Simple Cuvinte

nu te-ai apropiat de mine ca un om, ci ca un cutremur care încă nu a decis dacă să dărâme totul sau să lase pereții în picioare.

miroseai a promisiuni neduse până la capăt & a răni vechi, ascunse sub piele. m-am lăsat prins, deși știam nu voi mai scăpa niciodată.

m-ai privit cu o intensitate care nu caută răspunsuri, ci doar supunere & nu mi-ai cerut să vin spre tine. m-ai tras cu privirea, cu respirația, cu felul în care tăceai

când m-ai împins pe pat, nu ai vrut să mă iubești. ai vrut să mă rescrii literă cu literă. palmele tale erau cerneală, buzele tale o radieră care tăia propozițiile prea lungi. ai mușcat din mine acolo unde eram fragil și ai lăsat în urmă semne care nu erau dovezi, ci adevăruri.

am simțit cum fiecare gest pe care îl faci rupe straturi din mine: piele, tăcere, frică, amintiri. am rămas doar un corp disponibil, fără trecut, fără viitor.

& tu m-ai locuit ca pe o cameră abandonată, aprinzând lumina în colțurile unde nici eu nu îndrăznisem să fac lumină. nu am mai știut dacă faci dragoste sau mă exorcizezi.

dar în gura ta, în respirația ta, în mișcarea ta lentă și sigură, m-am simțit ars & mântuit în același timp.

era mai mult decât dorință. era o liturghie în care sfinții lipseau și tot ce rămânea era febra trupurilor.

când am rămas nemișcați, lipiți, transpirați, am înțeles că nu te voiam pentru ce îmi dădeai, ci pentru ce îmi luai. pentru liniștea pe care o smulgeai din mine & o transformai în sunet. pentru că doar așa mai știam că trăiesc.

era trecut de miezul nopții când a intrat în cameră cu pas moale, ca și cum călca pe o promisiune încă nerostită. pielea îi mirosea a ceva interzis, a tutun stins cu vin roșu & dorință ținută prea mult între dinții încleștați. nu purta parfum sau poate unul pe care doar carnea putea să-l recunoască.

și-a pus ochelarii pe măsuță și m-a privit așa cum am văzut-o uitându-se la un cuvânt pe care nu e sigură că îl înțelege, dar totuși îl rostește în gând.
și-a scos încet inelele, amintirea dureroasă, de care știam că nu se desparte niciodată. acum voia să uite de toate, cât să-și aducă aminte cine e fără durere.
o cicatrice veche, rămasă după o rană care n-a știut dacă să se vindece sau să se deschidă mai mult. a îngenuncheat lângă mine, de parcă realitatea nu mai avea decât o singură regulă: atingerea. i-am simțit genunchii apăsând în podea, durerea ei infiltrându-se în dușumeaua din camera mea & între noi a crescut o liniște grea, densă, ca într-o cameră în care ți-ai fumat mințile.

m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie întrebată. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit, iar în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână.m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie întrebată. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit. în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână.

mi-a spus: nu mă învăța ce să simt și abia atunci am știut că a venit momentul în care eu o să învăț ce înseamnă să nu mai ai cuvinte.

m-a mușcat.
nu de carne, ci de timpul dintre noi. de tăcerea aceea care rămâne după ce trupurile se termină, dar încă nu vine somnul. acolo, în fanta aia de realitate care nu e nici vis, nici amintire, doar un suspin care se rotește între doi oameni care n-au știut niciodată ce caută unul în celălalt.

am știut că dacă o ating din nou, o să dispar. nu tragic, ci ca atunci când cineva stinge lumina fără să spună nimic.

nu tot ce atingem trebuie să rămână al nostru, mi-a spus, zâmbind într-un fel care promitea prea mult, dar cerea prea puțin.

între noi mirosea a piele fierbinte și poezie neterminată. a cafea neagră, a ploaie care nu vine niciodată când trebuie, dar care totuși udă pământul exact unde doare mai tare, a vin roșu sec și cenușă.

“nu toate oglinzile trebuie să ne arate fețele. unele doar ne reflectă dorul.”
mereu mi-a lăsat impresia asta. mereu, când se uita la mine în oglindă, cu ochii impaienjeniti, privirea ștearsă de patima, am crezut că o sa o fac să rămână.

am gustat-o cu toată setea de lume, cu toate rugăciunile nerostite, cu toată poezia care nu se scrie cu stilou, ci cu salivă & gemete înăbușite în pernă. se încorda sub mine, se frângea & se refacea la fiecare mișcare.
animal care a înțeles că nu mai are nimic de apărat. și era frumos. aproape tragic, cât de frumos. pentru că nu cerea nimic. doar primea. cu trupul. cu tăcerea. cu fiecare mușchi care se strângea în jurul meu, ca o frază care nu voia să se termine.

am rămas acolo, lipit de ea, cu obrazul pe abdomenul ei ud, simțind cum mi se lipește sufletul de pielea ei.

e vorba despre sex. despre putere. despre golul ăla dintre alegere și predare, despre clipa în care spui „da” fără să scoți vreun sunet.

rugăciune care nu mai știe ce cere.

știți șmirghelul ăla cu granulație foarte fină, care se foloseşte pentru netezit, pentru dat lustru? la ăla m-am referit când i-am spus că pentru mine are vocea ca șmirghelul. e aspră, dar dă luciu.

nu mi-a răspuns. a zâmbit privind într-o parte spre paharul cu vin, cu ochii mijiți. mi-a atins șoldul, așa, parcă fără intenție, dar apoi a rămas cu degetele acolo, ca o rugăminte mută, o promisiune  & o mărturisire.

am simțit cum mișcă ușor vârfurile degetelor, de parcă ar fi căutat ceva între piele & carne.

deasupra noastră, luna se legăna obraznică, ca un sân alb ieșit dintr-o rochie prea mulată, ca o burtă translucidă de pește eșuat în visul altcuiva. orașul cobora sub noi în spirală, ca o coajă de portocală, apoi se topea sub tălpile noastre care mestecau în noapte pietrișul trotuarelor, iar zgomotul nopții devenise totuna cu bătăile inimii.

citea din Industria liniștirii adulților, iar vocea-i ca șmirghelul freca lumea de mine & mă freca de lume, mă zgâria în miez, cu o voluptate pe care niciun deget n-ar fi știut s-o reproducă. simțeam cum lustruiește în mine ceva fără nume, undeva între stern & dorință, între ce gândesc & zbuciumul dintre coapse.

un sunet abraziv, ușor afumat de la prea multele-i țigări & gânduri fără nume.

