Author: Simple Cuvinte

Nu mai zisesem de multă vreme vorbe moralizatoare, din ciclul prinde hoţu’ scoate-i ochii şi m-am gândit să remediez situaţia, aşa că astăzi am să scriu despre Zei.

Toţi am citit Legendele Olimpului, sau cel puţin aşa sper, dar nu despre Zeii ăia vreau eu să scriu acum.

Vreau să scriu despre Zeii personali, ai fiecăruia dintre noi, mai ales despre Zeii mei. Nu ştiu de ce, ȋn momentul ȋn care am ȋnceput să tastez mi-a venit ȋn minte numele uneia dintre cărţile pe care nu am reuşit ȋn veci să o citesc, şi să dea naiba, am ȋnceput-o fără succes de vreo cinci ori. Îi zice „Despre Eroi şi Morminte”, numai că, ȋn capul meu s-a transformat, după legi necunoscute, ȋn „Despre Zei şi Morminte”.

Probabil că nu ȋntâmplător s-a creat melanjul ăsta, pentru că, invariabil, Zeii mei personali au ajuns, mai devreme sau mai târziu, oale şi ulcele.

“Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici să nu te ȋnchini lui” (Ieş. 20, 4-5). Pe naiba! Am făcut prostia asta de când mă ştiu, ȋncepând cu tata, şi se pare că nu m-am dezvăţat nici până acum la bătrâneţe.

Ridic oamenii pe piedestal, ȋi poleiesc, le aduc ofrande şi mă aştept ca ei să reacţioneze conform statutului atribuit. Nu mai e nevoie să spun că asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, nu?

Cu cel mai mare zgomot mi-au picat de pe piedestalul construit de mine din greu, fix ȋn cap, Zeii autodeclaraţi ai umanităţii contemporane. Păi na, un morman de rahat nu poate sta drept. Corect? Păi şi atunci, cam cât de prostuţă să fi fost eu să ȋmi ȋnchipui că pe un piedestal poate sta drept, dacă nici picioare n-are, cu atât mai puţin coloană vertebrală?

Poate nu sunt tocmai coerentă pentru cititor, că scriu ȋntr-un acces fenomenal de nervi, de furie pe care nu reuşesc să o sting de luni bune.

The immortals, Zeii atotstăpânitori şi cunoscători, my own, personal Pantheon, sunt mai de rahat, parcă decât toate legendele pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Zeii sunt cruzi, nemiloşi, beţivi, spurcaţi la gură, desfrânaţi, mincinoşi şi fără onoare, şi fac concurenţă aprigă cu ai mei, numa’ că ai mei i-au luat. De departe.

Poate ȋntr-o zi o să scriu o carte cu legendele fiecăruia ȋn parte şi atunci, vorba aia: „pre mulţi am să popesc şi eu”. Nu degeaba ȋmi zicea cineva zilele trecute: „Băi, cu tine nici nu ştiu dacă să-mi fie sau nu frică. Un cuvânt ȋţi pică rău dintr-o dată şi vorba aia cu if a writer falls in love with you, you’ll never die, se transformă ȋn coşmar. Cine ştie pe unde mă mai trezesc dracu’ citat”.

Şi uite aşa, scriu eu acum despre Zei şi morminte. I-am ȋnjurat de fiecare dată cum m-am priceput mai bine, ȋn loc de jelanii şi ode, le-am urat câte un „numa gura-i de tine, futu-te” şi i-am lăsat să moară.

De fapt mi i-am smuls din piept. Zeii mei, ca ȋntr-un episod din Black Mirror ȋmi intră ȋn capilare şi ȋmi conduc lumea de acolo. Îi smulg de fiecare dată cu bucăţi din mine şi ȋi ȋngrop. Măcar aşa, ştiu că nu vor avea linişte.

Măcar atât.

Zeilor mei, mereu le-a plăcut să fie Zei doar cu vorba, sau cu fapta doar atâta vreme cât nu erau nevoiţi să-şi suflece mânecile sau să pună curu’ la treabă (la propriu, nu la figurat). Zeilor mei le plac vorbele mari şi goale, le plac alţi Zei şi ȋnalturile. Zeii mei predau onoarea, bărbăţia şi poezia, doar până când le e lor bine. Noi ăştia, mulţimile de credincioşi le suntem datori cu veneraţie, cu adulaţie şi ascultare, mai ales la nesfârşitul yo-yo sufletesc pe care ȋl practică.

