Author: Simple Cuvinte

După tot coşmarul care a fost ziua asta, ultimul lucru de care aveam nevoie era o ploaie torenţială. Mă scurgeam ca şi ploaia, de-a lungul zidurilor cenuşii, ȋncercând să găsesc adăpost sub balcoanele joase şi copertinele magazinelor. Aruncasem de mult umbrela ruptă, care nu mai făcea altceva decât să mă ȋncurce.

Părul mi se lipise de gât ȋn şuviţe groase şi nici nu ȋndrăzneam să-mi imaginez cum ȋmi arată machiajul. Chiar şi numai uitându-mă la pantofii ȋmbibaţi cu apă, care scoteau zgomote jalnice, ȋmi dădeau lacrimile.

Până acasă mai e o grămadă, iar autobuzele rare trec pline ochi cu oameni ȋnfriguraţi. Nu mai am mare lucru de făcut ȋn afară de a grăbi pasul să ajung cât mai repede, să dau drumu’ la apă fierbinte ȋn cadă şi să ȋncerc să uit cât mai repede ziua asta. Totul a mers prost ȋncă de dimineaţă, apoi seara asta ȋmbibată complet ȋn apă, bălţile pe care nici măcar nu mă mai obosesc să le ocolesc, lumina lăptoasă a becurilor, care arată doar pavajul ud.

În sfârşit, am zărit ȋn depărtare blocul ȋn care stau. Nu e mare lucru, dar alea două camere sunt ale mele, fără să trebuiască să spun cuiva la ce oră plec sau vin, unde mă duc, cine ȋmi trece pragul, sau de ce nu am avut chef să-mi strâng două zile la rând hainele aruncate la ȋntâmplare după ce am venit de la birou. Chiar dacă nu mă aşteaptă nimeni acolo seara când ajung, e singurul loc ȋn care pot fi eu ȋnsămi. Poate ar trebui să-mi iau un peşte ȋntr-o zi. Nu e cine ştie ce companie, dar e un suflet acolo şi nici nu trebuie să-l scot la plimbare pe o vreme de genul ăsta, spre exemplu.

În timp ce mă gândeam la şirul lung de apartamente ȋn care am tot stat cu chirie ȋn diverse părţi ale oraşului până am reuşit să-mi iau locul ăsta, m-am apropiat de bloc. Nici măcar nu am mai simţit cum  ȋnghit pas după pas de asfalt umed şi alunecos.

Am descuiat uşa şi am aruncat geanta, neglijentă, ca de obicei, pe canapeaua din living. Cu un oftat de uşurare m-am descălţat de pantofi şi lipăind cu tălpile ude pe parchet m-am dus la baie să dau drumul la apa fierbinte. Măcar să fie apă caldă ȋn seara asta. În timp ce se umple cada o să-mi fac un ceai, apoi o să mă ascund sub pături până luni. În frigider sigur mai e ceva de mâncare, iar vremea nu se anunţă mai bună până pe la mijlocul săptămânii viitoare, aşa că nu există niciun motiv să ies din casă. Îmi făcusem de pe drum planul să termin cărţile alea două, ȋncepute de Dumnezeu mai ştie când.

Am ieşit din cadă ȋnfăşurată ȋn halatul de baie şi cu părul ȋncă strâns ȋntr-un prosop ȋn vârful capului, mi-am turnat o cană cu ceai şi mi-am aprins o ţigară. Trăgeam cu sete din ţigară şi mă uitam ȋn gol la ploaia care bătea furioasă ȋn geamul de la balcon, când am auzit o bătaie ȋn uşa de la intrare. Zgomotul m-a făcut să tresar, şi mi-am vărsat ceai fierbinte pe ȋncheietura mâinii drepte.

Futu-i! Mi-am şters absentă mâna cu poalele halatului de baie. Vin imediat! Răbdare! Iar a rămas bătrânica de vis-a-vis fără ceva şi nu are cum să iasă din casă pe vremea asta. Ce-o mai fi acum? Zahăr? Orez? O şurubelniţă? Spray de gândaci?

M-am dus fără niciun chef către uşă, hotărâtă să ţin conversaţia la limita politeţii; sunt prea obosită ca să am chef de cineva, de oricine.

De data asta ȋi trebuia un pahar cu ulei. Am pus un uleiul ȋn pahar, am ȋnchis uşa după ce am concediat-o rapid pe bătrână şi m-am dus spre bibliotecă. Niciuna dintre cele două cărţi deja ȋncepute nu mai pare interesantă, sau poate cărţile sunt pur şi simplu prea departe ȋn camera de alături.

Am scos de pe raft o carte pe care am cumpărat-o cu ceva vreme ȋn urmă dintr-un anticariat şi pe care nu am apucat ȋncă să o deschid. Mi-am pus cana cu ceai pe calorifer, să stea cald şi m-am aşezat pe canapea, sub pături. Cartea mi s-a deschis molatecă ȋn braţe, de ca şi cum ar fi avut o viaţă a ei, la pagina şaizeci şi patru. Din ea, mi-a alunecat ȋn poale un bilet ȋmpăturit, scris pe hârtie dictando. Mi-am  amintit cum ne cădeau din caiete bileţelele pe care ni le trimiteam unii altora ȋn timpul orelor din liceu. Radu, iubiri stinse, copilăriile noastre de atunci…

Am văzut, până la urmă, că pe biletul căzut din carte, cineva scrisese cu litere nesigure câteva cuvinte: “Vineri, 21.30, Mon Tresor”. M-am uitat la ceas; e abia şapte jumate. Aş mai avea timp să mă duc.

Doamne Dumnezeule! Am ȋnnebunit de tot. Unde să mă duc? Toarnă cu găleata şi poate o fi fost vorba de o vinere de acum câţiva ani. De unde naiba să ştiu eu? Şi mă duc să mă ȋntâlnesc cu cine?

Mi-a aprins o ţigară, pe care după câteva fumuri am strivit-o nervoasă ȋn scrumieră. Aia e. Mă duc!

M-am ȋmbrăcat fără grabă, ȋncercând să-mi ţin gândurile cât mai departe de tâmpenia pe care eram pe cale s-o fac, am pus biletul ȋn buzunar şi mi-am chemat un taxi. Mă uitam prin geamurile aburite ale maşinii la străzile goale şi ȋncă mă mai ȋntrebam unde naibă mă duc de nebună. Eh, lasă, ies la o cafea ȋntr-o vineri seara. Nu e ca şi cum ar şti cineva câtsunt de dusă.

