Uncategorized - Simple Cuvinte

SCRISOARE

De când plecasem, acum doi ani, era prima dată când mă sunai. Am privit cu nedumerire numărul şi am răspuns. Cu vocea veselă, ca întotdeauna, mă anunţai că vii şi că ar fi păcat să nu ne vedem, mai ales că eu nu mai fusesem în ţară de atâta timp.

Te-am aşteptat cu teamă la aeroport, în ziua stabilită. Eram puţin speriat de revederea asta neaşteptată. Ai apărut din mulţime cu zâmbetul pe buze. Erai la fel ca întotdeauna; poate un pic mai palidă, cu urme uşoare de cearcăne sub ochii nedormiţi; de emoţii, ai spus tu, din cauza zborului, din cauza revederii cu mine. Zâmbetul tău rămăsese în continuare acelaşi.

Am mers împreună spre hotelul tău, apoi ai vrut să te duc să vezi oraşul, străzile lui întortocheate şi pline de mistere, locul în care stăteam eu, luminile noi, clădirile văzute doar în ilustratele colorate.

Hotelul în care ai stat tu era învăluit într-o lumină caldă, aurie. Acea lumină este tot ce-mi răsare în minte atunci când mă gândesc la tot ceea ce a fost. Ea adună în sufletul ei molcom şi linişteşte tot zbuciumul meu de atunci.

Exuberanţa ta părea nesfârşită, molipsitoare. Oamenii începeau să zâmbească când se apropiau de tine, li se luminau feţele cenuşii.

Am obosit cu mult înaintea ta şi cu greu te-am înduplecat să ne oprim într-o cafenea. Te-ai aşezat la masă şi cu gesturi pe care ţi le uitasem, ai aprins o ţigară. Am povestit despre prieteni şi zile trecute; între noi se lăsa încet, aerul unei seri uitate, aerul unei amintiri fără nume.

Nu ştiu cum a trecut ziua aceea, mereu pe alte străzi, cu alţi oameni în jur, mereu cu imaginea ta în minte, cu tine alături. Îmi amintesc şi acum, fiecare nuanţă, fiecare figură care trecea pe lângă noi, privindu-ne zâmbitoare, râsul tău şi mai ales, peste toate, lumina aceea aurie, mai apoi zgomotele înfundate, somnambule din noapte.

Brusc, ai spus că ai obosit, şi am pornit spre hotel. De multă vreme, nici unul dintre noi nu mai spusese nici un cuvânt. Mergeam tăcuţi, alături, prin forfota oraşului şi cu fiecare pas pe care îl făceai, te agăţai mai apăsat de braţul meu.

În camera ta, nici unul dintre noi nu s-a gândit să aprindă lumina. Te-ai aşezat sfârşită pe fotoliu, iar eu m-am dus pe terasă.

Am simţit că te apropii şi m-am întors; ochii tăi străluceau în întuneric şi ai venit tăcută în bratele mele. O clipă, cât o veşnicie, te-am strâns la piept, apoi buzele noastre s-au regăsit. Nu mi-am dat seama cât a durat beţia aceea. Îmi amintesc doar degetele mele prin părul tău şi degetele tale reci pe pielea mea. Îmi amintesc pielea ta parfumată sub palmele mele şi degetele tale reci pe pielea mea fierbinte. Îmi amintesc dispariţia lentă a hainelor tale şi senzaţia de arsură de pe pielea mea fierbinte. Nu te-am întrebat nimic; am preferat tăcerea ta, am preferat să-ţi sărut ochii închişi.

Simt şi acum încleştarea degetelor tale reci, spasmele mute ale trupului tău, văd încă ochii tăi privindu-mă în întuneric, aud încă şoaptele tale neînţelese, silabele rătăcite care cu greu îmi compuneau numele. Îţi simt încă greutatea trupului asudat peste al meu, gustul buzelor tale pe pielea mea.

Dimineaţa, perna mai păstra căldura corpului tău, cearşafurile mai miroseau încă a tine….doar tu dispărusei.

Stau acum în acea cafenea, la aceeaşi masă şi îţi scriu. Nu ştiu cum să îţi spun altfel, că mi-e dor de tine. Stiu că tie îţi place să scrii, dar eu sunt atât de neîndemânatic; degetele mele ar fi preferat să te mângâie, în loc să îţi scrie.

De ce ai plecat fără niciun cuvânt, fără niciun semn? De ce ai plecat fără a mai avea curajul de a mă privi încă o data în ochi? De ce ai plecat şi ai lăsat în urma ta atât de multe întrebări? Unde să te găsesc acum, în oraşul, dintr-o dată pustiu? Unde să regăsesc căldura zâmbetului tău? Disperarea cărui strigăt te-ar face să te întorci din drum?

ÎNTRE VINERI ŞI MARŢI

Mi-am luat câteva zile de concediu. Am senzaţia că a trecut o veşnicie de când nu am mai avut o zi liberă. Acum, vremea şi suprapunerea câtorva evenimente extrem de importante m-au făcut să iau „marea” decizie.

Etapa asta de vacanţă, câteva zile, a început vineri, cu o aniversare şi o cununie civilă, şi se încheie astăzi, cu o altă aniversare; între ele a fost şi o nuntă propriu zisă. Lucrurile de care vă povestesc îmi sunt atât de intim apropiate, încât încărcătura acestor zile, aproape că m-a copleşit. Aproape simt nevoia să mai capăt încă o săptămână de concediu în scopul refacerii emoţionale, dar cum pe sfintele tărâmuri corporatiste relaxarea se ia cu linguriţa, să nu ţi se suie la cap, voi vedea în continuare ce e de făcut, pentru că, abia la toamnă mai am programata o tură de concediu.

