Uncategorized - Simple Cuvinte

DESPRE IUBIRE

Mi-a spus Dan să scriu despre dragoste, despre iubire and stuff like that. După ce mi-a scris pe Facebook, m-a sunat şi mi-a zis: “Băi, vezi că e greu tare. D’aia te-am pus să scrii. Nu e uşor. Vezi, că tre’ să scrii fără dulcegării, să scrii dur, să intri tare ȋn subiect”.

Mi-a spus Dan să scriu despre iubire şi mi s-au sterpezit dinţii instantaneu. Cum dracu să fac eu asta şi mai ales, cum aş putea să scriu vreodată dulcegării. De-a lungul timpului, mi-am povestit aici, ȋntr-un fel sau altul, nefericitele iubiri. Mereu a fost o luptă, o ȋncleştare, strâns din dinţi ȋn spatele unui zâmbet.

Ţin minte că ȋntr-o zi de iarnă m-am văzut cu Dan la o cafea şi am vorbit despre multe. Printre toate cele şi despre iubiri. Mi-a spus atunci că este ȋndrăgostit şi că-i este bine. M-a ȋntrebat de mine. Ce să-i fi spus? Probabil ceea ce le spun tuturor, ȋncercând să râd de mine şi de tot: nu s-au ȋntâlnit cererea şi oferta… mie nu mi-a ajuns ce au avut ei să-mi dea, ei nu au avut ce să facă cu ceea ce am avut eu de dat şi invers, de la caz la caz. Un carusel fără sfârşit ȋn care, ȋn cel mai cinic şi economic explicat mod, cererea nu s-a ȋntâlnit cu oferta, deci pe grafic nu a existat niciun punct de ȋntâlnire; două paralele pe care eu am obosit să le urmez, să le urmăresc până departe ȋn zare, ȋn noapte.

Mi-a spus Dan să scriu despre iubire „Băi, da’ vezi, să nu scrii cu dulcegării”. Mă gândeam, ȋn timp ce citeam a mia oară, la ultima mea mare iubire, care nu a avut timp şi chef de dulcegării şi tandreţuri inutile. Mi s-a părut prea seacă aşa cum era, era seacă ca dracu’, pe cuvântu’ meu, şi i-am ţesut o poveste.

Mi-a plăcut atât de tare povestea aia şi am fost atât de mândră de ea, ȋncât am ȋnceput să o cred, am ajuns ȋntr-un punct ȋn care nu am mai vrut să văd că este doar o poveste inventată. Mi-am făcut-o realitate şi cât timp am putut sta acolo a fost bine. Am stat până nu am mai putut, apoi am plecat.

Nu aşa cum plec din poveştile reale, fără să mă mai uit ȋnapoi, nici de-a dracu’, niciodată, indiferent cât de tare doare.

M-am oprit ȋn loc de nenumărate ori şi m-am uitat. Am vrut să văd dacă vine după mine, am vrut să văd dacă, crezând cu atât de multă tărie ȋn povestea aia am făcut o minune, dacă am făcut, cumva, să devină adevărată. Inutil să mai spun că nu a venit şi era destul de evident că asta nu se va întâmpla niciodată, dar care ar mai fi farmecul poveştilor dacă ar avea ochii deschişi?

Chiar l-am iubit pe băiatul ăla. În felul meu nespus şi ciudat, chiar l-am iubit. Poate ȋntr-o zi o să-i povestesc ce am ţesut ȋn jurul lui. O să ȋi povestesc fără dulcegării şi tandreţuri cum, atunci când ȋl muşcam de beregată aş fi vrut să ȋl sărut, dar ȋn instrucţiunile de utilizare cu care am fost livrată, nu am găsit capitolul care să mă ȋnveţe cum să fac, cum să spun ceea ce îmi doresc, cum să scap de timiditate.

O să povestesc şi altă istorie, cum mi-am zis ȋn gând la un moment dat: „băi, mai ȋncerc o dată, hai să văd ce iese… poate…”.

M-am trezit prea târziu, ȋntr-un montagne russe, care m-a aruncat ca un cal nărăvaş peste gard, fără să se ȋntrebe cum o să ȋmi fie, dacă o să cad sau nu pe moale.

