Simple Cuvinte

Cum era vorba aia? If the whole world was blind, how many people would you impress?

Chiar așa! Dacă într-o zi, ca într-un Eseu despre orbire, absolut posibil și probabil, nu ar mai vedea nimeni? Câți oameni ai mai impresiona? Cu ce? Ce arme ți-ar mai rămâne, în afară de sunete și mirosuri, cu care să lupți?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă curajul să aibă suflet.

Dar dacă într-o zi ai rămâne fără bani? De ce ai mai ști să te bucuri? Chiar? Ai mai ști să te bucuri de ceva? Cu ce ai mai rămâne? Fă un exercițiu de imaginație. Fix în clipa asta închide ochii și încearcă să te bucuri de ceva. Tot ziceam în titlu de platitudini. Mai știi cum arată cerul? Sau un nor care îți trece pe deasupra capului? Te-ai mai bucurat în ultimul an că plouă? Că îți ciufulește vântul părul?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să se bucure când se uită la o floare.

Dar dacă, într-un alt exercițiu de imaginație, nu te-ai mai identifica cu copilul tău, tu cine ești? Ție ce îți place? Ai vreo pasiune? Faci ceva pentru tine? Nu ești egoist dacă îți dai voie să te bucuri de ceva. Când ai fost ultima dată tu, fără a mai fi extensia copilului din dotare?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă pasiuni proprii.

Dar dacă postul tău se desființează și într-o zi nu mai ești X de la corporație? Tu cine ești fără jobul tău?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să fie cineva când își dau jos de la gât badge-ul.

Dar prieteni mai ai? Nu cunoștințe, nu oameni de pe urma cărora ai vreun câștig. Prieteni, așa cum aveai în copilărie. Prieteni cu care să vorbești nimicuri, cu care să râzi până te doare burta și la ușa cărora să te duci neanunțat, să le strigi la ușă la orice oră, doar pentru că vrei să-i vezi, să vă jucați sau doar așa, pur și simplu, să vă bucurați împreună. Chiar, tu mai ai vreun prieten?

Să știi că și oamenii mari au voie să le fie dor de oameni.

Dar generos ai mai fost în ultima vreme? Ai mai împărțit ceva din timpul tău, din sufletul tău? Nu ceva ce-ți prisosește, nu haine de care nu mai ai loc în casă. O vorbă, o mângâiere, o clipă, ceva din ce nu ai sau crezi că nu ai. Toți suntem ocupați și avem chestii de făcut.

Să știi că îți permiți să dai din ce n-ai.

Da tu!

Fă un exercițiu de imaginație și încearcă să numești elementele care îți compun universul. Nu trebuie să mi le zici mie. Nu mă interesează neapărat, deși mi-ar plăcea să știu. Îți pun întrebările astea pentru tine. Poate, într-o zi, îți va fi util. Poate chiar acum, cine știe. Dezbracă-te de ce e în jurul tău, copii, mașină, casă, soț/soție, cont și vezi cu ce rămâi din tine. Într-o zi, desigur că nu îți doresc asta, dar ceva care nu e în controlul tău, poți rămâne fără ele. Atunci, abia atunci, tu cine ești? Din ce te recompui?

Nu pun degeaba întrebările astea. M-am gândit mult la ele din 2009 încoace. Atunci, a fost o perioadă când nu eram mai mult decât un om cu ochii închiși într-un pat de spital. Habar nu aveam, nu avea nimeni, dacă mă mai ridic vreodată de acolo, dacă o să mai suport vreodată lumina, dacă o să mai pot ține o linguriță în mână sau ochii deschiși, dacă o să mă mai pot șterge vreodată singură la fund. Atunci a fost momentul în care am încercat, până atunci nu mă mai gândisem la asta, mă împiedica autosuficiența, să identific elementele care îmi compun universul. S-a dovedit un exercițiu util. Insuficient, desigur, dar util. Nu am uitat niciodată ce am simțit atunci. Atacurile de panică încă prezente în viața mea, ca niște umbre, îmi reamintesc. Mă iau, desigur, cu un milion de prostii, mai uit, mă doboară frica, dar frică mai mare ca atunci nu am simțit niciodată.

Ție îți doresc să nu treci prin nimic asemănător, dar poți face exercițiul ăsta. Ce ai de dat lumii? Ce te bucură? Ce te reprezintă? În ce culori îți pictezi universul? Cu cine te bucuri cu adevărat de ceva? La cine te duci să plângi?