Am intrat aproape pe furiş ȋn Mon Tresor-ul surprinzător de gol pentru o vineri seara şi am ochit de la intrare un loc mai retras ȋn stânga barului, loc către care m-am dus ţintă, fără să mă uit nici ȋn stânga nici ȋn dreapta, de ca şi cum urma să mă prindă cineva că fac ceva ruşinos.

Am comandat ceva de băut şi aproape mecanic am scos biletul mototolit din buzunar şi l-am aşezat lângă mine pe bar. Am blestemat ȋn minte legea anti fumat şi am ȋnceput să beau din pahrul pe care mi l-am comandat. Nici măcar nu mai ştiam ce comandasem, ceva cu vodcă probabil, pentru că lichidul incolor din pahar m-a ars pe gât.

Mi-am scos telefonul şi mi-am spus că o să stau fix jumătate de oră, beau ce naiba o fi ȋn pahar şi plec. Destul cu nebunia asta. Mi-e frig, sunt obosită şi mai bine aş fi tras un somn zdravăn, ȋn loc să umblu de nebună după poveşti din filme.

Deja mă pierdusem ȋn timeline-ul de pe Facebook când am simţit o mişcare ȋn dreapta mea. M-am străduit să nu-mi ridic ochii din telefon, deşi cumva ştiam că el este omul pentru care m-am dus acolo. L-am auzit cum ȋşi comandă ceva de băut şi ȋncet, ruşinată aproape, am ȋncercat să ȋntind mâna, să acopăr biletul pe care ȋmi dădusem seama că l-am uitat lângă mine pe bar.

Mâna mi-a ȋngheţat ȋn aer deasupra hârtiei şi eu nu mai ştiam pur şi simplu, ce să spun. Toate cuvintele pe care le ştiam se dizolvaseră ȋn lichidul incolor din pahar şi am simţit cum obrajii mi se ȋnroşesc. Mi-era cald. Foarte cald. Am reuşit să las mâna ȋncet ȋn jos, lângă bilet.

De unde ai ştiut? Am reuşit să spun, răguşită, fără să-mi mai recunosc vocea. Cum ai fi putut şti?

În momentul ăla, capul mi s-a ȋntors, fără să mă pot controla, spre el. Cine naiba era ciudatul ăsta, nu mai ciudat decât mine, desigur, de vorbeşte cu atâta siguranţă? Dar până la urmă, ce să-i mai spun? Sunt aici, nu?

A ȋnceput să râdă uşor şi s-a ȋntors spre mine cu paharul ȋntins.

Eşti aici, nu? Mi-a spus şi s-a uitat la mine cu ochii mijiţi de râs.

A râs din nou şi brusc, râsul lui a făcut parcă, să se golească tot barul, să nu mai existe nimeni acolo ȋn afară de noi.

Cum te cheamă? L-am ȋntrebat.

A scos câteva bancnote pe care le-a pus pe bar şi m-a luat de mână.

Nu ştiu. Nu-mi place locul ăsta. M-am plictisit de el.

Să mergem, a repetat ȋn şoaptă, şi m-a tras de mână către el, către uşa care s-a deschis ȋn vijelia ȋngheţată de afară.

Nu mai ştiu cum, din una în alta, zilele astea, m-am întors la You’ll Never Walk Alone. Una dintre treburile alea mici şi aparent nesemnificative, care îţi ţin minţile adunate atunci când îţi e mai de rahat.

Mă gândeam eu aşa, mergând aiurea pe străzi, care sunt chestiile care mă motivează? Există, de fapt, aşa ceva? Faci lucrurile că trebuie, că nu ai de ales, că nu ştii alt drum, îți e frică (de drumul nou sau de ăla vechi) uneori. Le faci pentru că te bucură, pentru că îţi oferă un oarecare prestigiu, fie în bula ta, fie în univers? Le faci de foame? Le faci ca să fugi de tine sau ca să te găseşti? Există, de fapt, conceptul de “motivator” ? Mi se pare doar un rahat răsfiert. Te poate motiva cineva sau ceva din exterior sau cheile imperiului sunt doar la tine?

You’ll Never Walk Alone, ca să fiu sinceră, la vremea aia nu mă motiva. Nici măcar nu auzeam versurile. Era paiul de care se agăţa înecatul. Simţeam energia aia uriaşă emanată de stadion şi încercam să mă las dusă de ea. Versurile i le-am auzit mult mai târziu.

Mi-a plăcut că, deşi în esenţă exprimă acelaşi rahat ca orice discurs motivator de două ore şi pe care dai o căruţă de bani, e concis şi poetic. Ţine capu’ sus când treci prin furtună, dă-o dreq că nu poa’ să ţină la infinit, luminiţa de la capătul tunelului, bla, bla, bla şi mereu o să te ţină cineva de mână ca să ieşi de acolo. Fair enough?

Cam tot în perioada cântecului am mai avut un pai de care m-am agăţat. Zile şi nopţi infernale, unele după altele, am inventat reţete de prăjituri.

La momentul respectiv nu aveam cum să le notez. Partea proastă era că trebuia să le tot repet ca să nu le uit, partea bună era că dacă nu le aveam scrise, aveam posibilitatea să le fac mereu upgrade, să fie şi mai mişto, şi mai bune, şi mai şi decât orice se mai văzse până atunci. Sunt destul de bătută în cap câteodată, adică dacă aşa scrie, aşa tre’ să fie şi nu altcumva şi era mişto că aveam posibilitatea să le schimb.

De ce fix prăjituri, nu aş şti să spun, pentru că în general nu fac dulciuri. Am „făcut” atunci cât pentru şapte vieţi. Mă şi vedeam cum se termină toate, ajung acasă şi într-o săptămână, maxim două, o să mă apuc să gătesc, să mănânce toţi prietenii mei şi pe urmă, poate îmi deschid şi o mică, foarte mică, bucătărie cu public, unde să nu fac decât paste şi prăjiturile alea inventate. Îmi era şi teamă să mă gândesc că e posibil ca asta să nu se întâmple niciodată. Simţeam că dacă nu gândesc aşa, nu o să mai ies niciodată la lumină. Asta îmi ţinea minţile adunate.

Când eram puştoaică şi, mai ales în anul când am stat acasă pentru că am picat la facultate, aveam vreo două cărţi pe care le-am tot recitit obsesiv, deşi în mod normal nu fac asta. Atunci, aveam nevoie fix de atât ca să mai duc încă o zi, până ce următoarea urma să însemne orice altceva decât Medgidia.