într-o mână ținea cartea, în cealaltă o țigară din care fumul curgea liniștit în noapte, ca o promisiune făcută de cineva care nu are de gând să se țină de cuvânt.

să nu crezi că toate liniile din palmă duc undeva, a citit.

am închis ochii & m-a cuprins un val ciudat, o atingere pe care nu știu dacă am visat-o sau chiar a fost.

când i-am deschis din nou, am văzut că și-a dat jos hainele & se mișcă încet prin camera plină de fum, cu spatele drept, ca și cum vocea nu i-ar fi fost purtată de trup, doar de suflet & gând. îi urmăresc vertebrele ca pe niște trepte care duc spre un adevăr pe care nu-l pot rosti.

m-a privit peste umăr, fără să zică nimic & mi s-a părut că privirea ei are miros de smirnă arsă și gust de sare.

tu ai în tine ceva care taie. dar nu doare.

vocea de șmirghel. o simt pe claviculă, pe coaste, între coapse. mă curăță pe mine de mine până ce dispare tot ce nu e al meu, apoi mă mușcă ușor de interiorul coapsei, acolo unde nu ajunge lumina, nici rușinea & rămân cu gura întredeschisă, dar nu de uimire, ci de recunoaștere. îi prind coapsele cu palmele, ca pe niște porți deschise între două lumi & rămân acolo, cu fruntea lipită de pântecul ei, așteptând să fiu iertat de tot ce nu sunt.

de fiecare dată când face dragoste cu mine o face ca și cum și-ar scrie textele. litere lente, uneori greșeli, o ștergere bruscă cu unghia pe pielea spatelui, o pauză de sens între două gemete, o tăcere pusă acolo unde alții ar pune punct, o virgulă pe un sân, un semn al exclamării într-un tras de păr & uneori o paranteză deschisă între genunchii ei, unde mă pierd cu buzele, fără să caut vreun sens, doar gustul.

uneori îmi spune hai să ne pierdem într-un poem cu rima albă. alteori doar respiră lângă mine și mi se pare că-mi intră în piele, ca un parfum vechi care se activează doar în ploaie. uneori își plimbă limba pe pielea mea ca și cum ar citi un text în Braille & mă descifrează literă cu literă, până ce cuvintele rămân fără sens.

atunci nu mai suntem decât sunete & aburi, transpirație caldă, respirații grăbite, două vocale contopindu-se fără reguli gramaticale.

într-o noapte a adormit cu fruntea lipită de pieptul meu & a visat că orașul era plin de oglinzi în care oamenii nu se vedeau. numai noi aveam reflexii. ne căutam fețele prin vitrine sparte, pe ecrane oprite. m-am trezit plângând, dar nu mai știu dacă eu am visat sau ea.

mai tâziu, după ce am terminat sticla de vin mi-a spus:

nu toată lumea știe să simtă cu pielea, dar tu știi. nu o să ți-o zic prea des, că o să ți se suie la cap.

ce e între noi e incomplet, imperfect & inexact. ca o linie subțire de tuș trasă de o mână tremurată. încă n-am ajuns la capătul ei. poate nici nu există un capăt, doar vocea aia ca șmirghelul & sufletul meu care prinde luciu de fiecare dată când mă atinge… apoi se retrage, lăsând în urmă un gol cald, ca locul din pat unde a stat o vreme ceva viu. & știu că o să vreau să revin acolo cu genunchii, cu gura, cu toată ființa.

pentru că acolo e tăcerea care îmi strigă numele, acolo e începutul gesturilor care nu pot fi explicate, doar repetate până ce devin ritual.

& nu mai știu unde începe realul. unde se termină vocea ei. unde începe ea

 

 

Când eram mică, mai tot timpul liber pe care îl aveam mi-l petreceam cu tata în magazie sau în garaj, în împărăția menghinei, a șurubelnițelor și piulițelor. Uneori făceam fix nimic. Îndoiam sârme la menghină sau băteam degeaba cuie în bucăți de PAL.

Stând pe lângă el, totuși, am învățat să meșteresc diverse chestii, să șurubăresc, să repar prize, să schimb lițe la tablourile electrice, să lipesc fire și câte și mai câte.

Pe vremea aia nu aveam instrucțiuni de utilizare la nimic și, chiar dacă aș fi avut, ar fi fost degeaba pentru că nu știam să citesc.

Tot gândindu-mă zilele astea la prospecte și instrucțiuni de utilizare, am început să mă găndesc, invariabil, și la mine și la modul în care relaționez cu cei din jur.
Mi-am dat seama că am fost livrată fără manual. Fără cutie, fără folie de protecție, fără etichetă pe care să scrie: „Fragilă, dar rezistentă. Nu scuturați prea tare. Nu desfaceți în ploaie. Nu întrebați prea mult.” Câteodată mi-ar prinde și mie bine să mai răsfoiesc manualul ăla, dar ia-l de unde nu-i. (Cred că acum câțiva ani am mai scris despre asta, dacă îmi amintesc bine.)

Nu sunt greu de înțeles, doar că sufletul meu a venit pe lume fără instrucțiuni de utilizare, fără foaia aia de hârtie tradusă prost din chineză, pe care scrie ce buton să apeși când mi se face frig în mijlocul verii, sau când tac prea mult, sau când par că nu vreau să fiu acolo, deși sunt.
Sufletul mi se ține în două șuruburi ruginite și o piuliță care nu are ce căuta acolo, am niște fire pe care le-am legat la întâmplare și le-am lipit cu leucoplast, cum făceam când înnădeam câte un fir de curent. Așa mă învățase Mircia, tata adică. Uneori scot scântei când se face prea cald în mine. Nu e nimic spectaculos, doar un suflet care n-a venit cu instrucțiuni clare și care învață pe parcurs ce e „normal”, ce e „prea mult”, ce e „nu acum, te rog”.
De-a lungul timpului m-au mai întrebat niște oameni de ce sunt atât de greu de citit, mi s-a mai reproșat că sunt greu de înțeles, că nu se înțelege nimic de la mine. Nu cred că sunt, doar că n-ai de unde ști cum funcționez dacă vii cu rețetele din altă parte, dacă mă iei cu setările altui om, dacă apeși pe tastele învățate de la altă inimă. Știu sigur că n-am comenzi rapide și nici circuitele prea directe. Mă înțelegi greu dacă te grăbești. Mă închid repede dacă nu ai răbdare. Și e drept că uneori nici eu nu știu pe ce buton să apăs ca să mă reglez.

Îi spuneam nu cu mult timp în urmă unui bărbat care a trecut prin viața mea mai repede decât mi-aș fi dorit și cu side effects mai apăsate decât ar fi fost cazul, că sunt ca un melc. Asta e o setare pe care sigur o știu și funcționează fără greș. La cel mai mic semn mă retrag în cochilie și nu mai ies niciodată. Chiar dacă simt că mor, că mi se spulberă sufletul, nu o să mai știi niciodată de mine.

