de arşiţă
refuză să formeze cuvinte
te uiţi cu ochii mijiţi
prin perdeaua de gene
cum erau florile albastre de in din copilăria ta
mici şi fragile
aşa erai şi tu atunci
ai crescut
nu te mai strigau copiii atârnaţi la poartă
maimuţa maimuţa
nu vrem să ne jucăm cu tine
ce e în sufletul tău femeie
te întrebau mai târziu
bărbaţii atârnaţi de marginea cearşafurilor tale
ciulinii bărăganului
le spuneai
şi le întorceai spatele
să aperi florile fragile
albastre
de in
praful grunjos ascuns
fără putinţă de scăpare
în adâncul gâtlejului tău
nu te lasă să vorbeşti
îţi curge sângele prin vene gros
ca siropul de baclava
îi mângâi încet
abia ghicit
ridurile din colţul ochiului
şi
te gândeşti
la vântul care
şuieră prin vii toamna înainte de cules
ai vrea să îi spui că
siropul de baclava
ţi se târăşte
din ce în ce mai greu prin vene
că vrei apă
să îţi diluezi sângele
să îţi speli sufletul şi
să îţi ostoieşti dorul şi
ştii cumva că
degeaba deschizi gura
să spui
nu stăpâneşte atât
de mult suflet
încât
să te poată ajuta
păşeşti cu tălpile goale
pe cearşafurile lui
şi te înţeapă sufletul
în tălpile goale precum ciulinii
în uliţele prăfuite ale Dropiei
scrâşneşti din dinţi
îţi scapă o lacrimă aurie ca sângele
gros
precum siropul de baclava
nu ai văzut marea
nici anul ăsta
ţi-a fost teamă să
o întâlneşti din nou
e prea singură
păzită
de cântecul legănat
al muezinului
şi te înţeapă în tălpile goale
exact ca ciulinii în praf
ca cearşafurile lui
ca florile
albastre
de in
maimuţa maimuţa
nu ne jucăm cu tine
îţi înfigi unghiile
în carnea palmelor
şi
cauţi o cană cu apă
să-ţi ostoieşti dorul
poate să uiţi
poate să îţi ştergi
din vârfurile degetelor amprentele
săpate de fostele iubiri
de florile
albastre
de in


#DIFERIT

Am mai povestit în trecut despre frumuseţea de a fi diferit, dar am impresia că subiectul ăsta trebuie readus în discuţie în permanenţă. Încă stau şi mă întreb de ce, în anul 2018, oameni de la care ai pretenţii, vorba aia, persoane educate în toate sensurile cuvântului, îţi refuză dreptul de a fi altfel. Nu exagerez când spun că îţi refuză dreptul. Orice iese din mentalitatea şi tiparul lor este greşit, ciudat şi privirile pe care ţi le aruncă sunt invariabil în acelaşi registru. Urlă cu toată fiinţa lor: WIRDO!!!
Ai dreptul, pur şi simplu, de a fi timid, homosexual, blond, vegetarian, heterosexual, manelist, rocker, înalt, răcit, cu un picior mai scurt, cu ochi albaştri, fumător, moldovean, dobrogean, creol sau oricum altcumva. În multe cazuri, faptul în sine de a fi altfel este un disconfort implicit pentru o persoană. Nu mai ai nevoie şi de privirile celorlalţi. De ce trebuie să mă explic, să îţi explic alegerile mele, sau genetica ce mă guvernează, de ce trebuie să fiu conform?
Ce înseamnă neconform sau conform? Doar pentru că tu nu ai capacitatea de a înţelege şi a accepta ceva, înseamnă că eu trebuie să am de suferit, că tu ai dreptul să mă scoţi în afara vieţii şi a legii?
Am mai povestit cât de puţin m-a ajutat societatea în momentele când eram cu adevărat diferită. Cred că atunci a fost momentul de cotitură din viaţa mea, moment în care toleranţa-mi care până atunci era ok, a devenit fără margini.
Desigur că am şi eu fobii, probleme cu unii şi alţii, nu predic sfinţenia, nu mă dau mai catolică decât Papa, dar sunt prea puţine cazurile când mi se strâmbă privirea, gândirea şi stomacul, sau reacţia în preajma oamenilor. Îmi pasă foarte puţin spre deloc cât sau cum e „altfel” celălalt atâta vreme cât nu îmi mănâncă din farfurie neinvitat, nu îmi bagă pumnul în gură sau mâna în buzunar.
