CRACIUNUL MEU

Sunt Grinch, urăsc Crăciunul.
Bine, exagerez evident. Nu pot urâ Crăciunul. Mi se pare doar că şi-a pierdut sensul, a devenit o formă fără fond, aşa că mai corect ar fi să spun că urăsc ceea ce a devenit Crăciunul. Mi se pare că s-a pierdut tot ceea ce însemnă bucuria sărbătorii in familie, alături de oameni dragi, împodobirea bradului, emoţia de a primi un cadou pe care l-ai aşteptat întregul an.
Mi se pare foarte neplăcut să văd cum oameni care uită unul de celălalt pe parcursul întregului an îşi amintesc brusc, că ceilalti există, îşi trimit în neştire mesaje „industrializate”, copiate de pe internet, mesaje care nu transmit nicio bucurie şi nicio emoţie, doar aşa din obligaţie, spre satisfacţia fără margini a operatorilor de telefonie mobilă.
Toţi intră în priză, se simt obligaţi să cumpere şi să ofere cadouri. Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie motiv de bucurie? Pe stradă văd doar oameni împovăraţi de obligaţia de a cumpăra şi de felul în care îşi chivernisesc banii să le ajungă pentru toate achiziţiile.
Suntem plictisiţi şi îngreţoşaţi de colinde, de cerşetori, de grupuri care duminică dimineaţa, atunci când ţi-e somnu’ mai dulce intonează pios ode pe casa scării, in timp ce oraşul îşi maschează mizeria sub beculeţe şi sclipici. Societatea de consum atotputernică ţipă din rărunchii ei vulgari, la tot pasul.
Mama mă îndoapă acasă cu mâncare; zici că dacă mănânc mai mult de Crăciun o să îmi ajungă tot anul. Fac rezerve mai ceva decât ursul pentru iarnă. După câteva zile sunt buhăită la faţă şi îmbuibată, fierea se revoltă şi mi-aş dori să urmeze imediat Postu’ Paştelui să mănânc doar ştevie şi urzici fierte. Îmi vine să îmi doresc o vacanţă de dezintoxicare, să reîncep să râd natural. Mă dor deja maxilarele de rânjit forţat oamenilor, că de, spiritul Crăciunului tre să ne gâdile pe toţi la pipotă.
Vorba cântecului: „De Crăciun fii mai bun…” da’ serios acum, nu putem păstra ceva rezerve de bunătate şi pentru restul anului? Ar fi o super-treabă să putem ţine borcane cu bunătate pe rafturi, aşa cum ţine mama dulceţurile în cămară şi hop să mai desfacem un capac, mai folosim, mai dăm şi la alţii dacă se apropie termenul de „expirare” şi avem mai mult decât ne trebuie, sau decât am putea folosi.
Altfel, ne suprazaharisim toţi; concentrat pe o întindere de vreo 5-6 zile, facem perfuzii cu spirit înalt, înălţător şi plin de nobleţe. Mai bine ne-ar pune cineva o mască de oxigen, să mai respirăm şi o gură de aer curat că suntem intoxicaţi deja de atâta ipocrizie.
Nu îmi place nici că trebuie să învăt tehnici noi de luptă pentru a supravieţui în magazine, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în tren, în autobuz, în rachete spaţiale, pe
Planetă, oriunde.
În timp ce încerc din răsputeri să ajung la mama sau alte rubedenii, îl „binecuvântez” printre dinţi, mascat, pe pruncu’ care stă răsturnat, rumen în obraji şi senin în iesle, şi nu mă pot împiedica să-l întreb: „Prietene, şi pe vremea ta, la fel de aglomerat era în mall-uri?”

