Uncategorized - Simple Cuvinte

SUNT O REGINA

Sunt o Regină. Împăratul meu este Mircea cel Bun, iar Împărăteasa mea este Ioana; nu D’Arc, dar la fel de războinică. Regatul meu este în Dumbrava Roşie şi Minunată, unde toate poveştile devin realitate, unde strugurii au boabe uriaşe, aricii sunt blânzi şi prietenoşi, motanii sunt portocalii şi ştiu să facă vrăji, iar toamna este desprinsă din poveştile cu zâne bune. În Regatul meu locuiesc personaje de poveste: Oaka, Ti, Elmi şi Ţintă. Acolo, copilăria încă mai există, magică, printre amintiri.
În Regatul meu cărţile prind viaţă, dimineaţa miroase a cafea prăjită şi măcinată după reţeta lui Florescu şi seara miroase a frezii un pic îngheţate.
Îmi place să stau la poveşti, în miros de tartă cu mere şi scorţişoară, îmi place să parfumez toamna cu miros de vin roşu, sec, îmi place să visez gândindu-mă la Toscana şi cerul ei nefiresc de albastru.
Nu îmi plac urechelniţele, gerul şi trandafirii.
După ce am plecat de acasă, am cunoscut şi alte Regine, cu care am construit palate de cleştar, am plănuit Regate noi de vise şi speranţe. Reginele mele minunate mi-au şters lacrimile când a fost cazul, au râs cu mine, au plâns lângă mine, m-au reînvăţat să merg atunci când a fost cazul. Mi-au povestit cum în Regat speranţa nu dispare niciodată, cum o Regină nu se dă niciodată bătută.
Sunt o Regină. Am o armată de războinici care mă apără. Mă protejează îngerii mei de acolo de sus, Tata, Măiţa şi Monisa. Mă protejează prietenii mei, îngerii mei păzitori de aici din Regat. Am observat că lucrează în ture, astfel încât eu să fiu apărată 24 ore pe zi.
Sunt departe de a fi perfectă, dar asta este valabil pentru lumea de dincolo de graniţele Regatului. Nu am treabă, nu mă interesează. E mai simplu aşa. Nu mă mai doare acum nimic, pentru că m-au durut destule de-a lungul timpului. Mă feresc să pornesc războaie cu lumea de dincolo de graniţe. Sunt educată şi crescută în spirit hippie. Încă mai ascult muzica celor mai bătrâni şi încă mai cred că se poate cu mai multă iubire. Vă spuneam acum ceva timp că sunt naivă. Este încă valabil.
Regii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului şi-au pus amprenta puternic asupra lumii mele. Regi puternici cu tradiţie, sau trubaduri moderni, toţi m-au învăţat să cred într-o lume mai frumoasă.
Sunt o Regină şi îmi serbez ziua o dată la câţiva ani, ca să se ducă vestea peste mări şi ţări.
Acum doi ani, de ziua mea purtam un tricou pe care scria „I’m so fucking precious”. Anul ăsta am mai crescut. Am un tricou c♥♥lta care declară lumii că „I’m a spiosexual”. Şi este atât de adevărat …

DESPRE UNA, DESPRE ALTA

Pe una am cunoscut-o în faţa orarului, în holul de la parter, în prima zi de facultate.
Îi era prea lene să-şi scrie singură cursurile; bine, nici nu avea la ea pix sau hârtie, aşa că mi-a cerut mie orarul. Instinctiv, mutra ei nu mi-a plăcut. Avea părul blond platinat şi mă gândeam, minte de copil prost, că probabil, nu pot avea prea multe în comun cu ea. Eu aproape nu ştiam la ce foloseşte un creion dermatograf, ea părea genul care nu iese din casă fără să se aranjeze. În primele zile am aflat că suntem în aceeaşi grupă şi că mergem în aceeaşi direcţie, cu acelaşi autobuz 300, eu la cămin, ea acasă. Vreo două săptămâni am făcut fel şi fel de stratageme să nu merg cu ea. Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Încet încet, am început să învăţăm împreună pentru examene, să ieşim împreună, să facem tot mai puţine lucruri una fără cealaltă, să împartim aceeaşi casă… Îmi amintesc şi acum de cum arăta fiecare dintre noi acum 11 ani, luminile copilăreşti din ochii noştri, felul în care m-a învatat ce înseamă încrederea, dezinvoltura, lejeritatea. Ceea ce nu îmi mai amintesc exact este când a aparut Bu, pentru că ea l-a inventat pe Bu.