Se tot discută zilele astea despre drepturile homosexualilor şi mărturisesc că am o problemă extremă de pricepere şi inteligenţă. Cum adică? Adică drepturile omului, nu? Ce e de vorbit aici şi mai ales de ce? Despre ce vorbim de fapt? Ce urmează? Drepturile oamenilor înalţi? Drepturile persoanelor cu ochi căprui?
Fie spus că urăsc termenul de „comunitatea homosexuală”. Întotdeauna mi-a displăcut teribil, pentru că mă duce cu mintea la o leprozerie, sau altceva de genul ăsta, ceva închis şi în jurul ceva-ului ăluia faci un cordon de dezinfectare sau şanţuri cu apă. „Persoane cu altă orientare sexuală decât mine” mi se pare un termen fair, pentru că şi eu, la rându-mi sunt o persoană cu altă orientare sexuală decât ei. Nu l-am auzit pe niciunul dintre prietenii mei LGBT să spună ”comunitatea heterosexuală”, so…I think I’ve made myself clear.
Deci…nu înţeleg care este problema, de unde revolta şi valurile de indignare care se revarsă odată cu referendumul pizdii măsii. Dacă se elucidează nuanţa lingvistică în discuţie, ce? Se întâmplă ce? Dispare sărăcia? Dispare homosexualitatea din România sfânta grădină a Maicii Domnului? O să ne căcăm toţi în veceuri cu apă curentă şi nu mai puţim în autobuze? Dispare analfabetismul? Nu o să mai arunce nimeni gunoaie pe jos? Nu se mai fură? În termeni cuantificabili, concreţi, se întâmpla ce?  
Ştiu că revolta mea din momentul acesta probabil că nu va schimba nicio părere adânc înfiptă în scăfârlia vreunui puritan, însă consider necesar să subliniez faptul că fiecare ar trebui să gândească limpede, pentru sine însuşi, cu ce îl afectează la cine se întoarce fiecare dintre noi seara acasă, cu ce îi este afectată calitatea vieţii şi mai ales, de ce grija complet inutilă pe care o poartă aşternuturilor celorlalţi.
Am pornit de la a fi diferit şi asta este, de fapt, ideea de bază a textului. Ce urmează? Referendumul pro/contra vegetarieni? Sunt altfel! Să dispară! Unii dintre voi o să îmi spuneţi că nu e aceeaşi Mărie, pentru că unii aleg şi alţii nu. Pentru un număr surprinzător de mare de oameni, în schimb, homosexualitatea este o alegere. Atunci, un referendum contra persoanelor cu dizabilităţi? Oricum nu face nimeni nimic pentru ei, aşa că ar trebui stârpiţi, să scăpăm de o grijă în plus. Ajutăm selecţia naturală, domnilor!
Este cumplit să fii altfel. Nu ştiu ce presupune o definiţie clară pentru acest „altfel”, pentru că eu m-am simţit altfel într-o mulţime de momente: când purtam o orteză pentru că mi-am bulit genunchiul, când eram tunsă uşchit, când am început în adolescenţă să port ochelari, când nu puteam merge pe stradă şi mi se roteau ochii în cap ca girofarul – nistagmus se cheamă asta, când am refuzat să mă îmbăt într-o gaşcă de beţivani, când nu-mi permiteam haine ca ale celorlalţi, sau mai ştiu eu ce. Adevărul este că toţi suntem altfel într-un fel sau altul, doar că unii dintre noi sunt mai diferiţi decât au ăilalţi chef.
Este o aberaţie fără margini să fii judecat dupa nişte criterii atat de simpliste, să nu poţi trăi o viaţă normală, orice înseamnă normalitatea asta pentru fiecare dintre noi, să îţi fie minimizate inteligenţa, empatia si caracterul, pentru că nu treci de şablonul strâmb al mentalitaţilor.
E mişto să fii altfel, bă fraiere! Fii altfel de câte ori poţi, înţelege-i pe ăia care nu sunt ca tine şi respectă-i! Te vor învăţa lucruri pe care siamezii tăi în ale gândirii nu le ştiu şi nu le înţeleg, pentru că vă învârtiţi că hamsterii din cuşcă pe aceeaşi roată!


DREAM CATCHER

– Ce faci acum?
Mănânc îngheţată şi fumez.
– Adică preferi să mănânci îngheţată şi să fumezi în loc să povesteşti literaturi şi vieţi cu un necunoscut la un pahar cu vin? Nu te înţeleg. Nu-mi dau seama ce ar putea fi mai mişto decât asta şi tu preferi să mănânci îngheţată. Jur că nu te înţeleg…
Normal că nu înţelegi, am mai tras încă un fum din ţigară şi am lins nişte îngheţată de caramel care mi se scursese topită pe degete, pentru că te opreşti aici, doar la atât. Gândeşte-te că din ceea ce vorbesc cu tine se ţese un dream catcher, o poveste care prinde în ea o altă poveste. Tu o să fii miezul poveştii. Nu contează atât de mult faptele, cât ceea ce poţi ţese din ele.