Între vineri şi marţi s-au întâmplat, după cum vă spuneam, multe lucruri care au avut o încărcătură emoţională enormă pentru mine: două zile de naştere, ale unor persoane extrem de apropiate, o cununie civilă şi o nuntă.

Something old and something new…am senzaţia acută că ceva se sfârşeşte, şi ceva începe. Nu am sentimentul acesta din pricina faptului că primul cuplu din gaşcă a dat semnalul şi startul, că o nouă etapă începe pentru noi toţi, că suntem oameni mari şi că gata, până aici a fost cu joaca; vorba preotului când le-a pus pirostriile pe cap: „Gata! Până aici aţi copilărit!”. Amar umor are taica popa. Am sentimentul ăsta de mai multă vreme, dar parcă acum s-a acutizat, este mai prezent. Încercam la un moment dat să mă explic şi am folosit exemplul unui cablu gros, format din mai multe fire, un mănunchi răsucit, în aparenţă solid…văd o parte din fire cum pocnesc; se rup pur şi simplu, din senin. Le văd cum îes din mănunchi trase afară de o forţă nevăzută. În acelaşi timp, alte fire se sudează, se consolidează pe nesimţite…nu ştiu cum şi de ce. De firele care dispar, nu-mi pare rău; le resimt lipsa, dar nu am un sentiment de pierdere; reprezintă lucruri nesemnificative, sau care mi-au devenit în timp nesemnificative, astfel încât dispariţia lor nu îmi provoacă niciun fel de regret.

În timpul ceremoniei la care am participat alături de prietenii mei, sentimentele mi-au fost încărcate, ciudate, contradictorii. Nu sunt o persoană bisericoasă din fire, dar când i-am văzut pe cei doi stând acolo, în faţa bisericii, unul lângă celălalt, în lumina agresivă, tânără de primăvară, am avut sentimentul că se poate; că mai poate exista o speranţă de normalitate în orice. Seninătatea pe care mi-au transmis-o ei doi stând unul lângă celălalt a făcut ca multe dintre gândurile mele să se schimbe. E ciudat să spun că am fost mândră de ei ca şi o mamă; e poate şi un pic ridicol, dar îi cunosc de atât de multă vreme, şi am fost martoră la atât de multe etape din vieţile lor, încât îmi permit acest gen de afirmaţii. Am fost foarte mândră de ei, s-au crescut atât de frumos unul pe celălalt…

Mă gândeam la un moment dat că nu este o glumă când se spune că viaţa este repetitivă: tatăl mirelui şi tata, au fost colegi de liceu; eu şi mirele am fost colegi de liceu.

Am uneori impresia că viaţa se strânge în jurul meu în cercuri din ce în ce mai mici, că îmi bagă sub nas fapte, din care ar trebui să învăţ, mereu, în fiecare zi câte o lectie, fără a aştepta, şocurile mari, cele care schimbă viziuni şi destine.

În timpul acestor zile parcă am fost cumva în afara trupului meu, am privit toate evenimentele de sus, obţinând o preţioasă imagine de ansamblu. La fel s-a întâmplat şi duminică seară când stând aşezată la masă în micul restaurant elegant, între aceleasi figuri familiare, oameni pe care îi ştiu deja de o viaţă, am plutit deasupra lor, i-am privit pe fiecare în parte amintindu-mi poveştile noastre de tineri studenţi proaspăt sosiţi în Bucureşti.

În afara evenimentului amintit, zilele astea, s-au mai întâmplat două aniversări: cea mai bună prietenă a mea şi bărbatul pe care îl am alături.

Nu cred că greşesc când spun că pentru mine a fost o perioadă extrem de concentrată în evenimente care sunt pietre de început: începuturi de etapă.

Le-am trăit pe toate din plin în interiorul unui interval de cinci zile, aşa că nu le pot spune decât „Casă de Piatră” şi „La Mulţi Ani”.

Le urez din inimă, mult mai multe lucruri decât pot exprima aici în câteva simple cuvinte.

UN PUŢIN

Am cunoscut la un moment dat pe cineva, de altă naţionalitate, care era foarte nedumerit de “singurătatea” românească a cuvântului „puţin”. Este adevărat, că în mai toate limbile, este însoţit de un articol nehotărât: „un peu”, „a bit”, „ein wenig”, „ un poco”; numai în limba română se străduie să facă faţă, timid, „un pic”, aşa că persoana mai sus menţionată a hotărât că cel mai corect ar fi să spună ”un puţin”. Pentru că sunt de părere ca principiul care a stat la baza raţionamentului a fost just, voi folosi pe parcursul acestei scriituri termenul: ”un puţin”.

Nu numai lingvistic „puţin” se străduie să facă faţă realităţii. Conceptul în sine, este pe cale de dispariţie. Nimic nu mai este şi nu mai poate fi un puţin. Nu este vorba că nu ne mai mulţumim cu un puţin, ceea ce în esenţă nu ar fi de loc un lucru rău, este vorba despre faptul, că totul trebuie să fie mare, mult, opulent. Ne luăm prea mult în serios şi nu înţeleg de ce. Suntem aşa de conştienţi de propria noastră importanţă, încât suntem ridicoli până în măduvă oaselor. Nu mai ştim cum să mai facem haz de noi şi de ceea ce este în jurul nostru, nu mai ştim să râdem decât cu fălcile încleştate.