Platitudini, așa-i. M-am trezit fix eu, ai dreptate și acum.

Dar… totuși… ce-ar fi dacă?

Inspiră-te din orice, mi se spune. Pune-ți mintea la contribuție și lasă-ți creativitatea să zboare. Îmi imaginez mierlele de care încerc mereu să mă apropii, nici eu nu stiu de ce și care zboară, invariabil, după ce fac câțiva pași către ele. Probabil, încerc să mă apropii de mierle pentru că prima dată, tata mi-a spus că trilul ăla care mă trezise din somn într-o dimineață de vară pe la cinci, vine de la o mierlă și este una dintre comorile pe care le am de la el.

La fel de capricioasă și sperioasă pare și creativitatea mea, acest animal ciudat, cu multe fețe, care mă păcălește fără milă, deși uneori îmi cântă atât de frumos la ureche.

Stau în clipa asta și am în fața ochilor Ceahlaul. Creasta îi este ocolită de norii suflați de vântul care îmi bagă în ochii mijiți fuioare de praf. Bate vântul rău. E secetă. Soarele arde. Am uitat între degete o țigară aprinsă, care deja începe să mă frigă, dar îmi este prea lene să mă întind după scrumieră. La picioarele mele stă Leo, un câine fantastic, cu o poveste pe măsură. S-a întins lângă mine, la umbra mesei pe care țin laptopul și oftează în somn. Uneori visează că aleargă. Îl văd cum dă din lăbuțe și, când și când, mai latră fără să se trezească.

Ziceam că am în fața ochilor Ceahlăul. În fața muntelui este un deal, nu am avut până acum curiozitatea să întreb ce nume are, îmbrăcat în conifere. În mijlocul pădurii este un arbore foios, probabil un arțar. Toamna, când încep frunzele să se aurească, este singura pată ruginie într-o mare de verde. Și acum este ușor de reperat: singurul verde-crud pe un fundal verde-închis. M-am trezit de multe ori gândindu-mă la el. Oare cum o fi nimerit el singur acolo. Oare este prieten cu brazii? Îi este dor de ai lui? Se simte singur? Și-o fi făcut prieteni? Se simte stânjenit după ce îi cad frunzele? Îl întreb adesea dacă simte vreun sentiment de inadecvare. Oamenii simt asta. Copacii or fi la fel? M-aș duce să-l întreb într-o zi. Sunt curioasă dacă ar avea să îmi dea vreun sfat. Nu de alta, dar aș avea mare trebuință. Mereu m-am simțit fără rost în locuri, printre oameni, mai ales, după ce m-am îmbolnavit. Uneori m-am simțit fără rost și în propria mea viață. Oare lui cum îi este?

Vorbesc cu arțarul de departe și în jurul meu au explodat florile de cireș. Bate vântul, după cum spuneam și, din când în când, ajunge la mine câte o pală, un viscol de petale. Știu ca în urma lor se ghicesc deja cireșele de la vară, dar ceva egoist din mine le-ar mai vrea încă pe ramuri. Le vreau acolo, să-mi mai parfumeze încă un pic serile. Am fugit din București, unde petalele s-au dizolvat deja în fumul țevilor de eșapament, iar în urma lor nu ghicesc cireșe. Ghicesc doar canicula ce stă la pândă printre blocuri.

Aici încă nu. Mai jos vuiește lacul. Păpădiile sunt în floare. Zâmbesc, ca întotdeauna la vederea lor, și mă bucur că au sezon lung. Ele sigur nu cunosc sentimentul de inadecvare. Am vorbit deja cu ele. Dunt vesele. Își știu rostul și nu le pasă, orice ar fi.

Vântul bate cu putere și îmi aduce pe taste fuioare de petale și de praf care îmi scârțâie între dinți. Câinele aleargă în somn la picioarele mele, mi-am mai aprins o țigară și mă întreb din nou. Oare copacii simt sentimentul de inadecvare? Probabil că nu, mă gândesc. Sunt mai deștepți decât oamenii și nu se chinuie să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat. Oricum, la ce le-ar putea fi de folos? Ar avea o viață mai bună dacă le-ar fi jenă iarna de goliciunea lor? Vara, pe ramurile lor nu-și fac cuib la fel de multe păsări? Îi ocolesc norii? Probabil, un copac, își alege cu mai multă înțelepciune bătăliile și știe să se bucure cu fiecare ramură de lucrurile alea faine, singurele care contează cu adevărat.