Nu mai ştiu de unde începusem şi unde voim să ajung… Ideea este că am reascultat într-o zi You’ll Never Walk Alone şi fix ȋn clipa aia am simţit că mă pot duce oriunde, pot face orice şi ar fi fost vai de muritorul care mi s-ar fi pus în drum.

Câteodată, fix atât de puţin îţi trebuie.

Am ajuns mai mult din ȋntâmplare ȋn Liban. A fost o ofertă bună la bilete de avion şi dintre toate destinaţiile pe care le aveau, Beirut şi ȋncă una erau singurele unde nu mai fusesem. Beirut să fie, atunci. Mama a ştiut până cu două ore ȋnainte să mă sui ȋn avionul care ne aducea ȋnapoi la Bucureşti, că merg la Berlin. A fost mai bine aşa, pentru toată lumea.

Întâmplarea cu oferta la biletele de avion s-a dovedit a fi fost una absolut minunată. Rar s-a ȋntâmplat să merg ȋntr-un loc care să mă vrăjească de la prima până la ultima secundă. Planul fusese să fug câteva zile ȋn lume, să ȋmi limpezesc minţile şi să mă ȋntorc. Am fugit ȋn lume, dar minţile nu mi le-am golit. S-a ocupat Libanul să mi le umple cu minunăţii cum nici nu visasem.

Ar mai fi fost multe lucruri de văzut, dar nu am avut timp la dispoziţie. Vorbeam zilele trecute cu un libanez cunoscut ȋntâmplător şi ȋmi făcuse o listă de cel puţin jumătate de pagină cu locuri pe care ar fi trebuit să le mai văd. Data viitoare, sper.

În primul rând a fost Baalbek. Am vrut neapărat să ajung acolo ȋnainte ca locul să aibă soarta Palmyrei şi nu m-a dezamăgit nicio secundă. Este incredibilă bogăţia pe care am găsit-o: hectare ȋntregi de istorie şi nici ţipenie de om. În loc să mă ȋnspăimânte singuratatea locului, exact asta m-a bucurat cel mai tare. Lipsa hoardelor de turişti, tăcerea şi posibilitatea de a te bucura ȋn linişte de fiecare cotlon. Am stat acolo aproape o zi, timp ȋn care şoferul cu care ne-au trimis cei de la hotel ne-a aşteptat răbdător undeva la umbră. Nu o să mă apuc să fac istoria locului, pentru că asta se poate află lejer cu un click şi este monumentală. Un rucsac ȋn care am avut apă, câteva gustări, ȋncălţări comode şi timp la dispoziţie. E tot ce vă trebuie. La un moment dat am găsit ȋn muzeul sitului vreo doi paznici. Nu ne-am deranjat prea tare unii pe ceilalţi, din fericire.

De la Ksara am pornit către Anjar, cu planul de a mânca ceva lângă sit-ul cu pricina, apoi să mergem să vizităm ruinele. S-a dovedit a fi absolut imposibil. În momentul ȋn care te aşezi la masă, ȋn Liban trebuie să iei serios ȋn calcul faptul că este posibil să nu termini prea curând. Exact asta s-a ȋntâmplat. Nu am mai văzut, ȋn concluzie, Anjar-ul, dar am mâncat. Cum spunea una dintre prietenele cu care am fost: “Îmi amintesc mâncare. Multă mâncare. Apoi şi mai multă mâncare”. Cam asta a fost masa noastră de la Anjar.

Problema cu mâncarea a fost că totul era atât de bun ȋncâtm-am simţit absolut lipită de scaun. Pentru câteva ore bune. Şi când credeam că nu mai pot, mai puteam un pic. Şi când credeam că au terminat de adus, mai veneau cu un platou. La sfârşit a venit desertul din partea casei, lucru pe care l-am perceput ca pe un afront direct, extrem de personal, un fel de ȋnjurătură culinară de mamă. Ar fi trebuit să mai stăm acolo ȋncă vreo trei ore ca să ne putem atinge de platourile alea, ori asta nu era posibil.

Cam aşa este toată mâncarea care ne-a fost pusă ȋn faţă. Multă şi incredibil de bună, atât de bună ȋncât minute ȋn şir eram ca măgaru’ lu’ Nastratin: nu ştiam cu ce să ȋncep. Îmi amintesc ȋn mod special de restaurantul Babel, cu o privelişte spectaculoasă către Zaitunay Bayȋn Beirut. Acolo a fost locul ȋn care, ȋn prima zi am făcut cunoştinţă cu ceea ce ȋnseamnă un  prânz ȋn Liban.

A fost apoi Jeita, care este printre cele mai frumoase peşteri din lume, dispusă pe două niveluri, unu de luat la picior şi celălalt de mers cu barca. Dacă ai dubii ȋn privinţa a ceea ce ȋnseamnă un loc nepământean, atunci la Jeita ţi se va spulbera orice dubiu; la un moment dat am avut senzaţia că mi se spulberă şi minţile, nu doar dubiile. Cred că este unul dintre puţinele locuri ȋn care eu aş fi putut crede ȋn orice, ȋn Dumnezeu, ȋn zei, ȋn extratereştri, ȋn Albă-ca-Zăpada, ȋn duhul lui Alladin, sau ȋn Quzelcoatl. Este fabulos, dar din păcate, ȋţi este interzis să faci fotografii, ȋţi este interzis şi să intri cu telefonul mobil pe care trebuie să ţi-l laşi la intrare ȋntr-un dulăpior cu cifru.

Jeita este foarte aproape de Harissa, un fel de Corcovado cu statuia lui Isus Mântuitorul din Rio de Janeiro, doar că la scară mai mică şi cu stauia Fecioarei Maria (Our Lady of Lebanon) care ȋşi ȋntinde braţele către Beirut, din vârful altarului ridicat de călugării maroniţi. Mersul cu telegondola până ȋn vârf merită cu prisosinţă, măcar pentru imaginile spectaculoase asupra golfului Jounieh.

Despre Beirut aş putea poveşti zile ȋn şir, dar nu cred că aş putea surprinde nici măcar un sfert din ceea ce am găsit acolo. Oamenii mi s-au părut senzaţionali, cu o căldură pe care rar am găsit-o ȋn alte ţări. Mai mult decât căldură, că ăsta este un termen deja tocit, am găsit la ei bucuria de a avea oaspeţi, de a vorbi cu tine şi de a ȋţi arăta. Probabil că din cauza instabilităţii zonei, turiştii i-au ocolit şi ȋn momentul ȋn care văd pe cineva venit pur şi simplu ȋn vizită, se bucură incredibil de tare.

