Indiferent cat de ciudat ar parea, acum la mai mult de doi ani, cand ma uit in urma realizez cat de mult m-a schimbat in bine tot ceea ce s-a intamplat; cum acum, dupa doi ani, o paralizie si o recuperare, realizez ca aveam nevoie de tot ceea ce s-a intamplat ca sa inteleg o multime de lucruri, care altfel treceau pe langa mine fara sa le acord atentie.
Sistemul meu de valori s-a schimbat radical. Nimic din ceea ce conta nu mai are importanta, nimic din ceea ce a ramas nu mai seamana cu ceea ce a fost.
Am avut nevoie sa cad pe strada, sa zac acolo 40 de minute, oamenii nu imi chemau ambulanta spunand cu voce tare ca imi merit soarta – ei ma credeau in supradoza…
Am avut nevoie sa zac inconstienta intr-un pat ca sa inteleg ce este cu adevarat important pentru mine.
Tata murise cu un an si jumatate inainte. Nu am putut trece peste moartea lui…a fost cel mai bun prieten al meu, sprijinul, constiinta si oglinda mea. In el ma vedeam, in el ma intrebam, in el imi gaseam raspunsurile. De fiecare data cand imi era greu imi spunea: „Lasa Darie, asa s-a calit otelul”. Era o replica din „Florile Pamantului”a lui Zaharia Stancu. Nici macar nu stiu daca a fost singura carte pe care a citit-o sau a vazut filmul…
La o saptamana dupa accident l-am visat. Pana atunci, il visam mereu in ultimele zile din viata, paralizat, suferind, chinuit de cancer. Acum insa, era altfel. Era tatal meu cel vesel, tanar, frumos, pus pe sotii. M-a intrebat ce fac? Mi-a spus ca el m-a lasat sa am grija de toate, sa am grija de mama, nu ma pot comporta asa…ce am de gand? Cred ca atunci a fost momentul cand l-am lasat pe tata cu adevarat sa plece. L-am lasat sa plece de langa mine, sa se duca sa aiba grija mea de acolo de sus. Am ales sa raman aici, sa am grija de toate, asa cum mi-a spus.
Mereu, cea mai mare temere a mea fusese sa nu il dezamagesc pe tata. Atunci, mi-a fost ingrozitor de rusine; am simtit ca el ar fi fost teribil de dezamagit sa ma vada ca nu lupt, ca renunt atat de usor la toate. Nu asa ma invatase.
Am inceput sa ma fac bine, incet incet. Nu m-am recuperat complet nici acum. Dar nu sufar. Am vazut ca acei oameni care ma iubesc, ma iubesc si acum cand ma leg mai incet la sireturi, sau cand ies in toate fotografiile cu ochiul stang inchis (probabil ca atunci cand voi poza pentru coperta „People” il voi ruga pe prietenul meu sa imi aranjeze fotografia in photoshop). Acum parca zambesc mai frumos. Cel putin, sunt ceva mai senina.
Acum, nu mai conteaza nici ca barbatul cu care am avut o relatie foarte frumoasa timp de trei ani mi-a dat intr-o buna zi papucii pe messenger…offline. Obisnuiam sa ma tot intreb ce am facut de am meritat asa ceva.
Acum nu imi mai pun astfel de intrebari. Toate experientele prin care am trecut au fost lectiile mele, sau suturile mele in fund, au fost, fiecare in parte un motiv in plus sa imi traiesc viata altfel, sa imi redescopar prietenii si sa cunosc un barbat minunat care m-a invatat ca si alte lucruri conteaza.
Au trecut toate si de fapt nu a trecut nimic. Toate lucrurile pe care le-am trait atunci sunt si acum la fel de prezente in viata mea; nu ma lasa sa uit ca intre tot si nimic exista o linie extrem de firava pe care o putem trece in orice moment. Si mai stiu ceva: nu l-am dezamagit nici acum pe tata.
incredibil!!! felicitari pentru tot; si pentru articol si pentru faptul ca ai trecut cu bine de aceasta experiente
Sunt sigura ca nu meritai asemenea lovituri: decesul celui mai drag prieten – tatal si accidentul tau. Ma bucur ca ti-ai revenit putin si cu siguranta iti vei reveni total. Te admir pt. tot ceea ce ii dedici amintirii tatalui. Simtim la fel, chiar daca al meu traieste inca. Multumesc pt. splendidul articol. Mult noroc si multa sanatate pt. fiecare zi traita!
Lucia
Multumesc pentru lectia ta. Astept si eu sa gasesc acel om minunat care ….
Acel om minunat este cu siguranta undeva, momentul in care il vei gasi nu tine de tine; fiecare intamplare din viata noastra are timingul si rostul ei. Nu il astepta. Traieste-ti viata pana atunci, ca sa fii pregatita.
Esti un exemplu pentru noi toti!!!
m-am regasit in ceea ce ai simtit cand te-ai despartit de tatal tau, cand "l-ai lasat sa plece in cele din urma"…
chiar si dupa 12 ani, eu simt in continuare o conexiune cu el si nu-i pot da drumul… nu inca!