Nu mai există oameni normali, nu ne mai place să fim obişnuiţi. Peste tot, nu mai întâlneşti decât şmecheri, unii mai şmecheri decât alţii, vedete, vedetuţe, fotomodele, tinere aspirante, artişti, artiste.

Nu mai există atitudine normală, nu mai există, pur şi simplu oameni obişnuiţi. Se uită toţi la tine de sus, se privesc ei între ei, unii pe ceilalţi de sus, fiecare cu speranţa de a fi mai dihai şi mai dispreţuitor decât ăla de la masa de alături. Prinde unu’ un puţin de cheag, face un ban şi nu mai ştie cine este, nu mai ştie cine a fost – asta este cu atât mai grav – îşi pierde identitatea, rostul, arde etape, uită, nu mai ştie că ieri abia îşi scotea ţărâna de sub unghii, toţi suntem sclavii unei evoluţii mutante, nefireşti. Îmi place de prietena mea care nu ratează nicio ocazie de a spune că dacă taci şi eşti discret, oamenii au impresia că eşti prost şi nu ai făcut niciun pas în exteriorul peşterii. Nu tată, nu ai preţ decât dacă „te spargi” în figuri şi dacă „arăţi”. Asta cu orice preţ. Dacă nu îţi pui pe tapet noul statut eşti egal cu zero. Păi la ce bun să fi făcut tu acolo un bănuţ dacă nu îl arăţi, ca în reclamă: îţi iei o casă mare, o maşină mare, o hăinuţă mai de soi acolo.

Vorbă cuiva: „nu mai e nimic sfânt pe lumea asta, s-au piţiponcit şi Laubutin-ii, expresie în aparenţă superficială, dar care sintetizează perfect realitatea.

Ar fi atât de bine dacă am fi un puţin mai ”neserioşi”, un puţin mai simpli, un puţin mai zâmbitori, un puţin mai puţin opulenţi, să reintroducem cuvăntul „puţin” în vocabular…în locul lui mult, mai mult, tot mai mult. Spunea cineva că oamenii se împart în două categorii: cei care se iau pe ei înşişi mult prea în serios, atât de tare încât nu mai văd nimic în jur şi pierd esenţa lucrurilor; şi cei care ţin minte cu adevărat – nu doar spun asta – că viaţa este cu adevărat rotundă, nu uită să fie un puţin mai relaxaţi şi nu uită să se ia un puţin în râs, şi nu uită să se lase un puţin să zboare.

DESPRE MAMA

Se spune că toate mamele din lume sunt demne de laudă, că merită preţuire şi toate acele cuvinte frumoase care deja s-au spus de mii de ori. Toate mamele sunt eroinele pe care ştim că trebuie să le ridicăm în slăvi. Am învăţat asta încă de când eram mici.

Mereu m-am gândit la toate lucrurile astea şi mereu m-am simţit un pic vinovată că pentru mine, mama a fost aşa, un pic în plan secund. Nu spun că a fost pe planul doi, pentru că nu este adevărat, dar mereu tata a fost in prim plan, cel puţin in aparenţa, sau nu am găsit eu modul corect de a echilibra situaţia între ei; fără a spune prin asta că pe el l-am iubit mai mult.
Nu am avut cu mama cea mai lină şi deschisă relaţie din lume. Ne-am certat de-a lungul timpului mai mult decât a fost cazul şi ne-am înţeles bine de prea puţine ori. Am ştiut mereu că mă iubeşte, dar mereu m-a deranjat faptul că nu mă lăsa să uit că nu sunt copilul perfect pe care şi l-a dorit. Ar fi vrut ca noi două să avem relaţia pe care a avut-o ea cu bunica, şi ceva în plus. Mama şi-a dorit o fată păpuşă, care să stea mereu „genunchi în genunchi cu ea şi să-i povestească absolut tot”. În loc de asta s-a ales cu un băieţoi julit pe picioare, care mereu prefera să facă absolut orice altceva în loc să-i povestească ei secrete.
Îmi amintesc cât de mult, de des şi inutil ne certam în timpul adolescenţei mele. Mama devenise inamicul public număru’ unu. Pe ea îmi vărsam nervii, ea întruchipa atunci tot ceea ce nu vroiam să fiu. Ne mai certăm şi acum, dar aşa rar, parcă să nu ne pierdem exerciţiul.
Relaţiile dintre noi două au intrat pe un făgaş normal târziu, după ce a murit tata, după ce m-am îmbolnăvit eu. Nu spun că, nemaifiind tata mi-am concentrat atenţia asupra ei, pentru că nu ar fi drept. Spun doar că începând cu acel moment, am început să o ascult mai mult.
Nu se pricepe prea mult la cuvinte, nu este prea diplomată, dar forţa ei m-a uimit şi nu încetează să mă uimească. De multe ori mă întreb cum de mai poate. Recunosc: în locul ei, mi-aş fi băgat picioarele în tot şi m-aş fi dus în lume. Ea nu a făcut asta. De când o ştiu, a luptat pentru fiecare centimetru din lumea ei şi nu a încetat niciodată să spere că viaţa ei va fi aşa cum şi-a desenat-o în tinereţe. A tras cu dinţii de tot, şi de câte ori mă gândesc la ea, nu o văd decât cu pumnii încleştaţi. Plânge mult, şi mă enervează teribil, dar este doar un mod, modul ei de a se curăţa pentru a merge mai departe. Mama are o forţă incredibilă, pe care eu nu am moştenit-o. Ştie că semăn cu tata şi aici.