Într-o zi o să ajung până la el, sunt convinsă de asta, dar o să vreau doar să râdem de nimicuri. Copacii nu simt sentimental de inadecvare. Sunt convinsă.

Corolar: După primele 10 pișcături poți merge prin urzici ca prin cea mai mătăsoasă iarbă

Nu-s chiar fată de oraș. Doar că, de multe ori, nici nu dau dovadă de o inteligență ieșită din comun. Vara asta, drumurile și pașii m-au purtat prin păduri dese pline cu urzici. Previzibil aș spune. Asta nu m-a împiedicat să mă îmbrac în pantaloni scurți. Faptul că nu pot suferi căldura, iar în pădure era umezeală, cald, zăpușeală, este o explicație parțială. Restul se completează prin prostie. Mbon. Intru eu în pădure îmbrăcată în pantaloni scurți și la un moment dat mă trezesc înconjurată de, evident, urzici. Cunoașteți vorba aia cu dilema porcului în ajun? Fix așa eram eu. Să stau pe loc, nu era o soluție. Stai, stai, dar până când? Mergi, dar vai pulpițele din dotare. Am încercat să calc pe ele, pas cu pas, să le culc la pământ și să înaintez așa. Nicio șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți, am tras aer în piept și am înaintat vitejește prin ele cu gândul că dacă nu m-au omorât altele, nu o să mor din cauza unor urzici.

Atunci am făcut descoperirea epocală. După primele zeci pișcături nu am mai simțit absolut nimic. Am ieșit la lumină ca o Zână a pădurii. Cam căzută în dizgrație, ce-i drept, dar Zână în toată puterea cuvântului. Probabil că așa se simțise și Columb după descoperirea americilor. Doar seara ai așa o senzație ciudată, de parcă o armată de furnici îți mărșăluiește pe sub piele. Atâta pagubă. Mă simțeam de parcă descoperisem un continent nou.

Era cât pe ce să spun că treaba asta cu urzicile e ca-n viață. După primele zece șuturi pe care le primești în fundul de Zână sau Zân nu mai simți nimic și poți să ieși la lumină cu fruntea sus. Doar că nu-i așa. Deloc. Viața e mai plină de venin decât urzica. Te ustură de fiecare dată și mai mult de atât, te ustură din ce în ce mai rău.

Mă așteptam la un moment dat să ies din viață precum am ieșit astă vară din tufele de urzici: nepăsătoare și victorioasă. Doar că știți și voi: așteptările sunt o capcană. Nu doar că m-au durut înțepăturile, dar au lăsat și urme. Singurul lucru de care mai pot ține cu dinții este speranța. Sper că nu o să mă înrăiesc, că nu o să mă amărăsc, că nu-mi voi pierde inocența, că nu o să mă transform într-un om amar, chircit în răutatea și frustrările lui.

Poate ar fi trebuit de-a lungul timpului să casc ochii mai bine și să nu nimeresc în tufele de urzici, poate aș fi putut face mai mult și mai bine. Habar nu am. Mai mult ca sigur aș fi putut, dar nu am știut cum sau nu m-a ajutat inteligența.

M-am priceput să ridic ziduri. M-au izolat, nu m-au apărat. M-am ținut departe de pădure, dar am pierdut, pe lângă urzici, tot universul de gâze și flori. Încerc să recuperez acum, până nu e prea târziu. Nu cred că o să-mi pun vreodată vara pantaloni lungi când intru în pădure. Mi-e cald și mi-e silă de transpirație. O să mai nimeresc între urzici, o să găsesc, odată cu ele, alte minuni și voi încerca să mă concentrez la minunile acelea, să ignor usturimea pielii și lacrimile înțepătoare din ochi. O să încerc să mă bucur.

Raise raise your hopes and lower your expectations, so you can establish a resilient way forward zice un om înțelept. Așa o fi sau nu, nu-i treaba mea să dau verdictul. Știu doar că o să mă strădui în continuare. Cred că, în ciuda legendei, a reușit să iasă și speranța din cutie. Poate e mai firavă de a iesșit ultima, dar a ieșit. E treaba noastră să o hrănim și, mai ales, cu ce. Despre hrana speranței în alt episod.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Când eram copil, apoi mai tânără sau mai mică și mai proastă, dacă vreți, mă irita foarte tare când mă întreba cineva a cui sunt.

