În momentul în care stabileşti tu un sfârşit, măcar ştii pe cine să dai cu capul de pereţi.
Termenul ăsta “sfârşit”, nu-mi place. Cred că e mai corect spus schimbare de direcţie. Orice schimbare de direcţie presupune că te-ai gândit, măcar un pic înainte. Se presupune că îţi asumi deciziile, că porneşti pe drumul pe care l-ai ales cu capul sus. Sigur, se întâmplă uneori, ca o pală de vânt care te prinde la răscruce să îti dea un brânci într-o dircţie sau alta. Astea sunt cazuri excepţionale, care merită tratate separat.
Nu îţi interzice nimeni dreptul ca pe drum să te răzgândeşti. Poate ajungi cumva la concluzia că hotărârea ta nu a fost chiar cea mai fericită şi atunci, ai tot dreptul din lume să o schimbi. Trebuie doar să îţi stea în putere să faci asta, să nu răneşti pe nimeni (victimele colaterale nu sunt acceptate), şi desigur, măcar de data asta să fii sigur că dacă te apuci de mâncat un rahat o să-ţi faci temeinic treaba până la capăt.
Mă lovesc în ultima vreme de oameni care iau decizii, schimbă direcţia, în urma unor îndelungi reflecţii; cel puţin teoretic.
Există bază şi motivaţie, există un mobil al acţiunii, au fost analizate nişte probleme, catalogate ca fiind fără rezolvare, fără ieşire.
Apoi, fără ca fondul problemei să se schimbe, fără ca problemele să se rezolve, cineva-ul acela ajunge la concluzia că noua potecă e cam buruienoasă, că parcă drumul vechi era mai sigur, că parcă acolo era mai simplu să te aşezi fără bătăi de cap pe o bancă la umbră, să găseşti un mod de a îţi răcori fruntea sau odihni picioarele. Parcă era mai bine înainte.
Lipsa asta de asumare mă irită teribil, îmi provoacă o stare de vomă vecină cu greaţa de după o sticlă de vodcă.
Dragi prieteni, în momentul în care deciziile voastre îi deturnează şi pe alţii din drum, zău că nu are niciun haz să va mai suciţi.
E ok aşa. Toţi greşim, tuturor ni se întâmplă să o dăm în bară, dar e o dovadă cruntă de laşitate, egoism feroce să-i supui pe ceilalţi capriciilor tale. Este crud. Dacă ţie ţi-e greu să-ţi desţeleneşti poteca, nu-i treaba nimănui.
Dai pe cineva afară de la serviciu şi pe urmă te duci să-i spui “Dă-ţi demisia de unde eşti acum, pentru că mie mi-e tare greu să mai organizez nişte interviuri. E drept că nu eşti angajatul perfect, da’ te cam vreau înapoi”.
Pui capăt unei relaţii pentru că nu mai poţi trece peste nişte chestii la celălalt, apoi, după trei luni îţi dai seama că e cam aiurea şi parcă nici nu mai ai chef să ieşi la vânătoare. Era mai călduţ înainte. Vorba cartieristului: “Say What?!?”.
Cam la fel fac şi copiii când dau cu îngheţata de pereţi, apoi bocesc de mama focului că o vor înapoi. Ei măcar au scuza vârstei. Trezirea!
Avem nevoie de discernământ, să ştim cum şi când să cernem situaţiile pentru care are sens să schimbăm ordinea firească a lucrurilor, pentru care nimic să nu fie imposibil pe lumea asta, de cele pentru care cea mai bună abordare este “Cât noroc am avut că am fost acolo. A fost un real privilegiu; acum merg mai departe mult îmbogăţit.”
Ştiu că e greu, cunosc privirile aruncate furiş peste umăr, zecile de întrebări, oare am făcut bine, oare cum ar fi fost dacă… De fiecare dată îmi amintesc cu precizie motivul iniţial de la care a plecat decizia. Oricât de greu este de înţeles şi/sau acceptat, motivul este acolo. Rareori se schimbă, pentru că, culmea, oamenii nu se schimbă. Mă simt de parcă aş fi inventat fix acum apa caldă. Mă iertaţi, dar pentru unii chiar aşa este. Hello, sunt tot eu, ăla care la un moment dat ţi-am fost insuportabil. Nu m-am schimbat eu; tu eşti cel care a dat de greu şi bate în retragere. Cam atât de simplu este.
Schimbările de direcţie, chiar şi cele mai mărunte sunt adesea năucitoare. Ai nevoie de timp să clipeşti pentru a te reobişnui cu o lumină nouă. Mi s-a întâmplat ca năuceala asta să dureze şi câţiva ani.
Importantă este liniştea pe care o recîştigi dupa tot zbuciumul ăsta, linişte care de cele mai mult ori s-a numărat printre motivele primordiale ale furtunii, chiar dacă uneori nu ne dăm seama.