They’re big&shiny, my Gods.

Zeii mei predică, dar nu pun ȋn faptă. Îşi ȋntorc feţele de la noi după bunul plac, dar pretind recunoştinţă.

Sunt cuceritori. Mari cuceritori de oameni, de limite, de femei, de poezii şi de spaţii noi. Nu ştiu ce să facă, ȋn schimb, cu toate astea după ce le au. Le scuipă lung printre dinţi, plictisiţi de glorie.

Zeii mei mor ȋngropaţi de vii, rând pe rând şi cred că de acum o să vreau să scriu mai mult despre oameni şi mai puţin despre Zei şi morminte.

De câteva zile, mă tot ȋntreabă feisbucu’, ce #superputere aş alege dacă aş putea avea una. De câteva zile, tot stau şi mă ȋntreb şi eu acelaşi lucru. Până la urmă, m-am gândit că dacă aş putea avea o #superputere, aş alege să pot călători ȋn timp.

Nu aş vrea să mă duc ȋn faţă, pentru că ȋn momentul ăsta mi se pare uşor irelevant ce o să fie. Plus că, dacă o să-mi placă aşa de tare şi o să vreau să rămân acolo?

Nu nene, eu m-aş ȋntoarce ȋn timp, cu siguranţă. Mi-ar plăcea la nebunie treaba asta. Nu o să zic acum toate clişeele alea cum că aş vrea să-l cunosc pe X, sau pe Y, deşi clar şi asta ar intra ȋn discuţie, la o adică. Sunt câteva personaje cu care mi-ar plăcea să schimb o vorbă, poate chiar mai multe, dar nu asta este ideea.

M-aş ȋntoarce, pur şi simplu, ȋn viaţa mea, să simt. Atât. Mi-ar plăcea să simt până la capăt tot ceea ce mi-a fost prea frică să simt şi m-am oprit ȋn mijlocul drumului, mijlocul ăla mizerabil dintre frică şi fericire.

De fiecare dată, altele au fost motivele, dar de cele mai multe ori a fost vorba despre prostie, abia apoi despre frică, despre riscuri, despre urlă sau plângi, despre „vorbeşte, ’tu-ţi Paştele tău de femeie”, despre ecuaţii de self esteem, de prejudecăţi, de prostie (din nou), de „şi dacă n-o să fie bine”.

Oricum nu a fost bine, dar atunci nu ştiam că asta e o parte importantă şi mişto din viaţă: poate să fie şi rău, dar nu te ȋmpiedica de asta.

M-aş ȋntoarce şi pentru că sunt câteva lucruri pe care, să dea dracu’, aş vrea să le simt din nou. Mhmmmm, cum ar mai fi asta! Daaamn it, cum ar mai fi.

Dacă aş avea #superputerea asta, ȋmi vin ȋn minte câteva momente pe care, cu siguranţă, aş vrea să le iau din nou, de la A la Z, să le pun pe repeat. Aşa de mişto au fost, ȋncât le vreau din nou.

Beţiile alea de senzaţii, de piele şi miros, beţia aia de „I don’t give a fuck”, beţia aia de „frate, dacă mor ȋn secunda asta, să dea dracu’ dacă nu mor fericită”; mda…am o listă destul de frumuşică.

Îmi vin ȋn minte şi câteva momente, la care m-aş reȋntoarce cu drag, doar ca să pot să (mi) trag una după ceafă. Cu sete.

Nu aş schimba nimic, adică nu aş alege să fac altfel, sau nişte lucruri să nu se mai ȋntâmple; simt doar, că am rămas datoare cu nişte palme, cu nişte scaltoace trase cu sete şi e posibil să nu-mi găsesc liniştea până ce ele nu vor ajunge la cei cărora le sunt dedicate. Cu mine mă descurc, cât de cât, nu am nevoie de o maşină a timpului pentru asta; mă bumbăcesc ȋn fiecare zi de-mi sar fulgii.