Prima demonstraţie de forţă din partea ei am cunoscut-o când am aflat că tata este bolnav. Până atunci, fusesem prea mică, nu înţelegeam, se ascundea de mine, sau pur şi simplu mă proteja. Atunci a trebuit să stau lângă ea şi să încasăm împreună acel pumn în stomac. În egală măsură, m-au uluit veştile medicilor şi transformarea din mama. Parcă nu mai înţelegeam cine este femeia de lângă mine.
Am ştiut mereu, că dacă ea va fi acolo, se va găsi şi o portiţă de scăpare.
Îmi pare rău că nu am ştiut să o ascult, să fiu lângă ea, să îmi pese măcar de lucrurile care pentru ea însemnau enorm. Întotdeuna am fost în contratimp şi echilibrul dintre noi două a fost fragil.
Deşi nu am ştiut mereu să îi spun, deşi am ales căi mai neconvenţionale de a îmi manifesta sentimentele, mi-ar plăcea să mă creadă într-o zi când îi voi spune cât de mult o iubesc, când îi voi spune că nu a fost pe locul doi, pentru că, acum, parcă prea se uită neîncrezătoare, pe sub sprâncene la mine…

DESPRE COPILUL DE DEMULT

Îmi amintesc adolescenţa, când eram mică de tot şi mi se părea “cool” să suferi privind în gol; am început să îmi scriu jurnalul după primul meu sărut. Acum îmi vine să râd, pentru că momentul a fost atât de copilăreşte ales. Atunci, însă, am avut un raţionament serios: mi-am dat seama că vor începe să se întâmple lucruri, din ce în ce mai multe, că voi începe să simt lucruri noi, pe care, dacă nu le voi scrie, vor fi pe veci pierdute, inevitabil înlocuite de alte trăiri şi amintiri. La fel cred şi acum…
Nu puteam spune nimănui, în primul rând pentru că trebuia să apăr secretele dezvăluite acolo, în al doilea rând pentru că eu trebuia să fiu ocupată cu învăţatul, nu cu „măi copile, nu-ţi mai pierde timpul cu prostii!”. Stăteam cu caietul meu de scriituri, peste caietele de şcoală şi scriam. Trebuia să mă fac că învăţ, ca să nu mă ia nimeni la întrebări. Am avut tot soiu’ de stratageme, am sigilat caietele ca să îmi pot da seama daca umblă cineva la ele, le-am ascuns în fel şi chip. Îmi amintesc şi acum cât de nedumeriţi erau ai mei: „măi Andreio, da’ ce ai tu în geamantanu’ ăla încuiat de-i aşa de greu?”. Tatei i-am zis acum câţiva ani şi nu m-a crezut. Nu i-a venit pur şi simplu să creadă că în casă exista un geamantan plin cu caiete scrise de mine, pentru mine. A trebuit să-l descui şi să-i arăt. Ţin minte şi acum că s-a crucit. Mamei i-am zis mult mai târziu, şi a avut exact aceeaşi reacţie. Într-o bună zi le voi lua pe toate să le transcriu, pentru că se deteriorează; au trecut deja mai mult de 15 ani peste ele. M-am tot gândit să fac lucrul ăsta, dar mereu mă simt ca şi cum aş vrea să intru neinvitată într-o casă străină, într-o altă viaţă. Este adevărat că unele dintre amintiri este bine să fie lăsate să doarmă. Nu sunt laşă decât în măsura în care îmi este teamă de durerea pe care o provoacă.
Au trecut toate, am crescut, acum îmi vine să râd, mă gândesc cu nostalgie, dar parcă nu îmi vine să tulbur liniştea unui copil care într-o noapte scria:
„Vântule, ţi-am blestemat miile de aripi străvezii, dar acum, te rog iartă-mă şi poartă-mi cenuşa până la porţile stelelor. Ajută-mă să fiu ceea ce n-am reuşit niciodată şi-ţi voi lăsa părul meu. Ploaie, ţi-am urât zecile de stropi jucăuşi, dar acum, te rog iartă-mă şi boceşte-mi visele, până când Fiinţa va urla, împrăştie-mi iluziile şi-ţi voi lăsa ochii mei. Pământule, ţi-am invidiat perfecţiunea statică, dar acum, te rog iartă-mă şi cutremură-te ca să-mi înghiţi sufletul şi-ţi voi lăsa aripile mele. Focule, ţi-am urât flăcările mistuitoare, dar acum, te rog iartă-mă şi vino să-ţi plimbi privirile fierbinţi pe trupul meu până când cenuşa se va chirci de durere şi-ţi voi lăsa degetele mele. Hei! Voi toţi, v-am iubit ochii, şi părul, şi lacrimile, dar acum, vă rog iertaţi-mă, întoarceţi-vă cu spatele şi urâţi-mă. Lăsaţi-mă să mor a mea fiind. Apoi, înduraţi-vă de chemaţi vântul, şi ploaia, şi vă voi lăsa rătăcirile mele.”
“Încerc să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu vie, dacă m-au înghiţit sau nu ochii tăi ca două porţi de infern. Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare. Te-am găsit într-o dimineaţă. Dormeai. Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil! M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodată.”
“A fulgerat toată noaptea şi acum, o dată cu zorii a început să plouă. O ploaie furtunoasă, furioasă şi călduţă de vară, ce curăţă şi duce cu ea toate păcatele. Golită de gânduri stau şi eu acum în fotoliu şi privesc în ploaie, nu ştiu exact încotro. Mi te amintesc aseară, când aî plecat, cu umerii căzuţi, cu părul răvăşit de vânt, cu privirea oglindită în asfinţit. Cred că acela a fost singurul moment când te-am iubit cu adevărat. Restul…
S-a oprit ploaia. Cui îi pasă că tu ai plecat aseară? Era să spun că nici mie. Îmi amintesc. Aiurea! Mai bine ar fi să nu imî mai amintesc nimic. Aseară când te-am întrebat dacă s-a sfârşit totul, şi mi-ai răspuns atât de simplu şi banal „da” aproape mi-a venit să sar în sus de bucurie. Mă simţeam eliberată, fericită. Acest sentiment nu a durat mai mult de un minut, cât ai mai fost în faţa mea. Când te-am văzut în stradă, cu vântul ce-ţi dansa sălbatec în jur, aproape că am vrut să alerg după tine. Mi-am dat seama la timp că nu are rost, că nimic nu a avut rost. Adio Zeu banal; aseară mi-ai închis uşa peste suflet.”