Mi-a plăcut datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de oameni şi din cauza faptului că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins oricând într-o capcană.

M-am aşezat la scris pornită să povestesc despre “Call Me by Your Name”.

A trecut ceva timp de când l-am văzut, e drept, dar de multă vreme nu am mai văzut un film care să ȋmi ȋntoarcă sistemul pe dos ȋn asemea hal. Cu toate imperfecţiunile lui, sau poate şi din acest motiv, filmul ăsta e o minune.

Nu o să mă apuc să sar cu citate din el, pentru că deja sunt pline toate gardurile. Vreau doar să spun că e o lecţie de la cap la coadă: lecţie de montaj, lumină, coloană sonoră, poezie, parenting şi mai ales, este o lecţie de iubire cum de mult nu am mai văzut.

Fără să aibă ceva ostentativ, fără să forţeze, uşor ca o adiere de poezie, este o lecţie de iubire şi fineţe. Mi-a plăcut fiecare secundă din el şi am revăzut bucăţi ȋntregi noaptea când nu puteam dormi.

Poate nu este uşor digerabil pentru toată lumea, dar cred că dacă ȋţi ţii mintea deschisă, soft ca şi filmul, poţi ȋnvăţa ceva, oricine ai fi.
În timp ce mă gândeam ce şi cum să scriu despre “Call Me by Your Name” şi nimic nu părea să ducă ȋn direcţia bună, sau să povestească despre ce este vorba, măcar cât de cât aproape de realitate, mi-am amintit despre lecţiile mele de iubire, alea pe care le primesc ȋn fiecare zi. Fără să fie montate pe vreun soundtrack, fără să fie nominalizate la vreun premiu, sunt. Atât. Sunt.

Nu cred ȋn zen-ul şi ȋn bunătatea duse la extreme, nu cred ȋn extreme ȋn general. Cred ȋn bitchoşenia karmei şi ȋn iubirea prietenilor, ȋn lucruri care se aşează pe căi numai de ele ştiute şi ȋnţelese, ȋn lecţii şi lipsa ȋntâmplării, ȋn lucruri pământene şi rostite cu plinătate. Cred cu naivitate că dacă ȋmi promiţi că nu o să mă laşi să mă duc la fund o să te ţii de cuvânt, iar eu voi intra ȋn apă, deşi mi-e frică de mor, tocmai pentru că mi-ai promis. Şi te cred. Dacă mă „scapi” printre degete, vei fi scăpat şi tu la rândul tău, aşa cum şi eu voi fi „scăpată” la rândul meu, ȋntr-un fel sau altul pentru tot rahatul mâncat de voie sau fără de voie.

Se apropie ziua mea şi nu am stare, am doar stări and I hate that, pentru că nu-mi place să fiu volatilă şi vreau să ştiu că mă bazez pe zâmbetul meu şi peste cinci minute. Iar sunt ȋn perioada aia din an când nu ştiu să spun câţi ani am şi toate ȋn jurul meu par a fi un carusel. Dincolo de culori şi lumini mă ia ameţeala. Mi-e frică, parcă, mai mult ca niciodată şi cred, mai tare ca oricând, ȋn mărunţişuri, ȋn oameni, ȋn poveşti, ȋn bine.

Să dea naiba dacă pricep ce văd la mine, unii de douăzeci de ani, alţii de mai mult timp de atât, cică asta nici n-ar fi treaba mea, dar ȋi găsesc mereu acolo. Îmi trec toate până la urmă: iubiri, nervi, fericiri, zâmbete sau lacrimi, aprind lumina, sting lumina şi mereu e acolo o mână ȋntinsă. Orice aş face găsesc un vârf de bocanc (sau de stiletto), gata să mă pocnească ȋn fund pentru un crestinesc restart, un şerveţel pentru desele momente când bocesc, aparent fără motiv, un ţipăt, o tăcere bine plasată pe poziţie viitoare, ca la fotbal, mâna aia ȋntinsă care mă ȋndeamnă să intru ȋn apă şi care ştiu că nu o să plece nicăieri.

Am ȋnceput de la una şi am dat ȋn alta, da’ nu contează. Cred ȋn prieteni şi tot o poezie despre iubire e şi viaţa asta de zi cu zi. Uneori are metrica mai strâmbă şi rima albă, tre’ să te chinui să o vezi, dar e acolo.

Se rotunjeşte ȋn curând unul dintre cei mai grei ani pe care i-am trăit până acum. Culmea, de data asta, ȋn afară de un genunchi bulit rău nu am fost bolnavă, dar a fost greu de tristeţe, de dezorientare, de frică, de pustiu, de lacrimi şi râs forţat, de neȋnţelegere, de oameni care au ales să se evapore, de puncte cardinale care nu erau acolo, de lucruri spuse fără să fie crezute, de oameni pe care a trebuit să ȋi las să plece. Habar nu am cum am ieşit la liman, sau dacă am ieşit. Ştiu doar că m-am lăsat şi ȋncă mă mai las ţinută la suprafaţa apei de iubirea câtorva oameni. Ăia care se enervează şi ţipă, dar nu pleacă, ăia care ȋmi fac morală, dar mă ţin mereu de mână.

Se apropie ziua mea, aia fără zi, şi se rotunjeşte un an ȋn care am trăit parcă mai multe decât ȋn toţi anii de până acum, ȋn care mi-a fost deopotrivă catifea şi şmirghel şi primul an ȋn care mi-am recunoscut deschis că urăsc. A fost al naibii de greu să fac asta, dar pe urmă mi-a fost o uşurare absolut abisală. Băi frate, eu chiar ȋi urăsc pe oamenii ăia, ȋi dispreţuiesc şi mi-e silă. Nu-mi pare rău că mi-au fost, pentru că am ȋnvăţat ceva şi de acolo, cu toată durerea şi strâmbătatea pe care mi le-au adus. Am renunţat la politically correctness-ul pe care ȋl afişam fără să-l cred şi odată cu renunţarea la ipocrizia asta, am mai deschis o uşă către mine.

Mi-am pus Diana Krall şi scriu, aproape fără să realizez, o dare de seamă. Mă gândeam, inevitabil, la câteva dintre replicile din filmul de care spuneam; poate cea mai cunoscută, cea care a ajuns cel mai uşor la toată lumea sună aşa: „In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!” 

Pfff, de-ar fi avut cine să-mi tragă două după ceafă acum douăzeci de ani şi să-mi fi spus asta.

Acum, vorba aia, you can’t unscramble scrambled eggs, dar mă gândeam cu oareşcare amărăciune la toate momentele când am smuls (mai ales oameni), crezând că aşa curăţ rana ca să o vindec mai repede, mai uşor. Aiurea, ce prostie colosală.