DESPRE NAIVITATE

„Un sărut schimbă lumea”. Aşa se intitulează anul Klimt care se întâmplă cu „epicentrul” la Viena. Nu-mi place Viena, dar îmi place Klimt; îmi place şi titlul evenimentului.
Păcat că nu ne gândim mai des câte lucruri mărunte şi aparent lipsite de importanţă pot schimba lumea, mă refer aici şi la Universul imediat al fiecăruia dintre noi. În fiecare moment, fiecare lucru mărunt pe care îl facem are potenţial considerabil pentru a deveni în viitor cheia care poate deschide Cutia Pandorei, dar la fel de bine poate deschide şi Sipetul Fermecat. Nu vom şti niciodată în avans.
Stăm, ne gândim, facem calcule şi previziuni, ne irosim vieţile cu strategii, şi ne piere curajul. Avem tendinţa de a pune mereu răul in faţa pentru a distruge şi ultima fărâmă de magie. Ne plac plasele de siguranţă, mai mult decât vrem să recunoaştem.
Sunt naivă şi nu vreau să mă tratez. Nu vreau; va trebui să mă duceţi în cămaşă de forţă, dar voi găsi şi atunci o scăpare. Ivcelnaiv spunea într-un interviu că naivitatea este acea stare de graţie, care ne permite să ne bucurăm. Poate singura, aş adăuga eu.
Vreau să cred în continuare în efectul de domino invers. Mi-a intrat în cap că, un lucru care începe să meargă bine va atrage după el, va ridica de jos o altă piesă. Vârtejul lucrurilor pozitive aranjează în jurul lui toate celelalte lucruri şi toate vor merge spre bine. Nu mai cred în „prăpăstioşenii”, nu vreau să mă mai gândesc că nimic nu merge bine, că toate sunt pe dos.
Îmi place în rezervaţia mea naturală, protejată de legile mele. Poate nu e bine, poate nu sunt la modă, poate sunt prostuţă, dar imi place. Nu pot şi nici nu mă strădui să schimb ceva. Nu-mi pasă dacă alţii râd de mine. Vreau să cred în continuare că toate energiile mele pozitive vor aduce o fărâma de bine în vieţile celor apropiaţi mie. Sunt din ce in ce mai puţini, dar cred in ei.
M-am plictisit de oamenii care atunci când ai un serviciu îţi spun că mai bine ai fi încercat un business, ai fi avut resurse, minte şi premize pentru asta. Când începi o afacere, îţi spun ca ţi-ai făcut de lucru, oricum nu-ţi iese mare brânză; nu ai fi fost tu mai liniştit în slujba ta anostă?
Dacă îţi cumperi un apartament îţi spun că esti prost. Toată lumea visează la „case pe pământ”, în capu’ tău ce-o fi fost? Dacă îti cumperi o casă îti spun că ţi-ai băgat beleaua în viaţă fără să fie nevoie. Ehhheeee păi la ce costuri de întreţinere presupune o casă ţi-ai fi trimis copiii la şcoli înalte.
Dacă îţi urmezi marea iubire auzi că poveşti nu mai există, că dragostea trece prin stomac şi calu’ alb al prinţului tău nu-i automat de tăiat bancnote. Dacă îl alegi pe tipul cu „potenţial”, auzi că eşti materialistă şi profitoare.
Când îmi făceam planuri, lângă mine erau o grămadă de persoane. Mă încurajau din rărunchi şi strigau din toţi bojocii. Eu m-am apucat de treabă şi la un moment dat, mi-a atras atenţia liniştea din jur. Tăcerea era spartă doar de două trei voci cunoscute. Se încăpăţânau să compenseze absenţa celorlalţi. M-am întrebat pe unde or fi dispărut, dar mi-a spus cineva să nu îmi fac griji: vor apărea imediat ce toate se vor fi pus in mişcare. Atunci vor avea grijă să-mi spună însă, că am uitat de unde am plecat, nu-mi mai cunosc prietenii şi sunt cu nasul pe sus.
Îmi place să cred în poveşti, şi sunt sigură că dacă îţi scrii corect şi din inimă lista cu dorinţe, ea va deveni realitate. Este adevărat că nu toţi avem strălucirea şi magia Sărutului lui Klimt, dar putem schimba lumea.