Să nu scriu cu dulcegării? Cum să faci asta, când tu ȋţi tratezi vânătăile de pe fund? Pe de altă parte, I’m not the right person for sweet things. L-am ȋntrebat zilele trecute pe un tip dacă vrea să meargă cu mine undeva. A stat un pic pe gânduri şi a spus cinstit: „Nu ştiu ce să zic… pari cam vanilla”. M-a pufnit râsul. Dacă m-ar fi ȋntrebat, nu aş fi zis niciodată despre mine că-s vanilla, dar cum nu a ȋntrebat, am lăsat-o fix cum a picat. Nici măcar nu-mi place vanilia. I’m more the chocolate kind of girl: bitter and with a slight promise of sweetness, only if you taste me long enough. Mă rog, nu la deserturi făcea domnia să referire, dar deja se lungeşte prea tare povestea.

„Iancu, să nu-mi scrii cu dulcegării”. Nu scriu cu dulcegării, Dane, că nu le ştiu gustul.

Pentru mine, iubirea e o floare de in sau un ciuline din stepa de lângă Dropia, e un licurici ȋn noapte, un pescăruş ȋn picaj spre valuri sau o tipsie din argint ȋn medina din Marrakech. Iubirea mea urlă sau tace apăsător, dar nu ştie a vorbi calm, iubirile mele au mirosit aspru a mosc şi a praf uscat care ţi se lipeşte de bocanci, a trup excitat, au tunat ȋn geam şi mi-au fulgerat orizontal peste cerul sub care ne plimbam amândoi, eu arzând să-l iau de mână, el spunându-mi voalat că nu despre asta este vorba, eu prefăcându-mă că sunt de acord, dar dorindu-mi orice altceva, mai ales să ȋl iau măcar o dată de mână.

E prea dulceag dacă ȋţi scriu despre asta? A rămas unul dintre visele de la care mi-am luat adio: să mă plimb măcar o dată de mână cu băiatul căruia i-am făcut o poveste. Doamne cât de de frumoasă este povestea aia…

Se spune că un vis care a devenit realitate e un vis care a trădat. Nu aş avea o problemă cu asta.

M-am obişnuit atât de tare cu trădările, ȋncât aş mai putea să ȋndur şi trădarea unui vis care-mi devine realitate.

E prea dulceag, Dane? Sau scriu ca şi până acum despre futaiurile aspre care ascund cuvinte prea multe şi tăceri, deopotrivă, despre gustul lui sălciu şi fierbinte pe care mă strădui să nu-l uit? Cum e mai bine? Să-i povestesc palmele ȋncleştate pe coapsele mele şi tăcerea absurdă din urechea mea dreaptă? Habar nu am.

Poate voi, poeţii adevăraţi ştiţi să scrieţi mai bine despre iubire. Pentru mine, a ȋnsemnat puţin, extrem de puţin. Poveşti scrise ȋn noapte şi vise care nu trădează.

DESPRE CURAJ

Am ȋntrebat oamenii, acum ceva timp, despre ce vor să le scriu. M-am gândit să ȋncep o serie care să se numească “Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi voi scrie pentru fiecare câte ceva; va primi fiecare un text, care cum mi-a cerut. Temele de gândire pe care mi le-au dat m-au ȋnspăimântat şi provocat ȋn egală măsură.

Voi ȋncepe cu „tema” pe care am primit-o de la Alina Ene, care mi-a cerut să-i scriu Despre Curaj.

În primă fază, m-am plâns că e greu, că ce ştiu eu să scriu despre curaj? Că mai degrabă ar trebui să scrie ea, cea care şi-a luat bicicleta ȋn spate şi a bătut singură jumătate de lume şi ar fi mai ȋn măsură. Alina, mi-a spus că mă ȋnşel: curajul are multe chipuri. M-am gândit mult la vorbele ei şi mi-am amintit toate ocaziile când mie ȋnsămi mi s-a spus că sunt sau am fost curajoasă. Deşi am uitat mare parte dintre vorbele alea, aşa este. Curajul are multe chipuri şi toate sunt la fel de frumoase.

Ne-am obişnuit să asociem curajul cu fapte legendare de eroism. Realitatea, ȋnsă, nu stă deloc aşa.

Gândindu-mă doar la mine, spre exemplu, curaj a fost când m-am suit ȋn avionul care mă ducea să fiu operată pe creier sau când am ieşit prima dată singură pe stradă după accidentul cerebral, deşi mergeam prost, strâmb şi oboseam după o suta de metri; curaj a fost când am dat post primului meu articol pe blog (nu am avut niciodată inimă să-l recitesc de atunci); curaj a fost când mi-am aruncat scuturile ȋn faţa bărbatului care apoi mi-a tăvălit sufletul fără să se oprească ȋn loc nici măcar o secundă; curaj a fost când i-am spus mamei că fumez; curaj a ȋnsemnat să ţin prima dată, ȋn clasa a şasea, un băiat de mână; curaj a fost să fac prima dată ceva de mâncare.