Ca să nu mă mai trezesc vorbind singură ȋn casă câte o zi ȋntreagă, ca să nu mai ȋnjur pe stradă non stop de câte ori trece câte un vehicul anume pe lângă mine, ca să nu mă mai trezesc cu atât de multe lucruri pe care nu le-am ȋnţeles, am găsit rezolvarea: mă ȋntorc ȋn timp şi fut o mamă de palmă bine ţintită peste câte o ceafă sau câte un obraz (mai mult sau mai puţin subţire) şi rezolv o grămadă de probleme.

Încercam să-mi imaginez cum ar fi. Evident că nu am cum, dar simt aşa, ȋntrezăresc o uşurare colosală. Posibilitatea de a le ȋntoarce liniştită spatele unor anumite personaje, după ce le-am futut o palma peste ochi, ar fi ceva absolut fabulos. Giiiz, cum ar fi să nu-i mai car atât după mine, din motive de „Iancu, eşti o doamnă, poţi mai mult, ce pula mea!”. Sincer, nici măcar nu aş avea prea multe palme de dat, doar că alea care sunt ȋmi stau pe creier. Şi ȋn suflet.

Deci cam asta e treaba, dacă aş putea alege să am o #superputere, aş alege să mă pot ȋntoarce ȋn timp. Nu aş schimba cursul istoriei, doar aş vrea, cu mintea de acum, să storc mai mult din fiecare clipă.

am visat azi noapte cum stăteam amândoi pe un pat

stăteam aşezaţi pe marginea patului

pe burtă

sprijiniţi pe coate şi râdeam ȋn timp ce un copil arunca ȋn noi cu bile moi şi colorate

din cauciuc

nu ştiu cum reuşea să facă asta cu atât de mare viteză un copil de doar câţiva ani

dar pur şi simplu ne bombarda

râdeam

râdea şi copilul o dată cu noi

ne dădeam coate şi ne ascundeam feţele ȋn palme de câte ori ne nimerea

ţin minte exact că te-a lovit de câteva ori ȋn frunte şi nu mai ştiu de ce mi s-a părut foarte amuzant

mă gândeam după ce m-am trezit

că toate bilele alea colorate şi strălucitoare ar trebui să fie

sau erau

de fapt

cuvintele pe care nu ni le-am spus niciodată

patimile pe care nu ţi le-am povestit

bambambam baaam bam bambambambambam

ca mingiile de ping-pong

ca loviturile la squash

ca bilele de cauciuc aruncate ȋn neştire de un copil care se distrează pe seama noastră

noi

am fost ȋn schimb

baaaam baam bam bam baaaaam

fără cuvinte
doar din tăceri

de teamă să nu tulburăm apele calme

ştiu sigur că la mine asta era

oglinda de deasupra

aia care dădea frumos ȋn poze

şi

care trebuia să rămână nemişcată să nu cumva să arate ȋn vreun fel

curenţii de la fundul apei

curenţii ăia care trag după ei tot

ştiu că ţi-am zis ȋntr-o seară

şoptit

printre dinţi

zi ce vrei

spune-mi (măcar o dată cu cuvinte) ce vrei

ţi-ai strâns pleoapele şi mai tare şi nu ai ştiut nici atunci să spui

decât

vreau să ţi-o trag

tare

bambambam baaam bam bambambambambam

ca bilele de cauciuc aruncate de un copil

cu o viteză care numai ȋn vis se poate ȋntâmpla

şi nu era un vis despre ce am avut noi

era un tânjet şi un strigăt

tăcerile sunt mai greu de lăsat ȋn urmă

te macină mai tare pocnetul surd din urechi

decât privirile alea ironice de

uite-o şi p’asta prostuţa ce s-a aprins după mine

ţi-ar fi trebuit atât de puţin

Prin anu’ doi, sau trei de facultate, nu mai ţin minte exact, am avut cel mai mişto job dintre toate joburile mele ever. Câteva luni am fost vânzătoare la un anticariat din buricu’ Bucureştiului, care se numea pompos şi oarecum out of place, Galerie de Artă.

Era acolo o babilonie de neimaginat, câteva mobile vechi, tablouri false şi „adevărate”, porţelanuri scumpe, porţelanuri ciobite, vase Gallė şi tip Gallė, gravuri, monede romane false şi monede romane adevărate, argintăraie, decoraţiuni, bijuterii, ȋn fine, cam tot ce se poate găsi ȋn genul ăsta de prăvălie.