Termin darea de seamă de unde am ȋnceput-o, de la „Call Me by Your Name”, de la poezia asta a dracu’ de subtilă şi grea care e viaţa. Şi dacă ar fi să rezum anul ăsta din viaţa mea – totuşi e o dare de seamă – cred că cel mai mult am ȋnvăţat să las să mă doară.

În seara asta am avut poftă de scris. Amin for that.

Mi-am dat drumu la muzică şi m-am aşezat pe canapea ȋntr-una dintre cele mai nefireşti poziţii pe care le poate avea cineva ȋn timp ce scrie la un laptop, dar nu asta e ideea. Mi-am ȋnvins lenea (legendară) şi ȋn ultima clipă am ȋmpins departe cartea pe care o citesc acum, că na, era mai simplu să citesc câteva zeci de pagini, decât să scriu trei pagini.

Am scris şi am tot scris până când ȋntr-un punct, am fost brusc atentă la ce ascultam. Mi-am dat seama că de câteva ore bune, se auzeau bărbaţii, adică bărbaţii ăia cu vocile de ȋmi plac mie. Mainly ȋi ascult doar pentru vocile pe care le au: aspre, inconfundabile, voalate, senzuale, lichefiatoare (chiar, aşa se zice?) de oase, buburuzatoare de foliculi piloşi şi ȋnecătoare de gânduri.

Mi i-am adunat de ceva timp ȋntr-un playlist şi ȋi ascult bezmetică pe repeat, ori de câte ori vreau să ȋmi sanitizez gândurile. „Adunătura” mea ȋi are pe alde Sting, Chris Rea, Leonard Cohen, Johnny Cash, Bruce Springsteen, Seal, Barry White, Robert Plant.

Mai sunt şi alţii, dar nu mi-am propus acum să fac o paradă de valori, nici să scriu toate vocile masculine care ȋmi plac. Băieţii ăştia ȋmi curăţă mintea şi sufletul de reziduuri şi asta doar pentru că vocile lor ȋmi trezesc ȋn creier tot ce este senzual, lumesc şi carnal.

Mi-au plăcut, majoritatea, de prima dată când i-am auzit, pentru că nu le-am mai putut uita vocile şi nici cum ȋi cheamă. Banal, huh? Toţi avem criteriile noastre, alea care funcţionează doar pentru noi şi care pentru restul lumii nu-s valabile.

Îi ziceam zilele trecute unui tip că ȋmi place la el faptul că are ceva soft, dar cum să fac eu să-i explic exact? Soft la modul vocea lui Robert Plant, pe care poate nu ai descrie-o chiar folosind cuvântul soft, i-am zis ceva de genul “soft ca un şmirghel”.

Cam aşa ȋi văd şi pe băieţii ăştia şi pentru asta mă folosesc de ei. Pentru momentele când am nevoie să aud ceva soft ca un şmirghel, să curăţ, dar să rămână catifelat ȋn urmă. Am un playlist cu ei şi am lăsat alţi grei pentru momentele când am nevoie să mă umplu, nu să mă golesc.

Am şi pentru momentele alea o listă, dar o să v-o povestesc altă dată.

În alte timpuri scriam ascultând muzică clasică, cu precădere Matthaus Passion. Acum, parcă nu mai merge. Am lăsat muzica asta pentru momentele când mă distrez gătind şi la scris m-am ȋntors la băieţii cu voci soft ca un şmirghel.

Mi-a zis: “Iancu, să dea naiba, dacă nu scrii şi ceva vesel, te blochez!” Opaaa, aşa ceva nu se poate ȋntâmpla, aşa că să fac ceva. Zic. Se pare că sunt mai amuzantă ȋn carne şi oase (plus bile de platină), decât ȋn scris, da’ nu-i nimic, mă descurc eu cumva cu ameninţările astea răutăcioase.

Am constatat astăzi, spre exemplu, că ȋmi place cuvântul „pricină”. Nu sunt foarte sigură care e motivul, dar bănuiesc ceva amintiri din copilărie legate de Dan Spătaru şi versul ăla al lui cu “ţărăncuţă, ţărăncuţă, cu bujori ȋn obrăjori, de ce-mi cauţi tu pricină”. Vorba cuiva, „scoţi fata din Medgidia, dar nu scoţi niciodată Medgidia din fată”.

Nu că aş vrea să se ȋntâmple asta, da’ aşa e zicerea. Oricum ar fi, Dan Spătaru mi se pare un personaj inedit, talentat şi complet nedreptăţit. Aşa, ca fapt divers, indiferent de anotimp, de fiecare dată când merg acasă şi trec de Cernavodă, pe lângă faptul că mi-o ia pulsul razna ȋn ciuda faptului că fac drumul ălă de douăzeci de ani, ȋl aud invariabil ȋn urechi şi mai ales ȋn suflet pe Dan Spătaru cu „Hai la noi la Medgidia, toamna când se coace via…” Nostalgii de dobrogeancă, dar o să scriu mai mult despre asta altă dată.

În ciuda definiţiei pe care DEX-ul i-o dă şi care mie mi se pare extrem de nedreaptă, este un cuvânt foarte vesel şi pus pe şotii. Adică ȋl văd aşa, ȋn nuanţe corai (să nu mă certe cititorii, că ştiu sigur că cititoarele nu au nicio problemă cu nuanţa asta) şi cu miros de caisă coaptă.

Apropos de culori, eu doar mă dau mare acum cu cuvinte gen „corai”. Pentru mine există clar doar culori primare, culori secundare, nonculori şi apoi tot restul. Manolo poate confirma treaba asta şi dacă o trezeşte cineva din somn la trei dimineaţa. Chiar ieri ȋntrebam ce culoare e aia de pe maşina care aşteaptă la semafor. Eu i-aş fi spus fără dubii chiloţiu antijeg. Cică era maro. Amin for that şi să fie primit.

Tot azi, mi-a venit un prieten ȋn ajutor. A citit acum câteva zile că făceam ciorbă pe acorduri de John Coltrane şi mi-a pus pe WeTransfer un album ȋntreg, să am ce asculta ȋn caz de nevoie, bucătăreli complicate şi cădere de net; simultane toate. Apreciez grija, old friend. Pentru asta sunt buni prietenii, să aibă grijă de bunăstarea noastră culturală, mentală, de inspiraţie şi stimularea creativităţii. Unii dintre ei; că alţii, după cum am văzut, sunt mai preocupaţi de starea de optimism. Bun şi aşa.