Acum, în ochii mei, curajul adevărat ia feţe banale şi mărunte, pe care de multe ori le pierdem ȋn aglomeraţia fiecărei zile. După un timp, ȋmi dau seama cât de mult a trebuit să strâng din mine şi să pun ȋn gestul respectiv.

Curajul este de foarte puţine ori eroic; poate doar ȋn basme. Da, doar acolo Făt Frumos se luptă cu balaurul şi străbate şapte mări şi şapte ţări. În lumea reală, oamenii ăştia nu fac decât să fugă de ei ȋnşişi, mascându-şi lipsa de coaie ȋn spatele ȋncercărilor venite de la Împăratul Roş sau de la fantomele din debara. Uneori, e mai uşor să te lupţi cu balaurii, decât să-ţi pui oglinda ȋn faţă.

Cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc ies din casă ȋn fiecare zi, deşi ştiu că ȋn secunda următoare vor face un atac de panică sau ştiu să spună „nu pot” şi „ajută-mă”. Eroii mei adevărați nu fug de ei înșiși şi cred că ăsta este actul suprem de curaj. Se aşteaptă pe ei ȋnşişi, ȋşi dau voie să se ajungă din urmă şi să se privească ȋn ochi. Curajoşii lasă tot şi o iau de la capăt fără să facă bravadă din asta, sunt eroi netelevizaţi şi nu foarte populari ȋn social media.

Curajos a fost, spre exemplu, tata care mi-a recunoscut când aveam opt ani că nu mai ştie să mă ȋnveţe nimic. Curajoasă este prietena mea care ştie să te privească ȋn ochi şi să ȋţi spună ce crede, fără să se joace de-a v-aţi-ascunselea cu mintea ta, la fel şi cealaltă prietenă care ştie să ȋţi panseze sufletul după ce mai ȋntâi taie ȋn carne vie, şi-i mai ştiu pe unii care au avut curaj să-şi construiască viaţa de la zero sau un prieten care a avut curaj să spună ȋmi pare rău că am divorţat, am fost un bou, tot pe tine te vreau, de fapt.

Nu aş mai termina niciodată, dacă m-aş apuca să povestesc curajul oamenilor pe care ȋi cunosc. Culmea este că până ȋn momentul ȋn care m-a pus Alina să scriu despre curaj, nu văzusem lucrurile aşa. Nu aveam ochi să văd ce se ȋntâmplă la fiecare pas ȋn jurul meu.

Acum, ȋmi dau seamă cât de tare mă frustrează când ȋi spun cuiva „Uau, e super tare că ai făcut chestia aia! Bravo! Eu nu aş fi avut curaj” şi respectivul/a bagatelizează totul, „Mda, nu e nicio scofală. Oricine ar fi putut”.

Nu ştim să ȋnţelegem ce mare căcat este uneori simplul fapt că avem curaj să ne trezim ȋntr-o dimineaţă, apoi şi ȋn altă dimineaţă după aia, şi tot aşa, până ne ȋnfrângem depresiile, până găsim un sens. Ce mare curaj e să cauţi un sens când el pare să fi dispărut şi din ultimul cotlon de pe planetă. Cât de curajoşi suntem uneori când respirăm adânc şi ne spunem: „Mai merg şi la date-ul ăsta, deşi am sufletul zdrenţe. Poate… cine ştie”. Cât curaj ȋţi trebuie să pleci dintr-un job confortabil şi să o iei pe un drum care nu ştii unde va duce, ce curaj ȋţi trebuie să spui cuiva că eşti gay, că nu ȋţi plac roşiile, că îți este frică, de cât curaj este nevoie să faci un copil sau să râzi pentru o clipă cu poftă.

Curajul e firesc, simplu şi totuşi al dracu’ de greu, ȋn fiecare respiraţie care ȋl ȋnsoţeşte. Căutăm eroii cu telecomanda, vrem să-i citim ȋn ziare şi totuşi cei mai mişto şi curajoşi oameni sunt cei care respiră pe perna de alături.