N-am un mod „corect” de funcționare. Am doar două: unul stângaci, altul prea intens. Am fost reparată pe alocuri, lipită, cusută din nou, recusută. Nu știu dacă se vede. Poate doar dacă te uiți mai atent, dacă mă asculți și cu ochii, și cu răbdarea. Dacă mă ții de mână și îmi lași spațiu, îți arăt. Așa am venit din fabrică: cu multe butoane care nu fac ce te-ai aștepta (când mă apasă ceva, nu spun. Când mă doare, râd. Când iubesc, par absentă. Când vreau să fiu ținută de mână, mă dau un pas înapoi). Nu e strategie, nu e joc. E un fel de wiring prost, făcut de un electrician grăbit sau poate ironic. Ori poate am tras eu la sorți o fișă tehnică mai câș. Uneori spun „nu” când vreau să spun „stai” și „e ok” când îmi vine să urlu. Dar cine să-mi spună că tastele s-au instalat greșit și, mai ales, cine să îmi arate locul lor corect? Când mă retrag, nu fug, fac ordine în suflet. Și dacă uneori iubesc cu măsură sau cu spaime, să știi că nu este pentru că nu simt, ci pentru că n-am găsit încă butonul de „play” fără frică.

Nu am învățat încă cum se comunică simplu. Trimit semnale Morse din priviri și sper că cineva le va descifra. N-am lumină de avarie, mă blochez, mă retrag.
Dacă ai fost obișnuit cu oameni care spun tot, o să te scot din minți pentru că nu știu cum să fac asta.
Am tot zis de-a lungul timpului că semăn cu o păpădie. De asta, de multe ori, stau cu frica în sân să nu îmi dai cu ierbicid crezând că sunt o buruiană. Am mai pățit.

Nu cer să fiu înțeleasă complet. Am învățat că nu poți cere acceptare și înțelegere completă pe lumea asta. Nimeni nu-ți e dator cu ele. Cer doar să fiu privită o secundă în plus, pentru că, vezi tu, învăț în fiecare zi. Și poate, într-o zi, voi ști să-mi citesc singură sufletul, ca să-l pot explica. Până atunci, dacă vrei să rămâi, îți dau cheia, dar nu deschide ușa cu forța și nici nu o trânti la plecare. N-o vei putea repara dacă se rupe.

M-am autoconstruit din resturi, mi-am pansat traumele cu glume, mi-am îmblânzit tristețile cu ironie și cumva, în toată ecuația asta, am ajuns să par complicată. Doar că nu sunt. Nu am instrucțiuni de utilizare. Atât. Tot ce pot promite e că în lipsa instrucțiunilor, îți dau piesele pe rând, în ordine.

Nu e un puzzle ușor, dar toate bucățile sunt acolo.

Nu, nu sufăr de sindromul impostorului. Suntem într-o relație.

Complicată. De lungă durată. Genul „on and off”, cu multe reveniri dramatice și nicio intenție reală de a ne despărți. Impostorul meu? Carismatic, prezentabil, relaxat în conversații de tipul „Și? Tu cu ce te ocupi?”.

Împărțim apartamentul, spațiul mental și chiar garderoba emoțională. Azi el poartă încrederea: cămașă călcată impecabil, parfum de „știu ce fac și ce caut în viața mea”. Mâine o iau eu pe aia cu „nu meriți asta”, cu eticheta vinei încă agățată de guler.

Ne împrumutăm replicile. Ne confundăm oglinzile.

Uneori, chiar nu mai știu cine vorbește în capul meu: eu sau dublura mea anxioasă cu PR de cinci stele?

Nu e un exercițiu filozofic. E mai degrabă ca atunci când salvezi un fișier cu nume random, apoi îl pierzi prin foldere cu nume vagi: „autoironie”, „low self-esteem”, „poate că merit, dar nu azi”.

Cam așa funcționează și stima de sine când suferi de sindromul impostorului: e acolo, undeva. Doar că e bine ascunsă sub o avalanșă de „cine m-a lăsat să fiu adult?!”.

La muncă, mă aștept mereu ca cineva să mă bată pe umăr și să-mi spună: „Scuze, cred că s-a produs o greșeală. Nu ai ce să cauți aici.” Dimineața, impostorul din mine e primul care răspunde la mailuri. Cu toate emojiurile la locurile lor și ton profesionist. Eu? Eu mă întreb dacă folosesc prea multe puncte de suspensie sau dacă „bună dimineața” sună pasiv-agresiv.

La întâlniri, el e relaxat, ironic, carismatic. Eu sunt ocupată să analizez alinierea dinți-pahar-teniși, în timp ce gândul meu principal e: „sigur m-a confundat cu altcineva”.

Impostorul zâmbește larg. Eu învăț să nu-l mai contrazic cu voce tare în public.

Adevărul e că sindromul impostorului rareori vine singur. Aduce cu el o gașcă de gânduri automate: nu meriți, ai avut noroc, ceilalți își dau seama, de fapt, ce e de capul tău. Și, bonus, te convinge că „fake it till you make it” e singura strategie validă. Funcționează, dar costă: uneori, te pierzi în rolul jucat și nu mai știi dacă „încrederea” e costum de scenă sau a început, timid, să-ți vină bine pe siluetă.

Sindromul impostorului nu e neapărat o boală. E și un mecanism, un fel de carapace a celor care sunt conștienți, autocritici, sensibili la așteptări (nu că eu aș fi neapărat). Un mod de a rămâne cu picioarele pe pământ, dar uneori atât de adânc înfipte, încât simți noroiul la fiecare pas.

Și poate că nici nu trebuie „vindecat” complet. Doar dat mai încet. Ca un radio care se aude în fundal, dar care nu mai decide singur playlist-ul zilei.

În viața personală, vocea impostorului știe replici din toate filmele cu eșecuri emoționale:

– Dacă te iubește, înseamnă că nu te cunoaște suficient.

– Dacă te validează, e doar politețe.

– Dacă reușești, e întâmplare.

Și totuși, continui. Să scriu. Să iubesc. Să-mi pun întrebări ciudate dimineața în oglindă. Să merg pe stradă cu inima bătându-mi ca un metronom defect.

Poate asta înseamnă să reziști: nu fără impostor, ci cu el pe bancheta din spate. Legat cu centură. Fără acces la GPS. Paradoxal, am învățat să-l iubesc puțin. Pentru că, atunci când reușesc ceva în ciuda lui, e ca și cum aș fi alergat cu un rucsac plin de pietre în spate și totuși am trecut linia de sosire. Obosită, prăfuită, dar vie.

