Simple Cuvinte

mi-a rămas imprimată pe palme atingerea degetelor tale, de parcă pielea mea le-a învățat pe de rost geografia și nu mai știe cum să uite. e ridicol, știu, dar încă mai trec cu vârful degetelor peste marginea mesei, așa cum îmi atingeai tu clavicula, și de fiecare dată simt cum mi se strânge stomacul, de parcă te-aș mai putea prinde încă o dată de încheietură și să te trag înapoi.

nu știu când s-a terminat. nu a fost o ruptură, nu a fost un țipăt, a fost mai degrabă un fel de evaporare. ai dispărut fără cuvinte, ca o umbră care dispare dintr-o cameră înainte să se aprindă lumina. diminețile în care nu mai aveam cui să scriu, în care mirosul tău începea să mi se estompeze în minte, serile în care luam telefonul în mână, dar gestul mi se oprea la jumătate, semnele pe care nu le văzusem, pauzele din ce în ce mai lungi dintre mesajele tale; și eu… copilul cu cutia de bomboane care știe că n-are voie să le mănânce pe toate.

ai lăsat în mine lucruri mici, lucruri care nu-ți aparțineau doar ție și care acum ard în colțuri de memorie: mirosul amar de vin băut prea târziu în noapte, ciocolata pe care o devoram amândoi râzând în hohote, sunetul frunzelor purtate de vânt pe trotuare, fotografia aia cu noi doi, pe care nu am mai făcut-o niciodată. în locul tău a rămas doar aerul răvășit al unei camere goale, cearșafuri frământate de trupuri, o respirație întreruptă la jumătate, intensitatea unei priviri.

uneori mă gândesc că poate mi te-am invent, că ai fost doar un fel de personaj pe care l-am scris prea convingător și am început să-l cred real. ți-am spus și atunci, îți aduci aminte?, că asta e boala scriitorilor, să creadă în personajele lor mai mult decât în oameni. ai râs cu sunetul ăla scurt și răgușit, care se oprea întotdeauna prea repede, ca și cum îți era frică să nu se spargă ceva. dar acum, când îți caut râsul în memorie, nu mai aud nimic. e doar un gol care țipă în mine, o tăcere cu margini ascuțite.

acum, când mă gândesc la tine, totul e compus din fragmente. mirosuri, sunete, mici flashuri de lumină, petice de piele, atingeri, replici cinice, minciuni; nu mai am povestea întreagă, am doar fotografii sepia, arome șterse și câteva atingeri. între ele, spațiul uriaș al unui sfârșit fără cuvinte. un sfârșit pe care îl port în mine ca pe o ușă rămasă deschisă în vis.

știu că n-o să mai scriu despre tine niciodată. m-ai durut prea mult. încă mă mai doare umbra ta în suflet. știu că o să-mi rămâi doar o fantomă dintr-un text pe care nu l-am terminat, cu ochii goi și cu întrebarea nerostită fugindu-mi printre cuvinte. te plac foarte tare. aș vrea să fac un pas în față. tu vrei?

mi-ai rămas fără încheiere, fără explicații, fără niciun cuvânt, și asta doare cel mai tare. nu am avut cum să scriu sfârșitul poveștii.

și totuși… de fiecare dată când plouă, îți aud vocea undeva, spunând cu jumătate de gură „ești mișto tare! mi-ai lipsit!”, și mă opresc din mers, cu gândurile învârtejindu-mi-se în cap, încercând să-ți mai ghicesc încă o dată umbra

am înțeles că unele povești nu se termină, doar se sting, ca jarul care se face cenușă în palmă. am rămas cu mâinile goale și totuși pline de tine, cu un sfârșit fără cuvinte, dar cu aerul ăsta nou care-mi intră acum în piept.

umbrele sunt reale, dar uneori rămân doar aici, într-un text, în care tu nu mori, chiar dacă mi-ai plecat din suflet.

mi-am dat voie să închid ochii și să nu te mai caut. să te las să devii doar ceea ce ești acum: o umbră, o fotografie ștearsă, miros care se pierde. să te las să pleci în întregime.

poate că încheierea nu vine de la tine, ci din felul în care învăț să nu te mai strecor în povești. din felul în care îți dau drumul din mine, ca unui balon pe care îl scap din mână, știind că n-o să-l mai văd niciodată, dar că a fost real.

