Pe Dragoş l-am cunoscut tare de mult, şi abia acum îmi dau seama cât de mulţi ani au trecut de când l-am văzut ultima dată; cred că sunt aproape zece.
Probabil că m-am îndrăgostit în primul rând de ochii lui incredibil de trişti, de zâmbetul abia ghicit şi de tăcerile lui. Mi se strângea inima când mă uitam la el, simţeam îngheţ în degete. Ştiu că postez acest articol în mijloc de vară, dar sentimentul pe care mi-l trezeşte gândul la Dragoş mereu a fost acela al unei zile de toamnă. Totul îmi evocă asta: ochii lui aveau culoarea toamnei, ne-am cunoscut toamna, ultima dată ne-am văzut într-o zi de toamnă.
Mă gândesc des la el, cu drag, cu nostalgie, cu ciuda pe care ţi-o dau lucrurile pe care nu le-ai spus la timpul lor, cuvintele pe care nu le-ai lăsat să zboare, gândindu-te că poate e mai bine să taci. Nu este. Aproape niciodată nu este. Ocaziile care se topesc în necuvinte, în tăcerea grea nu se mai întorc niciodată. Anotimpurile trec nebune şi oamenii nu mai au nici tăria nici inima de a se mai cauta, de a se mai regăsi. Alte vânturi spulberă alte frunze, alte geruri îngheaţă alte gânduri, nevoia de a te încălzi la sufletul celuilalt dispare, nu mai găseşti puterea de a îl face pe celălalt să înţeleagă că în palmele tale se poate topi gheaţa care desparte doi oameni.
Mi-e dor de noi; de acel „noi” care nu a existat niciodată. Anii care au trecut, nu au lămurit nici distanţele, nici tăcerile dintre noi. Pe el nu îl pot întreba….poate că nici nu ar şti să îmi mai răspundă acum.
Îmi amintesc uneori, că dimineaţa, de la geamul bucătăriei lui urmăream un bărbat care uita mereu ceva, se întorcea mereu. Stăteam şi îmi beam cafeaua (cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată el o făcea), cu fruntea lipită de geam, şi mă întrebam mereu ce uita acel bărbat? După ce se întoarce mereu, mereu? Era evident că locuia singur, intr-o garsonieră similară cu a lui Dragoş, că într-o oglindă, doar că era cu două etaje mai jos.
Era mereu frig lângă el. În casă era frig, degetele îi erau îngheţate, stătea în permanenţă zgribulit.
Îmi e dor să îl văd din nou în faţă mea fumându-şi cu gesturi nervoase ţigara. Mi-e dor să văd zâmbetul lui timid, un pic absent, un pic amar. Îmi amintesc cum îi simţeam răsuflarea adormită în părul meu, cum strângeam păturile în jurul lui, să îl încălzesc…mereu îi era frig. Niciodată nu găsea cuvintele potrivite, niciodată gesturile lui nu exprimau ceea ce ar fi vrut în momentul acela. Trebuia mereu să depun un efort teribil de obositor să îmi imaginez, să fac presupuneri, ghiceam în jumătăţi de gesturi şi de cuvinte, reconstituiam, presupuneam; probabil că din acest motiv m-am şi înşelat atât de tare.
Acum, toate îmi par frânturi din altă viaţă. Adevărul este că eu m-am strecurat în povestea lui Dragoş, făcându-mi loc cu coatele, încercând cu tărie să cred şi să văd lucruri care nu erau acolo. Cel mai tare m-am străduit să nu văd lucruri care erau acolo, de fapt. Mi-am dorit din răsputeri să nu o văd acolo pe Alina, şi o perioadă am reuşit. Dar cu ce preţ?
Povestea noastră s-a terminat din nimic, la fel cum a şi început, mai mult imaginându-ne fiecare, lucruri care nu erau; s-a terminat lăsându-mi în buzunare un permanent aer de toamnă, în urechi, foşnet de frunze uscate în plină vară, ţigară fumegând printre frunzele brumate din rigolă, tăcere…tăcere asurzitoare.