Uneori, îmi port defectele ca pe niște decorațiuni de Crăciun: sclipitoare, colorate, prea multe. Alteori, trag gluga de la hanorac peste frici și mă duc în mijlocul scenei, deși vocea interioară urlă: „Nu știi textul!”.

Adevărul e că nu mă simt niciodată de ajuns. Până una-alta, coabităm. Împărțim oglinda și raftul din baie.

Și, cine știe, poate într-o zi o să port doar tricoul meu. Cu numele meu pe el. Cu toate emoțiile, reușitele și îndoielile la purtător.

Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu.

Există mai multe feluri de tandrețe.

Unii oameni cred că tandrețea înseamnă iubire romantică, dar nu e musai să fie cu trandafiri și lumânări parfumate. O găsești în priviri care te văd chiar și când nu spui nimic. În întrebările puse fără grabă. În „ai mâncat azi?” spus fără ironie, doar cu grijă. În liniștea dintre două respirații comune, fără nevoia de a o umple cu vorbe.

Tandrețea poate fi și practică. E omul care îți schimbă becul ars fără să facă mare caz. Care îți face ceai fără să întrebe. Care nu uită că nu-ți place să te trezești devreme și îți face cafeaua exact așa cum îți place, fără lapte și cu mult zahăr.

Poate fi jucăușă. Două glume proaste trimise pe WhatsApp la miezul nopții. O memă care transmite „m-am gândit la tine azi, dar în stil Gen Z”. Sau o mână care te ciupește ușor când nu te aștepți, doar ca să te scoată din gândurile care îți sunt tsunami în cap.

Tandrețea poate fi intelectuală. Cineva care vrea să te înțeleagă în profunzime, care îți citește cu răbdare eseurile lungi și semi-depresive și încearcă să te înțeleagă de acolo. Te provoacă la conversații despre viață, moarte, suflet, Greta Gerwig și sensul unei vieți trăite în cafenele cu lumină difuză.

Unii au nevoie să fie făcuți centrul universului, ca să se simtă iubiți. Cu toată lumina, toată gravitația, tot zgomotul.

Eu am nevoie de altceva. De liniștea dintr-o cameră unde cineva îmi spune fără cuvinte: „Sunt aici. Poate nu mă vezi mereu, dar nu plec.”

Tandrețea mea vorbește mai mult despre prezență decât despre gesturi mari. Nu are aplauze. Are pauze. Ofer un soi de afecțiune care nu invadează, dar e acolo. Care nu cere, dar simte.

Tandrețea nu e o emoție cu un singur chip. Poate fi un gând trimis pe fugă într-un mesaj, o mână care nu apasă, ci stă. Poate fi privirea care nu cere, dar înțelege.

Unii au nevoie să fie lăsați în pace, dar nu uitați.

Unii au nevoie să fie ținuți de mână în public. Alții doar în întunericul dormitorului.

Unii au nevoie să audă: „sunt mândru de tine”. Alții, „am încredere în tine”.

Unii caută validare, alții prezență. Unii vor spațiu. Alții spațiu comun.

Dar, vezi tu, tandrețea are sens doar dacă o recunoști. Dacă știi ce ai nevoie și știi să spui asta. Eu nu pot ghici. Asta e responsabilitatea ta. Să te înțelegi. Să știi să ceri, să traduci, să articulezi. Nu e egoism, e maturitate emoțională.

Eu pot da multe feluri de tandrețe — dar nu le pot ghici pe toate. Nu pot să fiu ce nu-mi ceri.

Și nici nu vreau să fiu un univers construit din presupuneri. Am nevoie să îmi spui înainte de a îmi reproșa. Am nevoie să mă înveți limbajul tău înainte de a îmi întoarce spatele.

Asta e partea complicată și frumoasă: să nu presupui că felul în care iubești e și felul în care celălalt simte iubirea. E nevoie să întrebi. Să afli. Să traduci. Să fii deschis la ideea că nu toți vor ce vrei tu. Că nu toți pot da în același fel ca tine.

Dar știi ce nu e tandrețe?

Tandrețea nu e ghosting. Tandrețea nu dispare într-o zi oarecare, fără explicații, ca și cum a devenit invizibilă peste noapte. Tandrețea nu e un mesaj văzut la 14:02 și ignorat până la uitare. Tandrețea nu e zid, nu e tăcerea pasiv-agresivă care așteaptă să ghicești ce ai greșit, nu e retragerea fără preaviz, ca și cum tot ce a fost poate fi încuiat într-un sertar. Tandrețea nu e test. Nu e „dacă mă iubești, ar trebui să știi”. Nu se exprimă prin absență, prin retragere în sine, așteptând ca celălalt să vină cu forța. Tandrețea nu e indiferență ambalată în „așa sunt eu”. Nu e lipsa de efort. Tandrețea nu te face să te simți singur.

Și totuși…

După ce rămâne liniștea, după ce nu mai e nimic de demonstrat, tandrețea adevărată nu pleacă. Nu are nevoie de artificii, dar nici nu se ascunde în tăcere dureroasă. Tandrețea rămâne. E acolo, în lucruri mici, dar constante — ca o lampă de veghe lăsată aprinsă, nu pentru lumină, ci pentru siguranță. Ca un „sunt aici” spus în gând, dar care ajunge la tine fără efort. E în mesajul ăla “hau iz evrising?” pe care îl dau într-un moment oarecare al zilei și înseamnă „mă gândesc la tine, îmi ești important și vreau să știu cum îți este”. E în melodia pe care ți-o trimit și spune „m-a făcut să mă gândesc la tine”. Poate nu e mereu poetică sau sforăitoare, poate nu urlă demonstrativ pe Facebook, dar e sinceră. Nu impresionează, nu are nevoie de focuri de arificii și difuzoare, dar atinge.

Pentru că tandrețea — cea reală — nu se exprimă prin gesturi mari, ci prin curajul mic de a fi prezent. Chiar și când ți-e teamă. Mai ales atunci.

Eu mă exprim minimalist, cu tăceri. Cu gesturi mici. Cu stat aproape fără să întreb prea mult. Cu spațiu în care să ai voie să fii. Mereu te voi ține de mână, chiar dacă uneori singura mână pe care o am e sufletul. Și mi-ar prinde bine să înțelegi asta. Sau măcar să mă întrebi înainte de a-mi întoarce spatele. Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu. Și poate nici nu trebuie altfel.

Despre oameni buni și iubiri greșite

(varianta pentru cei care au plâns în baie, dar au ieșit la lumină cu eyelinerul intact)

Acum niște ani am fost foarte mândră când mi-am luat o pereche de balerini cu inimioare roșii. Îi botezasem “pantofi de alergat după Prinț”. Găsisem prințul, dar balerinii mei noi nu au fost de ajuns ca să-l prind din urmă. La un moment dat au început să mă strângă, iar acum îi mai port când și când, doar dacă știu că nu am de mers foarte mult pe jos.