Nu cred că ne pierdem pentru că nu știm să iubim. Ne pierdem pentru că nu știm să ascultăm.
Fiecare inimă are alt alfabet, iar dacă nu ai răbdarea să-l înveți, cuvintele se transformă în tăceri care apasă mai greu decât urletele. Am întâlnit oameni care confundau tandrețea cu datoria, care rămâneau lângă cineva nu pentru că mai exista viață acolo, ci pentru că nu știau cum să plece, și așa, dragostea lor devenea o cruce pe care o purtau zilnic, fără să creadă în ea.
Dar iubirea e libertate. Dacă nu respiri lângă celălalt, nu e iubire, e doar o altă formă de captivitate.
Tandrețea adevărată nu e teatrală și, mai ales, nu face șou. E în lucruri mărunte, ridicol de mici, și în lipsa acestor gesturi, oricât de mari ar fi cuvintele, totul se goleşte.
Am învățat greu că uneori iubirea nu se salvează, oricât de mult te-ai frânge pentru ea, că nu eşti vinovat dacă pleci, că nu eşti slab dacă spui „nu mai pot”. Am învățat că a rămâne lângă tine însuți e cel mai greu și cel mai important exercițiu, că, dacă nu te ții tu de mână, nici altcineva n-o să știe cum.
Dragostea mea nu vrea să fie scenă, nu vrea focuri de artificii care ard repede și lasă doar fum, dragostea mea vrea să fie o lampă aprinsă în mijlocul unei camere, simplă, constantă, fără zgomot.
Și poate nu pare spectaculos, dar e adevăr, și adevărul e singurul loc în care vreau să rămân.
Îți dai sufletul în fiecare zi și la final constați că celălalt nici măcar nu a gustat din tine. Te-a împins într-o margine, ca pe o garnitură la felul principal pe care nici măcar nu o comandase.
Toată lumea visează la „iubiri mari”. Știi ce sunt, de fapt? Piese de teatru prost regizate, unde amândoi așteaptă aplauze, dar niciunul nu mai joacă, spectatorii pleacă, rămâi doar tu, singur, cu machiajul întins și replicile repetate pe de rost.
Penibil.
Tandrețea? Nu am răbdare s-o îmbrac în metafore, nu e poezie, nu e „te iubesc” urlat din balcon. E cineva care știe că îți place să faci duș cu apă rece și nu caldă, e cineva care nu-ți cere explicații pentru fiecare tăcere. Doar că nimeni nu vrea asta pentru că nu e instagramabil și nu adună like-uri. Așa că oamenii caută „fluturi în stomac”, dar se trezesc cu ulcer.
Am iubit și eu (ca proasta, nimic de zis), cu tot ce am avut. Am rămas când trebuia să plec, am tăcut când trebuia să urlu, am înghițit noduri ca pe medicamente fără apă și m-am întrebat de ce nu mă vindec. Doar că vezi tu, nu eram bolnavă. Eram doar prea vie pentru cineva care voia lângă el doar un cadavru docil.
Eu nu sunt femeie-majoretă să-ți flutur pompoane la fiecare pas, să-ți bat din palme de pe margine și să îmi învârt universul în jurul tău. Dacă asta îți dorești, du-te și caută în altă parte. Eu fac galerie doar în peluză la Dinamo. Dacă nu suporți asta, e problema ta, nu a mea.
Iubirea mea e altfel, mai cinică, mai selectivă.
Și da, poate sună rece, dar decât să mă ard întreagă pentru cineva care se încălzește la lumina altora, mai bine îmi păstrez flacăra pentru mine.
Iubirea nu e spectacol.
Nu știu ce e mai penibil: oamenii care își pun filtre nenaturale peste poze sau oamenii care își pun filtre peste relații. Dulcegăriile servite online: inimioare, declarații cu copy-paste și poze cu haștag #dragosteaviețiimele #relationshipgoals #universulmeu, nu sunt dovadă de iubire, ci afișe cu luminițe care maschează pereți crăpați. Dacă e nevoie să convingi lumea că ești fericit, cel mai probabil, nu ești. Când ești ocupat să-ți hrănești relația cu like-uri și zece comentarii de “Mvaaai, ce cuplu drăguț!”, „Ce bine vă stă împreună!”e clar că în offline lipsește hrana reală.
E amuzant să vezi cum doi oameni se pupă demonstrativ în story-uri și cum își scriu texte (fără diacritice, desigur, pentru că limba română, și IQ-ul, dispar atunci când dragostea apare). Și totul devine un show cu scenariu prost: cadouri ostentative postate cu #blessed, cine romantice cu țâșpe poze la fiecare fel de mâncare, mâini împreunate lângă pahare de prosecco. Realitatea? O minciună rece între două persoane care se înșală cu vorba, cu fapta și cu gândul, dar știu să pună filtre calde peste o poză.
Cele mai stridente „iubiri” de pe Instagram sunt, de fapt, contracte de fațadă: două nesiguranțe care își dau tag una alteia și așteaptă like-uri ca să nu se prăbușească. Nu e dragoste, e marketing. Nu e tandrețe, e branding. Și, cel mai ironic, cu cât e mai siropoasă postarea, cu atât mai acră e povestea din spatele ecranului.
Iubirea nu e spectacol, nici tribună. Eu nu sunt majoretă și nici publicul tău. Nu ridic pancarte, ridic ziduri când minți. Și dacă nu poți iubi fără spectatori, să știi că eu n-o să fiu niciodată în mulțime. Ori vii lângă mine, viu, ori rămâi în culise cu măștile tale. Nu trăiesc să aplaud, vreau sânge și carne, nu confetti, nu pierd nopți aplaudând oameni care joacă roluri în care nici ei nu cred. Dacă tot ce cauți e spectacolul, atunci du-te la majoretele tale. Scena asta s-a închis pentru tine.