Gândeşte-te că din poveste în poveste ajungi într-un basm complet nou şi necunoscut. Urmăreşti ce-ţi spun?
Ne-am văzut până la urmă peste câteva zile să povestim despre literaturi şi vieţi, despre elasticitatea personală a timpului, despre iubiri, convenienţe şi clişee, despre alegeri şi greşeli, jocuri cu mărgele de sticlă şi îngheţată, despre aşteptări setate şi dezamăgiri, aşa cum le stă bine poveştilor, la un pahar cu vin roşu şi sec.
După ce am ajuns acasă în seara aia mi-am amintit că am uitat să-i povestesc despre dream catcher-ul pe care i-l făcusem. Poate data viitoare, dacă îmi voi mai aminti.
I-am promis că într-o zi cu furie o să scriu ceva şi o să-i trimit să citească, aşa la prima mână, să las literele să curgă, fără să corectez nimic, fără să schimb nimic.
De atunci, de la ploaia aia de vară până acum, nu am mai trăit nicio zi cu furie. Atunci, sub buzele date atent cu ruj roşu mocneam o furie cum de mult nu mai ştiam în mine. Nu a bănuit asta, pentru că furiile-mi sunt aproape la fel de tăcute ca şi iubirile: cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai înfricoşate şi mai tăcute.
O fi crezut că nu ştiu să mă ţin de promisiuni. Habar nu am, probabil nu voi afla vreodată, dar uite, scriu acum, fără furie, cu somnul lipit de pleoape şi o să-i trimit.
Mă întreba dacă o să povestesc vreodată seara aia. A câta oară în viaţă primesc întrebarea asta? Toţi oamenii vor să  ştie dacă o să scriu serile cu ei. Unii mă întreabă cu teamă – oare ce-o să povestească nebuna asta despre mine? oare o să mă pună într-o lumină proastă? dacă mă recunosc cunscuţii? Unii mă întreabă cu infatuare, convinşi fiind că aia a fost cea mai mişto seară pe care am trăit-o vreodată – de parcă un futai dement înseamnă totul, de parcă agăţatul de umerii lor mă salvează de lume, sau de mine, de parcă vinul din paharul lor e cel mai roşu şi sec din lume. Alţii mă întreabă curioşi – să vadă cum pun piesele în puzzle, cum construiesc ceva din nimic. Unii mă întreabă aproape rugător – poate, cumva, o poveste oarecare le sigură nemurirea.
Am povestit multe nopţi, uneori fără să-mi dau seama, până am ajuns să le secătuiesc de orice vlagă. Le-am povestit cum au fost, apoi cum le-aş fi vrut şi în timp, după luni în care le-am lăsat să se aşeze, am povestit ce mi-a mai rămas din ele.
O să povestesc seara aia, pentru că mi-a plăcut şi mai ales, mi-a plăcut povestea ei, poveste cu gust de vin şi cuvintele lui care îmi reverberează în minte: „Poate mi-ar plăcea cum scrii, dar simt că te înfrânezi, nu te duci până la capăt cu ceea ce vrei să spui şi se simte mirosul de cauciuc ars, ca la o frână din scurt. Scrie-mi ceva să te văd cu adevărat, spune ceea ce vrei să spui de fapt, ceea ce vrei să povesteşti. Asta vreau de la tine şi asta cred că îţi şi lipseşte: visceralul!”
Aş scrie, doar că momentele când îmi iau vălul de pe vârfurile degetelor sunt îngrozitor de rare. Ca şi acum, pornesc de la ceva întâmplat, în cazul ăsta într-o seară anonimă de vară, ceva cu o aromă stinsă de vin sec, dispersată în ploaie şi aş putea ţese o poveste ca un dream catcher.
Contează drumul sau destinaţia? Contează doar oamenii pe care îi cunoşti pe drum şi pe care îi poţi pune în miezul poveştii precum o bucăţică de peruzea în mijlocul unui dream catcher.
Mi-a zis să îi scriu două pagini. Şi acum scriind, îmi vine să zâmbesc. Se uita la mine cu privirea fixă; nu ştiu dacă încerca să-mi dea cortinele deoparte, dacă voia să îmi citească gândurile, sau dacă aşa se uită la oameni pur şi simplu. Nici nu contează prea mult în economia generală a lucrurilor.
O să îi scriu, îi voi trimite rândurile astea şi o să-l rog să le dea un titlu.