După fiecare dintre cele două intervenții pe creier mi-am cumpărat câte un inel. Le port mereu, unul lângă celălalt, ca să nu uit. Mi se mai întâmplă uneori să uit că am fost on the other side și m-am întors mai bună la suflet (cred), dar, ca să fiu cinstită, oleacă cam derutată.
Derutată de oameni, de mine și de locul meu în lume. Îți mai dă rateuri cârma, dar până la urmă îi dai de cap.

Azi mi-am luat o pereche nouă de pantofi. Cu toc. Cine mă cunoaște știe că pentru mine asta e echivalentul unei acrobații mortale, but fuck it. I-am botezat “pantofi de alergat după mine”. Nu mai au inimioare, dar au tocuri, iar asta înseamnă mult – if you know how to read into it.

Acum vreau să vă povestesc despre oameni buni, trăzniți de soartă sau nu, dar care încă mai poartă pantofi cu toc, nu armură.

Oamenii buni rămân.
Sau cel puțin așa zicea un status de pe Instagram, scris cu un font caligrafic pe un fundal cu fluturi. În realitate, oamenii rămân cât le e comod. Sau până când aud „AVC”, „două operații pe creier” și „sunt ok, dar uneori obosesc după patru scări și un gând”.
Și atunci zic: „Ești foarte puternică.”
Și dispar.

Dar despre asta am mai povestit și, cu siguranță, voi mai vorbi.

Am fost sinceră. Am fost vulnerabilă. Am fost deschisă. Ceea ce, în lumea asta, e echivalent cu a te prezenta la război în rochie vaporoasă și cu flori în păr. N-ai nicio șansă, dar măcar miroși frumos.

Dar eu chiar cred că oamenii buni, ăia cu adevărat buni, rămân. Uneori în ciuda lor înșiși – și despre asta vreau eu să scriu, de fapt. Despre oamenii care rămân în relații, de orice fel ar fi ele, care le-au rămas prea mici.
Apoi, dacă nu aveți răbdare să citiți până la capăt, puteți sări la ultimele trei rânduri și vă scutiți de a pierde timp prețios.

Oamenii buni rămân.

Rămân pentru că, na, așa sunt ei. Cred că dacă iubesc destul de tare, celălalt o să se trezească într-o zi cu revelația supremă: „Doamne, ce om minunat am lângă mine, hai să nu-l mai tratez ca pe o anvelopă de rezervă!” Spoiler: nu se întâmplă niciodată.
Rămân chiar și atunci când ar trebui să fugă. Chiar și când totul doare, când liniștea din suflet și din telefon e grea ca o rugăciune neterminată, și inima le bate ca o tobă stricată. Rămân pentru că așa au fost învățați: că iubirea se dovedește prin răbdare, că loialitatea e un semn de caracter, că oamenii merită șansa de a fi înțeleși.
Dar nu le-a spus nimeni că iubirea nu e același lucru cu martiriul. Că nu trebuie să devii sfânt pentru a fi iubit.

Dar oamenii buni speră. Sunt visători cu răni în palme, care cred că pot resuscita suflete cu pupici pe frunte și glume intelectuale.
Oamenii buni au obiceiul de a iubi potențialul. Nu omul din fața lor, ci omul care ar putea fi, într-o zi, dacă s-ar schimba. Dacă ar vrea. Dacă ar înțelege.
Așa că rămân. Și se frâng pe tăcute, bucățică cu bucățică. Până când, într-o zi, nu mai recunosc nimic în oglindă. Se agață de potențial. Acel cuvânt magic care, în relații, e cam ca termenul „îmi pare rău” într-o ceartă cu un narcisist – sună promițător, dar nu duce nicăieri.

Și nu, nu sunt fraieri. Sunt doar… oameni care au uitat că nu trebuie să dovedești că meriți iubire. Că, dacă e nevoie să demonstrezi, e deja pierdută treaba.

Învățarea vine lent, dar sigur. Vine cu terapie, playlisturi triste și conversații cu prieteni care ți-au zis de la început „nu mi-a plăcut”. Dar tu, evident, știai mai bine.

Oamenii buni învață. Că nu toată lumea iubește la fel. Că nu toți care spun „rămân” chiar vor să construiască. Că unii iubesc doar cât le convine. Și că dragostea aia mare, sănătoasă, reciprocă… nu se simte ca o luptă. Ci ca o gură de aer proaspăt.

M-am întrebat de multe ori de ce rămânem în relații care ne subminează, care ne dezintegrează încet. De ce nu plecăm la primul semn că nu e bine? De ce iertăm? De ce sperăm? De ce continuăm să credem în cineva care ne arată că nu ne respectă?

Poate pentru că, pe undeva, încă mai credem că dacă noi am fi la pământ, cineva ar rămâne pentru noi.

Plecarea? Plecarea vine greu. Vine după nopți în care se uită în tavan și fac inventarul tuturor momentelor în care au fost luați de proști și au zâmbit. În care au tăcut. În care s-au anulat, doar ca să păstreze pe cineva care nu voia să fie păstrat, ci posedat.

Și când pleacă, o fac cu clasă. Îmbrăcați cu hainele alea bune, cu rujul roșu pe buze, cu vocea calmă și mesajul scurt: „Ai grijă de tine.”
Traducere: „N-o să-ți dau satisfacția unui scandal.”

În spatele plecării se află, desigur, o rană care urlă.
Dar și o demnitate care se scutură de praf, își pune pantofii cei buni (cu toc) și spune: „Gata!”

Oamenii buni învață greu. Pentru că speranța moare ultima și, la ei, e legată cu lanțuri groase de inimă.
Dar învață. Într-o zi, învață că iubirea nu ar trebui să doară. Că relațiile nu sunt câmpuri de luptă și dragostea nu se cere, nu se cerșește, nu se negociază la nesfârșit.

Într-o zi, învață să nu mai caute semne în jumătăți de gesturi. Să nu se mai prindă de oamenii care vin către ei cu mâinile ocupate. Să nu mai construiască case din promisiuni goale.

Și, cel mai important, învață să rămână – cu tot ce au – lângă ei înșiși.

Pentru că, la final, nu e vorba despre cine a plecat sau cine te-a iubit prost.
E vorba despre cum ai reușit tu, în ciuda tuturor dărâmărilor, să rămâi întreg. Chiar și cu inima peticită. Chiar și cu amintirile care dor.