Acum câteva zile am terminat de citit Dimineaţa Pierdută şi trebuie să mărturisesc că nu a fost deloc o pierdere de vreme. Mi-a plăcut foarte tare, ȋn primul rând, limbajul colorat şi savuros (că tot scriam mai sus de bucătăreli). Dacă vă pică ȋn mână, părerea mea este să nu o ocoliţi. Peisajul şi epoca sunt zugrăvite cu migală şi fără exagerare; te simţi pe terasa aia cu clematite fără să te pierzi ȋn hăţişul descrierilor, iar Coana Vica e desenată fix cum trebuie, numa’ bine să ȋnchizi ochii şi să ȋi vezi fularul legat peste bască şi s-o auzi zicând „două suflete cu şasesute cincizeci de lei pensie, plus chiria şi televizoru’ ”. A, şi să nu uit de „lighioana bătrână”, adică soţu’ lu’ Coana Vica.

En fin, mă ȋntreba de curând o bună prietenă, ce scriitoare femei am citit de-a lungul timpului şi chiar m-am bucurat că am putut să o pun pe listă şi pe Gabriela Adameşteanu.

Am fotografiat de la fereastră doi nori care semănau foarte bine cu o familie de delfini. Mi-au plăcut mult de tot şi m-au făcut să zâmbesc văzându-i cum „ȋnoată” prin faţa geamului. Am rămas aşa, o clipă, pe gânduri, amintindu-mi ţărmuri şi mai ales ȋntinderi nesfârşite de apă.

În speranţa că de data asta am reuşit să mă salvez de la blocare, vă las mai jos delfinii mei.

Aveţi voie să zâmbiţi şi e voie să vedeţi şi altceva ȋn afară de o familie de delfini, dar vă rog şi eu ceva: spuneţi-mi ce culoare are cerul? Nu am reuşit să-mi dau seama cum se numeşte.

Până târziu, spre adolescenţă, mi-a fost ruşine de cuvântul axilă. La un moment dat am aflat că axilă nu e tot aia cu inghinal, cum credeam eu şi de care ȋmi era, de fapt, ruşine; apoi mi-a fost ruşine de ruşinea mea ţintită aiurea.

Mi-era ruşine de musafiri. Când auzeam poarta deschizându-se, fugeam şi mă ascundeam sub pat de ruşine. Uneori nu mă puteau scoate de acolo până când nu pleca din casă ultima persoană. Alteori, reuşeau să mă apuce de picioare şi mă trăgeau afară. În cazurile astea, stăteam cu ochii ȋnchişi, de ruşine, până pleca ultimul om.

Îmi era ruşine de necunoscuţi, de străini ȋn general şi de oamenii de pe stradă.

Îmi era ruşine de oamenii pe care ȋi vedeam sărutându-se ȋn filme. Nu ȋmi era ruşine să mă uit la ei. Îmi era ruşine de ceva complet nou şi nedefinit. I-am zis ruşine; era mai simplu.

Îmi era ruşine să ȋi ȋntreb pe părinţii mei lucruri… lucruri despre care ştiam că trebuie să ştiu şi nu ştiam cum să aflu. Am găsit la un moment dat un manual de anatomie şi convinsă fiind că săvârşesc o crimă imensă, ascunzându-mă pe unde apucam, am ȋncercat să aflu plină de teroare, ceea ce ȋmi era ruşine să-mi ȋntreb părinţii.

În prima copilărie, viaţa mi-a fost sufocată de sentimentul de ruşine. Nu ştiam ce ȋnseamnă, dar la fiecare pas mi se spunea că e ruşine dacă fac nu ştiu cum, dacă spun nu ştiu ce, dacă mă port ȋntr-un anume fel şi nu ȋn altul, fără să se obosească nimeni să ȋmi explice ce ȋnseamnă exact, să ȋmi descompună cineva ȋn cuvinte, ce căcat ȋnseamnă ruşinea asta. Li se părea suficient atât. Nu a fost deloc.

Acum câteva luni, ȋntr-o discuţie cu o persoană pe care nu o prea cunoşteam, am folosit ȋn treacăt cuvântul ruşine. M-a ȋntrebat „Ce ȋnseamnă ruşine?” Mă uitam la el interzisă, căutând vreun semn că ȋşi bate joc de mine. Omul era foarte serios şi m-a ȋntrebat din nou “Ce ȋnseamnă, ruşine?”. A văzut că sunt nedumerită şi ȋncurcată şi mi-a spus: “Foloseşti cuvântul, dar nu ştii ce ȋnseamnă. Nu ȋncerca să ȋţi aminteşti definiţia din dicţionar. Tradu-mi sentimentul, descompune-l. Ce ai ȋn minte când spui ruşine?”

Nu am ştiut. Am lăsat ochii ȋn pământ, fiindu-mi, evident, ruşine de mine şi i-am spus că nu ştiu cum să fac asta, dar uite, spre exemplu, acum ȋmi este ruşine că nu ştiu cum să fac să explic.

Mi-a pus mâna pe umăr şi a ȋncercat din nou „Scoate-ţi cuvântul din minte şi povesteşte-mi ce simţi, chiar dacă ȋmi este clar că nu ştii cum „.

Mi-a ieşit până la urmă. Greu, sincopat folosind cuvinte multe şi ȋncâlcite, am reuşit să-i explic omului ce simţeam, fără să folosesc nici măcar o singură dată cuvântul ruşine. A fost ȋngrozitor de greu.

Mi-a bântuit copilăria ruşinea asta, care cuprindea ȋn cochilia ei goală o mulţime de sentimente şi mai ales nepriceperi ale oamenilor mari. Au găsit o cutie goală, ca un coşciug, ȋn care au pus tot ceea ce ȋi speria pe ei şi nu ȋnţelegeau, toate lucrurile pentru care nu aveau cuvinte, toate porţile ȋnchise dureros peste propriile lor degete, tot ceea ce era dincolo de gardul curţii sau al minţii lor; au luat totul şi l-au ȋnchis ȋn cuvântul ruşine. L-au folosit uneori pe post de băţ, alteori pe post de bau-bau, după cum o cerea situaţia.

Mă frustrează enorm că eu i-am lăsat să facă asta, că nu le-am dat ȋn cap cu ȋntrebări, cu insistenţă şi obrăznicie, că nu le-am băgat degetele ȋn ochi, că nu m-am agăţat de hainele lor şi nu am ţipat.