ai intrat în mine ca un întuneric cu marginile ude & pielea ta mirosea a noapte abia desfăcută din pieptul unei păsări moarte, a promisiuni, a chianti & fum de țigară, a piele arsă, iar degetele îți tremurau. nu de frică, ci de prea mult adevăr zgâriat cu unghiile.

nu m-ai sărutat. mi-ai spart buzele, ca un pahar lăsat să cadă intenționat pe gresia rece & ai scris cu dinții pe pielea mea tot ce nu am avut curaj să rostesc.
m-ai făcut să cred că trupul nu e decât un manuscris caligrafiat cu sânge diluat în salivă & fiecare gest de-ale tale era o propoziție scurtă, fără verb, fără alinare. doar carne & patima din ochii tăi.

când m-ai împins pe podea, lumina a tresărit ca un animal prins în capcană, iar eu m-am lăsat prins de tine așa cum te lași prins de febră: fără să știi dacă o să scapi viu sau doar golit. camera mirosea a păcat și tămâie, a alcool varsat între coapse, a tăcere care arde, iar între noi s-a construit o catedrală de carne și gemete, pereții curgeau ca o apă neagră în care singura plutire posibilă era legătura dintre coapsele tale și gura mea. cuvintele mi s-au transformat în sunete fără sens, iar moartea a venit să ne privească, dar era caldă, ca pielea ta, așa că n-am alungat-o.

mi-ai șoptit ceva & n-am înțeles dacă era un cuvânt sau doar foșnetul pielii tale pe a mea. am rămas cu gura deschisă. animal înjunghiat care încă mai vrea să respire.

te-ai lăsat peste mine ca o eclipsă, întuneric cu sânge cald, mi-ai gustat frica & ai transformat-o în dorință. ți-ai sprijinit palmele de pieptul meu și acolo, sub presiunea aia, am auzit cum mi se crapă inima ca o oglindă spartă. mi-ai rupt respirația în bucăți și ai făcut din ea ritm, iar când am intrat în tine nu a fost doar carne, a fost un altar scăldat în febră, sudoare și salivă.

am simțit cum universul se strânge, cum atomii se izbesc unii de alții în jurul nostru și tot ce rămâne e explozia din pântecul tău, ecoul gemetelor care nu mai știau cui aparțin & nu mai conta decât văpaia.
ai mușcat acolo unde se adună memoria, între coaste și teamă, ai scris cu dinții pe mine tot ce eu nu am avut curajul să spun niciodată, mi-ai lăsat semne care nu erau cicatrici, ci începuturi & mi-ai spus fără cuvinte că dragostea nu e niciodată blândă, că se învață ca o crimă: în întuneric, pe furiș, cu trupul complice și sufletul în lanțuri.

m-ai iubit ca un hoț care fură tot, chiar și aerul din plămâni, chiar și liniștea dintre pleoape & în timp ce mă rupeai de mine, am înțeles că nu mă vreau întreg, ci spart în bucăți, doar ca să mă poți lipi la loc.

mi-ai mușcat buzele până ce nu mai știam dacă țip de plăcere sau de durere, dar știu că am vrut să rămân acolo, lipit de gura ta, ca un strigăt înghițit pentru totdeauna.

da fapt, nu m-ai iubit. m-ai rescris. am văzut în ochii tăi că nu faci dragoste cu mine, mă exorcizezi. ai ars în mine cu febra unui poem, iar eu te primesc, te primesc cu fiecare fibră, cu fiecare rană, cu fiecare dorință care nu și-a găsit vreodată cuvintele.

când s-a terminat, nu era liniște. era un alt fel de început. eram lipiți, umezi și goi, iar între noi încă pulsa o febră care nu voia să moară. atunci am înțeles că nu te vreau pentru ce îmi dai. te vreau pentru ce îmi smulgi. pentru liniștea pe care o transformi în sunet. pentru cum mă goleşti până la os și apoi mă umpli cu umbra ta.

noi suntem mai mult decât dorință. suntem o liturghie. sfinții sunt răstigniți de multă vreme, iar singurul altar e febra trupurilor noastre, vinul vărsat pe podea, fumul gros, păcatul și sexul, iar singura mântuire posibilă e doar în tine.

nu te-ai apropiat de mine ca un om, ci ca un cutremur care încă nu a decis dacă să dărâme totul sau să lase pereții în picioare.

miroseai a promisiuni neduse până la capăt & a răni vechi, ascunse sub piele. m-am lăsat prins, deși știam nu voi mai scăpa niciodată.

m-ai privit cu o intensitate care nu caută răspunsuri, ci doar supunere & nu mi-ai cerut să vin spre tine. m-ai tras cu privirea, cu respirația, cu felul în care tăceai

când m-ai împins pe pat, nu ai vrut să mă iubești. ai vrut să mă rescrii literă cu literă. palmele tale erau cerneală, buzele tale o radieră care tăia propozițiile prea lungi. ai mușcat din mine acolo unde eram fragil și ai lăsat în urmă semne care nu erau dovezi, ci adevăruri.

am simțit cum fiecare gest pe care îl faci rupe straturi din mine: piele, tăcere, frică, amintiri. am rămas doar un corp disponibil, fără trecut, fără viitor.