Și, mai ales, e vorba despre cum ai învățat să nu mai oferi dragoste ca pe o ultimă felie de pâine în deșert, ci ca pe un dans – unul în care ambii știu pașii, și nimeni nu te calcă pe suflet.

Și atunci se întâmplă ceva magic. Oamenii buni devin oameni întregi. Nu doar buni.

Și poate că data viitoare nu o să mai iubească pe cineva care nu știe să primească.

Și dacă nu? Ei bine… mai scriem un text.
Și ne asigurăm că avem tocurile potrivite – nu pentru dramă, ci pentru drum.

---

---

Când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Când viața îți dă un AVC și două operații pe creier, faci… ce poți. Cu un picior în spital și altul în aplicațiile de dating, am încercat să navighez prin viața sentimentală cu aceeași grație cu care un pui de elefant se plimbă prin magazinul cu porțelanuri. Un pic de eleganță, dar și câteva accidente în drum…

Și… surpriză! E al naibii de complicat să fii ceva… orice, cu atât mai puțin girlfriend material când oamenii se uită la tine ca la un episod din Dr. House. Da, “Avem un caz rar și complicat aici…”

Prima întâlnire de după a fost, evident, un eșec. Omul era drăguț, dar când i-am spus, fața lui a trecut rapid de la „ce fată mișto” la „unde e butonul de escape?”. Apoi a urmat clasicul „dar ești bine acum, nu?”, cu un zâmbet care spera disperat la un răspuns pozitiv. Am zis „bine e mult spus, dar încă nu vorbesc cu îngerii”. Nici nu l-am mai întrebat de ce arată ca și cum ar fi văzut un fantomă. Poate că ar trebui să-mi fabric și eu un alt diagnostic pentru dating… N-am mai primit mesaj după întâlnire, dar nu e ca și cum mă așteptam.

Și nu a fost, evident, singurul.

Mai e și genul de tip care se autoproclamează „un om foarte deschis la minte”. Unu, după ce i-am explicat dosarul meu medical, a decis să mă întrebe dacă pot „să simt tot” și „dacă mai funcționez normal”. Să vă zic ceva din experiență: doar un bărbat care nu știe diferența între o femeie și un circuit electric ar putea pune o astfel de întrebare. M-am gândit să-i explic că AVC-ul nu mă transformase într-un robot, dar era clar că IQ-ul lui era în concediu, așa că am încheiat politicos conversația și mi-am văzut de treabă.

Sunt și cei pentru care nu am fost nimic altceva decât un obiect. Cei care m-au privit doar ca pe o păpușă gonflabilă, sex material, fără obligații, fără responsabilități, fără grija zilei de mâine. Cei care au fost acolo doar cât le-a fost comod, care au fost fascinați de mine temporar, dar s-au evaporat când au realizat că umanitatea mea vine la pachet și cu vulnerabilități, că responsabilitatea e grea. Îți vine să spui „Nu sunt chiar un produs 100% din plastic”.

De fiecare dată când s-a întâmplat asta, am simțit că îmi confirmă cele mai mari frici: că nu sunt destul, că boala mă face nedemnă de iubire, că nu am dreptul să cer mai mult. Îți vine să întrebi: „Are cineva o oglindă în care să mă uit și să îmi zic că sunt de ajuns?”

Terapeuta m-a sfătuit să nu le mai spun bărbaților despre boala mea, să îi las întâi să mă cunoască, să nu-i sperii. Dar am ales să nu o ascult. Dacă cineva se sperie de mine, de cine sunt și de ce mi s-a întâmplat, mai bine pleacă de la bun început. Nu vreau să trăiesc cu frica de a fi „descoperită” mai târziu. Știu că sunt o bombă cu ceas, dar sunt om. Iar cei care mă aleg, trebuie să mă vadă întreagă, nu doar pe bucăți.

Desigur, nu toate poveștile sunt proaste. Am mai întâlnit și oameni care n-au fugit în direcția opusă. Unii au fost curioși, alții sincer impresionați, dar ceea ce mi-a luat mult timp să înțeleg este că, oricât de tare aș vrea să par relaxată, experiența asta m-a schimbat. Nu mai sunt fata care „trăiește clipa” fără să se gândească. Acum sunt fata care are pastile în toate gențile și știe exact unde e cea mai apropiată unitate de primiri urgențe, iar asta este greu de dus.

E greu să fii vulnerabilă când ai supraviețuit unui episod pe care scenariștii de la Netflix l-ar considera „prea exagerat”. Oamenii vor romantism de film, dar realitatea e că uneori trebuie să le explici că migrena nu e doar o migrenă, că există un motiv pentru care noaptea merg pe stradă ca o rață beată și că, dacă încep să vorbesc ca un CD zgâriat, e timpul să cheme salvarea și oricât de tare aș vrea să fac din asta o poveste amuzantă, realitatea nu e deloc așa.

Dacă tot am menționat aplicațiile de dating, Tinder m-a purtat printr-o serie de întâlniri care mai de care mai absurde. Am avut un match cu un tip care, la prima conversație, m-a întrebat dacă vreau să ne facem un credit ipotecar împreună. Altul, la a doua replică, mi-a trimis o poză cu tortul bunicii lui, spunând că e un test să vadă dacă sunt “de familie”. A fost și tipul care și-a petrecut întreaga întâlnire vorbind despre cum se antrenează pentru apocalipsa zombie și are deja un buncăr complet echipat. Cel care, după o cină aparent normală, mi-a propus nonșalant să facem un „experiment tantric” în mașina lui. Sau tipul care, la prima replică, m-a întrebat dacă sunt mai mult „good girl” sau „bad girl”, iar când i-am răspuns că depinde de context, mi-a zis că tocmai s-a îndrăgostit, match-ul mi-a spus foarte serios că vrea să mă „deseneze ca pe una dintre franțuzoaicele lui” – doar că, în loc de un studio boem, locuia într-o garsonieră insalubră, cu un pat de campanie și toate gunoaiele din cartier.

Adevărul e că, de multe ori, m-am gândit că poate meritam tot ce mi s-a întâmplat. Că ceva a fost mereu diferit la mine și că universul doar mi-a confirmat ceea ce bănuiam. Mi-a luat timp să înțeleg că nu e așa. Că nu alegem ce ni se întâmplă, dar putem alege cum trăim cu asta. Din când în când mai am momente când cred că sunt personajul principal într-un roman tragic, dar apoi mă trezesc la realitate.

Și poate că despre asta e dragostea, de fapt. Nu despre oameni care fug în fața încercărilor, ci despre cei care rămân. Care nu-ți văd boala ca pe un defect, ci ca pe o parte din poveste. Despre cei care înțeleg că toți avem o fragilitate a noastră, doar că unii o putem ascunde mai bine.