PHOTOSHOP

Spune-mi, despre ce ai vrea să scriu? Adică ce poveste ţi-ar plăcea să citeşti săptămâna viitoare? Sau spune-mi un cuvânt. Am mai făcut asta, dar până acum pe tine nu te-am ȋntrebat.

Aş vrea să citesc despre apă. Ba nu… despre baloane, sau copii, sau copii fericiţi, sau despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr. Da, asta vreau: scrie-mi despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr.

Mi-a trimis nişte fotografii, să mă inspir ȋnainte să mă apuc de scris. Le-am privit zâmbind, dar aproape fără să le văd. În mintea mea era deja fotografia unui copil fericit cu un nor mare din vată de zahăr suspendat ȋn dreptul nasului cârn.

Îmi amintesc copilul ăla ȋntr-o zi ȋnsorită, primăvăra, la grădina zoologică din Brăila. Ţinea strâns ȋn mână băţul lipicios din lemn aspru. Odată ȋi intrase ȋn degetul mare o aşchie dintr-un băţ de la vata de zahăr, dar ȋnvăţase totuşi să nu-i fie frică de nori. Se uita la norul din faţă şi se gândea cum ar fi să ȋnceapă ȋntr-o zi să plutească. Să ȋnceapă pur şi simplu să plutească uşor deasupra pământului, din ce ȋn ce mai sus, până când tenişii cu vârfurile tăiate de taică-su cu briceagul, pentru că nu ȋi mai veneau şi ȋncepuseră să o strângă nu vor mai atinge pământul. Apoi mai sus şi mai sus, mai sus decât cel mai sus-sus ȋn care ajunsese vreodată, umerii lu’ taică-su, care pe vremea aia ȋncă mai părea un uriaş. Oare a ce miroase aerul acolo sus? A fluturi?

Ţinea ȋn mâna dreaptă vata de zahăr şi ȋn stânga un snop anemic de păpădii care ȋncepuseră să se veştejească sub soarele puternic.

Era cald şi era fericită. Avea ȋn mână un snop mic de sori lipicioşi şi un nor. Ce şi-ar fi putut dori mai mult? Poate doar să nu ȋi plece norul ȋn zbor, dar s-a liniştit când şi-a dat seama că ţine băţul strâns, ȋntre degetele mânjite cu zahăr.

Vata de zahăr ȋncepuse să facă broboane de sirop acolo unde o atinsese cu limba şi ȋncerca să mănânce din ea fără să se ajute de mâna cu păpădiile, pentru că asta ar fi ȋnsemnat să renunţe la comoara de sori. Nu era simplu, dar ȋn fotografie nu se vede asta. Se vede doar un copil fericit ȋn soare, la grădina zoologică din Brăila.

Parcă niciodată vata de zahăr nu a mAi fost la fel de nor ca atunci, sau sorii mai păpădii şi nici aerul mai ȋnfluturat. Avea ochii mijiţi ȋn soare, degetele lipicioase şi un roi de fluturi ȋn jur. Poate asta am adăugat eu mai târziu ȋn photoshop, nu mai ştiu exact, dar asta e imaginea pe care o văd.

Să-mi scrii despre copii fericiţi cu vată de zahăr.

Mi-a trimis fotografii care să mă inspire, dar eu am fotografia mea, la rezoluţie destul de mică şi culori şterse. Doar zâmbetul mi-l mai recunosc la fel ca atunci. Prind fotografia de un colţ şi o ridic ȋn dreptul ochilor. Ghicesc aerul cald care ȋmi bate ȋn păr şi soarele. Nu cred să mă mai fi uitat de atunci vreodată la soare prin vată de zahăr ca printr-o pereche de ochelari de soare.

Mă uitam la fotografiile cu copii, pe care mi le-a trimis. Au pe faţă aceeaşi privire pe care ȋmi imaginez că o aveam eu. Mi-a zis: Mai ţii minte cum făceam când eram mici? Făceam vata ghemotoc, ca să putem băga cât mai multă ȋn gură?

Cum aş putea să uit? Poţi uita asta vreodată? O băteam uşor cu palmele pe laterale şi apoi jupuiam o şuviţă. Când mi-a zis asta, am simţit pe limbă dulcele aspru şi pişcătura soarelui pe nas. Nu cred să fi mâncat vreodată vată de zahăr altfel decât ȋn soare, ȋn parc.