Am ȋnvăţat singură, ȋn cele din urmă, dar deja pierdusem startul. Deja aveam, eu ȋnsămi, o grămadă de cuvinte de genul ăsta, cutii goale ȋn care ȋnchideam de-a valma sentimente pe care nu le ȋnţelegeam, pe care nu ştiam să le descompun şi să le explic. Unul dintre aceste cuvinte este frică, altul este, oricât de ciudat ar părea, iubire; mai sunt cuvinte precum vrere, putinţă sau dorinţă.

Cuvântul ăsta, iubire, a fost pentru mine o cutie goală ȋn care am ȋnchis la grămadă afecţiune, pasiune, iubire, prietenie, simpatie şi o mulţime de alte nuanţe intermediare. Am făcut cutii grele; câteva, e drept, dar grele.

Vezi tu, cutiile depozit sunt naşpa. Fiecare lucru trebuie pus ȋn cutiuţa lui să o poţi muta uşor de colo colo, să deschizi capacul şi să poţi vedea ce e ȋnăuntru fără să răscoleşti până la fund, fără să se strice lucrurile din ea pentru că nu sunt depozitate corespunzător, fără să fii nevoit să răscoleşti printre lucruri fără formă, ca să ajungi, spre exemplu, la o iubire strivită din care nu mai poţi salva nimic, pentru că a stat sub o amiciţie prea grea sau a stâlcit-o de perete o pasiune pusă strâmb. See my point there?

Definiţiile sunt importante, dar la fel de importantă este şi descompunerea definiţiilor. Ar trebui să ne placă mai mult cutiuţele din care să facem puzzle-uri, să scăpăm de cuvinte cuprinzătoare, care nu cuprind, de fapt nimic, tocmai pentru [că cu]prind prea multe, să răspundem la ȋntrebări şi mai ales să ne răspundem la ȋntrebări.

Îmi amintesc o mulţime de „de ce-uri” care nu au primit răspuns, fapt care a durut la fel de tare ca răspunsurile formate din cuvinte/expresii coşciug: „pentru că nu pot altfel” e unul dintre ele, „pentru că aşa zic eu” e altul.

Nu de alta, dar să dea naiba, nu are sens să irosim ani ȋntregi din viaţă fiindu-ne ruşine de cuvântul greşit, de sentimentul greşit, de orice…

Într-un moment fără gânduri, doar cu amintiri, ȋntr-un moment alb, blank absolut, cum s-ar spune, ȋncepe să ningă. Experimentez hipnoza şi gândul gol.

Încerc să văd ce rămâne după. După ce deschid din nou ochii şi ȋmi simt vârfurile degetelor arse de ger, după ce am ȋncercat, ȋntr-o clipă de nebunie, să număr fulgii de zăpadă pe care ȋi văd de la geam.

Gând pufos de motan portocaliu, sirop auriu de baclava, răsuflare fierbinte pe pielea curbă dintre gât şi omoplat, poezie de Rimbaud şi acord de Carmina Burana, miros de pâine coaptă ȋn cuptorul de pământ de afară, degetele tale  ȋn părul meu. Râsete.

Mi se ȋnvârt ȋn minte râsetele bărbaţilor mei şi ȋntre toate ȋncerc să ȋl găsesc pe al tău. Nu mai ştiu cum râdeai, nu ȋţi mai aud vocea. Zâmbesc ȋn seara care se lasă peste oraşul din ce ȋn ce mai alb şi mă gândesc că poate zăpada ȋţi ȋnăbuşă vocea, că la primăvară o să ȋţi aud râsul din nou.

Scriam acum ceva timp: “Am fugit de tine cât am putut de tare; doar de mine nu am putut să fug. Doar de imaginile pe care le vedeam peste tot în jurul meu nu am reuşit să mă ascund. Ştiam că nu s-au întâmplat niciodată, dar nu avea nicio importanţă. Te vedeam în oglinda din lift cu o mână pe umărul meu şi cu cealăltă ţinându-mi coarne, ca un copil atunci când face poze; vorbeam cu tine când ieşeam de la duş şi mă uscam pe păr; îţi povesteam ziua mea de muncă în timp ce eram în tramvai seara, cu cartea închisă pe genunchi, prea obosită ca să mai pot citi şi te lăsam uneori să-mi pictezi unghiile de la picioare.

Nu am avut nicio vină pentru toate astea. Dacă ai fi întrebat măcar o singură dată ceva despre mine, dacă ai fi vrut să ştii, măcar o singură dată, jur că nu te-aş mai fi înlănţuit cu atât de multe gânduri, pe care sunt convinsă că nici nu voiai să le ştii.”

Ziceam atunci că e un fragment dintr-o poveste inventată de iubire. Poate că am inventat-o pentru tine, habar n-am.

Pentru mine a fost cât se poate de reală, doar că nu am trăit-o cu tine. Nu poţi trăi poveşti de iubire cu bărbaţi cărora nu le mai auzi vocea. Sau, e o viziune despre o poveste viitoare de iubire, cine ştie.

Mă uit cum ninge, ȋmi ţin strânsă ȋn palme cana cu cafea şi zâmbesc molatec, cum mi-ai zis tu odată. Zâmbesc la gândul ăsta nou, că nu mă ştiam vizionară, dar e mai bine, parcă, să ai viziuni despre poveşti viitoare, decât să inventezi poveşti despre bărbaţi care şi-au pierdut râsetele printre fulgii de zăpadă.

Sirop auriu de baclavale ȋn curte la Mazis Alai, poezii de Rimbaud, ţie o să-ţi placă mai tare Baudelaire şi o să ne certăm pe tema asta, mustăţi de motan portocaliu, şi căţel maidanez scărpinat după urechi, păpădii şi ciocolată, vin roşu, aspru şi sec, dragoni din fum de ţigară şi râsul tău care prinde iarăşi contur printre fulgi.

Mama tocmai mi-a dat un sms de undeva de la munte. Îmi spune că era ȋn clasa a şasea când a văzut ultima dată zăpadă pe brazi şi acum parcă nici nu mai poate vorbi de uimire şi bucurie. Telefonul ei mă irită uşor, pentru că ȋmi spulberă din urechi râsul tău, cel cu greu regăsit şi ȋncerc să-l recompun din resturi de voci pe care le păstrez, din câteva amintiri, prea puţine, din frânturi de gesturi blurate de timp.

Portocaliul strălucitor al unei haine, zgomot surd de motor, un fulger orizontal peste oraş, miros ȋncins de asfalt sub ploaie, şi vocea ta, răguşită ȋntr-o dimineaţă după o beţie.