Am înțeles că iubirea nu e despre a găsi pe cineva care să nu se sperie de ce mi s-a întâmplat, ci despre a găsi pe cineva căruia să-i pese, fără să mă vadă doar prin prisma bolii sau pentru care nu sunt disposable sau dispensable. Nu vreau pe cineva care să mă „accepte”, ci pe cineva care să mă aleagă. Cu momentele bune, dar și cu nopțile grele, cu frică viscerală, dar și cu râsul meu zgomotos atunci când uit, pentru câteva ore, de toate astea.

E greu să nu te întrebi, după o vreme, dacă mai ai vreo valoare reală. Dacă mai ești „o alegere bună” pentru cineva sau doar un act de caritate emoțională. Încerci să te convingi că nu ești definită de ceea ce ți s-a întâmplat, dar apoi vezi cum unii oameni îți oferă doar jumătăți de sentimente, rezerve, ezitări. Și te întrebi: dacă nici eu nu sunt sigură că sunt de ajuns, cum să le cer lor să vadă altceva? Și știi ce? Oamenii chiar așa se comportă cu tine. Fix de parcă ești o jumătate, dar nu jumătatea lor, ci jumătatea aia de om de care au voie să-și bată joc.

Sunt zile în care mă simt ca celelalte femei – puternică, atrăgătoare, demnă de iubire. Dar sunt și zile, prea multe, în care aud doar vocea aia care spune că sunt „prea complicată”, că oricine ar putea alege pe altcineva fără atâtea bagaje. Că poate ar trebui să mă mulțumesc cu mai puțin, să fiu recunoscătoare pentru orice formă de afecțiune mi se oferă, oricât de superficială sau condiționată ar fi.

E greu să fii mereu cea diferită. Să vezi cum alții își trăiesc viața fără grijile astea, în timp ce tu calculezi riscuri și îți împarți zilele între viața normală și umbra bolii. Să știi că nu poți să fii spontană fără să iei în calcul o eventuală oboseală cronică sau o criză care apare din senin. Să îți dorești să te pierzi în moment, dar să fii mereu cu un pas în urmă, pentru că realitatea ta nu e la fel ca a lor.

Pe lângă tot bagajul emoțional al bolii, mai există și lupta constantă de a-i convinge pe ceilalți că nu ești un defect, un compromis, o alegere „dificilă”. De a le demonstra că nu ești o povară, că meriți iubire și dorință, nu doar milă și compasiune. Încercarea asta e epuizantă, pentru că, în adâncul sufletului, știi că nu ar trebui să fie nevoie să convingi pe nimeni că exiști și că poți fi iubit. Nu sunt perfectă, nici ușor de iubit. Nu sunt lipsită de cicatrici, fie ele fizice sau emoționale. Dar sunt destul. Pentru că, la final, nu este vorba despre cine rămâne sau cine pleacă, ci despre umanitate.

Viața sentimentală după AVC nu e o telenovelă, ci un reality show uneori absurd, alteori frumos. Nu știu dacă finalul va fi cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau doar cu un „măcar am încercat”. Dar până una alta, continui să mă duc la întâlniri, să mă entuziasmez la un match promițător, să sufăr din cauza oamenilor care aleg să dispară fără coaie și cuvinte, să râd de aberațiile de pe Tinder și să mă bucur de oamenii care nu fug. Și, cine știe, poate că într-o zi voi privi în ochii cuiva și voi ști că nu-i e frică să meargă alături de mine.

Până atunci, continui să trăiesc. Atât cât o fi.

M-am născut în Dobrogea și simt că locul ăla îmi curge prin vene odată cu fiecare picătură de sânge. De multe ori am fost surprinsă să constat că, pentru mulți, Dobrogea nu înseamnă decât autostrada care îi duce la mare. Nu voi minți: de fiecare dată când aud asta, simt cum mi se strânge stomacul. Oamenii uită de Deltă, de pădurea Letea, de cetățile străvechi, de Munții Măcinului, de podgorii. Iar când le vorbesc despre toate comorile astea, am sentimentul că sunt un profesor de geografie care predă o lecție nouă unor elevi absenți.

Desigur, Dobrogea este toate acestea, dar pentru mine înseamnă mai mult. Mult mai mult.

Iubesc visceral acest loc atât de greu de iubit. Dobrogea e un pustiu măturat de vânt și de povești, e un mozaic de sate tătărești risipite ca nisipul printre degetele unui uriaș, geamii, flăcări albe arzând sub un soare imposibil, șopârle nemișcate în arșiță, praf, mărăcini, vânt uscat. Frumusețea crudă a unui loc care nu-și oferă ușor farmecul, dar, odată ce îl înțelegi, te ține captiv pentru totdeauna.

Pentru a înțelege și iubi un astfel de loc îți trebuie suflet. Foarte mult suflet. E simplu să iubești munții sau marea, dar cum să iubești ceea ce e aspru, arid, neprimitor? Cum să iubești pustiul, când tot ce îți oferă este singurătate și întinderi nesfârșite măturate de vânt?

Dar poate că tocmai asta e frumusețea pustiului. Îți oferă spațiu să te regăsești, să îți auzi propriile gânduri, să te întrebi cine ești cu adevărat. Nu îți oferă scurtături, nu te amăgește cu iluzii, nu îți ascunde adevărul. E sincer. E neiertător și aspru. Și poate tocmai de aceea, cine reușește să-l iubească, nu se mai desprinde de el niciodată. Nu ai cum să uiți.

Uneori, simt că prin vene îmi curge praful ars de soare, dulceața înțepătoare a siropului de baclavale, asprimea mărăcinilor. La ce altceva te-ai putea aștepta de la o persoană ale cărei flori preferate sunt păpădiile? Și ele fac parte din categoria lucrurilor greu de iubit.

Poate de aceea n-am fugit niciodată de oameni, de poveștile lor, de greul lor. Am rămas. Uneori inutilă, ca o piatră în mijlocul pustiului de acasă, dar cu speranța că pot fi, măcar, un punct de reper.

Sunt în stare să stau ore în șir să privesc o floare de mărăcine, să o mângâi, abia ghicit, să-i șoptesc. Poate de asta sunt atât de familiarizată cu pustiul. Poate de asta am căpătat o rezistență pe care uneori o urăsc.

Să iubești ceea ce nu e ușor de iubit. M-am gândit de multe ori la asta și m-am întrebat dacă e cel mai sănătos lucru din lume. Nu am găsit un răspuns, dar probabil voi înceta să îl mai caut abia când voi reuși să-mi scot Dobrogea din vene.