Stau acum şi ȋmi dau seamă că din excursia aia de la Brăila nu mai ţin minte nimic altceva. Noroc că am fotografia asta cu un copil care mănâncă vată de zahăr ȋn soare.

POVESTE CU CORSET

— De când cu tine, mai sap și eu printre amintiri. Îmi place să fac asta. Îmi amintesc povești, le scutur de praf. Parcă mă redescopăr cumva.
Fiecare poveste are povestea ei, știi, nu? Păcat că nu avem fiecare dintre noi pe cineva să ne scrie poveștile.

— Mai taci! Nu te mai alinta atât. Tu scrii povești!

— Da, așa este, scriu… doar că pe a mea nu are cine să o scrie și nu cred că-mi place prea tare. Asta ziceam. Atât. Că mi-ar plăcea să-mi dictez povestea.

— O să te descos într-o bună zi, să-ți aflu povestea, și poate o să o scriu chiar eu, cine știe? Până atunci pot să-ți spun ce imagine mi-a venit în minte când am spus asta: am văzut un corset din mătase, un corset cu șiret. Eu trăgeam de un capăt al șiretului, iar la celălalt capăt erai tu.

— Mi-a plăcut imaginea asta, cu mine la un capăt de șnur, de corset, de piele, habar n-am. Cred că am să visez la noapte rochii din mătase și corsete cu șnur. Și totuși, eu despre ce scriu acum? Despre povești cu corset? Sau despre șireturi cu povești? M? Ia spune-mi…

— Scrie, Andree. Scrie. Scrie despre ce vrei tu, doar să scrii și despre corpul din corset! Despre ăla nu scrii? Îl scoți din schemă?

— Nu, despre ăla nu scriu, pentru că nu suntem prea prieteni, eu și corpul din corset…

— Păi de ce nu ești? Într-o lume ideală, ți-aș fi spus că, dacă tu nu ești, să mă lași pe mine să fiu, să ne faci cunoștință, apoi să ne lași, iar tu… să fii o simplă privitoare din afară.

— Într-o lume ideală, da, v-aș fi făcut cunoștință și eu m-aș fi uitat la voi, cu gelozie, poate. Poate te-aș fi învățat unde să o atingi și cum, unde îi place să fie sărutată ușor, pe clavicula stângă; te-aș fi învățat să-i sufli cald, ușor, pe omoplat și cum să o muști de ceafă, suficient de tare cât să-i placă.

În lumea asta a mea, ideal de imperfectă, aș vrea să te împrietenesc cu povestea mea, să te las să tragi de șnurul de la spate până ajungi la mine. Aș vrea să te învăț cum să înfășori șnurul ăla pe deget și cum să-l faci fundă, pe care să mi-o prinzi în păr sau cu care să mă legi de tăbliul dantelat al patului.

În lumea asta, imperfect de ideală, o să te las să-mi scrii povestea, poate. E mai mult decât am să-ți dau.

— Aș vrea să ies cu tine odată la un apus de soare, știi? Partea proastă e că o să te decizi greu să vii cu mine, iar dacă trece timpul, o să uiți că trebuie să te decizi.

— Și te temi că, dacă mă mai întrebi din când în când, o să zic „da”?

— Nu știu. Poate. Mai spune-mi… mai spune-mi ce ți-ar plăcea să vezi dacă, în lumea aia a ta ideală, ai sta pe scaun lângă perete și te-ai uita?

— Mi-ar plăcea să o văd cum își lasă părul încolăcit pe degetele tale, care trag ușor… până șuvițele alunecă de pe degete și cum se uită la tine prin ochii întredeschiși, cum își lasă corsetul cu șnur să-ți cadă la picioare — ofrandă și înfrângere. Și mi-ar mai plăcea să văd cum degetele ei îți zgârie beregata. Ăsta e un clișeu la mine. Îmi place să-l văd, aproape la fel de tare cum îmi place să simt pielea caldă strângându-mi-se sub unghii. Mi-ar plăcea să aud învălmășeala de nume șoptite fără sens și logică, fără noimă și aer.

Într-o lume ideală, aș sta cuminte pe scaunul de lângă perete și te-aș ajuta să-i deznozi șiretul de la corset.

Până atunci, o să te ajut să-i scrii povestea. Sau măcar o să-ți așez o foaie în față și o să-ți umplu stiloul cu cerneală.