Ziua ȋncepea en fanfare. Chiar aveam o glumă cu colegele mele: „Care iese ȋn dimineaţa asta să facă trotuarul?”. Asta ȋnsemna, pe scurt, „cine mătură o bucată considerabilă din Magheru, dimineaţa ȋntre opt jumate şi nouă?”.

Făceam trotuarul pe rând şi ȋn mare viteză, evident, până când ȋntr-o zi, duamna patroană ne-a ȋntrebat de ce ne grăbim aşa şi nu „acordăm” mai multă atenţie subiectului, de parcă ne-ar fi teamă să nu ne vadă cineva.

Noooo, cum ar fi fost să fie aşa? Magheru e o uliţă lăturalnică şi ferită. Şansele să te vadă vreun cunoscut, erau ce-i drept, minime. În fine, am semnat fişa postului, aia era; cu cin’ să te iei la trântă?

Partea a doua era ştersul prafului, fiecare pe sectorul alocat, treabă care trebuia efectuată ȋntre făcut trotuarul şi deschidere. În prima zi când m-am angajat, spre groaza mea fără margini m-au pus fix la sectorul de porţelanuri. După ce am scăpat, cu graţie, pe tejgheaua din sticlă un maldăr de farfurii, care numa’ prin graţie divină nu s-au făcut zob, m-au mutat de acolo şi până la sfârşit am avut ȋn grijă, spre vânzare şi spre desprăfuire obiecte din argint şi câteva tablouri.

Clienţii erau de două feluri: cei bogaţi şi mişto şi cei bogaţi şi mijto (see the difference?).

Ăia mijto erau cei mai aşteptaţi. Pe lângă faptul că nouă vânzătoarelor ne vorbeau ca unor măturătoare de stradă, ceea ce şi eram la urma urmei, intrau ȋn magazin şi ȋntrebau, din prag, dacă „a mai apărut vreun pictor scump”. Este foarte adevărat, că principiul de apariţie al „pictorilor scumpi” era cel al ciupercii după ploaie şi oricum nu prea ȋnţelegeam eu ce ȋnseamnă pictor sump. Patronii au ȋnţeles, ȋn schimb, repede.

Băi băiatule…nu ne opream din râs minute ȋn şir după asta, da’ măcăr ne făceam norma cu ei, pentru că haleau toate falsurile, doar fiindcă erau scumpe. Oricum, dacă voiai să ai conştiinţa curată nu le ziceai cu neruşinare că e pictat de x–ulescu, ci că-i e atribuit lu’ x-ulescu şi toată lumea era fericită.

Ceilalţi, clienţii mişto, sunt oamenii de la care am ȋnvăţat cele mai multe chestii ever. Veneau şi stăteau acolo cu orele, ȋmi explicau cum să deosebesc o monedă adevărată de un fals, cum ştiu dacă un tablou e fals sau nu, după modul ȋn care sunt puse tuşele, epocile şi stilurile de bijuterii, ornamente, porţelanuri, just name it.

Ei ştiau tot ce se poate şti depre absolut orice. Erau oameni super faini, a căror urmă ȋmi pare rău că am pierdut-o, că na…pe vremea aia nu era internet. Anunţul de angajare ȋl găsisem ȋn România Liberă. Oricum, clienţii mişto, chiar erau mişto.

Îmi amintesc de un domn trecut bine şi de a doua tinereţe, nu doar de prima, un domn cu baston de argint şi păr alb, care ȋntr-o zi ploioasă a stat cu mine ȋn magazin vreo patru ore şi mi-a povestit fiecare obiect pe care i-au căzut ochii. A fost fain tare.

Cariera mea strălucită de vânzătoare s-a ȋncheiat abrupt, cu vreo şapte mii de euro dispăruţi brusc din seif (n-am aflat niciodată ȋn ce direcţie au luat-o), laboratorul criminalistic şi un set de amprente luate ca la carte. Mi-am dat demisia a doua zi, mai ales că habar nu aveam unde este seiful.

Am ȋnvăţat multe atunci, numa’ să şterg praful de pe porţelanuri şi din suflet, nu mi-a ieşit niciodată.