Și dacă nici Dobrogea nu s-a temut să fie un pustiu, știind că-și va găsi oamenii, nici eu nu mă tem să fiu eu, una de-ale ei. Să fiu un loc aspru, greu de înțeles și iubit, dar cu frumuseți ascunse pentru cei care au răbdarea și curajul să le descopere. Poate că tocmai această neiertătoare sinceritate a pustiului m-a făcut să nu mai accept oameni care nu știu să stea, care se sperie de vânt și pleacă. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine merită să ajungă la frumusețea unui loc greu de iubit. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine are ochi pentru ce e fragil, sălbatic și profund.

Dobrogea m-a învățat multe. M-a învățat blândețea prafului care se așterne lin peste bălării la apus, ca o mângâiere. M-a învățat tandrețea. M-a învățat să nu păstrez aproape oameni fără coaie, oricât de mult ar durea absența lor. M-a învățat povești și visare. Poate că m-a învățat prost, ar spune unii, dar eu nu cred că aș putea trăi altfel.

M-a învățat fragilitatea florilor de in și importanța vulnerabilității, chiar dacă uneori asta înseamnă să deschizi de bunăvoie porțile dușmanului. M-a învățat, mai presus de toate, să iubesc ceea ce este greu de iubit.

A iubi ceea ce este greu de iubit cere curaj. Înseamnă să nu ceri dovezi, să nu te sperie distanțele și tăcerile. E nevoie de putere pentru a vedea frumusețea acolo unde alții văd doar pustiu. Sunt locuri, oameni și iubiri care cer răbdare, care nu ți se oferă pe de-a-ntregul de la început. E nevoie de tărie să rămâi atunci când apare tentația de a pleca, uneori este vorba despre a rămâne chiar și atunci când totul pare pustiu. Alteori, despre a ști când să pleci, dar fără să rănești.

E un act de voință, un legământ făcut în tăcere cu locuri, oameni și povești. Dar poate că tocmai în acest curaj se află esența iubirii adevărate—nu doar să accepți, ci să îmbrățișezi, să protejezi și să găsești frumusețea în cele mai neașteptate colțuri ale sufletului.

Și dacă nu toți știu să iubească ceea ce e greu de iubit, nu înseamnă că nu merită să fie iubit. Ci doar că trebuie să aștepte pe cineva suficient de puternic încât să rămână.

Cum era vorba aia? If the whole world was blind, how many people would you impress?

Chiar așa! Dacă într-o zi, ca într-un Eseu despre orbire, absolut posibil și probabil, nu ar mai vedea nimeni? Câți oameni ai mai impresiona? Cu ce? Ce arme ți-ar mai rămâne, în afară de sunete și mirosuri, cu care să lupți?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă curajul să aibă suflet.

Dar dacă într-o zi ai rămâne fără bani? De ce ai mai ști să te bucuri? Chiar? Ai mai ști să te bucuri de ceva? Cu ce ai mai rămâne? Fă un exercițiu de imaginație. Fix în clipa asta închide ochii și încearcă să te bucuri de ceva. Tot ziceam în titlu de platitudini. Mai știi cum arată cerul? Sau un nor care îți trece pe deasupra capului? Te-ai mai bucurat în ultimul an că plouă? Că îți ciufulește vântul părul?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să se bucure când se uită la o floare.

Dar dacă, într-un alt exercițiu de imaginație, nu te-ai mai identifica cu copilul tău, tu cine ești? Ție ce îți place? Ai vreo pasiune? Faci ceva pentru tine? Nu ești egoist dacă îți dai voie să te bucuri de ceva. Când ai fost ultima dată tu, fără a mai fi extensia copilului din dotare?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă pasiuni proprii.

Dar dacă postul tău se desființează și într-o zi nu mai ești X de la corporație? Tu cine ești fără jobul tău?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să fie cineva când își dau jos de la gât badge-ul.

Dar prieteni mai ai? Nu cunoștințe, nu oameni de pe urma cărora ai vreun câștig. Prieteni, așa cum aveai în copilărie. Prieteni cu care să vorbești nimicuri, cu care să râzi până te doare burta și la ușa cărora să te duci neanunțat, să le strigi la ușă la orice oră, doar pentru că vrei să-i vezi, să vă jucați sau doar așa, pur și simplu, să vă bucurați împreună. Chiar, tu mai ai vreun prieten?

Să știi că și oamenii mari au voie să le fie dor de oameni.

Dar generos ai mai fost în ultima vreme? Ai mai împărțit ceva din timpul tău, din sufletul tău? Nu ceva ce-ți prisosește, nu haine de care nu mai ai loc în casă. O vorbă, o mângâiere, o clipă, ceva din ce nu ai sau crezi că nu ai. Toți suntem ocupați și avem chestii de făcut.

Să știi că îți permiți să dai din ce n-ai.

Da tu!

Fă un exercițiu de imaginație și încearcă să numești elementele care îți compun universul. Nu trebuie să mi le zici mie. Nu mă interesează neapărat, deși mi-ar plăcea să știu. Îți pun întrebările astea pentru tine. Poate, într-o zi, îți va fi util. Poate chiar acum, cine știe. Dezbracă-te de ce e în jurul tău, copii, mașină, casă, soț/soție, cont și vezi cu ce rămâi din tine. Într-o zi, desigur că nu îți doresc asta, dar dacă într-o zi se întâmplă ceva ce nu e în controlul tău și rămâi fără ele? Atunci, abia atunci, tu cine ești? Din ce te recompui?

Nu pun degeaba întrebările astea. M-am gândit mult la ele din 2009 încoace. Atunci, a fost o perioadă când nu eram mai mult decât un om cu ochii închiși într-un pat de spital. Habar nu aveam, nu avea nimeni, dacă mă mai ridic vreodată de acolo, dacă o să mai suport vreodată lumina, dacă o să mai pot ține o linguriță în mână sau ochii deschiși, dacă o să mă mai pot șterge vreodată singură la fund. Atunci a fost momentul în care am încercat, până atunci nu mă mai gândisem la asta, mă împiedica autosuficiența, să identific elementele care îmi compun universul. S-a dovedit un exercițiu util. Insuficient, desigur, dar util. Nu am uitat niciodată ce am simțit atunci. Atacurile de panică încă prezente în viața mea, ca niște umbre, îmi reamintesc. Mă iau, desigur, cu un milion de prostii, mai uit, mă doboară frica, dar frică mai mare ca atunci nu am simțit niciodată.

Ție îți doresc să nu treci prin nimic asemănător, dar poți face exercițiul ăsta. Ce ai de dat lumii? Ce te bucură? Ce te reprezintă? În ce culori îți pictezi universul? Cu cine te bucuri cu adevărat de ceva? La cine te duci să plângi?

Platitudini, așa-i. M-am trezit fix eu, ai dreptate și acum.

Dar… totuși… ce-ar fi dacă?