& tu m-ai locuit ca pe o cameră abandonată, aprinzând lumina în colțurile unde nici eu nu îndrăznisem să fac lumină. nu am mai știut dacă faci dragoste sau mă exorcizezi.

dar în gura ta, în respirația ta, în mișcarea ta lentă și sigură, m-am simțit ars & mântuit în același timp.

era mai mult decât dorință. era o liturghie în care sfinții lipseau și tot ce rămânea era febra trupurilor.

când am rămas nemișcați, lipiți, transpirați, am înțeles că nu te voiam pentru ce îmi dădeai, ci pentru ce îmi luai. pentru liniștea pe care o smulgeai din mine & o transformai în sunet. pentru că doar așa mai știam că trăiesc.

era trecut de miezul nopții când a intrat în cameră cu pas moale, ca și cum călca pe o promisiune încă nerostită. pielea îi mirosea a ceva interzis, a tutun stins cu vin roșu & dorință ținută prea mult între dinții încleștați. nu purta parfum sau poate unul pe care doar carnea putea să-l recunoască.

și-a pus ochelarii pe măsuță și m-a privit așa cum am văzut-o uitându-se la un cuvânt pe care nu e sigură că îl înțelege, dar totuși îl rostește în gând.
și-a scos încet inelele, amintirea dureroasă, de care știam că nu se desparte niciodată. acum voia să uite de toate, cât să-și aducă aminte cine e fără durere.
o cicatrice veche, rămasă după o rană care n-a știut dacă să se vindece sau să se deschidă mai mult. a îngenuncheat lângă mine, de parcă realitatea nu mai avea decât o singură regulă: atingerea. i-am simțit genunchii apăsând în podea, durerea ei infiltrându-se în dușumeaua din camera mea & între noi a crescut o liniște grea, densă, ca într-o cameră în care ți-ai fumat mințile.

m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie întrebată. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit, iar în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână. m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie întrebată. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit. în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână.

mi-a spus: nu mă învăța ce să simt și abia atunci am știut că a venit momentul în care eu o să învăț ce înseamnă să nu mai ai cuvinte.

m-a mușcat.
nu de carne, ci de timpul dintre noi. de tăcerea aceea care rămâne după ce trupurile se termină, dar încă nu vine somnul. acolo, în fanta aia de realitate care nu e nici vis, nici amintire, doar un suspin care se rotește între doi oameni care n-au știut niciodată ce caută unul în celălalt.

am știut că dacă o ating din nou o să dispar. nu tragic, ci ca atunci când cineva stinge lumina fără să spună nimic.

nu tot ce atingem trebuie să rămână al nostru, mi-a spus, zâmbind într-un fel care promitea prea mult, dar cerea prea puțin.

între noi mirosea a piele fierbinte și a poezie neterminată. a cafea neagră, a ploaie care nu vine niciodată când trebuie, dar care totuși udă pământul exact unde doare mai tare, a vin roșu sec și cenușă.

“nu toate oglinzile trebuie să ne arate fețele. unele doar ne reflectă dorul.”
mereu mi-a lăsat impresia asta. mereu, când se uita la mine în oglindă, cu ochii împăienjeniți, privirea ștearsă de patimă, am crezut că o să o fac să rămână.

am gustat-o cu toată setea de lume, cu toate rugăciunile nerostite, cu toată poezia care nu se scrie cu stiloul, ci cu salivă & gemete înăbușite în pernă. se încorda sub mine, se frângea & se refăcea la fiecare mișcare.
animal care a înțeles că nu mai are nimic de apărat.

și era frumos. aproape tragic, cât de frumos. pentru că nu cerea nimic. doar primea. cu trupul. cu tăcerea. cu fiecare mușchi care se strângea în jurul meu, ca o frază care nu voia să se termine.

am rămas acolo, lipit de ea, cu obrazul pe abdomenul ei ud, simțind cum mi se lipește sufletul de pielea ei.

e vorba despre sex. despre putere. despre golul ăla dintre alegere și predare, despre clipa în care spui „da” fără să scoți vreun sunet.

rugăciune care nu mai știe ce cere.

știți șmirghelul ăla cu granulație foarte fină, care se foloseşte pentru netezit, pentru dat lustru? la ăla m-am referit când i-am spus că pentru mine are vocea ca șmirghelul. e aspră, dar dă luciu.

nu mi-a răspuns. a zâmbit privind într-o parte spre paharul cu vin, cu ochii mijiți. mi-a atins șoldul, așa, parcă fără intenție, dar apoi a rămas cu degetele acolo, ca o rugăminte mută, o promisiune  & o mărturisire.

am simțit cum mișcă ușor vârfurile degetelor, de parcă ar fi căutat ceva între piele & carne.

deasupra noastră, luna se legăna obraznică, ca un sân alb ieșit dintr-o rochie prea mulată, ca o burtă translucidă de pește eșuat în visul altcuiva. orașul cobora sub noi în spirală, ca o coajă de portocală, apoi se topea sub tălpile noastre care mestecau în noapte pietrișul trotuarelor, iar zgomotul nopții devenise totuna cu bătăile inimii.

citea din Industria liniștirii adulților, iar vocea-i ca șmirghelul freca lumea de mine & mă freca de lume, mă zgâria în miez, cu o voluptate pe care niciun deget n-ar fi știut s-o reproducă. simțeam cum lustruiește în mine ceva fără nume, undeva între stern & dorință, între ce gândesc & zbuciumul dintre coapse.

un sunet abraziv, ușor afumat de la prea multele-i țigări & gânduri fără nume.