DESPRE SCUZE

Dintre cele mai simple cuvinte care ar putea fi rostite, fac parte si cele mai greu de pronuntat; cuvinte gen „imi pare rau”, „recunosc ca am gresit”, „te iubesc” ies anevoie la lumina. Nu inteleg exact care este cauza, ce se intampla de ne pica plumb pe limba cand avem de rostit astfel de fraze.
Se intampla uneori, sa nu ne dam seama unde am gresit, se intampla uneori sa realizam prea tarziu. Este inutil sa ne cerem scuze? Este, de fapt, vreodata prea tarziu?
Am auzit spunandu-se ca in momentul in care recunostem o greseala, le oferim celorlalti un ascendent moral asupra noastra. Ii lasam sa ne domine si sa preia conducerea. Daca pana in momentul acela, noi am fost la conducere, raportul de forte se inverseaza si in acel moment, devenim mai slabi si mai vulnerabili. Este adevarat? Este adevarat ca daca ne recunoastem greselile ne transformam in niste oameni slabi?
Razboiul de gherila al orgoliilor nu cred ca poate da nastere la ceva bun. Reparatia morala care se petrece in momentul in care recunosti ca ai gresit, este mai reconfortanta pentru cel care greseste, sau pentru cel caruia i se adreseaza scuzele?
De cate ori nu mi-am cerut scuze sau nu am recunoscut ca am gresit, a fost pentru ca pur si simplu nu mi-am dat seama, sau am fost in continuare convinsa ca, de fapt, am dreptate sau, in anumite cazuri, nu am gasit modul corect sa fac asta. Uneori, este drept ca la mijloc s-a gasit prostia in stare pura, alteori mi-a fost si jena dar, e oare vreodata prea tarziu sa iti recunosti greselile?
Este bine sau rau? Este bine sa recunosc acum, ca in urma cu 11 ani am facut o tampenie, pe care nu mi-o pot explica? Copilaria mea de atunci nu poate fi o scuza. De fapt, nici nu am scuze. Imi pare pur si simplu rau. Am realizat cu multa vreme in urma ce greseala am facut, dar nu am gasit niciodata calea corecta de a ii explica persoanei respective ca imi pare rau. Acum nu mai poate fi vorba de nicio reparatie morala, asta este evident. Daca scuzele mele nu vor fi acceptate, cine greseste mai mult? Eu, sau persoana in fata careia imi cer scuze acum, chiar si dupa atat de mult timp.
Nu este o chestiune de confort psihic pentru mine. Este vorba despre un principiu, despre a face cumva dreptate intr-o chestiune care m-a macinat foarte multa vreme.
Sa fie oare vorba despre egoism? Rascolesc acum niste lucruri care ar fi trebuit de mult sa fie ingropate? Poate. Nu vreau sa ma gandesc la asta. Vreau sa ma gandesc ca asa este corect. Atat.
Nu ma pot impiedica sa ma intreb daca sunt dispusa sa accept cu aceeasi unitate de masura scuzele celorlalti. Au aceeasi valoare in timp si pentru mine?
Dintre lucrurile simple fac parte si sinceritatea, si puterea de a spune anumite lucruri. Este adevarat ca societatea in care traim este departe de a incuraja astfel de valori, dar este alegerea fiecaruia dintre noi daca vrea sau nu sa coboare armura.
Este destul de dificil sa luam astfel de decizii, sa ne asumam valorile in care credem, sa „picam de prosti”, dar oare nu meritam fiecare dintre noi? Nu este un pic mai limpede oglinda dupa aceea?

DESPRE LUCRURILE SIMPLE

A scrie despre lucruri simple este o misiune care s-a dovedit a fi destul de grea. Am fost intrebata de ce in lumea lucrurilor simple sunt atat de multe intrebari si nedumeriri, daca nu este mai bine ca lucrurile simple sa ramana simple. Am raspuns, ca intrebarile se nasc din descompunerea lucrurilor simple; ele sunt cele care formeaza fundamentul zilnic al existentei noastre. Avem tendinta de a complica inutil lucrurile simple, uneori, doar pentru a ne da noua insine senzatia ca suntem mai interesanti, ca existentele noastre nu sunt anoste.

Multa vreme am crezut ceea ce am auzit candva la o femeie, remarcabila din punctul meu de vedere: „lucrurile simple sunt pentru oameni simpli”. Asta a fost cu multa vreme in urma, cand multe stateau altfel, cand gandurile mele erau altfel.

Intre timp, poate si datorita tuturor celor ce mi s-au intamplat am descoperit (mi-ar placea sa spun ”redescoperit”, dar ar fi complet fals), importanta si frumusetea lucrurilor simple.

Nu cred ca m-am reintors la copilarie, dar incerc sa recastig o parte din ceea ce am pierdut in timp. Am gasit un mod eronat de a ma adapta la mediul urbano-imbecil in care am ales sa traiesc. Mi-am imaginat ca adaptandu-ma reusesc sa ma integrez. Nu am facut decat sa adancesc procesul de alienare, pana in momentul in care, niste intamplari m-au facut sa ma reintorc la lucrurile simple. Toate lucrurile simple in care am crezut candva ma asteptau cuminti, fara resentimente sau reprosuri.

Ma gandeam de mult sa scriu despre toate credintele mele si despre tot ceea ce vad anapoda in jur. Am amanat si din lasitate, si de teama de a nu-mi transforma cunoscutii in dusmani. Pusi intre oglinzi, oamenii reactioneaza neasteptat. Pana la urma, s-a intamplat, exact cum spunea si dragul de Saramago: „momentele nu vin niciodata tarziu sau devreme, vin cand le bate ceasul, al lor, nu al nostru”. Nu am devenit fatalista, dar cred ca toate se intampla cu o logica, si ne duc exact catre usile pe care trebuie sa le deschidem mai departe, indiferent cat de tare ne opunem.

M-am intrebat daca scriind, nu incerc sa ma refugiez, sau nu incerc sa ma apar construindu-mi un cocon. Incerc doar sa spun lucruri pe care vad ca oamenii nu mai vor sa le recunosca. Incercam sa ne convingem unii pe altii ca gresim, incercam sa ne construim lumi false, cu idoli falsi, cu sclipiri efemere de globuri disco.