…sau poate îmi e teamă să nu trezesc din somn acel copil.

BALADĂ PENTRU O DIMINEAŢĂ PIERDUTĂ

Noaptea a trecut. Aerul fierbinte şi dens năvălea în valuri prin fereastra deschisă, iar umezeala făcea ca hainele să se lipească insuportabil de piele. Mă zvârcoleam fără încetare în pat, în încercarea inutilă de a găsi un petic răcoros de cearşaf.
O nouă zi şi atât. Lumina lăptoasă a oraşului a invadat camera. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară şi vedeam deja, în depărtare, aerul tremurând de căldura unei noi zile.
M-am întors în cameră să te privesc dormind în aşternuturile care miroseau atât de tare a tine. Răsuflarea ta egală şi calmă mişca uşor un colţ al cearşafului…
Exist pentru a vedea în fiecare dimineaţă zâmbetul tău insuportabil, imposibil de descris, de povestit. Ai adunat în el un soare şi o galaxie, ai pus în el toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult. Ai pus în el o picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet.
Un moment, mi-am dorit să te trezesc, să îţi spun să pleci. Mi-am amintit că era sâmbătă, iar tu puteai să-ţi dormi liniştit, mai departe visele; eu puteam privi în continuare lumina calmă a dimineţii, care venea peste noi.
M-am îmbrăcat şi am plecat. Camera umplută de parfumul tău devenise sufocantă. M-am oprit în parc şi m-am aşezat pe o bancă. La acea oră parcul era pustiu. Am respirat cu lăcomie aerul curat, am închis ochii şi te-am visat. Te-am visat plecat, mort eroic pe câmpurile de bătălie ale altor cruciade, ale altor vieţi. Te-am visat mormânt în curtea palatului altui regat, te-am visat comoară pe insula altui continent.
Tu dormeai, totuşi, nestingherit în patul meu, şi îmi puteam imagina cu uşurinţa cum te trezeşti, cum îmbraci acelaşi tricou, cum stai cu ochii închişi lângă filtrul care picură aceeaşi cafea tare şi amară ca întotdeauna, cum mă întâmpini, din nou, cu acelaşi zâmbet uşor plictisit.
Îmi doream foarte tare să pleci, să te ştiu dormind în braţele altor femei, stând cu ochii închişi lângă picuratul molcom al altor filtre de cafea, din dimineţile altor iubite. Ştiam că-mi vei lipsi, dar te voiam plecat.
Speram că în locul meu să te alunge liniştea rămasă în urmă.
Speram că odată cu plecarea ta, să nu mai rămână decât nopţile catifelate şi tandre, cu aromele lor veştede de floare moartă .
Când m-am întors şi am intrat în casă, m-a izbit mirosul puternic de cafea proaspăt făcută.
Pe masa din bucătărie mai fumega încă, un rest de ţigară….Te-am găsit pe balcon, privind absent în zare şi te-am întrebat la ce te gândeşti. Mi-ai ră spuns: „la această ultimă dimineaţa pierdută ”.