într-o mână ținea cartea, în cealaltă o țigară din care fumul curgea liniștit în noapte, ca o promisiune făcută de cineva care nu are de gând să se țină de cuvânt.

să nu crezi că toate liniile din palmă duc undeva, a citit.

am închis ochii & m-a cuprins un val ciudat, o atingere pe care nu știu dacă am visat-o sau chiar a fost.

când i-am deschis din nou, am văzut că și-a dat jos hainele & se mișcă încet prin camera plină de fum, cu spatele drept, ca și cum vocea nu i-ar fi fost purtată de trup, doar de suflet & gând. îi urmăresc vertebrele ca pe niște trepte care duc spre un adevăr pe care nu-l pot rosti.

m-a privit peste umăr, fără să zică nimic & mi s-a părut că privirea ei are miros de smirnă arsă și gust de sare.

tu ai în tine ceva care taie. dar nu doare.

vocea de șmirghel. o simt pe claviculă, pe coaste, între coapse. mă curăță pe mine de mine până ce dispare tot ce nu e al meu, apoi mă mușcă ușor de interiorul coapsei, acolo unde nu ajunge lumina, nici rușinea & rămân cu gura întredeschisă, dar nu de uimire, ci de recunoaștere. îi prind coapsele cu palmele, ca pe niște porți deschise între două lumi & rămân acolo, cu fruntea lipită de pântecul ei, așteptând să fiu iertat de tot ce nu sunt.

de fiecare dată când face dragoste cu mine o face ca și cum și-ar scrie textele. litere lente, uneori greșeli, o ștergere bruscă cu unghia pe pielea spatelui, o pauză de sens între două gemete, o tăcere pusă acolo unde alții ar pune punct, o virgulă pe un sân, un semn al exclamării într-un tras de păr & uneori o paranteză deschisă între genunchii ei, unde mă pierd cu buzele, fără să caut vreun sens, doar gustul.

uneori îmi spune hai să ne pierdem într-un poem cu rima albă. alteori doar respiră lângă mine și mi se pare că-mi intră în piele, ca un parfum vechi care se activează doar în ploaie. uneori își plimbă limba pe pielea mea ca și cum ar citi un text în Braille & mă descifrează literă cu literă, până ce cuvintele rămân fără sens.

atunci nu mai suntem decât sunete & aburi, transpirație caldă, respirații grăbite, două vocale contopindu-se fără reguli gramaticale.

într-o noapte a adormit cu fruntea lipită de pieptul meu & a visat că orașul era plin de oglinzi în care oamenii nu se vedeau. numai noi aveam reflexii. ne căutam fețele prin vitrine sparte, pe ecrane oprite. m-am trezit plângând, dar nu mai știu dacă eu am visat sau ea.

mai tâziu, după ce am terminat sticla de vin mi-a spus:

nu toată lumea știe să simtă cu pielea, dar tu știi. nu o să ți-o zic prea des, că o să ți se suie la cap.

ce e între noi e incomplet, imperfect & inexact. ca o linie subțire de tuș trasă de o mână tremurată. încă n-am ajuns la capătul ei. poate nici nu există un capăt, doar vocea aia ca șmirghelul & sufletul meu care prinde luciu de fiecare dată când mă atinge… apoi se retrage, lăsând în urmă un gol cald, ca locul din pat unde a stat o vreme ceva viu. & știu că o să vreau să revin acolo cu genunchii, cu gura, cu toată ființa.

pentru că acolo e tăcerea care îmi strigă numele, acolo e începutul gesturilor care nu pot fi explicate, doar repetate până ce devin ritual.

& nu mai știu unde începe realul. unde se termină vocea ei. unde începe ea

 

 

Când eram mică, mai tot timpul liber pe care îl aveam mi-l petreceam cu tata în magazie sau în garaj, în împărăția menghinei, a șurubelnițelor și piulițelor. Uneori făceam fix nimic. Îndoiam sârme la menghină sau băteam degeaba cuie în bucăți de PAL.

Stând pe lângă el, totuși, am învățat să meșteresc diverse chestii, să șurubăresc, să repar prize, să schimb lițe la tablourile electrice, să lipesc fire și câte și mai câte.

Pe vremea aia nu aveam instrucțiuni de utilizare la nimic și, chiar dacă aș fi avut, ar fi fost degeaba pentru că nu știam să citesc.