Nu ma cred mai desteapta decat media oamenilor, de fapt, nici macar nu ma cred desteapta. Mi-e doar sila. Mi-e sila de fetele care citesc in reviste cum sa iubeasca si cum sa faca sex. Mi-e sila de oamenii care citesc in autobuz, dar nu sunt in stare sa foloseasca in fraza prepozitiile. Mi-e sila de barbatii care se cred stapanii absoluti ai universului. Mi-e sila de oamenii lipsiti de demnitate. Mi-e sila de hartiile de pe strada, de oamenii care schingiuiesc animale, de golanii care ma fac sa-mi fie teama sa mai merg pe stadioane, de smecherii care ma fac sa nu mai vreau sa ies in cafenele…

Am scris pe rand despre toate lucrurile acestea. La fel, v-am spus ca imi place sa rad si sa mananc ciocolata, ca-mi plac Saramago si Dinamo. Am avut pisici cu nume ciudate si un caine pe care il chema „Coaie” – tot tata l-a botezat. Mananc merele cu tot cu cotor si m-am indragostit iremediabil de Florenta. Ma voi reintoarce acolo cu siguranta, pentru ca este unul dintre putinele locuri de pe Pamant unde ma simt aproape de cer, si unde pot crede ca perfectiunea exista. Voi trai mereu cu regretul ca nu am reusit sa ajung acolo cu tata, dar macar i-am povestit cat inca mai era in viata. De cate ori am revenit in Florenta m-am gandit la el si i-am povestit inainte de culcare tot ce am descoperit. Toti prietenii mei sunt de-o viata. Cred in barbatul minunat de imperfect care mi-a schimbat existenta. Mi-e dor de strugurii de acasa si de felul in care miroase toamna in oraselul meu natal.

Lumea lui Bu este despre lucruri simple, multe intrebari, multe motive de sila, dar si mult mai multe motive de a zambi.

DESPRE TOAMNA DE ACASA

Niciodata in viaţa mea toamna nu va mai mirosi ca toamnele de acasa, ca toamnele de pe Dumbrava Rosie.

De cate ori ma intorceam acasa şi treceam cu trenul de Cernavoda, totul era altfel, de fiecare data, in fiecare an. Culorile şi mirosurile se schimbau mereu, incat am ajuns sa cred ca in Dobrogea toamna e magica. Inca ma mai intreb daca “de vina” este aerul tataresc cu toate parfumurile lui de mirodenii aduse din est.
Imi lipseşte teribil de mult mirosul de acasa. Cand eram mica, tata a inlocuit bolta de trandafiri din curte cu o viţa de vie. Habar nu am cum se numeşte soiul. Noi ii spuneam “ţâţa caprei“. Sunt struguri albi, cu boabe lunguieţe şi dulci. De cand ai mei au vandut casa nu am mai gustat niciodata pentru ca mi-a fost prea teama ca nu vor mai avea acelaşi gust.
Viţa tatei a crescut şi s-a intins in toata curtea. La umbra ei mi-am facut temele ani in şir, acolo m-am jucat, acolo stateam sa citesc, aşteptand toamna, moment in care in curtea mea incepea magia. Bolta de viţa de vie incepea sa se aureasca.
Stateam la poveşti cu tata pe treptele casei şi mancam struguri pana seara tarziu, in timp ce Prostea şi Coiţa işi vedeau alene de treburile lor pisiceşti, la picioarele noastre. De la Mazis Alai de peste drum venea miros de şuberec, iar tanti Marioara facea cele mai bune placinte poale-n brau pe care le-am mancat vreodata. Din cand in cand le duceam cate un castron cu struguri ca sa ma capat in schimb cu bunataţi.

Uneori Coiţa se suia cu tata pe scara sa-l “ajute” la culesul strugurilor. E drept ca nu se desparţea niciodata de tata, de ce l-ar fi lasat singur la cules?
Dimineaţa, cand plecam la şcoala, aerul rece era inţepator şi usor inceţoşat din cauza frunzelor arse in curte. Abia atunci era toamna in adevaratul sens al cuvantului.
Imi placea sa merg prin frunzele cazute, sa rascolesc mormanele stranse pe trotuare, sa starnesc nori de praf, spre disperarea mamei care iar avea de curaţat şosete albe.
Deşi in Bucureşti nu este la fel, nici acum nu am scapat de obiceiul asta. Ca sa nu imi pierd echilibrul il ţin de mana pe Dan şi inot prin frunze.