„Iancu, iar ai scris blegos, ca o mămăligă! Ziceai că o să schimbi tonul şi te faci şi tu om!”, parcă aud din nou ce o să-mi zică.

M-a inspirat fulgul cu numărul douăsutecincizecidemiipatrusutetreizecişidoi pe care l-am numărat. Avea o formă atât de mişto şi mi-a amintit de toate astea. De la el am plecat…

„Numai scuze aud de la tine! Grow up!”

Ştiu…doar că uneori nu prea vreau. Îmi place acolo…mustăţi de motan portocaliu, sirop auriu de baclava şi răsuflare fierbinte pe pielea curbă dintre gât şi omoplat, vocea pe care ţi-am pierdut-o ȋnăbuşită sub fulgii de zăpadă, miros de cărţi răsfoite alene, piciorul meu aruncat atât de firesc peste şoldurile tale, degetele mele care ȋţi zgârâie leneşe pielea din spatele urechii, miros de ciocolată şi vin.

Nu mai ştiu exact când “mi l-au adus”. Cred că era una dintre zilele alea de rahat, când eram singură şi nu puteam să mă duc nici să mă piş sau să-mi iau un pahar cu apă, pentru că s-ar fi ȋntâmplat un cataclism planetar. Eram atât de obosită şi de sictirită, cum eram mai tot timpu’, de altfel, ȋncât nici nu m-am mai enervat că mi-au trimis să „mă ajute”, un om angajat de o zi, care nu ştia nimic, absolut nimic.

Zilele alea cât a stat cu mine au trecut ȋn ceaţă şi uitare. După ceva timp, când l-am ȋntrebat mi-a zis că m-am purtat frumos atunci, ceea ce mă face să suspectez că minte.

Eu nu mă port frumos, ȋn general, iar atunci, chiar era o perioadă când, din spirit de frondă, mai ales, nu făceam asta. Sau poate eram anesteziată de oboseală. Cine să mai ştie? Cui să-i mai pese? S-a prescris naibii, de zece ani.

Ne-am reȋntâlnit ani şi dureri mai târziu şi cumva, dintr-o ceaţă a uitării, parcă, mi-am amintit faţa lui de zilele alea, atunci la ȋnceput. Părea că nu se schimbase nimic. Mereu m-a şocat mutra lui, aia pe care nimeni, nu se poate supăra vreodată. Are un fel de a zâmbi, un fel de a spune lucrurile, de pur şi simplu nu te poţi supăra. L-am văzut mânuind oameni, clienţi de toate felurile, vârstele, gradele de fiţoşenie şi jur că i-a ȋnmuiat pe toţi, fără excepţie. Nu ştiu cum naiba face. Are o inocenţă, o onestitate, care pur şi simplu topeşte. Cred că despre asta e vorba până la urmă.

Îmi amintesc zile lungi şi urâte cu spume, pe care le-am dus până la final doar pentru că râdeam amândoi de nu ne mai simţeam obrajii. Râdeam de oricine şi orice şi mai ales de noi.

În anii ăştia care au trecut, am devenit fără să mă prind prea bine cum, prieteni. Uneori trec luni ȋn şir fără să-l văd, dar dimineţile care ȋncep cu “Bună dimineaţa, Suflete! Ce mai faci?”, şterg toate absenţele.

Mă gândesc mult la el şi mereu m-am ȋntrebat cum de mi-a intrat aşa pe sub piele, de ce ţin la el mai mult decât la alţi oameni, care e formula chimică?

Am descifrat-o ȋntr-un final. E admiraţie ȋn stare pură, fără să fie condiţionată de ceva, fără să fi fost cerută vreodată, pe lângă afecţiunea care mă leagă de el ca un curent electric.

Nu am cunoscut ȋn viaţa mea un alt om cu o astfel de putere de a se reinventa, cu un astfel de curaj şi ȋncăpăţânare, ȋn ciuda a tot şi a toate şi a avut, măiculiţă Doamne, a avut obstacole şi greutăţi de dat şi la alţii. Uneori, am zis despre el că este chintesenţa şi rezumatul tuturor prejudecăţilor pe care le-ar putea avea cineva pe lumea asta, dar, să dea naiba, nu i-a stat nimic ȋn drum. A pus capul ȋn pământ, să nu mai audă şi să nu mai vadă ce e ȋn jur sau şi-a ridicat fruntea cu mândrie şi nu a ştiut decât un drum: ȋn faţă.

Nu a fost drum pe acolo? Şi l-a făcut. Nu a ştiut să facă ceva? A ȋnvăţat. A fost jos? A găsit el ceva, cumva şi s-a ridicat. Nu i-a mers afacerea? A vândut tot, a ȋnchis tot şi peste câteva luni a luat-o de la capăt, fix cu acelaşi lucru, pentru că asta ȋi place, asta vrea să facă şi i-a ieşit. I-a ieşit, la modul cel mai admirabil.

Îi spun toate căcaturile care ȋmi trec prin cap sau care mi se ȋntâmplă, mai multe decât le spun unor oameni care ȋmi sunt mai apropiaţi, pentru că ştiu sigur că mă ia fix aşa cum sunt, fără să mă judece. Cred că de la ȋnceput, asta a fost o convenţie nerostită ȋntre noi: mă iubeşti aşa cum sunt sau te duci. Don’t judge, you’re not better, not worse than me. Nu mă păcălesc aiurea, dragoste necondiţionată nu există şi probabil condiţia a fost: dai/primeşti.

L-am „testat” de-a lungul timpului, i-am zis câte una alta, cu ţârâita, cu linguriţa să văd dacă se schimbă ceva sau, de fapt, să mă asigur că nu o să se schimbe nimic. Şi el a făcut la fel cu mine, până ȋntr-un punct, după care s-au rupt băierele poveştilor, we stood naked. Asta sunt. Asta primeşti dacă vrei să fii prieten cu mine. Şi a mai vrut. Şi am mai vrut.

E unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc. Am mai zis asta, dar nu contează.

Are un car de defecte, dar nu l-am văzut până acum punându-şi măşti să pară ce nu e; poate face asta cu alţii, habar nu am. Faţă de mine nu a ȋncercat. L-am văzut, ȋn schimb, căutând mereu: pe el ȋnsuşi, drumuri, căi, variante.

Într-o seară, ȋntr-un club ticsit de lume care ne ȋmpingea din toate părţile, s-a auzit o şoaptă: Băi, tu chiar ţii la mine?

Băi, suflete nu te pup ȋn fund, că nu am de ce, nu-mi iese nimic la faza asta, da’ să dea naiba, te iubesc cu spume.