Tot gândindu-mă zilele astea la prospecte și instrucțiuni de utilizare, am început să mă găndesc, invariabil, și la mine și la modul în care relaționez cu cei din jur.
Mi-am dat seama că am fost livrată fără manual. Fără cutie, fără folie de protecție, fără etichetă pe care să scrie: „Fragilă, dar rezistentă. Nu scuturați prea tare. Nu desfaceți în ploaie. Nu întrebați prea mult.” Câteodată mi-ar prinde și mie bine să mai răsfoiesc manualul ăla, dar ia-l de unde nu-i. (Cred că acum câțiva ani am mai scris despre asta, dacă îmi amintesc bine.)

Nu sunt greu de înțeles, doar că sufletul meu a venit pe lume fără instrucțiuni de utilizare, fără foaia aia de hârtie tradusă prost din chineză, pe care scrie ce buton să apeși când mi se face frig în mijlocul verii, sau când tac prea mult, sau când par că nu vreau să fiu acolo, deși sunt.
Sufletul mi se ține în două șuruburi ruginite și o piuliță care nu are ce căuta acolo, am niște fire pe care le-am legat la întâmplare și le-am lipit cu leucoplast, cum făceam când înnădeam câte un fir de curent. Așa mă învățase Mircia, tata adică. Uneori scot scântei când se face prea cald în mine. Nu e nimic spectaculos, doar un suflet care n-a venit cu instrucțiuni clare și care învață pe parcurs ce e „normal”, ce e „prea mult”, ce e „nu acum, te rog”.
De-a lungul timpului m-au mai întrebat niște oameni de ce sunt atât de greu de citit, mi s-a mai reproșat că sunt greu de înțeles, că nu se înțelege nimic de la mine. Nu cred că sunt, doar că n-ai de unde ști cum funcționez dacă vii cu rețetele din altă parte, dacă mă iei cu setările altui om, dacă apeși pe tastele învățate de la altă inimă. Știu sigur că n-am comenzi rapide și nici circuitele prea directe. Mă înțelegi greu dacă te grăbești. Mă închid repede dacă nu ai răbdare. Și e drept că uneori nici eu nu știu pe ce buton să apăs ca să mă reglez.

Îi spuneam nu cu mult timp în urmă unui bărbat care a trecut prin viața mea mai repede decât mi-aș fi dorit și cu side effects mai apăsate decât ar fi fost cazul, că sunt ca un melc. Asta e o setare pe care sigur o știu și funcționează fără greș. La cel mai mic semn mă retrag în cochilie și nu mai ies niciodată. Chiar dacă simt că mor, că mi se spulberă sufletul, nu o să mai știi niciodată de mine.

N-am un mod „corect” de funcționare. Am doar două: unul stângaci, altul prea intens. Am fost reparată pe alocuri, lipită, cusută din nou, recusută. Nu știu dacă se vede. Poate doar dacă te uiți mai atent, dacă mă asculți și cu ochii, și cu răbdarea. Dacă mă ții de mână și îmi lași spațiu, îți arăt. Așa am venit din fabrică: cu multe butoane care nu fac ce te-ai aștepta (când mă apasă ceva, nu spun. Când mă doare, râd. Când iubesc, par absentă. Când vreau să fiu ținută de mână, mă dau un pas înapoi). Nu e strategie, nu e joc. E un fel de wiring prost, făcut de un electrician grăbit sau poate ironic. Ori poate am tras eu la sorți o fișă tehnică mai câș. Uneori spun „nu” când vreau să spun „stai” și „e ok” când îmi vine să urlu. Dar cine să-mi spună că tastele s-au instalat greșit și, mai ales, cine să îmi arate locul lor corect? Când mă retrag, nu fug, fac ordine în suflet. Și dacă uneori iubesc cu măsură sau cu spaime, să știi că nu este pentru că nu simt, ci pentru că n-am găsit încă butonul de „play” fără frică.

Nu am învățat încă cum se comunică simplu. Trimit semnale Morse din priviri și sper că cineva le va descifra. N-am lumină de avarie, mă blochez, mă retrag.
Dacă ai fost obișnuit cu oameni care spun tot, o să te scot din minți pentru că nu știu cum să fac asta.
Am tot zis de-a lungul timpului că semăn cu o păpădie. De asta, de multe ori, stau cu frica în sân să nu îmi dai cu ierbicid crezând că sunt o buruiană. Am mai pățit.

Nu cer să fiu înțeleasă complet. Am învățat că nu poți cere acceptare și înțelegere completă pe lumea asta. Nimeni nu-ți e dator cu ele. Cer doar să fiu privită o secundă în plus, pentru că, vezi tu, învăț în fiecare zi. Și poate, într-o zi, voi ști să-mi citesc singură sufletul, ca să-l pot explica. Până atunci, dacă vrei să rămâi, îți dau cheia, dar nu deschide ușa cu forța și nici nu o trânti la plecare. N-o vei putea repara dacă se rupe.

M-am autoconstruit din resturi, mi-am pansat traumele cu glume, mi-am îmblânzit tristețile cu ironie și cumva, în toată ecuația asta, am ajuns să par complicată. Doar că nu sunt. Nu am instrucțiuni de utilizare. Atât. Tot ce pot promite e că în lipsa instrucțiunilor, îți dau piesele pe rând, în ordine.

Nu e un puzzle ușor, dar toate bucățile sunt acolo.

Nu, nu sufăr de sindromul impostorului. Suntem într-o relație.