Țin minte că vara, când mă duceam la bunici, mă mai trimiteau după pâine, să aduc la vaca de la islaz sau mai știu eu pe unde, pe la vreun vecin, și inevitabil se trezea vreo babă care nu mă cunoștea și o auzeam mereu cum mă întreabă ”Da’ tu a cui ești?”.

Mă scotea din minți că nu mă întreba cum mă cheamă, că nu vrea să știe cine sunt EU. I-aș fi putut spune că mă cheamă Andreea și apoi mi-aș fi văzut mai departe de treaba mea. Nu. Mă întreba a cui sunt și nu pricepeam de ce o interesează, ce importanță are.

Simțeam nevoia de individualizare, de validare a propriei mele persoane. Să știe cineva cine sunt, să mă recunoască, mai apoi, și pentru persoana respectivă să conteze că eu sunt eu și… cam atât. Frustrarea asta m-a urmarit multă vreme ca o umbră.

Eram la un moment dat, acum câțiva ani, în autobuz și mă duceam singură către satul bunicilor mei. Mama era deja acolo, era postul Paștelui, și mă aștepta cu ciorbă de lobodă și scovergi. Vorba bunică-mii de la vizita aia, “Vii la noi în zi de post, cum se duce țiganu miercurea la stână”. În fine. În autobuz a urcat într-o stație oarecare o babă din sat, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Tu ești a lu’ Ionica lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? Semeni cu mă-ta”. Apoi mi-a zâmbit și și-a văzut de treabă.

Atunci a fost prima dată când nu m-a iritat ideea că cineva mă identifică după a cui sunt. Din acel moment m-am tot gândit la treaba asta și am explorat subiectul.

Mi se pare absolut fascinant felul în care oamenii, mai ales în comunitățile mici, cunosc, păstrează și prezintă aproape tot arborele genealogic al unei persoane în momentul în care fac cunoștință sau prezintă pe cineva. Cutărică e copilu’ lu’ ăla care e a lu’ ăla care stă acolo, lângă ăla, care e fratele lu’ ălălalt.

Am realizat târziu ce egoism feroce și narcisism dus la extrem se manifesta, de fapt, în iritarea pe care o simțeam. Cât de puțin înțelegeam din rădăcini, din moștenire.

Avem tendința de a nega, de a ne rupe de trecut. Cine a fost înaintea noastră nu contează. Ce au făcut oamenii ăia, cum au fost. Nu suntem decât noi. Ăia ajunși la oraș. Ăia din corporații și poluare. Suntem prima generație în pantofi și avem impresia că e ceva de capul nostru. Că avem vreo importanță. Probabil că din motivul ăsta vrem un burete magic care să ne șteargă trecutul. Nu ne interesează bătăturile din palmele bunicilor. Erau nașpa, de la țară, nu aveau cubicul și nici apă la robinet. Pe vremea comuniștilor, ai noștri își “spălau” dosarele să-și ascundă rădăcinile burgheze, noi ni le spălăm de… tot.

Mi-am petrecut vara asta în afara Bucureștiului și scrântelilor lui ridicate la rang de normă și normalitate. Am ascultat cu plăcere și fascinație, poate și cu un soi de duioșie, cum oamenii cu care mi-am petrecut timpul își cunosc comunitatea. Niciodată cutare nu era doar cutare. Cutare era mereu al cuiva. Exista o poveste în legătură cu el și cu oamenii din care se trage. Îmi lipsește enorm, de fapt, ideea și sentimentul ăsta de trib, de comunitate. Un loc unde oamenii să știe de unde vii, să îi intereseze, să știe despre bunicii și străbunicii tăi, să se păstreze poveștile și ele să aibă importanță.

Ne-am dezrădăcinat și nu ne dăm seama cât de rău ne face. Rădăcinile nu ne țin captivi. Ne dau sens. Ne ajută să ne înțelegem. Evoluția personală este formată și din poveștile celor care au fost înaintea noastră. De multe ori m-am uitat în jur și am văzut oameni care se rușinează de locul de unde vin, de oamenii din care se trag. Nu pot înțelege de ce. Nu ne dăm seama că avem nevoie de rădăcini? Că ne sunt esențiale? Nu ne dăm seama că nu putem scoate din ecuație cine suntem de fapt? Și la ce bun am face asta? Nu ne ajută, ne alienează. Oamenii care ne compun vor fi mereu acolo. Cu unii trebuie să facem pace, pe alții trebuie să-i îmblânzim și tot așa, dar nu îi putem exorciza. Oricât de puțin ne-ar plăcea să recunoaștem asta, ei vor fi mereu acolo.

