Week-end-ul trecut imi explica cineva, ca un ovul are „inteligenta” suficienta, pentru a-l alege, dintre toti spermatozoizii care ii penetreaza membrana, pe cel care este cel mai diferit, din toate punctele de vedere. Il vrea pe cel mai altfel…biologic, cromozomial, genetic, tot ceea ce poate insemna „altfel”, in „mintea” unui ovul. Asa intelege el sa intareasca informatia pe care o detine, si sa o duca mai departe, mai puternica.
Ma intreb de ce, dupa ce depasim stadiul embrionar, nu mai stim atat de clar ce vrem. Vrem sa „AVEM”. Ii vrem in jurul nostru pe cei ce au, ca sa ii putem parazita, dar in acelasi timp, nu prea i-am vrea, pentru ca bagajul lor de acumulari ne copleseste – nu conteaza daca vorbim despre acumularile lor, sau mostenirile din familie. Am observat la multi dintre semenii mei tendinta de a se plange de „aroganta” bogatilor. Din pacate, toti se plang retroactiv.
Nu observ decat in rare cazuri plansete si bocete, frustrari si angoase cauzate de inteligenta celorlalti.
Aceiasi bocitori, mai dezvolta inca un model comportamental: au impresia ca li se cuvine din ceea ce au ceilalti. Nu mai dau inapoi banii de pe bautura din club, spun mereu: „plateste tu ca iti dau eu alta data”, se plang in mod constant, poate reusesc sa ciuguleasca o firimitura de la masa bogatilor, agata iubiti/iubite cu bani, doar pentru a se capatui mai repede. Ar trebui sa le explice cineva ca NU – NU LI SE CUVINE. Nu au dreptul asta nici macar in virtutea legaturilor de familie sau al prieteniilor existente. Nimanui nu i se cuvine nimic, exceptand cazurile cand a muncit pentru ceva-ul respectiv. Nu reusesc decat sa se anuleze ca si persoane. Atat.
Cunosc oameni indobitociti de ceea ce au, sau mai precis spus de ceea ce nu au. Se uita in jur, vad ce au adunat ceilalti si se umplu de fiere. Dispare din ei bucuria de a trai, puterea de a se gandi la alte lucruri si mai ales nu stiu sa se bucure pentru ceilalti.
Eu nu posed nimic, nici macar un cuier de care sa-mi agat haina. Nu cred in comunism, nu cred in lipsa posesiunilor, doar ca probabil, nu sunt in stare sa adun nimic pe langa mine Totusi, in mod straniu, treaba asta nu ma frustreaza. Imi place sa cred, copilareste, ca ceea ce sunt eu, este bogatia mea. Puteti crede ca sunt naiva. Stiu ca toate aceste lucruri nu ma vor hrani la batranete si nu-mi vor asigura pensia, dar cand vad marea de superficialitate in care ma scald, sunt fericita pentru ceea ce sunt EU.