Complicată. De lungă durată. Genul „on and off”, cu multe reveniri dramatice și nicio intenție reală de a ne despărți. Impostorul meu? Carismatic, prezentabil, relaxat în conversații de tipul „Și? Tu cu ce te ocupi?”.

Împărțim apartamentul, spațiul mental și chiar garderoba emoțională. Azi el poartă încrederea: cămașă călcată impecabil, parfum de „știu ce fac și ce caut în viața mea”. Mâine o iau eu pe aia cu „nu meriți asta”, cu eticheta vinei încă agățată de guler.

Ne împrumutăm replicile. Ne confundăm oglinzile.

Uneori, chiar nu mai știu cine vorbește în capul meu: eu sau dublura mea anxioasă cu PR de cinci stele?

Nu e un exercițiu filozofic. E mai degrabă ca atunci când salvezi un fișier cu nume random, apoi îl pierzi prin foldere cu nume vagi: „autoironie”, „low self-esteem”, „poate că merit, dar nu azi”.

Cam așa funcționează și stima de sine când suferi de sindromul impostorului: e acolo, undeva. Doar că e bine ascunsă sub o avalanșă de „cine m-a lăsat să fiu adult?!”.

La muncă, mă aștept mereu ca cineva să mă bată pe umăr și să-mi spună: „Scuze, cred că s-a produs o greșeală. Nu ai ce să cauți aici.” Dimineața, impostorul din mine e primul care răspunde la mailuri. Cu toate emojiurile la locurile lor și ton profesionist. Eu? Eu mă întreb dacă folosesc prea multe puncte de suspensie sau dacă „bună dimineața” sună pasiv-agresiv.

La întâlniri, el e relaxat, ironic, carismatic. Eu sunt ocupată să analizez alinierea dinți-pahar-teniși, în timp ce gândul meu principal e: „sigur m-a confundat cu altcineva”.

Impostorul zâmbește larg. Eu învăț să nu-l mai contrazic cu voce tare în public.

Adevărul e că sindromul impostorului rareori vine singur. Aduce cu el o gașcă de gânduri automate: nu meriți, ai avut noroc, ceilalți își dau seama, de fapt, ce e de capul tău. Și, bonus, te convinge că „fake it till you make it” e singura strategie validă. Funcționează, dar costă: uneori, te pierzi în rolul jucat și nu mai știi dacă „încrederea” e costum de scenă sau a început, timid, să-ți vină bine pe siluetă.

Sindromul impostorului nu e neapărat o boală. E și un mecanism, un fel de carapace a celor care sunt conștienți, autocritici, sensibili la așteptări (nu că eu aș fi neapărat). Un mod de a rămâne cu picioarele pe pământ, dar uneori atât de adânc înfipte, încât simți noroiul la fiecare pas.

Și poate că nici nu trebuie „vindecat” complet. Doar dat mai încet. Ca un radio care se aude în fundal, dar care nu mai decide singur playlist-ul zilei.

În viața personală, vocea impostorului știe replici din toate filmele cu eșecuri emoționale:

– Dacă te iubește, înseamnă că nu te cunoaște suficient.

– Dacă te validează, e doar politețe.

– Dacă reușești, e întâmplare.

Și totuși, continui. Să scriu. Să iubesc. Să-mi pun întrebări ciudate dimineața în oglindă. Să merg pe stradă cu inima bătându-mi ca un metronom defect.

Poate asta înseamnă să reziști: nu fără impostor, ci cu el pe bancheta din spate. Legat cu centură. Fără acces la GPS. Paradoxal, am învățat să-l iubesc puțin. Pentru că, atunci când reușesc ceva în ciuda lui, e ca și cum aș fi alergat cu un rucsac plin de pietre în spate și totuși am trecut linia de sosire. Obosită, prăfuită, dar vie.

Uneori, îmi port defectele ca pe niște decorațiuni de Crăciun: sclipitoare, colorate, prea multe. Alteori, trag gluga de la hanorac peste frici și mă duc în mijlocul scenei, deși vocea interioară urlă: „Nu știi textul!”.

Adevărul e că nu mă simt niciodată de ajuns. Până una-alta, coabităm. Împărțim oglinda și raftul din baie.

Și, cine știe, poate într-o zi o să port doar tricoul meu. Cu numele meu pe el. Cu toate emoțiile, reușitele și îndoielile la purtător.

Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu.

Există mai multe feluri de tandrețe.

Unii oameni cred că tandrețea înseamnă iubire romantică, dar nu e musai să fie cu trandafiri și lumânări parfumate. O găsești în priviri care te văd chiar și când nu spui nimic. În întrebările puse fără grabă. În „ai mâncat azi?” spus fără ironie, doar cu grijă. În liniștea dintre două respirații comune, fără nevoia de a o umple cu vorbe.

Tandrețea poate fi și practică. E omul care îți schimbă becul ars fără să facă mare caz. Care îți face ceai fără să întrebe. Care nu uită că nu-ți place să te trezești devreme și îți face cafeaua exact așa cum îți place, fără lapte și cu mult zahăr.