LUMEA LUI BU

Nu „ Ma Numesc Rosu”, desi as putea spune fara sa gresesc ca ma numesc „Rosu-Alb”, nu degeaba sunt „ caine” de o viata.
Ma numesc Bu si pana acum stiti despre mine doar ca imi place sa scriu. Cum s-a nascut Bu, eu nu stiu sa va explic foarte exact, insa intr-o zi o sa va fac  cunostinta cu persoana care ar putea face asta. Sper sa nu va raspunda si voua „pentru ca ai fata de Bu”, eu una nu ma dumiresc foarte tare ce inseamna asta.
Nu debordez de inteligenta, sunt o gramada de lucruri pe care nu le inteleg si nu gasesc pe nimeni care sa mi le poata  explica.
Nu pot suferi oamenii care nu au habar despre religie, nu inteleg nimic din ceea ce li se intampla, dar ii vezi pe toti in autobuze sau pe strada incercand sa-si „ia zboru’” cand trec pe langa o biserica; nici macar semnul crucii nu stiu sa il faca asa cum trebuie. Nu batjocoresc credinta nimanui, nici modul de a si-o manifesta, doar ca sunt lucruri pe care nu le inteleg. Mi le poate explica cineva? Imi spune cineva de ce, daca ne calcam in picioare in fata unor moaste si ne bulucim dementi in biserici suntem mai credinciosi?
Stie cineva sa-mi spuna de ce profesorii ne pun sa ne dam jos piercing-urile, si ne alunga din scoli daca nu ne conformam? E o idee buna sau rea? Oare e bine sa nu ii aceptam pe oameni asa cum sunt si sa ii facem sa nu mai dea pe la scoala? Si asa suntem semianalfabeti.
Stie cineva sa imi spuna de ce e greu de dus o hartie in buzunar fara a fi aruncata pe jos? Daca exista cumva o lege a atractiei intre hartie si trotuar, mai presus de orice, rog cunoscatorii sa-mi scrie formula.
Stie cineva sa-mi spuna de ce il iubesc atat de tare pe Saramago? De ce lumina lui limpede si rece imi incalzeste inima, de ce oglinda pe care ne-o pune in fata arata altceva decat stim noi, lucruri pe care altfel, nu vrem sa le vedem.
Imi poate explica cineva de ce noi ca si semn de bunastare avem gusa si grosimea tesutului adipos? Cum de s-a nascut, din cata prostie, expresia „grasa si frumoasa”?
Imi poate spune careva, cum dintre toti oamenii, pareri exprimate zgomotos nu au decat cei care au coeficientul de inteligenta de marimea numarului de la pantofi?
Stie cineva de ce au disparut discretia si bunul simt? De ce oamenii sunt curiosi, de ce ii intereseaza fara discernamant amanunte din viata mea fara sa spuna nimic despre a lor? De ce vorbesc de colo colo cand ar trebui sa-si vada de treaba?
Multora dintre voi mi-a fost jena sa va spun o gramada de lucruri, dar nu mai am timp sa procedez asa. E pacat de timpul meu. Al vostru nu ma intereseaza. Nu mai am timp sa mangai orgolii si sa pansez rani, sa va las sa va automutilati sufleteste in timp ce eu va plang de mila. Nu e treaba mea sa fac asta. Sunt atat de multi idiotii care ne toarna otrava in ureche, incat ma cuprinde o frustrare fara margini cand vad ca vorbele bune si sincere pe care le spun sunt luate in ras.
Toate cuvintele, toate lucrurile si toate faptele sunt simple. Ma intreba cineva de ce spun ca totul este simplu. I-am raspuns ca asa este, doar ca iti trebuie o gramada de timp si efort pentru a ajunge la concluzia asta.
Bine ati venit in lumea lui Bu.