Stăteam astăzi la coafor ȋn poziţia aia incomodă, cu capul ȋn scafa de spălat şi mă gândeam că asta, ar putea concura cu succes la primul loc ȋn topul meu de guilty pleasures: să fiu spălată pe cap. De un bărbăt. Este cel puţin erotică senzaţia, voluptatea pe care mi-o dau degetele unui bărbat masându-mi pielea capului. Urmăream cu atenţie cum mi se ridica fiecare firişor de păr de pe corp şi plăcerea asta uşor frivolă, da’ nu contează, că până la urmă de asta se cheamă guilty pleasure, mi s-a părut absolut delicioasă.

De fiecare dată a fost la fel, nu doar la coafor, la fel a fost şi ȋn cada mea, sau a lui, la fel…să ȋnchizi ochii şi să simţi degetele alea de bărbat ȋn părul tău ud…hmmm…damn it! Really, damn it.

Pe locul doi ar fi dulciurile. Nu oricare, că pe asta cu dulciurile o ştie toată lumea (cred), vorbesc despre dulciurile cremoase, fără blat, să alunece uşor, senzual, la cea mai mică presiune ȋntre limbă şi cerul gurii – şarlote, creme, mousse, frişcă, just name it, să nu aibă nimic rugos şi aspru, să mângâie, să alinte.

Mi-a zis cineva zilele trecute că mă pierd ȋn epitete şi atribute, că plictisesc cu descriptivul atunci când scriu. Aşa e, nu zic nu, dar nu ştiu cum altfel să povestesc ȋn cuvinte, să desenez senzaţii şi imagini, să mă pierd ȋn universul meu de cuvinte.

Aşa ajung la guilty pleasure number three: ȋmi plac cuvintele, chiar dacă de multe ori nu le rostesc, pentru că am uitat cum să fac asta, ci doar să le gândesc, să le simt. Îmi plac cuvintele scrise, citite, rostite, ȋmi plac cuvintele gândite, povestite şi simţite. It’s a guilty oh, so sweet pleasure.

Şi am şi câteva muzici care intră la capitolul ăsta. Una ar fi Carla’s Dreams. Am aşa un feeling că e legat tot de cuvinte, că altfel nu-mi explic. Prima dată, la ei mi-au plăcut versurile, apoi na, din una-n alta, ca-n orice dragoste.

Şi ȋmi mai place Shakira, care pe lângă faptul că frate, chiar cântă mişto, vorba cuiva, ne-a făcut pe noi astea cu fundu’ mare să ieşim din casă cu fruntea sus. Pare hilar, dar pe vremea modei scobitorilor chiar era o problemă.

Another guilty pleasure ar fi fotbalul. Îmi place de mor, ȋl ȋnţeleg şi mă bucură. De când eram mică mă uitam, am continuat, e drept că nu cu aceeaşi trăire, dar mă uit la fel de fascinată ca pe vremuri. De fiecare dată ȋmi amintesc cum mi-a desenat tata cu creioane colorate ce-i ăla off side. Pasa pe poziţie viitoare am ȋnvăţat-o mai târziu de la un fost iubit.

Another guilty pleasure ar fi că ȋmi place să ȋnjur şi să fumez. Le-am pus pe amândouă la grămadă, pentru că pot părea la fel de toxice, supărătoare şi de cartier, gen. Ete na. Or fi, nu zic că nu, dar nu suntem toţi impecabili; ȋn mine au mai rămas golănelile tatei şi plăcerea vinovată, uneori, de a vedea feţele celorlalţi când ȋnjur, sau deliciul pe care ȋl am să ȋnlocuiesc cuvinte moi şi plictisitoare, cu ȋnjurături pline de imaginaţie şi colorate.

Nu mai pot bea ca pe vremuri, nu că asta ar fi vreo tragedie, dar guilty pleasure red dry wine it’s still here. Cu cât mai sec, cu atât mai bine; să ȋmi pungească gura ca o muşcătură dintr-o zarzără prea crudă, apoi să mă mângâie cu aromele alea pe care ȋn primă fază nu ai cum să le bănuieşti. Guilty masochistic pleasure.

Că tot veni vorba de guilty masochistic pleasures, ar mai fi câteva, dar nu fac obiectul scrierii de faţă.