Poate fi jucăușă. Două glume proaste trimise pe WhatsApp la miezul nopții. O memă care transmite „m-am gândit la tine azi, dar în stil Gen Z”. Sau o mână care te ciupește ușor când nu te aștepți, doar ca să te scoată din gândurile care îți sunt tsunami în cap.

Tandrețea poate fi intelectuală. Cineva care vrea să te înțeleagă în profunzime, care îți citește cu răbdare eseurile lungi și semi-depresive și încearcă să te înțeleagă de acolo. Te provoacă la conversații despre viață, moarte, suflet, Greta Gerwig și sensul unei vieți trăite în cafenele cu lumină difuză.

Unii au nevoie să fie făcuți centrul universului, ca să se simtă iubiți. Cu toată lumina, toată gravitația, tot zgomotul.

Eu am nevoie de altceva. De liniștea dintr-o cameră unde cineva îmi spune fără cuvinte: „Sunt aici. Poate nu mă vezi mereu, dar nu plec.”

Tandrețea mea vorbește mai mult despre prezență decât despre gesturi mari. Nu are aplauze. Are pauze. Ofer un soi de afecțiune care nu invadează, dar e acolo. Care nu cere, dar simte.

Tandrețea nu e o emoție cu un singur chip. Poate fi un gând trimis pe fugă într-un mesaj, o mână care nu apasă, ci stă. Poate fi privirea care nu cere, dar înțelege.

Unii au nevoie să fie lăsați în pace, dar nu uitați.

Unii au nevoie să fie ținuți de mână în public. Alții doar în întunericul dormitorului.

Unii au nevoie să audă: „sunt mândru de tine”. Alții, „am încredere în tine”.

Unii caută validare, alții prezență. Unii vor spațiu. Alții spațiu comun.

Dar, vezi tu, tandrețea are sens doar dacă o recunoști. Dacă știi ce ai nevoie și știi să spui asta. Eu nu pot ghici. Asta e responsabilitatea ta. Să te înțelegi. Să știi să ceri, să traduci, să articulezi. Nu e egoism, e maturitate emoțională.

Eu pot da multe feluri de tandrețe — dar nu le pot ghici pe toate. Nu pot să fiu ce nu-mi ceri.

Și nici nu vreau să fiu un univers construit din presupuneri. Am nevoie să îmi spui înainte de a îmi reproșa. Am nevoie să mă înveți limbajul tău înainte de a îmi întoarce spatele.

Asta e partea complicată și frumoasă: să nu presupui că felul în care iubești e și felul în care celălalt simte iubirea. E nevoie să întrebi. Să afli. Să traduci. Să fii deschis la ideea că nu toți vor ce vrei tu. Că nu toți pot da în același fel ca tine.

Dar știi ce nu e tandrețe?

Tandrețea nu e ghosting. Tandrețea nu dispare într-o zi oarecare, fără explicații, ca și cum a devenit invizibilă peste noapte. Tandrețea nu e un mesaj văzut la 14:02 și ignorat până la uitare. Tandrețea nu e zid, nu e tăcerea pasiv-agresivă care așteaptă să ghicești ce ai greșit, nu e retragerea fără preaviz, ca și cum tot ce a fost poate fi încuiat într-un sertar. Tandrețea nu e test. Nu e „dacă mă iubești, ar trebui să știi”. Nu se exprimă prin absență, prin retragere în sine, așteptând ca celălalt să vină cu forța. Tandrețea nu e indiferență ambalată în „așa sunt eu”. Nu e lipsa de efort. Tandrețea nu te face să te simți singur.

Și totuși…

După ce rămâne liniștea, după ce nu mai e nimic de demonstrat, tandrețea adevărată nu pleacă. Nu are nevoie de artificii, dar nici nu se ascunde în tăcere dureroasă. Tandrețea rămâne. E acolo, în lucruri mici, dar constante — ca o lampă de veghe lăsată aprinsă, nu pentru lumină, ci pentru siguranță. Ca un „sunt aici” spus în gând, dar care ajunge la tine fără efort. E în mesajul ăla “hau iz evrising?” pe care îl dau într-un moment oarecare al zilei și înseamnă „mă gândesc la tine, îmi ești important și vreau să știu cum îți este”. E în melodia pe care ți-o trimit și spune „m-a făcut să mă gândesc la tine”. Poate nu e mereu poetică sau sforăitoare, poate nu urlă demonstrativ pe Facebook, dar e sinceră. Nu impresionează, nu are nevoie de focuri de arificii și difuzoare, dar atinge.

Pentru că tandrețea — cea reală — nu se exprimă prin gesturi mari, ci prin curajul mic de a fi prezent. Chiar și când ți-e teamă. Mai ales atunci.

Eu mă exprim minimalist, cu tăceri. Cu gesturi mici. Cu stat aproape fără să întreb prea mult. Cu spațiu în care să ai voie să fii. Mereu te voi ține de mână, chiar dacă uneori singura mână pe care o am e sufletul. Și mi-ar prinde bine să înțelegi asta. Sau măcar să mă întrebi înainte de a-mi întoarce spatele. Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu. Și poate nici nu trebuie altfel.