Scrii atât de frumos, încât mă îndrăgostesc de tine de fiecare dată când citesc ce scrii. Dar e o dragoste d’aia imposibilă, sfâşietoare, greu de trăit.
Şi, de fiecare dată după ce citesc ceva, îmi spun că gata, ăla a fost ultimu’, nu mai pot continua, dar apare altul şi tot aşa. E nociv. Eşti nocivă.
Mă uitam spre tine peste cana mea cu cafea, peste paharul tău cu bere (nu cred că apucasem să-ţi spun că nu pot să sufăr berea şi mirosul pe care îl lasă pe tine), mă uitam peste creştetul capului tău, peste orizontul ciuntit de streşinele obosite ale caselor mirosind a mucegai, din cartierul ăla trist şi cât se poate de istoric, peste tăcerea dintre noi şi peste zăpuşeala amiezii.
Te ascultam cu gândurile departe, te ascultam şi mă gândeam ce joc ciudat al sorţii mi te-a scos în cale, ştii, ca-n cântecele alea stupide de dragoste care se aud acum la radio. Dintre toţi oamenii din lumea asta, m-am pricopsit cu tine, să nu ştiu, pur şi simplu, ce să fac cu tine, să nu vreau nici să te arunc, nici să mi te apropii, să vreau de la tine totul, ştiind că nu ai să-mi dai nimic, că nici măcar nu vrei să inventezi pentru mine ceva ce ai putea să-mi dai.
Nu mi-ai fi părut genul care stă să perie bloguri de fete şi nici genul care să mintă cu atâta neruşinare, ţi-am zis. Nu ţi-e şi ţie un pic jenă? „Păi tu ce faci? Nu arunci cu vorbe? La tine e artă şi la mine nu?” Este şi la tine o artă, evident, numai că diferenţa e că la mine e, cum să-ţi explic, amorul artei, la tine e un fel de arta amorului. Cam aşa stau lucrurile.
Ai râs scurt dezvelindu-ţi dinţii „nu mă iei tu pe mine cu arta amorului”. Păi nu! Eu încerc să te iau cu amorul artei, da’ văd că nu prea îmi iese.
Nu am auzit ce ai spus mai departe. Ar fi fost irelevant; nu mă interesa să te aud, nu mă interesa să mă auzi. Îmi este de ajuns că mă citeşti; poate, până la urmă, o să înţelegi de acolo câte ceva. Mă interesează senzaţia de arsură din palmă; dorul de a merge măcar o dată ţinându-te de mână pe stradă, dorul de a te vedea măcar o dată cum te uiţi la mine zâmbind. Îmi este dor de tine cu tot trupul. Te ştiam; pur şi simplu te ştiam dintotdeauna, iar acum simţind că te găsisem, nu mai ştiam ce să fac cu tine. Nu pot să fug, nu pot să plec, pur şi simplu nu pot să nu te fi întâlnit niciodată, pentru că te-am căutat, ăsta e adevărul şi am senzaţia că deja ştii.
Nu am avut niciodată curaj să-ţi zic, dar prima dată când te-am întâlnit, aş fi vrut, de fapt, să fug. Mi-am strâns o clipă geaca la piept şi am vrut să fac stânga împrejur şi să fug. Acum îmi vine să zâmbesc la gândul ăsta, dar chiar am vrut să fug. Nu mai ştiu de ce, de timiditate, de frică, de iubirea aia pe care o simţeam venind. Habar nu am. Nu mai contează acum, când dacă nu mai pot să fug te ocolesc timid, poate te enervez şi mă uiţi, poate te şterg, îţi dau cumva erase şi îmi rămâi doar în poveşti.
Te ascult acum povestindu-mi despre arta amorului. Ironia sorţii, nu?
Ce ştii tu despre arta amorului? Povesteşte-mi despre arta sexului, că la asta te pricepi. Despre amor şi arta lui habar nu ai. Ai schimbat subiectul şi mirosul ofilit de bere din răsuflarea ta a ajuns vag până la mine. Ai avut o sclipire de ciudă în ochi „Mergem?” ai întrebat. Unde vrei să mergem? „Nu ştiu. Oriunde… ne plimbăm, apoi mergem la mine”. Arta amorului nu a fost niciodată punctul tău forte, după cum îţi spuneam adineauri în gând, dar de fiecare dată te-am lăsat să crezi ce vrei. Nu aveam răbdare pentru plimbări şi conversaţii sterpe, de penibilul aşteptării şi al jocului steril de-a cucerirea. Hai la tine direct, nu am chef de plimbări. Am chef de tine!!! ţi-aş fi urlat în ureche, dar tu nu eşti. Pur şi simplu nu exişti când eşti pe stradă, te dizolvi. Te materializezi doar între pereţii sterili ai apartamentului tău. Hai la tine, am şoptit cu ochii aţintiţi la pânza de paianjen din dreapta urechii tale. Ţi-am atins în treacăt piciorul cu genunchiul. Nu din greşeală, ci ca să mă conving că eşti acolo, real, că exişti mai departe de închipuirea mea şi că undeva în Bucureştiul ăsta prăfuit şi apatic te vei materializa lângă mine. „Skin on skin?”
Skin on skin…
Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire VII