M-am ȋmbolnăvit de asta ȋn Italia, unde altundeva. Mai simt şi acum gustul de chianti amestecat cu praful drumurilor neasfaltate dintre vii, cu mirosul de gaz de eşapament al motocicletei, cu soarele care ȋmi intra ȋn ochi prin vizieră de-mi dădeau lacrimile. Este gustul celei mai frumoase şi fericite perioade din viaţa mea de până acum.

Şi-mi place mâncarea. Odihnită, făcută lent, la foc mic şi cu răbdare, să se cunoască ȋntre ele ingredientele, să se curteze şi să se „ia” de bună voie. Slow food vorba lu’ Jamie, fie că e făcută de mine sau de altcineva. Nu mănânc fast food, tocmai pentru că mâncarea aia nu spune poveşti de iubire. Bag destule toxine ȋn mine, ca să nu ţin teorii despre mâncarea bio/sănătoasă/whatever. Nu mănânc fast food, pentru că ȋmi place prea tare mâncarea. Şi vai ce-mi mai place mâncarea.

Pleasures I have so many. Am povestit a few şi deşi am fost certată acum puţin timp pentru asta, romgleza it’s a plăcere care ȋncepe să câştige teren de-o vreme.

That’s it; I’m so imperfectă & frivolă, somtimes.

Într-o zi mi se părea că Jonathan ȋmi bate ȋn fereastră, că ȋn sfârşit a venit cu veşti. M-am ridicat din pat şi am văzut că doar ȋncerca să ciugulească florile care stau aliniate de partea cealaltă a geamului. Când a văzut că l-am prins şi-a luat zborul ruşinat. Nu ştiu dacă l-a stânjenit fapta lui puerilă, sau faptul că nu venise nici atunci cu veşti.

Uneori, nu mă pot abţine şi-l mai cert:

Păi bine Jonathane, o să ȋmbătrânesc naibii până vii tu cu veşti. Chiar aşa, niciodată, nimic? Nu-l cert prea des; mă tem că o să plece până la urmă, de tot. Nu cunosc ȋndeaproape orgoliul pescăruşesc, nu ştiu exact cât de sensibil este şi s-ar putea ca amorul propriu să i se burzuluiască mai repede decât mi-aş putea imagina eu.

În dimineaţa aia, când cu ciugulitul florilor, s-a ȋntors ceva mai târziu. Îi lăsasem un miez de pâine pe pervaz şi a venit să ne luăm micul dejun ȋmpreună.

Atunci, am legat prima dată, cred, o conversaţie ceva mai lungă. Am fost uşor surprinsă când a ȋnceput să ȋmi ţină brusc teorii:

“Totul în relaţiile dintre oameni se reduce la zoologie. Oricât de complicate ar părea în primă fază, relaţiile dintre oameni pot fi lesne descifrate dacă le reduci la instincte, teritorialitate, instincte sexuale, spirit de conservare şi perpetuare a speciei, selecţie naturală, indivizi alfa, dominaţie, pe scurt zoologie.

Tu ȋncă mai cauţi răspunsuri. Credeam că ai ȋnvăţat deja lecţia aia cu răspunsurile pe care nu este neapărată nevoie să le ştii. Nu mai pierde vremea, că nu o să le afli niciodată”.

L-am ascultat ȋn tăcere şi mi-am adus aminte că mi-a mai zis cineva zilele trecute că oricât de tare ai vrea, este greu să ȋmbrăţişezi un arici. Ce tâmpenie! De parcă oamenii ar fi baloane care se sparg la cea mai mică atingere.

Şi dacă totuşi sunt?

Jonathan, dacă te-ar ȋntreba cineva, ai spune că oamenii seamănă cu nişte baloane? L-am ȋntrebat, ce-i drept, cam cu frică, între două pufăituri din țigară.

Cu nişte baloane de săpun, draga mea…cu nişte baloane de săpun. Atât sunt de fragili, mi-a spus pescăruşul privind, undeva spre Romexpo.

Fix ȋn clipa aia a trecut pe stradă, cu zgomot destul de puternic şi oarecum nepotrivit cu tonul de până atunci al conversaţiei, un camion. Jonathan s-a ȋnfiorat brusc, iar eu mi-am amintit că ȋntr-o zi am ȋntrebat pe cineva un cuvânt, de la care să pornesc o poveste. Mi-a zis “camion” şi evident, că acum am pufnit ȋn râs.