Mai mult de atât. Mi se pare că ne afectează capacitatea de a fi empatici, răbdarea de a-i asculta pe cei din jur, capacitatea de a spune și prețui povești. Felul în care le insuflăm copiilor interesul și principiile sănătoase. Ne transformăm încet într-o societate fără rădacini, iar lipsa rădăcinilor nu doar că ne face vulnerabili la intemperii, dar ne face vulnerabili și la eroziune. Urmează deșertificarea și nu avem niciun instrument pentru a o opri. Suntem exact ca broaștele alea care fierb și nu au habar ce li se întâmplă. Ne place să ne predăm lecția efemerului. Totul vine și pleacă ușor, fără regrete. Interacțiunile dintre noi sunt superficiale, totul e suprafață și imagine. Nu ne știm poveștile, cu atât mai puțin poveștile celor din jur. Nu ne acceptăm trecutul. Ne plângem că nu mai avem repere și că generațiile care vin în urma noastră sunt dezorientate. Nici nu au cum să fie altfel, din moment ce părinții lor nu știu cine sunt și se reneagă.

Modernitatea în care trăim ne încurajează să prețuim efemerul și să ne intereseze doar doar ce va urma. Viitorul este singurul care contează. Desigur că este extrem de important. Nu se poate fără perspectivă, viziune, plan, evoluție. Problema este că goana zilei ne încurajează să nu ne uităm nicio clipă în spate. Nu degeaba sunt atâtea glume pe tema cele mai mișto haine sunt alea din magazin, cel mai bun telefon este ăla care urmează a fi lansat.

Se spune că trăim până în ultima zi a ultimei persoane care își mai amintește de noi. Ne condamnăm singuri la uitare.

Cunosc câteva povești care țin de bunicii mei. Nu știu nimic despre străbunici. Nu știu nimic despre frații bunicilor sau ai străbunicilor. Simt că am pierdut foarte mult, că îmi lipsesc bucăți ce nu-mi vor da niciodată posibilitatea de a completa puzzleul și de a mă înțelege așa cum mi-aș dori.

Ne spunem unii altora pe nume, dar cumva, le vorbim tuturor celor care au fost înaintea noastră.

Dacă stau să mă gândesc bine, hashtag-ul pe care mi l-am inventat la un moment dat, #mynameisiancu, momentul în care majoritatea cunoscuților au început să-mi spună mai mult pe numele de familie și să mă strige mai puțin cu prenumele, toate au coincis cu perioada în care am crescut suficient de mult încât să-mi prețuiesc poveștile din spate.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Sunt Andreea lu’ Mircia a lu’ Grigore Iancu. Și sunt Andreea lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu.

uneori
inima îți intra în corp
printr-o vena
în loc să fie invers
inima să impingă
sângele în vene
un corp străin
un ac
venit cu forța
ți-o împinge în sânge
te face
să-ți simti corpul
tot ce nu știai că mai este acolo
că simte
că bate
tot ce te obișnuiseși
să ignori
te dezobișnuiseși
să simti capilare
unghii
labii
ochi
valve
ventriculul stâng
gânduri
care aleargă
cuprinse de frig
de spaimă
de iubire
pe care nu o aude nimeni
o lacrimă
mângâie rădăcinile
părului
se scurge sub mască
iar
ochiul stâng
care nu știe
să plângă
rămâne uscat
spre
lumina care
pulsează
spre
întunericul
de dincolo
spre mâna
care
nu o apucă
pe a ta
spre
cuvintele care
sunt întoarse
înapoi
în corp
prin venă

cred multe lucruri, dar nimic până la capăt.

mă trezesc spunând foarte des asta, dar, adevărul este că, de fapt, cred foarte puține lucruri și aproape nimic până la capăt.

lucrurile în care cred s-au împuținat de-a lungul timpului până când m-am trezit că am rămas suspendată într-o stare înspăimântătoare, între un cer care e prea departe și un pământ pe care nu-l mai înțeleg, de care nu mă mai leagă prea multe.

unul dintre puținele lucruri pe care le mai cred sau mă mai încăpățânez să-l cred, dintr-o dorință copilărească de a mai păstra ceva din mine însămi, este că nimic nu e întâmplător, că oamenii, întâmplările și viața nu vin spre tine ca urmare a mișcării browniene a universului sau ca urmare a unor fire trase în joacă de dumnezeul fiecăruia dintre noi.