SHOWROOM

Viata mea este un showroom. Vreau sa „arat” si atat.
Sunt gol, lipsit de substanta, dar trebuie sa epatez, ambalajul e tot ceea ce am si-l apar cu strasnicie. Sunt manat de ambitii de prost gust, nascute doar din frustrare si ciuda. Idealul meu cel mai nobil este de a il copia pe cel de langa mine; oricum nu as putea mai mult, pentru ca nu sunt suficient de inteligent.
Nu mi-am curatat bine pamantul de sub unghii, nu stiu sa vorbesc bine limba romana, nu stiu sa ma port si sa ma imbrac, dar incerc sa par „de soi”. Imi cumpar haine scumpe care arata ridicol pe mine, sau imi cumpar hainele pe care si le cumpara prietenii mei (pare varianta cea mai sigura), desi nu mi se potrivesc, doar pentru a nu fi mai prejos. Nu am simtul ridicolului si nu stiu unde sa ma opresc.
Mint si ma prefac. Am senzatia ca cei din jurul meu nu se prind, nu imi dau seama ca nu imi spun anumite lucruri doar de rusinea mea.
Nu ma pot bucura pentru nimeni, nu ma bucur pentru nimic din ceea ce li se intampla prietenilor mei, pentru ca ei sunt cu un pas in fata mea. Pe de alta parte nici nu ma pot intrista cand li se intampla ceva rau. Nu imi dau seama exact de ce…jumatate din mine se bucura ca li se intampla ceva rau, iar cealalata jumatate din mine nu este convinsa ca le merge chiar rau. Parca e greu de crezut ca  altii pot fi mai nefericiti decat mine. Daca lor le merge rau, eu nu ma mai pot da in spectacol aiurea.
Am uitat de mult lectia modestiei, a bunului simt, a statului in banca proprie si a ascultatului. Vreau sa uit repede de unde am plecat, ma dezradacinez fara regrete.
Strang bani pe ascuns, in timp ce ma plang ca mor de foame, numai ca sa pot izbucni ca un fluture din vierme si sa le arat tuturor ca nu sunt ultimu’ om, ca sunt de luat in seama, ca am reusit…
Nu voi intelege niciodata pretul pe care il am de platit pentru asta. La un moment dat ma voi intreba de ce sunt singur, de ce nu va mai fi nimeni alaturi de mine sa se bucure. Ma voi gandi daca sa ma intorc sa ii adun pe cei ramasi in urma. Nu are sens. Merg inainte. Trebuie sa ajung departe sa vada toti de ce am fost in stare.
Mereu am avut impresia ca toti mi-au ras peste umar in timp ce ma depaseau. Trebuie sa ma razbun. Cu orice pret.
Acum nu ma bucur de nimic. Ma abtin. Este gresit sa vada cineva ca imi poate merge si bine. Imi pazesc cu avaritie acumularile, nu las pe nimeni sa respire…nici macar perechea mea nu poate clipi un pas mai departe de mine. Daca…..pff daca va vedea ce sec sunt? Daca va vedea pe altcineva? Daca ma lasa singur? Lanturile sunt sigure o perioada, dar nu sunt eterne, iar eu stiu asta.
Viata mea este un showroom. Sterg geamuri, curat vitrine, lustruiesc non stop, dau cu mopu’. Sunt prea ocupat cu asta ca sa mai pot face orice altceva. Spun mereu ca am treaba, asa ca trebuie sa imi fac de lucru.
Poate ar trebui sa ma gandesc ca in vremuri de criza showroom-urile nu mai sunt atat de vizitate…oamenii merg in piete, unde cei din jur sunt mai sinceri, mai deschisi, unde sinceritatea este pretuita, unde dramele gratuite….chiar…nu fac doi bani.

DE LA TINE NU VREAU NIMIC

De la tine nu vreau „nimic”.
Vreau doar sa intelegi ca nu suntem la fel, ca este in regula sa nu ne placa aceleasi lucruri, ca putem face lucruri diferite sau in momente diferite.
Nu este gresit sa avem ritmuri diferite, dar trebuie sa fim mereu acolo cand cineva important are nevoie de noi.
Nu incerca sa ma schimbi, accepta-ma asa cum sunt, daca voi deveni „tu” nu vei mai avea nimic de invatat de la mine.
Nu rade de mine atunci cand nu stiu, invata-ma, ajuta-ma sa devin un om mai bun.
Nu imi ucide visele, nici macar atunci cand sunt stupide, dar te rog, opreste-ma cand sunt pe punctul de a face greseli esentiale. Lasa-ma sa zbor, dar te rog sa fii acolo daca mi se frang aripile.
Nu ma minti si nu ma insela; nu iti bate joc de inocenta si naivitatea mea. Cred ca ai nevoie de copilariile mele pentru ca tu sa nu uiti ca in jurul tau poate exista si o lume mai buna.
Daca vezi o lumina, arata-mi-o si mie, nu ma lasa sa ratacesc fara punct de reper. Poate intr-o zi voi sti si eu sa te duc catre capatul intunericului.
Invata-ma sa cred in culorile unei panze albe. Nu ma lasa sa cred ca exista doar gri. Am nevoie de tine sa dam deoparte valurile de ceata.
Invata-ma sa cred in bucuria din rasul unui copil, nu ma lasa sa cred ca toti oamenii sunt incruntati, nu ma lasa sa cred ca exista doar incrancenare la fiecare colt. Hai sa radem uneori…stupid, fara motiv, doar ca si exercitiu.
Povesteste-mi de locurile minunate pe care le-ai vazut. Daca voi ajunge acolo fara tine, imi voi aminti exact cuvintele tale, dintr-o seara anume la un pahar cu vin si-ti voi vedea chipul la fiecare colt de strada. Daca vom merge impreuna, va fi de doua ori mai bine. Ne vom bucura impreuna.
Pune-mi mana pe inima ta si invata-ma sa simt iubirea. Invat-o pe a mea sa bata la fel. De la tine am invatat ca iubirea exista, in cele mai neconventionale feluri. Exista miracole. Nu uita sa crezi in ele. Pe mine asa m-ai invatat.
Hai sa ne asezam pe o banca, sa mancam un baton de ciocolata si sa reinvatam sa tacem. Daca nimeni nu mai stie sa faca asta, daca nimeni nu mai stie sa asculte, intr-o lume in care fiecare incearca sa tipe mai tare decat cel de langa el, hai sa stam in tacere jumatate de ora.
De la tine nu vreau nimic. Nu ravnesc la nimic din ceea ce ai tu si nu te invidiez. Ma mandresc cu tine si imi doresc sa te vad in fiecare zi mai sus.
Vreau sa sfidam impreuna imbecilitatea oamenilor care inca se mai minuneaza de ceea ce suntem.
De la tine nu vreau decat sa invatam sa mergem umar la umar. Daca mi-o iei inainte nu este nicio problema; voi sti, datorita tie, ca drumul pana la urmatorul colt este ferit de pericole.
De la tine nu vreau „nimic”. Suntem prieteni si desi prietenia este un concept demodat, ma incapatanez sa cred ca o putem reinvia.
Am scris toate aceste cuvinte simple pentru toti cei care sunt prietenii mei, si in egala masura, pentru toti cei care nu imi pot fi prieteni, pentru ca habar nu au ce inseamna, de unde incepe si unde NU se termina o prietenie.