Pe cealaltă am cunoscut-o când a deschis uşa camerei de la cămin. Intram în anul doi, şi eu şi ea. Ne-am uitat circumspecte (spre urât) una la cealaltă, am stabilit regulile şi speram într-o convieţuire civilizată. Asta în primele două săptămâni, pentru că după aia am hotărât că e mai simplu să punem un singur lacăt pe două dulapuri: eu aveam rafturi, ea spaţiu pentru umeraşe. Am împărţit frăţeşte dulapurile şi asta a fost. După alte câteva săptămâni „s-a combinat” cu prietenul meu din copilărie şi coleg de liceu. În curând, după mai mult de zece ani, voi participa la nunta lor. Împreună am făcut prima mâncare: o varză nefiartă, pe pietroiul cu rezistenţă din camera de cămin. Cred că până s-a făcut mâncarea s-a ars rezistenţa de două ori.
Ţin minte că la un moment dat am şi tuns-o. Şi acum mă întreb cât curaj i-a trebuit să se lase pe mâna mea.
S-au cunoscut şi ele două. Acum mult timp, când încă mai eram copii, când încă mai râdeam prosteşte, când încă mai credeam, în multe lucruri care acum au devenit religii moarte cu zei strălucitori căzuţi în dizgraţie.

De atunci, ne-am văzut una pe cealaltă crescând, am învăţat să avem încredere, am învăţat că ne putem baza, am învăţat lecţii importante şi de la viaţă, şi de la noi însene…care cu lacrimi în ochi, care cu zâmbetul pe buze. Ne-am văzut transformându-ne şi devenind femei, ne-am ciondănit, ne-am şi certat dar nu am uitat nicicând că oamenii importanţi pe care îi avem alături trebuie preţuiţi şi păstraţi aproape. Sunt tare mândră de ele două. Toate ştim că nu oricine se trezeşte în miezul nopţii pentru tine, că nu oricine te ascultă, că nu oricine îşi rupe de la gură şi mai ales, că nu oricine crede în tine în ciuda a tot şi a toate.

DESPRE BUNICA

Astăzi se împlinesc 12 ani de când a murit bunica. Ningea câineşte, viscolit, ger, iarnă grea în noaptea aia. Eram acasă pentru că “picasem” la facultate şi mă pregăteam pentru o nouă admitere. În noaptea când a murit bunica am simţit că a luat sfârşit copilăria mea. Abia atunci… Atunci am înţeles ce înseamnă să închei o etapă, ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, să nu mai fi copil, să înfrunţi realităţi.
A fost cea mai afurisită, rea, bârfitoare şi nesuferită persoană care poate exista. Asta spun ceilalţi. Eu nu mi-o amintesc aşa. Cred că sunt singura care o regretă şi care păstrează amintiri frumoase despre ea. Pe mine m-a iubit. Nu ştiu cum şi de ce; pe tata l-a urât din tot sufletul, dar până la mine i s-au topit toate răutăţile.
Toată copilăria mea este legată de ea. Am dormit la ea în cameră, cu ea în pat, până când am împlinit 11 ani, acolo îmi făceam temele, acolo mă jucam.
La un moment dat, bunica a început să croşeteze macramé. Avea mult timp liber la dispoziţie şi aşa a găsit un mod de a îşi rotunji veniturile şi de a face ceva în timp ce bârfea fără încetare cu toată lumea, pe toată lumea. Este adevărat, că rar am auzit de la ea o vorbă bună despre cineva. O văd mereu aşezată la capu’ patului, cu lămpiţa de carte aprinsă lângă ea… A croşetat kilometri întregi de şnur pe care apoi îl vindea tătăroaicelor de pe stradă; ele îl făceau garnituri de mileuri ce luau drumul Istanbulului. Vorba unui copil de pe strada: „babo, toata ziua îmbledigareşti la aţă”.
Era mereu linişte la ea în cameră. Ea croşeta, aproape fără încetare, eu îmi făceam de lucru pe lângă ea, stând pe „tamburelu’ ” (nu cred să îi fi zis vreodată altfel) vopsit alb, de lângă sobă. Îl mai am şi acum…
Seara, ascultam la radio „Nopţi Albastre” a lui Paul Grigoriu, şi încă o emisiune care cred că se numea „Mărul din Voineşti”.
Uneori îmi citea poveşti, dar destul de rar, pentru că nu prea avea răbdare. La un moment dat reuşise să mă convingă că o să îmi citească din „1001 de nopţi chiar în 1001 de seri şi mă apucasem să le număr, să văd dacă este chiar aşa.
Mai mereu mâncam mere înainte de culcare. Tot timpu’ după sobă punea biscuiţi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cutiile de biscuiţi Pescăruş, albastre cu desene portocalii. Acum nu se mai găsesc. Îi punea după sobă şi se uscau, deveneau crocanţi, erau dulci şi mergeau de minune cu merele. La ea mirosea în permanenţă a mere. Câteodată, când avea chef, cocea biscuiţii pe godinul din bucătăria de afară, apoi îi pisa şi îmi făcea din ei pesmet dulce.
Dacă o rugam să îmi facă ceva bun, fără excepţie îmi făcea clătite (de la ea am învăţat să le fac). Le făcea într-o tingire ţiganeasca din tablă, înnegrită de vreme. Mi le dădea cu dulceaţă de vişine. Pe vremea aia aveam în curte pe Dumbrava Roşie doi vişini foarte mari.
Nu i-am zis niciodată „bunică”. Pentru mine, ea era „măiţa”, sau „mamaia Mia”…deh, tandreţe copilărească.
În ultimii ei ani din viaţă, făcuse o fixaţie, să mă vadă plecată din Medgidia. Cred că încerca să potolească prin mine toate frustrările pe care le adunase stând o viaţă într-un oraş pe care îl ura din sufletul. Nu mi-a spus niciodată de ce. Îmi spunea mereu „ să pleci din „Micidia” asta, să pleci că tare e urât. Învaţă bine şi pleacă”. Când am ratat admiterea la facultate cred ca a suferit mai mult decât mine. Nu a mai trăit să mă vadă plecată, dar cred că între timp a aflat…de la tata.