Cred că prietenul meu a mirosit ceva, a fishy kind of business.

Mai vrei să scrii poveşti despre prinţi?

Jonathan, aia era singura poveste pe care o ştiai tu. Eu aş fi vrut să scriu o poveste cu o lună şi o stea, doar că acum nu o mai vreau nici pe aia. Acum mi s-au comandat poveşti cu camioane. Ştii vreuna?

Ca de obicei, fiecare dintre noi deschide ochii și conștientizează neajunsurile din jur doar în momentul în care se lovește direct de ele. În rest, sunt doar povești. Poveștile altora, până cand devin ale tale.

Port un rahat de orteză, de care o să scap într-un viitor apropiat. Până atunci, trebuie să circul și să supraviețuiesc într-un oraș care se dovedește a fi o cursă cu obstacole foarte greu de trecut. Am mai experimentat „neprietenoșenia” orașului acum niște ani, tot din cauza unor probleme de sanatate, doar că atunci, având alte priorități, mă durea în fund de absolut orice altceva.

Acum, fiecare ieșire din casă este o sursă nesfârșită de frustrare. Mi-e aproape imposibil să-mi imaginez prin ce trebuie să treacă oamenii imobilizați în cărucioare cu rotile și familiile lor, cât timp și câți nervi irosiți din nepăsarea celorlalți.

Nu pot merge pe trotuar pentru că nu am loc de mașinile parcate milimetric de garduri și clădiri, sau pentru că alunec pe rahații de câine. 

Nu pot merge pe stradă, pentru că e aberant și ilogic să mergi pe mijlocul străzii. 

Nu pot merge pe nicăieri, practic, pentru că nu am cum și nu am loc să ocolesc gropile, șanțurile, dâmburile. 

Nu mă pot sprijini de cineva, pentru că două persoane nu au loc, de cele mai multe ori, pe nicăieri.

90% din locurile unde trebuie să ajung sunt extrem de greu accesibile: fie au trepte înalte, fie nu există o amărâtă de balustradă de care să mă pot ține, fie rampele de acces sunt doar niște bătăi de joc la adresa bunului simț sau nu există.

Dacă vrei să cobori cu liftul la metrou, nu ai loc de cei perfect capabili să urce și coboare scări. Dacă vrei să te așezi în autobuz, nu ai cum să ții piciorul întins.

Dacă vrei să traversezi o trecere de pietoni nesemaforizată mai bine îți bagi trei bețe în cur…ori te pregătești să auzi toate înjurăturile imaginabile, ori aștepți să se facă noapte și să se mai decongestioneze traficul. Știu că niciuna dintre variante nu e valabilă, dar dacă nu mă credeți, vă invit să vă prefaceți într-o zi că șchiopătați și să încercați să traversați un bulevard mare pe o trecere de pietoni fără semafor.

Toată lumea cea grăbită și degrabă ajungătoare undeva, dă peste tine, se împiedică de tine, te lovește și tot ei te înjură că le stai în drum. 

Într-o seară, m-au întrebat niște oameni dacă pot ajuta cu ceva. Erau lucrătorii de la salubritate. În altă seară, niște băieți de la o firmă de protecție și pază m-au lăsat să stau într-un loc ferit. În rest, nimeni. 

Nu vrei nimic de la nimeni, dar te gândești cu amar că tu îți dai jos rahatu’ de orteză și-ți reiei goana prin oraș, dar ceilalți? Toți ceilalți ce fac?

În toată povestea asta, și atunci și acum, respect pentru toți șoferii RATB, care m-au așteptat, fără excepție, indiferent cât mi-a luat să ajung și toți cățeii vagabonzi sau cu stăpân, care mi-au “întrebat de sanatate” piciorul, tot fără excepție.

Mă opresc, îmi trag sufletul, înjur bordurile prea înalte și o iau din nou din loc. De câte ori am trecut pe o stradă fără să bag de seamă cât de greu se merge pe ea, fără să mă deranjeze să ocolesc în grabă gropile sau mașinile de pe trotuar? Sunt drumuri pe care le fac în mod curent și habar nu aveam că sunt atât de complicate. 

E greu și am mai spus asta, să poți trăi într-un loc cu design special pentru oameni “normali și perfecți”.