DESPRE DRAGOSTE…IN ALTE FELURI

Virus cu „netransmitere”. Uneori nu poti spune nici macar ca este cu transmitere sexuala. Traim vremuri moderne dragilor, s-a inventat sexul fara obligatii. Biata dragoste, nu se ridica nici macar la nivelul unei BTS. 
Dragostea nu se transmite. Se traieste individual si individualist. Povestile sunt vechi de cand lumea si de fiecare data noi. Nu se schimba nimic, indiferent cat de tare ne-ar placea sa credem ca suntem speciali; se schimba doar oamenii care traiesc povestile.
Am vazut ca are arie de raspandire foarte larga, dar nu se poate trata cu spectru larg de medicamente…nici antibioticele nu au efect. Te poti contamina cam oriunde; am vazut cazuri de oameni care s-au „imbolnavit” in camere de camin, in sala de clasa, in cluburi, in spitale, pe strada, oriunde…sa nu mai vorbim despre internet.
Unii oameni se feresc din rasputeri. Fac tot ceea ce le sta in putinta sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Le reuseste, cam pana la urmatorul colt, cand dau din nou cu nasul, ma scuzati, in destin si fie se desteapta si-l accepta, fie alearga in continuare, de nu mai stiu nici ei de ce sunt mereu pe fuga.
Cei mai isteti sunt fatalistii. Au inteles ca nu au nicio scapare. S-au resemnat si o primesc. Pe principiul fie ce-o fi, respira adanc si asteapta. Nu o lasa sa se strecoare. Nu. Ei sunt mereu pregatiti si deschid usa. „Poftiti va rog, va asteptam”. Pun fata de masa alba, „aia buna”, un pahar cu vin, si petrec timpul agreabil, la taifas cu dragostea.
Mai avem o categorie: cei in faza de vesnica negare. Cine? Eu? Nicicand! Mie? Asa ceva, niciodata. Eu detin controlul, stiu exact ce fac. Nu, nicio sansa sa ma indragostesc. Cand se contamineaza, ii vezi adesea legati la aparate, pusi pe ventilatie artificiala.
Urmeaza ateii, familie inrudita cu cei de mai sus. Ei nu cred in dragoste. Sunt un fel de produs mutant al vremurilor moderne: nu exista, e o tampenie, nu s-a demonstrat stiintific, eu pana nu vad nu cred. In cele mai dese cazuri si ei sunt loviti cu mare forta. Cand apare dragostea, i-a pus pe chituci.
Avem si categoria albina. Zboara din dragoste in dragoste, strang asiduu nectar si polen, sunt harnici, si mereu spera ca urmatoarea floare e mai dulce. O fi, dar la un moment dat nu mai au nici forta, nici carisma, nu mai polenizeaza nimic…de obicei, isi dau seama cand e prea tarziu.
Atentie speciala merita si cei care nu o mai vor; cu sau fara buna stiinta. Nu am gasit loc pentru ei in categoriile anterioare si nici nu stiu cum sa ii denumesc. Dat fiind ca vorbim despre dragoste…in alte feluri, ei sunt pur si simplu un alt fel de traitori ai dragostei. Ii gaseste, au parte de ea, doar ca la un moment dat, nu o mai vor. Pur si simplu. In general, ceilalti spun despre ei ca li s-a urat cu binele. Problema nu este atat de simpla si nici nu merita a fi tratata cu atat de multa superficialitate. O vor, dar probabil contextul are o problema.
Am vazut printre apropiatii mei atatea feluri de dragoste si atatea feluri de a o trai incat as scrie probabil o viata. Fiecare in parte are varianta lui unica, uluitoare si impresionanta de poveste: prin zbucium, prin consecventa, prin plictiseala, prin ineditul faptelor, prin intinderea in timp, printr-un milion de amanunte – printre care si faptul ca pe unii, de cate ori ii vezi te intrebi de ce naiba si-or mai irosi timpul unul celuilalt. Fiecare isi traieste dragostea in alte feluri, mai mult sau mai putin conventionale.
Despre dragoste este tentant sa povestesti altcumva, dar unde naiba sa gasesti energia pentru asta fara a cadea in derizoriul senzationalului?