EXTRAS DIN DICTIONARUL DE MITOCANIE URBANA

În faţa A.S.E.-ului sunt o grămadă de cafenele, le ştie deja toată lumea. S-a dezmorţit vremea, s-au scos mesele afară pe terase, au ieşit din bârlog toţi guzganii. E impropriu spus din bârlog, pentru că nu au hibernat, nu au stat ascunşi, nu au dispărut pe timpul iernii. Hai să spunem că au ieşit la aer. Cum locuri de parcare în centru nu sunt, cum fiţele, fâţele şi mă iertaţi, băşinile au dat în clocot, ca după iarnă, nu mai este loc nici să respiri, vorbim de zonele „tradiţionale” de cafenele, arealele protejate Decebal – Dorobanţi.
Într-o seară două prietene de-ale mele au ieşit seara după muncă la terasă. Stau ele, îşi beau latte-ul, vorbesc ce au de vorbit, ca după o zi de muncă şi planuri rămase nedetaliate.
Apar inevitabil guzganii despre care vorbeam; culoarea dubioasă, nu înserarea era de vină, gabarit depăşit, maşini albe, mari. Fetele mele încearcă să îşi vadă de treabă. Ignoră compania şi îşi continuă discuţia. „Domnii” încep să râdă zgomotos – mai ţineţi minte ce vă povesteam în postarea WAG’S? cam acolo se încadrează tiparul – să le atragă fetelor atenţia. Ele două nimic; îşi vdeau de treabă. Apar glumele proaste, râsul zgomotos se înteţeşte. Fetele se hotărăsc că nu e pentru ele compania, şi se ridică să plece.
„Staţi măh aşea, unde plecaţi, mai consumaţi ceva că vă plătim noi nota”.
Una dintre ele zâmbeşte ironic din colţu’ gurii: săriţi-ar banii în Dâmboviţa, să îmi plăteşti tu mie latte-ul….hai că asta-i culmea.
„Ce râzi? Nu crezi că ţi-o plăteşte?” Îi sare în ajutor prietenul. Fetele se ridică şi pleacă. Mai bine îşi cumpărau capuccino la plic de la chioşcu’ din colţ şi-l beau liniştite acasă…da’ e păcat de aeru’ curat de primăvară.
Între timp, altă scenă era în desfăşurare. Mai nou, pentru că, după cum spuneam lume multă, locuri puţine, se pun pe marginea drumului navete din plastic, se rezervă, cum ar veni, locu’din faţă pentru „ jmekeru’ ” de serviciu al cafenelei. Nu are absolut nicio relevanţă faptul că în zona respectivă oprirea este interzisă. Vorba aia, stă omu’ în geam să fie văzut, tre’ să-şi supravegheze maşina, că a muncit din greu pentru ea. Plus că, aşa îşi mai rotunjesc veniturile şi chelnerii.
În momentul despre care vorbim, era în trecere prin zonă o maşină de la salubrizare. Ca în filmele western apare de undeva un tânăr domn înalt, bine făcut, îmbrăcat în negru. Face semn maşinii de la salubrizare să oprească, ia pe rând toate navetele din plastic pe o distanţă de trei-patru cafenele şi le aruncă în sictir în cuvă, după care pleacă liniştit mai departe.
Panică printre chelneri. Apar ca cuipercile la uşile cafenelelor şi îşi strigă unii altora.
Ai văzut? Ai văzut ce-a făcut ăla? Moooamă l-ai văzut p-ăla?
L-a văzut; cu siguranţă l-a văzut, şi de asemenea l-au văzut şi fetele mele, care au râs; de data asta cu poftă, nu doar din colţul gurii. Au plecat până la urmă de la cafenea cu un gust mai puţin amar.

INTRE MORRISON SI HESSE

Când aveam vreo 8 ani am avut prima discuţie serioasă cu tata. M-a luat deoparte şi mi-a zis: „ Copilul meu, eu nu mai am nimic să te învăţ. Tot ceea ce am avut, tot ceea ce am ştiut, toată cultura şi cunoştinţele mele s-au dus; de acum, eşti pe cont propriu. Un singur lucru vreau să ştii că-mi doresc: când o să creşti mare, indiferent unde o să fii, indiferent cu cine o să fii, mi-aş dori să nu îţi fie niciodată ruşine să deschizi gura, să poţi lega şi tu două vorbe. De acum înainte o să te mai pot ajuta, atât cât o să mă ţină priceperea, cu câte un sfat, dar te rog, ca niciodată în viaţa ta, să nu treci pe lângă un petic de hârtie fără să te apleci să citeşti ce este scris pe el. Nu se ştie niciodată când îţi va fi de folos ceea ce vei afla de acolo. Te rog, citeşte. Altă şansă să înveţi câte ceva nu ai. Nu ai de la cine.”
Este drept că din anii lui de şcoală mai mult de jumătate au fost repetaţi, şi că a reuşit cu greu să termine o şcoală profesională cu profil turnător – forjor. La noi în familie, „intelectuala” era mama – avea postliceala.
De atunci, de la discuţia cu pricina a mai avut multe lucruri să mă înveţe: m-a învăţat, printre altele, să schimb bujiile la bătrâna lui Dacie, să repar prize şi întrerupătoare şi să fac cartofi copţi.
Nu l-am ascultat să citesc chiar orice petic de hârtie pe lângă care trec, dar l-am ascultat când mi-a spus să citesc.
M-am apucat atât de serios de „treabă”, încât la un moment dat am renunţat să mai învăţ. Mi se părea inutil…oricum nu luam niciodată mai mult de nota 5, aşa că la un moment dat am şi rămas corigentă la chimie. Singura materie la care luam note mai răsărite era Limba Română. Acum, că tot mi-am amintit, trebuie să spun că cel mai „tare profesor pe care l-am avut a fost Domnul Baubec, profu’ de română din generală, un tătar bătrân senzaţional, un pedagog cum nu cred că astăzi mai există.
Cred că tata, în sinea lui se cam speriase că a făcut ceva greşit…nu i se părea lui prea normal totuşi, să citesc non stop, fără să mai fac nimic altceva.Venea noaptea la mine în cameră şi îmi stingea lumina, ca să mă forţeze să dorm. Mă ridicam pe furiş şi citeam la fereastră, la lumina becurilor care băteau de pe stradă. Casa noastră era aşezată destul de aproape de colţul străzii, unde erau mai mulţi stâlpi de iluminat public, aşa că era cât de cât lumină. Dimineaţa la şcoală aveam ochii tulburi şi putere de concentrare zero.
Dintre toţi scriitorii care mi-au produs „fluturi în stomac” în adolescenţă, cu cel mai mare drag îmi amintesc de Hesse. Până l-am descoperit pe el, nu mai ştiu cum, parcă toate celelalte cărţi fuseseră lecturi obligatorii. Prin clasele a unsprezecea şi a doisprezecea, viaţa mea era cumva cuprinsa între Jim Morrison şi Hermann Hesse. Găsisem citatul ăla care spunea că între lucrurile cunoscute şi cele necunoscute sunt porţile cunoaşterii pe care trebuie să le deschidem, şi îl scriam obsesiv pe absolut tot ceea ce semăna cât de cât cu o suprafaţă de scris. Încercam să deschid porţi, între mine şi tot, între mine şi orice, pentru că totul mi se părea bine ferecat; prea bine ferecat. Eram o adolescentă timidă, plinuţă, urâţică şi ochelaristă…rău. Prieteni mulţi nu aveam şi dacă îi întreb acum pe colegii mei de generaţie din liceu, jumătate nici nu îşi amintesc să fi fost şi eu acolo.
Îmi recitam non stop în minte poeziile lui Morrison şi citate din Lupul de Stepă şi ştiam cumva, că într-o zi se vor schimba toate (mulţumesc pentru atenţionare, ştiu deja că sună a clişeu de film american prost).
Cel mai „rău” a fost când am citit Siddhartha. M-am pierdut şi m-am regăsit; în câteva zile s-a dat totul peste cap, s-a schimbat totul…nici măcar Sartre, mai târziu, nu a mai produs un asemenea cutremur.
Este adevărat ceea ce se spune: there are things known and things unknown, and between them are the doors. Partea grea este să găsim cheile potrivite.

DESPRE FEMEILE DIN TRAMVAI

În fiecare dimineaţă, în drum spre muncă parcurg invariabil acelaşi traseu: autobuz, tramvai, autobuz 282 / 1 / 104. În fiecare dimineaţă văd cam aceeaşi oameni; îmi sunt atât de familiari, încât îmi vine să îi salut. Băieţelul „de ce” îmi zâmbeşte şi el în fiecare dimineaţă când mă vede. Îi spun aşa, pentru că în momentul în care se suie cu mama lui în tramvai, trebuie să închid cartea pe care o citesc; nu mă mai pot concentra la nimic…vorbeşte non stop, pune întrebări peste întrebări, la care aproape nu aşteaptă răspunsuri pentru că are mereu alte nedumeriri. Mă uit fascinată la mama lui care îi răspunde cu răbdare, pe înţelesul lui, la absolut tot ceea ce vrea să ştie, ba în plus, are mereu grijă şi de jucăria de pluş pe care veşnic o ţine atârnată de coadă cu capul în jos.

M-am obişnuit cu ei toţi, şi dacă se întâmplă cumva să întârzii, îmi dau seama imediat : formula din autobuz / tramvai este schimbată.

Într-o dimineaţă, s-a întâmplat ceva straniu: tramvaiul era luminos, colorat…mai uşor parcă. Mă uit în jur, bag cartea înapoi în rucsac şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Parcă nimeni nu mai semăna cu nimeni, desi ora era corectă.

Toate „colegele mele de parcurs” erau îmbrăcate frumos – cu hainele alea bune, machiate, cu unghiile făcute, cu părul aranjat…zâmbeau toate, fără excepţie. Trag cu urechea în jur şi prind din zbor : « măcar astăzi, că e 8 Martie ! ».

Aham, deci asta era. Este 8 Martie, şi astăzi, măcar astazi, ne dăm dreptul să ne simţim bine, să fim răsfăţate, să facem lucrurile pe care ar trebui să le facem în fiecare zi. Tot cenuşiul şi apăsarea de fiecare dimineaţă din tramvai dispăruseră. Toate Cenuşăresele se transformaseră în prinţese, erau de nerecunoscut. Aveau toate flori în braţe, şi ochii umezi de emoţie şi bucurie.

Ziua următoare, când ne-am reîntâlnit dimineaţa, strălucirea din priviri dispăruse, erau înapoi, Cenuşăresele mele, împovărate de griji, cu priviri agresive, se uitau urât la oricine le atingea, îşi dădeau coate pentru locuri, nu mai erau flori, nu mai erau culori, doar mohorala tânără a dimineţii.

Luni dimineaţă deja lacul de unghii s-a ciobit, pot răsufla uşurată, nu am intrat într-o lume paralelă, totul a revenit la normal. Până la anu’ de 14 februarie / 1-8 martie, stăm liniştiţi, nu mai aşteptăm să spună nimeni te iubesc/eşti frumoasă/să ai o primăvară frumoasă/la mulţi ani/eşti cea mai bună mamă. Aşteptăm zile programate şi definite prin lege să ne putem bucura că suntem femei.

Mama a fost şi ea la o petrecere de 8 Martie, împreună cu niste colege de-ale ei. Unele au fost nevoite să-şi mintă bărbaţii ca să se poată „distra” o dată pe an, măcar atunci, că era 8 Martie.

Mă întrebam ce aş afla dacă m-aş duce la fiecare dintre Cenuşăresele din tramvai şi le-aş întreba de câte ori pe an primesc flori de la bărbaţii lor, şi de câte ori, bătaie. Cred că răspunsul îl ştiu deja, se vede pe feţele lor în fiecare dimineaţă.

Îmi aminteam că într-o seară, acum câţiva ani mă întorceam de la stomatolog. Era seară, lumina proastă. Aveam falca umflată şi faţa chinuită de durere. Din sens opus venea o tânără, s-a uitat lung la mine şi după câţiva paşi s-a întors, m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă sunt bine, dacă am nevoie de ajutor. I-am făcut semn că nu, dar nu a fost convinsă, m-a întrebat dacă am fost victima unei agresiuni; se referea evident la violenţa domestică. Am încercat să-i zâmbesc, i-am explicat că vin de la stomatolog; m-a ajutat şi mirosul inconfundabil şi m-a crezut.

Acum, amintindu-mi acea întâmplare, mă întreb: pe Cenuşăresele mele din tramvai, oare le întreabă cineva vreodată, dacă au fost victima unei agresiuni?

În data de 8 Martie s-a promulgat legea împotriva violentei domestice. Sunt curioasă, privirile câtor dintre colegele mele de drum se vor schimba în urma acestei legi…

BU, ÎŢI DEDIC UN PUZZLE

Apropo de inspiraţie, să-ţi spun o poveste – povestea puzzle-ului meu.
Ţi-o dedic pentru că de la tine a plecat inspiraţia mea.
Povestea începe aşa:
Am citit în decembrie articolul tău „Despre Naivitate”.
Pe măsură ce parcurgeam lent fiecare cuvânt, mi se aprindeau treptat beculeţe: « sărut » (aici mi s-a aprins un candelabru întreg), « Klimt » (da, îmi spunea ceva a fost un cineva acolo, un om important), «Viena » (aici iar s-a aprins un beculeţ, fusesem în Viena cu trei luni înainte, mă pozasem în faţă la Tiffany’s mâncând castane coapte, comandasem şniţel la Figlmuller – l-am mâncat jumătate, iar cealaltă jumătate l-am adus câinelui meu).
Apoi dintr-o dată am realizat că am fost la Viena şi n-am văzut niciun sărut, niciun Klimt.
Ca un om cu o cultură generală vastă, am pus sănătos mâna pe Google, şi după ce mi s-a afişat rezultatul căutării, cei doi neuroni din mintea mea au dat un bobârnac celui de-al treilea şi au făcut marea legătură : fusesem în Viena, Klimt era acolo (la Belvedere – unde am zis că nu merg, pentru că era departe şi scump pentru bugetul meu cam sărăcit).
Am început să-mi amintesc din ce în ce mai mult – majoritatea suvenirurilor erau cu sărutul lui Klimt, îl văzusem în reproduceri de tablouri, în broşuri cu muzee, pe brichete, pe scrumiere, pe sacoşe…până şi noi cumpărasem « săruturi » suvenire pentru prietenii de acasă.
Atunci pentru prima dată, mi-a părut rău că am fost acolo şi n-am văzut tabloul în original. Dar, mi-am promis că la următoarea expediţie în Viena nu mă las.
Prin ianuarie, cu bonurile cadou în mână, mă plimbam prin supermarket la vânătoare de reduceri (şampanie, ciocolată, panettone, etc – ca după sărbători).
Pe la standurile cu jucării, jocuri şi puzzle-uri, dintr-o dată văd undeva sus, pe un raft puzzle-uri colecţia Klimt – 1000 piese.
Iau o scară şi mă apuc să caut, dau la o parte vreo trei Judith şi o Doamnă cu Evantai, ţintind la un Sărut sau la o Adele.
În cele din urmă, am găsit un Sărut, pe care acum îl am acasă, şi cu mândrie pot spune că până azi am făcut în proporţie de 60% din el, asta însemnând covorul verde şi decorul maro, urmând ca în cel mult o săptămînă să dau formă celor două personaje centrale. Poate timpul pare scurt, dar te asigur că nu a fost aşa, i-am dedicat tot timpul meu liber, orele de sport şi orice altceva.
Iniţial m-am gândit să-l fac cadou, dar sincer, am vărsat multă sudoare lucrând la el şi încă mai am de lucru. Fetele râdeau de mine când l-am început, spuneau că-mi va lua mai mult să-l fac decât i-a luat lui Klimt să-l picteze (aveam zile când puneam maxim 12 piese după două ore de încercări). Decorul maro din spate a fost făcut exclusiv prin încercări succesive, pentru că nu aveam ce combinaţii să fac (am făcut până şi febră musculară la mâna dreptă de la atâta ridică piesa-vezi dacă merge-încearcă şi partea cealaltă-NU-treci la următoarea). Dar iubesc fiecare punct din el.
Chiar dacă puzzle-ul nu e gata şi chiar dacă n-am să-ţi atşez şi o poză de-a lui, un lucru e sigur – când am văzut prima dată cutia la tine m-am gândit şi la articolul tău.
Te pup Bu”

Astăzi se poate spune că trag un pic chiulul. Însă, acest mesaj pe care l-am primit de la un cititor mi-a umplut sufletul de bucurie si m-am gândit ca ar fi frumos să îl citiţi şi voi…