zilele trecute am fost acasă și, ca de atâtea alte dăți, m-am dus “să-l vizitez pe tata”. mama și a văzut de ale ei, iar eu m-am așezat pe aceeași margine hâie din beton. aveam un chef nebun de harță. mi-am aprins o țigară, să maschez că mă bușea plânsul. nu mi s-a părut vreo blasfemie să-mi aprind o țigară în cimitir. era între mine și mircea și nu era treaba nimănui.

cu câteva zile în urmă ajunsese la mine, pe căile invizibile, dar atent orchestrate, de care ziceam mai sus, o carte care, în esență, este despre gestionarea golului, a ceea ce lasă în urmă cei care nu mai sunt și mă cam înfășurase în jurul unui fir invizibil care, invariabil, ducea la mircea. părea un moment numai bun să-i trag, din nou, lu’ taică-miu un vârf de tenes în fund. nu mi-am permis mai mult, dar pare că a funcționat. nu zic altceva, dar gândurile care mi se învârtejesc de atunci în minte sunt noi, un pic străine, dar trebuincioase.

îi povesteam, printre sughițuri de plâns, cum  mă strădui din răsputeri, să mai cred în ceva, orice, într-un fir oricât de subțire, care să mă mai țină.

îi povesteam cum încă mai cred că nimic nu e degeaba și că toate vin cu un rost, doar am avut atâtea dovezi, știe și el ce zic, doar de asta a și ajuns la mine cartea aia despre dor și gol, pe care am buchisit-o cu atâta drag că aproape am făcut-o praf, și care mi s-a părut așa, ca un mesaj venit din altă lume.

îi spuneam ca am obosit al dracului de tare și că mi-e ciudă că mi-au mai rămas atât de puține lucruri în care să mai cred, că mai cred în atât de puțini oameni și minuni.

că, totuși, încă mai cred că nu o să mă pierd într-o mulțime de oameni, daca mă ghidez după fluieratul lui. nu cred că am povestit asta vreodată. când mergeam pe undeva și era multă lume, nu-mi era teamă să mă îndepărtez, știam că nu mă voi pierde. aveam un semnal, un fluierat al nostru, pe care îl auzeam de oriunde aș fi fost și care mă ducea înapoi la el, fără greș. credeam orbește în el și în faptul că nu ar fi lăsat să pățesc nimic, că firul nevăzut și oțelit al acelui fluierat mă va păzi mereu, oriunde.

acum, când mi-e frică, îmi fluier singură, în gând, pe stradă, în inimă, pentru că am nevoie să cred că o să ajung la siguranță, nu poate fi altfel. nu am crezut niciodată că fluieratul într-o casă goală sună a pagubă sau a pustiu.

mai cred în atât de puține lucruri, încât mă și umflă râsul.

copil naiv am fost mereu. aveam impresia că pe măsură ce voi îmbătrâni, credințele mi se vor înmulți. s-au rărit precum țesătura cămășii arse de soare a bunicului. țin minte cum i se vedeau omoplații când dădea cu sapa, prin cămașa decolorată, întinsă de soare și prea multe spălări.

cred că slăbiciunile sunt cele mai frumoase pensule cu care ne desenăm oamenii, dar fugim de ele ca proștii. l-am iubit pe michelangelo toată viața și pentru mine, pietà era înaintea capelei sixtine. acum simt că mă strâng un pic în mine când spun că-mi trebuie o pensulă, nu o daltă.

cred asta din toată inimă. cândva, mi-ar fi trebuit o daltă.

și mai cred că suntem printre oameni doar ca să-i iubim așa cum sunt, să-i învățăm iubirea. dacă nu putem face asta, să plecăm.

și cred că momentul ăla când stai și fumezi, în sfârșit, o țigară cu tac-tu, deși atunci când trăia nu a știut niciodată că fumezi, sub un cer imposibil de alb, care-ți arde retina și sufletul și urli în minte kill your idols, da-ți-mi o pensulă, luați dalta, că nu-mi trebuie, poate fi tot ce-ți lipsește.

cred că furnicile nu scot sunete, așa-i? știe cineva cum face o furnică atunci când face pâș-pâș?

totuși, lucrurile pe care mă încăpățânez să le cred până la capăt…. lucrurile alea, ca fluieratul tatei în mulțime, mă țin în siguranță.

cred doar în lumină și iubire. orice dumnezeu care vrea să mă învețe altceva nu este al meu

și asta chiar cred până la capăt