MULT/MAI MULT/PUTIN/PREA PUTIN

Nu voi incerca acum sa reinventez roata. Cred că s-a scris despre acest subiect suficient de mult de-a lungul timpului, însă am ceva nedumeriri.
Mi-a rămas în minte că am auzit la un moment dat spunândsu-e: un om adevărat nu accepta niciodată o situatie aflată sub nivelul său.
Nu te onorează cu nimic faptul că accepţi ceva doar pentru că este mai mult decât nimic. Se aplică această teorie în mai toate zonele vieţii unui individ, dar mă întreb: judecata trebuie să fie egală în toate cazurile? Aplicăm masurătoarea cu aceeasi oca?
Accept un serviciu care nu-mi place, care nu mi se potriveşte, alături de oameni pe care îi desconsider profund. Se numeşte instinct de supravieţuire, delăsare, laşitate sau adaptare? Ce primează în mintea mea: confortul financiar sau cel psihologic? Îmi sunt dator să îmi asigur un minim de confort, chiar dacă nu este ceea ce vreau? Ceva, înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar îmi scuză lipsa de curaj şi iniţiativă?
Căutăm bărbatul perfect, frumos, deştept, cu bani şi bun la pat. Până îl găsim ne alegem cu cioara din par şi o tonă de frustrări. În plus mai ajungem şi la concluzii înteligente gen: toţi sunt o apă şi-un pământ, nişte porci nesimţiţi şi egoişti care nu-s buni decât să facă sufleţelele noastre plăpânde să sufere.
Le întreb pe suratele mele: „ FATĂ , un om nu ar trebui să îţi provoace mai multă bucurie decât suferinţă?” Ce încerci să obţii complăcându-te într-o astfel de situaţie?
Te sperie atât de tare ideea de a fi singură încât chiar eşti dispusă să accepţi o situaţie în care nu te regăseşti?
În aceeaşi măsură îî întreb şi pe domnii care se plâng că au fost tocaţi în fel şi chip de diverse fătuci cu aere de fotomodele. Cine-o fi de vină? Cui i-a plăcut să se afişeze? Pentru cine satisfacţia de moment a fost mai importantă? Între vanitatea temporară şi bucuria pe termen lung, de ce ai ales ceea ce ai ales?
Idiferent de situaţia în care te-ai afla, orice decizie doare. Ne învăţăm fantastic de repede cu doza zilnică de confort, ne e călduţ şi bine acolo unde suntem, şi sperăm…în nu se ştie ce. Normal că te doare sufletul…da’ ştii tu: boala lungă, moarte sigură. Cineva trebuie să pună punctul pe I. Faptul că ai făcut tu asta dovedeşte şi că eşti mai matur, şi că ai respect faţă de propria-ţi persoană….îndiferent cât de tare doare…sau, poate tocmai d-aia.
Este adevărat că ceva înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar arta constă în a umple nimicul cu ceva, şi nu vorbesc aici despre suferinţă aia blegoasă, virală, care se lipeşte de tine precum praful de parbrizul masinii parcate în buricul târgului.

Când am început să scriu acest text, ultimele zile nu se întamplaseră înca. Între timp am realizat ca puţin, uneori înseamna deloc, altori înseamna totul; a minţi un pic este acelaşi lucru cu a minţi de tot, a distruge un pic nu înseamnă nici a nu distruge deloc, nici a distruge aşa cum trebuie, înseamnă numai lucruri făcute pe jumătate. Ce înseamna de fapt mult? Prea mult? Puţin? Prea puţin? Ce înseamna de fapt, măsura adevarată a fiecarui lucru?

POVESTE CU FETIŢĂ ŞI CAINE

Cum a apărut Ursei la noi în familie, nu mai ştiu să spun exact. Într-o zi de iarnă cred că a venit tata cu el în buzunarul de la pufoaică. Îl găsise în curtea I.M.U.M.-ului, zgribulit şi amărât. Milos cum era tata, nu l-a lăsat inima să-l abandoneze acolo, l-a luat la noi.

Era un căţel nici mare nici mic, nici maro nici cafea cu lapte, cu urechile nici blege nici ascuţite.

A crescut şi distracţia lui preferata era să vină la grădiniţă când mă ducea bunica la prânz sau când mă lua seara. Asta în timpul lui “liber”, pentru că în rest, batea cartierul cu Capelca lu’ Babai Feuzi.

A tot venit cu noi, pâna când, într-o zi, tata, a observat că se descurcă singur şi de atunci el a fost responsabil să mă ducă şi să mă aducă de la grădiniţă. Am primit indicaţii precise să nu plec spre casă până nu vine Ursei, să nu trec strada dacă nu mă lasă Ursei, să îmi “ascult bodyguardul” personal, orice ar fi.

Era un fel de vedetă a grădiniţei, toţi ciutanii se uitau invidioşi, in timp ce bunicile le ştergeau mucii de la nas, cum eu plec doar cu caţelul acasă.

Singura grija a părinţilor mei era sa îi descuie poarta la ora stabilită şi Ursei venea glonţ spre grădiniţa. Eu il aşteptam pe scări până apărea, şi plecam amândoi. Nu de puţine ori m-a apucat cu dinţii de pantaloni şi nu mă lăsa să trec strada dacă el nu considera că este timp suficient.

Intr-o zi, am stat şi l-am aşteptat o grămadă de timp. Ursei al meu nu mai apărea. Au plecat toţi copiii de la grădiniţă, m-am aşezat pe trepte şi nu am îndrăznit să plec spre casă. Părinţii mei, uitaseră să descuie poarta, nu au văzut nici căţelul sărind disperat pe poartă, decât când era deja târziu. I-au deschis într-un final poarta şi Ursei a plecat spre grădiniţă.

Nu ştiu cât am stat acolo…poate o oră, sau mai mult. La un moment dat, l-am vazut pe tata, venea cu pas grăbit dintre blocuri. A stat acasă şi când a văzut că trece o grămadă de timp şi nu mai vin, s-a gândit la ceea ce e mai rau.

M-a luat de mână cu ochii în lacrimi şi am plecat amândoi spre casă, pe drum ocolit. Mi-a spus că vrea să-mi arate în parcul spitalului un arici. I se păruse că semănă cu fostul nostru arici, cel care fugise de curând de acasă.

Evident că nu am găsit acolo nicio lighioana. Mai târziu am aflat că tata nu vroia să-l văd pe Ursei zdrobit de o maşină în mijlocul drumului.

DESPRE SINCERITATE

Mereu am spus că oamenii nu se schimbă niciodată. Fiecare om este într-un anume fel şi toate variaţiile lui comportamentale sunt explicate exclusiv prin prefăcătorie.
Nu mă poate convinge nimeni că un om se schimbă de la o zi la alta. Sigur, în urma unor experienţe importante poate căpăta alta viziune asupra lucrurilor, dar atât.
Nu înţeleg mirarea oamenilor atunci când spun: „s-a schimbat; înainte nu era aşa”. Sunt sigură că la fel era şi înainte, numai că, fie tu nu erai suficient de atent să vezi asta, sau nu vroiai să vezi; fie respectiva persoană era mânată de anumite interese şi pentru a îşi atinge scopul se comporta diferit faţă de cum îi era firea. Nimeni nu se poate preface la infinit, şi daca te păcăleşte cineva o perioada, sigur nu va reuşi la infinit. Trebuie doar să ai răbdăre.
La un moment dat, am descoperit o categorie nouă de persoane: cei care nu ştiau că se poate şi altcumva. Au văzut ceva, au trăit ceva şi se comporta în consecinţă, fără să ştie că dincolo de limita habitatului lor lucrurile pot fi şi altfel. Nu întâmplător am spus habitat, pentru că au comportament de animal sălbătic, hăituit, înfometat. Sunt mereu neîncrezători, mereu pregătiţi să sară la atac, mereu vad duşmani, mereu li se pare că sunt vânaţi. În opinia mea, totul va fi altfel, când pentru aceşti oameni suma experienţelor pozitive şi a amintirilor frumoase o va depăşi pe cea a experienţelor negative. Nu cred că judec simplist. Am avut exemple concrete.
Se spune că cea mai mare victorie a unei femei este „să îndrăgostească” un misogin. Cum s-ar putea întâmpla asta dacă nu dându-i individului peste bot cu toată teoria lui despre femei? Poate omu’ n-are nicio vină, poate toată viaţa a întâlnit (hmm, asta este vina lui, e drept; daca doar asta a căutat), un anume „sortiment” de femei. Teoria se extinde şi asupra suratelor pentru care toţi bărbaţii se scaldă fără nicio diferenţă într-o unică troacă.
Trebuie să ne ferim de păcatul generălizării. Cred că e bine să acordăm circumstanţe fiecărui individ nou care ne apare în areal. Dacă nu dispunem de răbdarea necesară pentru a îl cunoaşte, măcar să îi dăm pace fără a îi mai otrăvi existenţa, sau fără a îl face să creadă în continuare cu şi mai multă tărie in teoriile lui imbecile.
Din păcate, avem tendinţa, încă nu îmi explic cum şi de unde am moştenit-o, de a utiliza straturi nesfîrşite de măşti. La ce or fi bune, nu inţeleg. Le dăm jos de voie, de nevoie şi la un moment dat realizăm că ceilalţi de fapt, nu ne plac. Culmea e că ne şi mira toata treaba asta. Cum să te placă, dacă tot timpu’ a crezut că eşti, de fapt altcineva? La ce folos tot mis-en-scene-ul ăsta? O grămadă de timp şi de resurse irosite, şi mai şi zdruncini viaţa celuilalt. Mă iertaţi dar nu înţeleg.
E adevărat că din toată povestea asta cu sinceritatea nu trebuie să dispara diplomaţia. Trăim, din păcate, conform unor legi sociale pe care trebuie să le acceptăm. Nu putem, chiar tot timpul, să spunem tot ceea ce gândim, sau tot ceea ce credem de fapt, despre orice. Convenienţele sociale sunt bune în măsura în care ne împiedică să ne ucidem între noi şi păstrează o oarecare ordine.
De aici până la a transforma prefecatoria în artă este o distanţă considerabilă iar noi suntem campioni la a sări de la una la alta fără probleme. Este vorba despre conceptul de versatilitate care i se aplică omului modern, dar care este mai mereu foarte prost inţeles.

DESPRE LUCRURILE SIMPLE

A scrie despre lucruri simple este o misiune care s-a dovedit a fi destul de grea. Am fost intrebata de ce in lumea lucrurilor simple sunt atat de multe intrebari si nedumeriri, daca nu este mai bine ca lucrurile simple sa ramana simple. Am raspuns, ca intrebarile se nasc din descompunerea lucrurilor simple; ele sunt cele care formeaza fundamentul zilnic al existentei noastre. Avem tendinta de a complica inutil lucrurile simple, uneori, doar pentru a ne da noua insine senzatia ca suntem mai interesanti, ca existentele noastre nu sunt anoste.

Multa vreme am crezut ceea ce am auzit candva la o femeie, remarcabila din punctul meu de vedere: „lucrurile simple sunt pentru oameni simpli”. Asta a fost cu multa vreme in urma, cand multe stateau altfel, cand gandurile mele erau altfel.

Intre timp, poate si datorita tuturor celor ce mi s-au intamplat am descoperit (mi-ar placea sa spun ”redescoperit”, dar ar fi complet fals), importanta si frumusetea lucrurilor simple.

Nu cred ca m-am reintors la copilarie, dar incerc sa recastig o parte din ceea ce am pierdut in timp. Am gasit un mod eronat de a ma adapta la mediul urbano-imbecil in care am ales sa traiesc. Mi-am imaginat ca adaptandu-ma reusesc sa ma integrez. Nu am facut decat sa adancesc procesul de alienare, pana in momentul in care, niste intamplari m-au facut sa ma reintorc la lucrurile simple. Toate lucrurile simple in care am crezut candva ma asteptau cuminti, fara resentimente sau reprosuri.

Ma gandeam de mult sa scriu despre toate credintele mele si despre tot ceea ce vad anapoda in jur. Am amanat si din lasitate, si de teama de a nu-mi transforma cunoscutii in dusmani. Pusi intre oglinzi, oamenii reactioneaza neasteptat. Pana la urma, s-a intamplat, exact cum spunea si dragul de Saramago: „momentele nu vin niciodata tarziu sau devreme, vin cand le bate ceasul, al lor, nu al nostru”. Nu am devenit fatalista, dar cred ca toate se intampla cu o logica, si ne duc exact catre usile pe care trebuie sa le deschidem mai departe, indiferent cat de tare ne opunem.

M-am intrebat daca scriind, nu incerc sa ma refugiez, sau nu incerc sa ma apar construindu-mi un cocon. Incerc doar sa spun lucruri pe care vad ca oamenii nu mai vor sa le recunosca. Incercam sa ne convingem unii pe altii ca gresim, incercam sa ne construim lumi false, cu idoli falsi, cu sclipiri efemere de globuri disco.

Nu ma cred mai desteapta decat media oamenilor, de fapt, nici macar nu ma cred desteapta. Mi-e doar sila. Mi-e sila de fetele care citesc in reviste cum sa iubeasca si cum sa faca sex. Mi-e sila de oamenii care citesc in autobuz, dar nu sunt in stare sa foloseasca in fraza prepozitiile. Mi-e sila de barbatii care se cred stapanii absoluti ai universului. Mi-e sila de oamenii lipsiti de demnitate. Mi-e sila de hartiile de pe strada, de oamenii care schingiuiesc animale, de golanii care ma fac sa-mi fie teama sa mai merg pe stadioane, de smecherii care ma fac sa nu mai vreau sa ies in cafenele…

Am scris pe rand despre toate lucrurile acestea. La fel, v-am spus ca imi place sa rad si sa mananc ciocolata, ca-mi plac Saramago si Dinamo. Am avut pisici cu nume ciudate si un caine pe care il chema „Coaie” – tot tata l-a botezat. Mananc merele cu tot cu cotor si m-am indragostit iremediabil de Florenta. Ma voi reintoarce acolo cu siguranta, pentru ca este unul dintre putinele locuri de pe Pamant unde ma simt aproape de cer, si unde pot crede ca perfectiunea exista. Voi trai mereu cu regretul ca nu am reusit sa ajung acolo cu tata, dar macar i-am povestit cat inca mai era in viata. De cate ori am revenit in Florenta m-am gandit la el si i-am povestit inainte de culcare tot ce am descoperit. Toti prietenii mei sunt de-o viata. Cred in barbatul minunat de imperfect care mi-a schimbat existenta. Mi-e dor de strugurii de acasa si de felul in care miroase toamna in oraselul meu natal.

Lumea lui Bu este despre lucruri simple, multe intrebari, multe motive de sila, dar si mult mai multe motive de a zambi.

LUMEA LUI BU

Nu „ Ma Numesc Rosu”, desi as putea spune fara sa gresesc ca ma numesc „Rosu-Alb”, nu degeaba sunt „ caine” de o viata.

Ma numesc Bu si pana acum stiti despre mine doar ca imi place sa scriu. Cum s-a nascut Bu, eu nu stiu sa va explic foarte exact, insa intr-o zi o sa va fac cunostinta cu persoana care ar putea face asta. Sper sa nu va raspunda si voua „pentru ca ai fata de Bu”, eu una nu ma dumiresc foarte tare ce inseamna asta.

Nu debordez de inteligenta, sunt o gramada de lucruri pe care nu le inteleg si nu gasesc pe nimeni care sa mi le poata explica.

Nu pot suferi oamenii care nu au habar despre religie, nu inteleg nimic din ceea ce li se intampla, dar ii vezi pe toti in autobuze sau pe strada incercand sa-si „ia zboru’” cand trec pe langa o biserica; nici macar semnul crucii nu stiu sa il faca asa cum trebuie. Nu batjocoresc credinta nimanui, nici modul de a si-o manifesta, doar ca sunt lucruri pe care nu le inteleg. Mi le poate explica cineva? Imi spune cineva de ce, daca ne calcam in picioare in fata unor moaste si ne bulucim dementi in biserici suntem mai credinciosi?

Stie cineva sa-mi spuna de ce profesorii ne pun sa ne dam jos piercing-urile, si ne alunga din scoli daca nu ne conformam? E o idee buna sau rea? Oare e bine sa nu ii aceptam pe oameni asa cum sunt si sa ii facem sa nu mai dea pe la scoala? Si asa suntem semianalfabeti.

Stie cineva sa imi spuna de ce e greu de dus o hartie in buzunar fara a fi aruncata pe jos? Daca exista cumva o lege a atractiei intre hartie si trotuar, mai presus de orice, rog cunoscatorii sa-mi scrie formula.

Stie cineva sa-mi spuna de ce il iubesc atat de tare pe Saramago? De ce lumina lui limpede si rece imi incalzeste inima, de ce oglinda pe care ne-o pune in fata arata altceva decat stim noi, lucruri pe care altfel, nu vrem sa le vedem.

Imi poate explica cineva de ce noi ca si semn de bunastare avem gusa si grosimea tesutului adipos? Cum de s-a nascut, din cata prostie, expresia „grasa si frumoasa”?

Imi poate spune careva, cum dintre toti oamenii, pareri exprimate zgomotos nu au decat cei care au coeficientul de inteligenta de marimea numarului de la pantofi?

Stie cineva de ce au disparut discretia si bunul simt? De ce oamenii sunt curiosi, de ce ii intereseaza fara discernamant amanunte din viata mea fara sa spuna nimic despre a lor? De ce vorbesc de colo colo cand ar trebui sa-si vada de treaba?

Multora dintre voi mi-a fost jena sa va spun o gramada de lucruri, dar nu mai am timp sa procedez asa. E pacat de timpul meu. Al vostru nu ma intereseaza. Nu mai am timp sa mangai orgolii si sa pansez rani, sa va las sa va automutilati sufleteste in timp ce eu va plang de mila. Nu e treaba mea sa fac asta. Sunt atat de multi idiotii care ne toarna otrava in ureche, incat ma cuprinde o frustrare fara margini cand vad ca vorbele bune si sincere pe care le spun sunt luate in ras.

Toate cuvintele, toate lucrurile si toate faptele sunt simple. Ma intreba cineva de ce spun ca totul este simplu. I-am raspuns ca asa este, doar ca iti trebuie o gramada de timp si efort pentru a ajunge la concluzia asta.

Bine ati venit in lumea lui Bu.

SHOWROOM

Viata mea este un showroom. Vreau sa „arat” si atat.

Sunt gol, lipsit de substanta, dar trebuie sa epatez, ambalajul e tot ceea ce am si-l apar cu strasnicie. Sunt manat de ambitii de prost gust, nascute doar din frustrare si ciuda. Idealul meu cel mai nobil este de a il copia pe cel de langa mine; oricum nu as putea mai mult, pentru ca nu sunt suficient de inteligent.

Nu mi-am curatat bine pamantul de sub unghii, nu stiu sa vorbesc bine limba romana, nu stiu sa ma port si sa ma imbrac, dar incerc sa par „de soi”. Imi cumpar haine scumpe care arata ridicol pe mine, sau imi cumpar hainele pe care si le cumpara prietenii mei (pare varianta cea mai sigura), desi nu mi se potrivesc, doar pentru a nu fi mai prejos. Nu am simtul ridicolului si nu stiu unde sa ma opresc.

Mint si ma prefac. Am senzatia ca cei din jurul meu nu se prind, nu imi dau seama ca nu imi spun anumite lucruri doar de rusinea mea.

Nu ma pot bucura pentru nimeni, nu ma bucur pentru nimic din ceea ce li se intampla prietenilor mei, pentru ca ei sunt cu un pas in fata mea. Pe de alta parte nici nu ma pot intrista cand li se intampla ceva rau. Nu imi dau seama exact de ce…jumatate din mine se bucura ca li se intampla ceva rau, iar cealalata jumatate din mine nu este convinsa ca le merge chiar rau. Parca e greu de crezut ca altii pot fi mai nefericiti decat mine. Daca lor le merge rau, eu nu ma mai pot da in spectacol aiurea.

Am uitat de mult lectia modestiei, a bunului simt, a statului in banca proprie si a ascultatului. Vreau sa uit repede de unde am plecat, ma dezradacinez fara regrete.

Strang bani pe ascuns, in timp ce ma plang ca mor de foame, numai ca sa pot izbucni ca un fluture din vierme si sa le arat tuturor ca nu sunt ultimu’ om, ca sunt de luat in seama, ca am reusit…

Nu voi intelege niciodata pretul pe care il am de platit pentru asta. La un moment dat ma voi intreba de ce sunt singur, de ce nu va mai fi nimeni alaturi de mine sa se bucure. Ma voi gandi daca sa ma intorc sa ii adun pe cei ramasi in urma. Nu are sens. Merg inainte. Trebuie sa ajung departe sa vada toti de ce am fost in stare.

Mereu am avut impresia ca toti mi-au ras peste umar in timp ce ma depaseau. Trebuie sa ma razbun. Cu orice pret.

Acum nu ma bucur de nimic. Ma abtin. Este gresit sa vada cineva ca imi poate merge si bine. Imi pazesc cu avaritie acumularile, nu las pe nimeni sa respire…nici macar perechea mea nu poate clipi un pas mai departe de mine. Daca…..pff daca va vedea ce sec sunt? Daca va vedea pe altcineva? Daca ma lasa singur? Lanturile sunt sigure o perioada, dar nu sunt eterne, iar eu stiu asta.

Viata mea este un showroom. Sterg geamuri, curat vitrine, lustruiesc non stop, dau cu mopu’. Sunt prea ocupat cu asta ca sa mai pot face orice altceva. Spun mereu ca am treaba, asa ca trebuie sa imi fac de lucru.

Poate ar trebui sa ma gandesc ca in vremuri de criza showroom-urile nu mai sunt atat de vizitate…oamenii merg in piete, unde cei din jur sunt mai sinceri, mai deschisi, unde sinceritatea este pretuita, unde dramele gratuite….chiar…nu fac doi bani.

DE LA TINE NU VREAU NIMIC

De la tine nu vreau „nimic”.

Vreau doar sa intelegi ca nu suntem la fel, ca este in regula sa nu ne placa aceleasi lucruri, ca putem face lucruri diferite sau in momente diferite.

Nu este gresit sa avem ritmuri diferite, dar trebuie sa fim mereu acolo cand cineva important are nevoie de noi.

Nu incerca sa ma schimbi, accepta-ma asa cum sunt, daca voi deveni „tu” nu vei mai avea nimic de invatat de la mine.

Nu rade de mine atunci cand nu stiu, invata-ma, ajuta-ma sa devin un om mai bun.

Nu imi ucide visele, nici macar atunci cand sunt stupide, dar te rog, opreste-ma cand sunt pe punctul de a face greseli esentiale. Lasa-ma sa zbor, dar te rog sa fii acolo daca mi se frang aripile.

Nu ma minti si nu ma insela; nu iti bate joc de inocenta si naivitatea mea. Cred ca ai nevoie de copilariile mele pentru ca tu sa nu uiti ca in jurul tau poate exista si o lume mai buna.

Daca vezi o lumina, arata-mi-o si mie, nu ma lasa sa ratacesc fara punct de reper. Poate intr-o zi voi sti si eu sa te duc catre capatul intunericului.

Invata-ma sa cred in culorile unei panze albe. Nu ma lasa sa cred ca exista doar gri. Am nevoie de tine sa dam deoparte valurile de ceata.

Invata-ma sa cred in bucuria din rasul unui copil, nu ma lasa sa cred ca toti oamenii sunt incruntati, nu ma lasa sa cred ca exista doar incrancenare la fiecare colt. Hai sa radem uneori…stupid, fara motiv, doar ca si exercitiu.

Povesteste-mi de locurile minunate pe care le-ai vazut. Daca voi ajunge acolo fara tine, imi voi aminti exact cuvintele tale, dintr-o seara anume la un pahar cu vin si-ti voi vedea chipul la fiecare colt de strada. Daca vom merge impreuna, va fi de doua ori mai bine. Ne vom bucura impreuna.

Pune-mi mana pe inima ta si invata-ma sa simt iubirea. Invat-o pe a mea sa bata la fel. De la tine am invatat ca iubirea exista, in cele mai neconventionale feluri. Exista miracole. Nu uita sa crezi in ele. Pe mine asa m-ai invatat.

Hai sa ne asezam pe o banca, sa mancam un baton de ciocolata si sa reinvatam sa tacem. Daca nimeni nu mai stie sa faca asta, daca nimeni nu mai stie sa asculte, intr-o lume in care fiecare incearca sa tipe mai tare decat cel de langa el, hai sa stam in tacere jumatate de ora.

De la tine nu vreau nimic. Nu ravnesc la nimic din ceea ce ai tu si nu te invidiez. Ma mandresc cu tine si imi doresc sa te vad in fiecare zi mai sus.

Vreau sa sfidam impreuna imbecilitatea oamenilor care inca se mai minuneaza de ceea ce suntem.

De la tine nu vreau decat sa invatam sa mergem umar la umar. Daca mi-o iei inainte nu este nicio problema; voi sti, datorita tie, ca drumul pana la urmatorul colt este ferit de pericole.

De la tine nu vreau „nimic”. Suntem prieteni si desi prietenia este un concept demodat, ma incapatanez sa cred ca o putem reinvia.

Am scris toate aceste cuvinte simple pentru toti cei care sunt prietenii mei, si in egala masura, pentru toti cei care nu imi pot fi prieteni, pentru ca habar nu au ce inseamna, de unde incepe si unde NU se termina o prietenie.