DESPRE CUCERITOARE

Cu totii avem nevoie de povesti, chiar si cand ne maturizam; simtim nevoia sa fim personaje, ne asumam roluri, suntem sclavii imaginilor care ii stapanesc chiar si pe cei mai pragmatici dintre noi.
Cunosc femei care inchid ochii si se arunca. Nu va imaginati ca inchid ochii pentru ca sunt curajoase si iau viata in piept. Nici gand. Inchid ochii doar pentru a nu vedea in jurul lor si a nu lasa sa se strecoare indoiala…daca intr-o buna zi se trezesc intrebandu-se „oare am facut bine?”. Ce se vor face in dimineata aceea? Cum isi vor mai continua ziua perfecta, din viata perfecta, in cea mai buna dintre lumile posibile?
Cunosc femei care deschid ochii larg si se arunca in cap. Literalmente, s-au hotarat sa constate cu propria scafarlie unde este fundul prapastiei. Aflate in cadere libera majoritatea bat aerul puternic cu mainile. Incredibil, dar unele chiar reusesc sa isi ia zborul. Celelalte ajung jos, isi revin din ameteala si incep sa se catere. Isi cam bulesc unghiile impecabile pana sus, dar ajung sa vada lumina.
Cunosc femei care scrasnesc din dinti. Dap…asta e primul lucru pe care il fac dimineata. Scrasnesc din dinti, arunca o injuratura, si asa le vezi mereu. Incruntate, incrancenate, isi poarta batalia serioase, in fiecare zi, atente sa nu piarda niciun metru din terenul cucerit anevoie. Mereu se tem si sunt atente la tradare.
Cunosc femei care isi cuceresc fericirea incet, metodic, zambind. Iti lasa mereu senzatia ca totul e usor, ca sunt senine, ca totul vine catre ele si nu-ti trece niciodata prin cap cu cata migala construiesc castelele din jurul lor. Nu il cauta pe Fat Frumos, dar muncesc din greu si cizeleaza omul simplu de langa ele cu rabdare de ofrevier si il transforma in bijuteria coroanei.
Cunosc femei care pleaca sa cucereasca taramuri noi. Teritoriul catre care pleaca ele este dur, plin de lighioane si populatii neprietenoase. Nici oamenii pe care ii intalnesc, nici natura nu se lasa lesne imblanzite, domesticite. Unele reusesc, altele revin cu coada intre picioare, dar toate povestesc ca explorarea a meritat, ca experientele cu care se intorc le schimba pentru totdeauna.
Cred ca fiecare femeie are un taram necunoscut al ei in viata…momentul cand crede ca fericirea e tangibila, momentul in care crede ca, desi se afla pe alt continent, ii este la indemana, si pleaca sa o caute; pe unele dintre ele le auzi strigand „Land Ho!!!”.
Parafrazand un citat celebru as spune: da-i inainte, si daca barbatul pe care-l cauti nu exista, va fi inventat pentru a iti rasplati consecventa.
Fiecare dintre noi pleaca in Acea calatorie sperand ca isi poate schimba viata.
Din pacate, de cele mai multe ori, pornite in aceste campanii de cucerire ale teritoriilor necunoscute ne impiedicam de propriile cozi.
Nu ne vine sa credem ca poate fi atat de simplu…fugim in cerc, si reusim sa ne prindem doar coada. Balim mai ceva ca niste caini hamesiti si cand credem ca am luat o gura zdravana de fericire, constatam ca am reusit, cu succes, sa ne muscam de fund. Atat.
Ar trebui sa ne gandim ca poate calatoria este mai importanta decat punctul terminus. E cam nefiresc sa iti doresti ceea ce ai deja. De cele mai multe ori, dincolo nu vei gasi nimic.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter