Uncategorized - Simple Cuvinte

POVESTE CU FETIŢĂ ŞI CAINE

Cum a apărut Ursei la noi în familie, nu mai ştiu să spun exact. Într-o zi de iarnă cred că a venit tata cu el în buzunarul de la pufoaică. Îl găsise în curtea I.M.U.M.-ului, zgribulit şi amărât. Milos cum era tata, nu l-a lăsat inima să-l abandoneze acolo, l-a luat la noi.

Era un căţel nici mare nici mic, nici maro nici cafea cu lapte, cu urechile nici blege nici ascuţite.

A crescut şi distracţia lui preferata era să vină la grădiniţă când mă ducea bunica la prânz sau când mă lua seara. Asta în timpul lui “liber”, pentru că în rest, batea cartierul cu Capelca lu’ Babai Feuzi.

A tot venit cu noi, pâna când, într-o zi, tata, a observat că se descurcă singur şi de atunci el a fost responsabil să mă ducă şi să mă aducă de la grădiniţă. Am primit indicaţii precise să nu plec spre casă până nu vine Ursei, să nu trec strada dacă nu mă lasă Ursei, să îmi “ascult bodyguardul” personal, orice ar fi.

Era un fel de vedetă a grădiniţei, toţi ciutanii se uitau invidioşi, in timp ce bunicile le ştergeau mucii de la nas, cum eu plec doar cu caţelul acasă.

Singura grija a părinţilor mei era sa îi descuie poarta la ora stabilită şi Ursei venea glonţ spre grădiniţa. Eu il aşteptam pe scări până apărea, şi plecam amândoi. Nu de puţine ori m-a apucat cu dinţii de pantaloni şi nu mă lăsa să trec strada dacă el nu considera că este timp suficient.

Intr-o zi, am stat şi l-am aşteptat o grămadă de timp. Ursei al meu nu mai apărea. Au plecat toţi copiii de la grădiniţă, m-am aşezat pe trepte şi nu am îndrăznit să plec spre casă. Părinţii mei, uitaseră să descuie poarta, nu au văzut nici căţelul sărind disperat pe poartă, decât când era deja târziu. I-au deschis într-un final poarta şi Ursei a plecat spre grădiniţă.

Nu ştiu cât am stat acolo…poate o oră, sau mai mult. La un moment dat, l-am vazut pe tata, venea cu pas grăbit dintre blocuri. A stat acasă şi când a văzut că trece o grămadă de timp şi nu mai vin, s-a gândit la ceea ce e mai rau.

M-a luat de mână cu ochii în lacrimi şi am plecat amândoi spre casă, pe drum ocolit. Mi-a spus că vrea să-mi arate în parcul spitalului un arici. I se păruse că semănă cu fostul nostru arici, cel care fugise de curând de acasă.

Evident că nu am găsit acolo nicio lighioana. Mai târziu am aflat că tata nu vroia să-l văd pe Ursei zdrobit de o maşină în mijlocul drumului.

DESPRE SINCERITATE

Mereu am spus că oamenii nu se schimbă niciodată. Fiecare om este într-un anume fel şi toate variaţiile lui comportamentale sunt explicate exclusiv prin prefăcătorie.
Nu mă poate convinge nimeni că un om se schimbă de la o zi la alta. Sigur, în urma unor experienţe importante poate căpăta alta viziune asupra lucrurilor, dar atât.
Nu înţeleg mirarea oamenilor atunci când spun: „s-a schimbat; înainte nu era aşa”. Sunt sigură că la fel era şi înainte, numai că, fie tu nu erai suficient de atent să vezi asta, sau nu vroiai să vezi; fie respectiva persoană era mânată de anumite interese şi pentru a îşi atinge scopul se comporta diferit faţă de cum îi era firea. Nimeni nu se poate preface la infinit, şi daca te păcăleşte cineva o perioada, sigur nu va reuşi la infinit. Trebuie doar să ai răbdăre.
La un moment dat, am descoperit o categorie nouă de persoane: cei care nu ştiau că se poate şi altcumva. Au văzut ceva, au trăit ceva şi se comporta în consecinţă, fără să ştie că dincolo de limita habitatului lor lucrurile pot fi şi altfel. Nu întâmplător am spus habitat, pentru că au comportament de animal sălbătic, hăituit, înfometat. Sunt mereu neîncrezători, mereu pregătiţi să sară la atac, mereu vad duşmani, mereu li se pare că sunt vânaţi. În opinia mea, totul va fi altfel, când pentru aceşti oameni suma experienţelor pozitive şi a amintirilor frumoase o va depăşi pe cea a experienţelor negative. Nu cred că judec simplist. Am avut exemple concrete.
Se spune că cea mai mare victorie a unei femei este „să îndrăgostească” un misogin. Cum s-ar putea întâmpla asta dacă nu dându-i individului peste bot cu toată teoria lui despre femei? Poate omu’ n-are nicio vină, poate toată viaţa a întâlnit (hmm, asta este vina lui, e drept; daca doar asta a căutat), un anume „sortiment” de femei. Teoria se extinde şi asupra suratelor pentru care toţi bărbaţii se scaldă fără nicio diferenţă într-o unică troacă.
Trebuie să ne ferim de păcatul generălizării. Cred că e bine să acordăm circumstanţe fiecărui individ nou care ne apare în areal. Dacă nu dispunem de răbdarea necesară pentru a îl cunoaşte, măcar să îi dăm pace fără a îi mai otrăvi existenţa, sau fără a îl face să creadă în continuare cu şi mai multă tărie in teoriile lui imbecile.
Din păcate, avem tendinţa, încă nu îmi explic cum şi de unde am moştenit-o, de a utiliza straturi nesfîrşite de măşti. La ce or fi bune, nu inţeleg. Le dăm jos de voie, de nevoie şi la un moment dat realizăm că ceilalţi de fapt, nu ne plac. Culmea e că ne şi mira toata treaba asta. Cum să te placă, dacă tot timpu’ a crezut că eşti, de fapt altcineva? La ce folos tot mis-en-scene-ul ăsta? O grămadă de timp şi de resurse irosite, şi mai şi zdruncini viaţa celuilalt. Mă iertaţi dar nu înţeleg.
E adevărat că din toată povestea asta cu sinceritatea nu trebuie să dispara diplomaţia. Trăim, din păcate, conform unor legi sociale pe care trebuie să le acceptăm. Nu putem, chiar tot timpul, să spunem tot ceea ce gândim, sau tot ceea ce credem de fapt, despre orice. Convenienţele sociale sunt bune în măsura în care ne împiedică să ne ucidem între noi şi păstrează o oarecare ordine.
De aici până la a transforma prefecatoria în artă este o distanţă considerabilă iar noi suntem campioni la a sări de la una la alta fără probleme. Este vorba despre conceptul de versatilitate care i se aplică omului modern, dar care este mai mereu foarte prost inţeles.

DESPRE LUCRURILE SIMPLE

A scrie despre lucruri simple este o misiune care s-a dovedit a fi destul de grea. Am fost intrebata de ce in lumea lucrurilor simple sunt atat de multe intrebari si nedumeriri, daca nu este mai bine ca lucrurile simple sa ramana simple. Am raspuns, ca intrebarile se nasc din descompunerea lucrurilor simple; ele sunt cele care formeaza fundamentul zilnic al existentei noastre. Avem tendinta de a complica inutil lucrurile simple, uneori, doar pentru a ne da noua insine senzatia ca suntem mai interesanti, ca existentele noastre nu sunt anoste.

Multa vreme am crezut ceea ce am auzit candva la o femeie, remarcabila din punctul meu de vedere: „lucrurile simple sunt pentru oameni simpli”. Asta a fost cu multa vreme in urma, cand multe stateau altfel, cand gandurile mele erau altfel.

Intre timp, poate si datorita tuturor celor ce mi s-au intamplat am descoperit (mi-ar placea sa spun ”redescoperit”, dar ar fi complet fals), importanta si frumusetea lucrurilor simple.

Nu cred ca m-am reintors la copilarie, dar incerc sa recastig o parte din ceea ce am pierdut in timp. Am gasit un mod eronat de a ma adapta la mediul urbano-imbecil in care am ales sa traiesc. Mi-am imaginat ca adaptandu-ma reusesc sa ma integrez. Nu am facut decat sa adancesc procesul de alienare, pana in momentul in care, niste intamplari m-au facut sa ma reintorc la lucrurile simple. Toate lucrurile simple in care am crezut candva ma asteptau cuminti, fara resentimente sau reprosuri.

Ma gandeam de mult sa scriu despre toate credintele mele si despre tot ceea ce vad anapoda in jur. Am amanat si din lasitate, si de teama de a nu-mi transforma cunoscutii in dusmani. Pusi intre oglinzi, oamenii reactioneaza neasteptat. Pana la urma, s-a intamplat, exact cum spunea si dragul de Saramago: „momentele nu vin niciodata tarziu sau devreme, vin cand le bate ceasul, al lor, nu al nostru”. Nu am devenit fatalista, dar cred ca toate se intampla cu o logica, si ne duc exact catre usile pe care trebuie sa le deschidem mai departe, indiferent cat de tare ne opunem.

M-am intrebat daca scriind, nu incerc sa ma refugiez, sau nu incerc sa ma apar construindu-mi un cocon. Incerc doar sa spun lucruri pe care vad ca oamenii nu mai vor sa le recunosca. Incercam sa ne convingem unii pe altii ca gresim, incercam sa ne construim lumi false, cu idoli falsi, cu sclipiri efemere de globuri disco.

Nu ma cred mai desteapta decat media oamenilor, de fapt, nici macar nu ma cred desteapta. Mi-e doar sila. Mi-e sila de fetele care citesc in reviste cum sa iubeasca si cum sa faca sex. Mi-e sila de oamenii care citesc in autobuz, dar nu sunt in stare sa foloseasca in fraza prepozitiile. Mi-e sila de barbatii care se cred stapanii absoluti ai universului. Mi-e sila de oamenii lipsiti de demnitate. Mi-e sila de hartiile de pe strada, de oamenii care schingiuiesc animale, de golanii care ma fac sa-mi fie teama sa mai merg pe stadioane, de smecherii care ma fac sa nu mai vreau sa ies in cafenele…

Am scris pe rand despre toate lucrurile acestea. La fel, v-am spus ca imi place sa rad si sa mananc ciocolata, ca-mi plac Saramago si Dinamo. Am avut pisici cu nume ciudate si un caine pe care il chema „Coaie” – tot tata l-a botezat. Mananc merele cu tot cu cotor si m-am indragostit iremediabil de Florenta. Ma voi reintoarce acolo cu siguranta, pentru ca este unul dintre putinele locuri de pe Pamant unde ma simt aproape de cer, si unde pot crede ca perfectiunea exista. Voi trai mereu cu regretul ca nu am reusit sa ajung acolo cu tata, dar macar i-am povestit cat inca mai era in viata. De cate ori am revenit in Florenta m-am gandit la el si i-am povestit inainte de culcare tot ce am descoperit. Toti prietenii mei sunt de-o viata. Cred in barbatul minunat de imperfect care mi-a schimbat existenta. Mi-e dor de strugurii de acasa si de felul in care miroase toamna in oraselul meu natal.

Lumea lui Bu este despre lucruri simple, multe intrebari, multe motive de sila, dar si mult mai multe motive de a zambi.

LUMEA LUI BU

Nu „ Ma Numesc Rosu”, desi as putea spune fara sa gresesc ca ma numesc „Rosu-Alb”, nu degeaba sunt „ caine” de o viata.

Ma numesc Bu si pana acum stiti despre mine doar ca imi place sa scriu. Cum s-a nascut Bu, eu nu stiu sa va explic foarte exact, insa intr-o zi o sa va fac cunostinta cu persoana care ar putea face asta. Sper sa nu va raspunda si voua „pentru ca ai fata de Bu”, eu una nu ma dumiresc foarte tare ce inseamna asta.

Nu debordez de inteligenta, sunt o gramada de lucruri pe care nu le inteleg si nu gasesc pe nimeni care sa mi le poata explica.

Nu pot suferi oamenii care nu au habar despre religie, nu inteleg nimic din ceea ce li se intampla, dar ii vezi pe toti in autobuze sau pe strada incercand sa-si „ia zboru’” cand trec pe langa o biserica; nici macar semnul crucii nu stiu sa il faca asa cum trebuie. Nu batjocoresc credinta nimanui, nici modul de a si-o manifesta, doar ca sunt lucruri pe care nu le inteleg. Mi le poate explica cineva? Imi spune cineva de ce, daca ne calcam in picioare in fata unor moaste si ne bulucim dementi in biserici suntem mai credinciosi?

Stie cineva sa-mi spuna de ce profesorii ne pun sa ne dam jos piercing-urile, si ne alunga din scoli daca nu ne conformam? E o idee buna sau rea? Oare e bine sa nu ii aceptam pe oameni asa cum sunt si sa ii facem sa nu mai dea pe la scoala? Si asa suntem semianalfabeti.

Stie cineva sa imi spuna de ce e greu de dus o hartie in buzunar fara a fi aruncata pe jos? Daca exista cumva o lege a atractiei intre hartie si trotuar, mai presus de orice, rog cunoscatorii sa-mi scrie formula.

Stie cineva sa-mi spuna de ce il iubesc atat de tare pe Saramago? De ce lumina lui limpede si rece imi incalzeste inima, de ce oglinda pe care ne-o pune in fata arata altceva decat stim noi, lucruri pe care altfel, nu vrem sa le vedem.

Imi poate explica cineva de ce noi ca si semn de bunastare avem gusa si grosimea tesutului adipos? Cum de s-a nascut, din cata prostie, expresia „grasa si frumoasa”?

Imi poate spune careva, cum dintre toti oamenii, pareri exprimate zgomotos nu au decat cei care au coeficientul de inteligenta de marimea numarului de la pantofi?

Stie cineva de ce au disparut discretia si bunul simt? De ce oamenii sunt curiosi, de ce ii intereseaza fara discernamant amanunte din viata mea fara sa spuna nimic despre a lor? De ce vorbesc de colo colo cand ar trebui sa-si vada de treaba?

Multora dintre voi mi-a fost jena sa va spun o gramada de lucruri, dar nu mai am timp sa procedez asa. E pacat de timpul meu. Al vostru nu ma intereseaza. Nu mai am timp sa mangai orgolii si sa pansez rani, sa va las sa va automutilati sufleteste in timp ce eu va plang de mila. Nu e treaba mea sa fac asta. Sunt atat de multi idiotii care ne toarna otrava in ureche, incat ma cuprinde o frustrare fara margini cand vad ca vorbele bune si sincere pe care le spun sunt luate in ras.

Toate cuvintele, toate lucrurile si toate faptele sunt simple. Ma intreba cineva de ce spun ca totul este simplu. I-am raspuns ca asa este, doar ca iti trebuie o gramada de timp si efort pentru a ajunge la concluzia asta.

Bine ati venit in lumea lui Bu.

SHOWROOM

Viata mea este un showroom. Vreau sa „arat” si atat.

Sunt gol, lipsit de substanta, dar trebuie sa epatez, ambalajul e tot ceea ce am si-l apar cu strasnicie. Sunt manat de ambitii de prost gust, nascute doar din frustrare si ciuda. Idealul meu cel mai nobil este de a il copia pe cel de langa mine; oricum nu as putea mai mult, pentru ca nu sunt suficient de inteligent.

Nu mi-am curatat bine pamantul de sub unghii, nu stiu sa vorbesc bine limba romana, nu stiu sa ma port si sa ma imbrac, dar incerc sa par „de soi”. Imi cumpar haine scumpe care arata ridicol pe mine, sau imi cumpar hainele pe care si le cumpara prietenii mei (pare varianta cea mai sigura), desi nu mi se potrivesc, doar pentru a nu fi mai prejos. Nu am simtul ridicolului si nu stiu unde sa ma opresc.

Mint si ma prefac. Am senzatia ca cei din jurul meu nu se prind, nu imi dau seama ca nu imi spun anumite lucruri doar de rusinea mea.

Nu ma pot bucura pentru nimeni, nu ma bucur pentru nimic din ceea ce li se intampla prietenilor mei, pentru ca ei sunt cu un pas in fata mea. Pe de alta parte nici nu ma pot intrista cand li se intampla ceva rau. Nu imi dau seama exact de ce…jumatate din mine se bucura ca li se intampla ceva rau, iar cealalata jumatate din mine nu este convinsa ca le merge chiar rau. Parca e greu de crezut ca altii pot fi mai nefericiti decat mine. Daca lor le merge rau, eu nu ma mai pot da in spectacol aiurea.

Am uitat de mult lectia modestiei, a bunului simt, a statului in banca proprie si a ascultatului. Vreau sa uit repede de unde am plecat, ma dezradacinez fara regrete.

Strang bani pe ascuns, in timp ce ma plang ca mor de foame, numai ca sa pot izbucni ca un fluture din vierme si sa le arat tuturor ca nu sunt ultimu’ om, ca sunt de luat in seama, ca am reusit…

Nu voi intelege niciodata pretul pe care il am de platit pentru asta. La un moment dat ma voi intreba de ce sunt singur, de ce nu va mai fi nimeni alaturi de mine sa se bucure. Ma voi gandi daca sa ma intorc sa ii adun pe cei ramasi in urma. Nu are sens. Merg inainte. Trebuie sa ajung departe sa vada toti de ce am fost in stare.

Mereu am avut impresia ca toti mi-au ras peste umar in timp ce ma depaseau. Trebuie sa ma razbun. Cu orice pret.

Acum nu ma bucur de nimic. Ma abtin. Este gresit sa vada cineva ca imi poate merge si bine. Imi pazesc cu avaritie acumularile, nu las pe nimeni sa respire…nici macar perechea mea nu poate clipi un pas mai departe de mine. Daca…..pff daca va vedea ce sec sunt? Daca va vedea pe altcineva? Daca ma lasa singur? Lanturile sunt sigure o perioada, dar nu sunt eterne, iar eu stiu asta.

Viata mea este un showroom. Sterg geamuri, curat vitrine, lustruiesc non stop, dau cu mopu’. Sunt prea ocupat cu asta ca sa mai pot face orice altceva. Spun mereu ca am treaba, asa ca trebuie sa imi fac de lucru.

Poate ar trebui sa ma gandesc ca in vremuri de criza showroom-urile nu mai sunt atat de vizitate…oamenii merg in piete, unde cei din jur sunt mai sinceri, mai deschisi, unde sinceritatea este pretuita, unde dramele gratuite….chiar…nu fac doi bani.

DE LA TINE NU VREAU NIMIC

De la tine nu vreau „nimic”.

Vreau doar sa intelegi ca nu suntem la fel, ca este in regula sa nu ne placa aceleasi lucruri, ca putem face lucruri diferite sau in momente diferite.

Nu este gresit sa avem ritmuri diferite, dar trebuie sa fim mereu acolo cand cineva important are nevoie de noi.

Nu incerca sa ma schimbi, accepta-ma asa cum sunt, daca voi deveni „tu” nu vei mai avea nimic de invatat de la mine.

Nu rade de mine atunci cand nu stiu, invata-ma, ajuta-ma sa devin un om mai bun.

Nu imi ucide visele, nici macar atunci cand sunt stupide, dar te rog, opreste-ma cand sunt pe punctul de a face greseli esentiale. Lasa-ma sa zbor, dar te rog sa fii acolo daca mi se frang aripile.

Nu ma minti si nu ma insela; nu iti bate joc de inocenta si naivitatea mea. Cred ca ai nevoie de copilariile mele pentru ca tu sa nu uiti ca in jurul tau poate exista si o lume mai buna.

Daca vezi o lumina, arata-mi-o si mie, nu ma lasa sa ratacesc fara punct de reper. Poate intr-o zi voi sti si eu sa te duc catre capatul intunericului.

Invata-ma sa cred in culorile unei panze albe. Nu ma lasa sa cred ca exista doar gri. Am nevoie de tine sa dam deoparte valurile de ceata.

Invata-ma sa cred in bucuria din rasul unui copil, nu ma lasa sa cred ca toti oamenii sunt incruntati, nu ma lasa sa cred ca exista doar incrancenare la fiecare colt. Hai sa radem uneori…stupid, fara motiv, doar ca si exercitiu.

Povesteste-mi de locurile minunate pe care le-ai vazut. Daca voi ajunge acolo fara tine, imi voi aminti exact cuvintele tale, dintr-o seara anume la un pahar cu vin si-ti voi vedea chipul la fiecare colt de strada. Daca vom merge impreuna, va fi de doua ori mai bine. Ne vom bucura impreuna.

Pune-mi mana pe inima ta si invata-ma sa simt iubirea. Invat-o pe a mea sa bata la fel. De la tine am invatat ca iubirea exista, in cele mai neconventionale feluri. Exista miracole. Nu uita sa crezi in ele. Pe mine asa m-ai invatat.

Hai sa ne asezam pe o banca, sa mancam un baton de ciocolata si sa reinvatam sa tacem. Daca nimeni nu mai stie sa faca asta, daca nimeni nu mai stie sa asculte, intr-o lume in care fiecare incearca sa tipe mai tare decat cel de langa el, hai sa stam in tacere jumatate de ora.

De la tine nu vreau nimic. Nu ravnesc la nimic din ceea ce ai tu si nu te invidiez. Ma mandresc cu tine si imi doresc sa te vad in fiecare zi mai sus.

Vreau sa sfidam impreuna imbecilitatea oamenilor care inca se mai minuneaza de ceea ce suntem.

De la tine nu vreau decat sa invatam sa mergem umar la umar. Daca mi-o iei inainte nu este nicio problema; voi sti, datorita tie, ca drumul pana la urmatorul colt este ferit de pericole.

De la tine nu vreau „nimic”. Suntem prieteni si desi prietenia este un concept demodat, ma incapatanez sa cred ca o putem reinvia.

Am scris toate aceste cuvinte simple pentru toti cei care sunt prietenii mei, si in egala masura, pentru toti cei care nu imi pot fi prieteni, pentru ca habar nu au ce inseamna, de unde incepe si unde NU se termina o prietenie.

DESPRE DRAGOSTE…IN ALTE FELURI

Virus cu „netransmitere”. Uneori nu poti spune nici macar ca este cu transmitere sexuala. Traim vremuri moderne dragilor, s-a inventat sexul fara obligatii. Biata dragoste, nu se ridica nici macar la nivelul unei BTS.

Dragostea nu se transmite. Se traieste individual si individualist. Povestile sunt vechi de cand lumea si de fiecare data noi. Nu se schimba nimic, indiferent cat de tare ne-ar placea sa credem ca suntem speciali; se schimba doar oamenii care traiesc povestile.

Am vazut ca are arie de raspandire foarte larga, dar nu se poate trata cu spectru larg de medicamente…nici antibioticele nu au efect. Te poti contamina cam oriunde; am vazut cazuri de oameni care s-au „imbolnavit” in camere de camin, in sala de clasa, in cluburi, in spitale, pe strada, oriunde…sa nu mai vorbim despre internet.

Unii oameni se feresc din rasputeri. Fac tot ceea ce le sta in putinta sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Le reuseste, cam pana la urmatorul colt, cand dau din nou cu nasul, ma scuzati, in destin si fie se desteapta si-l accepta, fie alearga in continuare, de nu mai stiu nici ei de ce sunt mereu pe fuga.

Cei mai isteti sunt fatalistii. Au inteles ca nu au nicio scapare. S-au resemnat si o primesc. Pe principiul fie ce-o fi, respira adanc si asteapta. Nu o lasa sa se strecoare. Nu. Ei sunt mereu pregatiti si deschid usa. „Poftiti va rog, va asteptam”. Pun fata de masa alba, „aia buna”, un pahar cu vin, si petrec timpul agreabil, la taifas cu dragostea.

Mai avem o categorie: cei in faza de vesnica negare. Cine? Eu? Nicicand! Mie? Asa ceva, niciodata. Eu detin controlul, stiu exact ce fac. Nu, nicio sansa sa ma indragostesc. Cand se contamineaza, ii vezi adesea legati la aparate, pusi pe ventilatie artificiala.

Urmeaza ateii, familie inrudita cu cei de mai sus. Ei nu cred in dragoste. Sunt un fel de produs mutant al vremurilor moderne: nu exista, e o tampenie, nu s-a demonstrat stiintific, eu pana nu vad nu cred. In cele mai dese cazuri si ei sunt loviti cu mare forta. Cand apare dragostea, i-a pus pe chituci.

Avem si categoria albina. Zboara din dragoste in dragoste, strang asiduu nectar si polen, sunt harnici, si mereu spera ca urmatoarea floare e mai dulce. O fi, dar la un moment dat nu mai au nici forta, nici carisma, nu mai polenizeaza nimic…de obicei, isi dau seama cand e prea tarziu.

Atentie speciala merita si cei care nu o mai vor; cu sau fara buna stiinta. Nu am gasit loc pentru ei in categoriile anterioare si nici nu stiu cum sa ii denumesc. Dat fiind ca vorbim despre dragoste…in alte feluri, ei sunt pur si simplu un alt fel de traitori ai dragostei. Ii gaseste, au parte de ea, doar ca la un moment dat, nu o mai vor. Pur si simplu. In general, ceilalti spun despre ei ca li s-a urat cu binele. Problema nu este atat de simpla si nici nu merita a fi tratata cu atat de multa superficialitate. O vor, dar probabil contextul are o problema.

Am vazut printre apropiatii mei atatea feluri de dragoste si atatea feluri de a o trai incat as scrie probabil o viata. Fiecare in parte are varianta lui unica, uluitoare si impresionanta de poveste: prin zbucium, prin consecventa, prin plictiseala, prin ineditul faptelor, prin intinderea in timp, printr-un milion de amanunte – printre care si faptul ca pe unii, de cate ori ii vezi te intrebi de ce naiba si-or mai irosi timpul unul celuilalt. Fiecare isi traieste dragostea in alte feluri, mai mult sau mai putin conventionale.

Despre dragoste este tentant sa povestesti altcumva, dar unde naiba sa gasesti energia pentru asta fara a cadea in derizoriul senzationalului?

DESPRE CUCERITOARE

Cu totii avem nevoie de povesti, chiar si cand ne maturizam; simtim nevoia sa fim personaje, ne asumam roluri, suntem sclavii imaginilor care ii stapanesc chiar si pe cei mai pragmatici dintre noi.

Cunosc femei care inchid ochii si se arunca. Nu va imaginati ca inchid ochii pentru ca sunt curajoase si iau viata in piept. Nici gand. Inchid ochii doar pentru a nu vedea in jurul lor si a nu lasa sa se strecoare indoiala…daca intr-o buna zi se trezesc intrebandu-se „oare am facut bine?”. Ce se vor face in dimineata aceea? Cum isi vor mai continua ziua perfecta, din viata perfecta, in cea mai buna dintre lumile posibile?

Cunosc femei care deschid ochii larg si se arunca in cap. Literalmente, s-au hotarat sa constate cu propria scafarlie unde este fundul prapastiei. Aflate in cadere libera majoritatea bat aerul puternic cu mainile. Incredibil, dar unele chiar reusesc sa isi ia zborul. Celelalte ajung jos, isi revin din ameteala si incep sa se catere. Isi cam bulesc unghiile impecabile pana sus, dar ajung sa vada lumina.

Cunosc femei care scrasnesc din dinti. Dap…asta e primul lucru pe care il fac dimineata. Scrasnesc din dinti, arunca o injuratura, si asa le vezi mereu. Incruntate, incrancenate, isi poarta batalia serioase, in fiecare zi, atente sa nu piarda niciun metru din terenul cucerit anevoie. Mereu se tem si sunt atente la tradare.

Cunosc femei care isi cuceresc fericirea incet, metodic, zambind. Iti lasa mereu senzatia ca totul e usor, ca sunt senine, ca totul vine catre ele si nu-ti trece niciodata prin cap cu cata migala construiesc castelele din jurul lor. Nu il cauta pe Fat Frumos, dar muncesc din greu si cizeleaza omul simplu de langa ele cu rabdare de ofrevier si il transforma in bijuteria coroanei.

Cunosc femei care pleaca sa cucereasca taramuri noi. Teritoriul catre care pleaca ele este dur, plin de lighioane si populatii neprietenoase. Nici oamenii pe care ii intalnesc, nici natura nu se lasa lesne imblanzite, domesticite. Unele reusesc, altele revin cu coada intre picioare, dar toate povestesc ca explorarea a meritat, ca experientele cu care se intorc le schimba pentru totdeauna.

Cred ca fiecare femeie are un taram necunoscut al ei in viata…momentul cand crede ca fericirea e tangibila, momentul in care crede ca, desi se afla pe alt continent, ii este la indemana, si pleaca sa o caute; pe unele dintre ele le auzi strigand „Land Ho!!!”.

Parafrazand un citat celebru as spune: da-i inainte, si daca barbatul pe care-l cauti nu exista, va fi inventat pentru a iti rasplati consecventa.

Fiecare dintre noi pleaca in Acea calatorie sperand ca isi poate schimba viata.

Din pacate, de cele mai multe ori, pornite in aceste campanii de cucerire ale teritoriilor necunoscute ne impiedicam de propriile cozi.

Nu ne vine sa credem ca poate fi atat de simplu…fugim in cerc, si reusim sa ne prindem doar coada. Balim mai ceva ca niste caini hamesiti si cand credem ca am luat o gura zdravana de fericire, constatam ca am reusit, cu succes, sa ne muscam de fund. Atat.

Ar trebui sa ne gandim ca poate calatoria este mai importanta decat punctul terminus. E cam nefiresc sa iti doresti ceea ce ai deja. De cele mai multe ori, dincolo nu vei gasi nimic.

DESPRE MINE

Indiferent cat de ciudat ar parea, acum la mai mult de doi ani, cand ma uit in urma realizez cat de mult m-a schimbat in bine tot ceea ce s-a intamplat; cum acum, dupa doi ani, o paralizie si o recuperare, realizez ca aveam nevoie de tot ceea ce s-a intamplat ca sa inteleg o multime de lucruri, care altfel treceau pe langa mine fara sa le acord atentie.

Sistemul meu de valori s-a schimbat radical. Nimic din ceea ce conta nu mai are importanta, nimic din ceea ce a ramas nu mai seamana cu ceea ce a fost.

Am avut nevoie sa cad pe strada, sa zac acolo 40 de minute, oamenii nu imi chemau ambulanta spunand cu voce tare ca imi merit soarta – ei ma credeau in supradoza…

Am avut nevoie sa zac inconstienta intr-un pat ca sa inteleg ce este cu adevarat important pentru mine.

Tata murise cu un an si jumatate inainte. Nu am putut trece peste moartea lui…a fost cel mai bun prieten al meu, sprijinul, constiinta si oglinda mea. In el ma vedeam, in el ma intrebam, in el imi gaseam raspunsurile. De fiecare data cand imi era greu imi spunea: „Lasa Darie, asa s-a calit otelul”. Era o replica din „Florile Pamantului”a lui Zaharia Stancu. Nici macar nu stiu daca a fost singura carte pe care a citit-o sau a vazut filmul…

La o saptamana dupa accident l-am visat. Pana atunci, il visam mereu in ultimele zile din viata, paralizat, suferind, chinuit de cancer. Acum insa, era altfel. Era tatal meu cel vesel, tanar, frumos, pus pe sotii. M-a intrebat ce fac? Mi-a spus ca el m-a lasat sa am grija de toate, sa am grija de mama, nu ma pot comporta asa…ce am de gand? Cred ca atunci a fost momentul cand l-am lasat pe tata cu adevarat sa plece. L-am lasat sa plece de langa mine, sa se duca sa aiba grija mea de acolo de sus. Am ales sa raman aici, sa am grija de toate, asa cum mi-a spus.

Mereu, cea mai mare temere a mea fusese sa nu il dezamagesc pe tata. Atunci, mi-a fost ingrozitor de rusine; am simtit ca el ar fi fost teribil de dezamagit sa ma vada ca nu lupt, ca renunt atat de usor la toate. Nu asa ma invatase.

Am inceput sa ma fac bine, incet incet. Nu m-am recuperat complet nici acum. Dar nu sufar. Am vazut ca acei oameni care ma iubesc, ma iubesc si acum cand ma leg mai incet la sireturi, sau cand ies in toate fotografiile cu ochiul stang inchis (probabil ca atunci cand voi poza pentru coperta „People” il voi ruga pe prietenul meu sa imi aranjeze fotografia in photoshop). Acum parca zambesc mai frumos. Cel putin, sunt ceva mai senina.

Acum, nu mai conteaza nici ca barbatul cu care am avut o relatie foarte frumoasa timp de trei ani mi-a dat intr-o buna zi papucii pe messenger…offline. Obisnuiam sa ma tot intreb ce am facut de am meritat asa ceva.

Acum nu imi mai pun astfel de intrebari. Toate experientele prin care am trecut au fost lectiile mele, sau suturile mele in fund, au fost, fiecare in parte un motiv in plus sa imi traiesc viata altfel, sa imi redescopar prietenii si sa cunosc un barbat minunat care m-a invatat ca si alte lucruri conteaza.

Au trecut toate si de fapt nu a trecut nimic. Toate lucrurile pe care le-am trait atunci sunt si acum la fel de prezente in viata mea; nu ma lasa sa uit ca intre tot si nimic exista o linie extrem de firava pe care o putem trece in orice moment. Si mai stiu ceva: nu l-am dezamagit nici acum pe tata.

DESPRE CEEA CE AU CEILALTI

Week-end-ul trecut imi explica cineva, ca un ovul are „inteligenta” suficienta, pentru a-l alege, dintre toti spermatozoizii care ii penetreaza membrana, pe cel care este cel mai diferit, din toate punctele de vedere. Il vrea pe cel mai altfel…biologic, cromozomial, genetic, tot ceea ce poate insemna „altfel”, in „mintea” unui ovul. Asa intelege el sa intareasca informatia pe care o detine, si sa o duca mai departe, mai puternica.

Ma intreb de ce, dupa ce depasim stadiul embrionar, nu mai stim atat de clar ce vrem. Vrem sa „AVEM”. Ii vrem in jurul nostru pe cei ce au, ca sa ii putem parazita, dar in acelasi timp, nu prea i-am vrea, pentru ca bagajul lor de acumulari ne copleseste – nu conteaza daca vorbim despre acumularile lor, sau mostenirile din familie. Am observat la multi dintre semenii mei tendinta de a se plange de „aroganta” bogatilor. Din pacate, toti se plang retroactiv.

Nu observ decat in rare cazuri plansete si bocete, frustrari si angoase cauzate de inteligenta celorlalti.

Aceiasi bocitori, mai dezvolta inca un model comportamental: au impresia ca li se cuvine din ceea ce au ceilalti. Nu mai dau inapoi banii de pe bautura din club, spun mereu: „plateste tu ca iti dau eu alta data”, se plang in mod constant, poate reusesc sa ciuguleasca o firimitura de la masa bogatilor, agata iubiti/iubite cu bani, doar pentru a se capatui mai repede. Ar trebui sa le explice cineva ca NU – NU LI SE CUVINE. Nu au dreptul asta nici macar in virtutea legaturilor de familie sau al prieteniilor existente. Nimanui nu i se cuvine nimic, exceptand cazurile cand a muncit pentru ceva-ul respectiv. Nu reusesc decat sa se anuleze ca si persoane. Atat.

Cunosc oameni indobitociti de ceea ce au, sau mai precis spus de ceea ce nu au. Se uita in jur, vad ce au adunat ceilalti si se umplu de fiere. Dispare din ei bucuria de a trai, puterea de a se gandi la alte lucruri si mai ales nu stiu sa se bucure pentru ceilalti.

Eu nu posed nimic, nici macar un cuier de care sa-mi agat haina. Nu cred in comunism, nu cred in lipsa posesiunilor, doar ca probabil, nu sunt in stare sa adun nimic pe langa mine Totusi, in mod straniu, treaba asta nu ma frustreaza. Imi place sa cred, copilareste, ca ceea ce sunt eu, este bogatia mea. Puteti crede ca sunt naiva. Stiu ca toate aceste lucruri nu ma vor hrani la batranete si nu-mi vor asigura pensia, dar cand vad marea de superficialitate in care ma scald, sunt fericita pentru ceea ce sunt EU.