UNEORI

uneori

ȋmi trimiţi poezii

iar eu le citesc cu uimirea unui copil

care primeşte bomboane pe stradă

scotocesc printre cuvinte aşa cum scotoceam când eram mică

printre firele de iarbă

ȋncercând să găsesc un semn că au fost scrise special pentru mine

că nu au mi-au ajuns dintr-o greşeală de curierat

pentru că pescăruşul Jonathan Livingston era prea ameţit de aerul tare al ȋnălţimilor

mă jenez brusc că tu te-ai fi putut gândi la mine

când ai scris cuvintele alea de ca şi cum

nu le-aş merita

poate nici nu le merit

sau eu sunt doar o plăsmuire a minţii tale habar nu am

uneori

te sun din senin să ȋţi mai aud când şi când vocea

şi tu mă ȋntrebi nesigur şi neȋncrezător

dacă mi s-a ȋntâmplat ceva şi vreau să-ţi povestesc

nu mă crezi

când ȋţi spun că voiam doar aşa

să ştiu ce mai faci

alteori

caut câte o fotografie cu tine

o privesc fix şi ȋncerc

să-mi aduc aminte

dacă ai existat cu adevărat

ȋncerc să-mi amintesc ce gust ai ca să fiu sigură

că nu mi te-am imaginat doar

alteori

scriu

te scriu adunat din gânduri pe care mă tem

să le las să se piardă

te scriu să te ţin aici lângă mine

pentru că de prea multe ori

te-ai dizolvat nicăieri

pierdut ȋn peretele alb din spatele bibliotecii mele de acasă

te văd

stând sprijinit de dulapul din bucătărie şi-ncerc să ghicesc ȋn locul ăla

urma coapsei tale

am scris cândva

nişte poveşti inventate de iubire

te-am pus fărâmă cu fărâmă ȋn fiecare dintre ele

şi te-am lăsat să te ghiceşti singur ȋn cazul ȋn care le-ai citi vreodată

uneori

doar uneori

ȋmi amintesc că

eşti acolo şi mă apuc să recitesc poveştile ȋn care mi te-am inventat

mă ȋntreb

dacă şi tu te cauţi printre cuvinte

aşa cum mă caut eu printre versurile poeziilor pe care le primesc

uneori

doar uneori

ȋmi dau seama că eu sunt reală printre versuri

la fel cum

şi tu eşti real

ȋn urma imaginară

a dulapului din bucătărie.

PAGINA 64

După tot coşmarul care a fost ziua asta, ultimul lucru de care aveam nevoie era o ploaie torenţială. Mă scurgeam ca şi ploaia, de-a lungul zidurilor cenuşii, ȋncercând să găsesc adăpost sub balcoanele joase şi copertinele magazinelor. Aruncasem de mult umbrela ruptă, care nu mai făcea altceva decât să mă ȋncurce.

Părul mi se lipise de gât ȋn şuviţe groase şi nici nu ȋndrăzneam să-mi imaginez cum ȋmi arată machiajul. Chiar şi numai uitându-mă la pantofii ȋmbibaţi cu apă, care scoteau zgomote jalnice, ȋmi dădeau lacrimile.

Până acasă mai e o grămadă, iar autobuzele rare trec pline ochi cu oameni ȋnfriguraţi. Nu mai am mare lucru de făcut ȋn afară de a grăbi pasul să ajung cât mai repede, să dau drumu’ la apă fierbinte ȋn cadă şi să ȋncerc să uit cât mai repede ziua asta. Totul a mers prost ȋncă de dimineaţă, apoi seara asta ȋmbibată complet ȋn apă, bălţile pe care nici măcar nu mă mai obosesc să le ocolesc, lumina lăptoasă a becurilor, care arată doar pavajul ud.

În sfârşit, am zărit ȋn depărtare blocul ȋn care stau. Nu e mare lucru, dar alea două camere sunt ale mele, fără să trebuiască să spun cuiva la ce oră plec sau vin, unde mă duc, cine ȋmi trece pragul, sau de ce nu am avut chef să-mi strâng două zile la rând hainele aruncate la ȋntâmplare după ce am venit de la birou. Chiar dacă nu mă aşteaptă nimeni acolo seara când ajung, e singurul loc ȋn care pot fi eu ȋnsămi. Poate ar trebui să-mi iau un peşte ȋntr-o zi. Nu e cine ştie ce companie, dar e un suflet acolo şi nici nu trebuie să-l scot la plimbare pe o vreme de genul ăsta, spre exemplu.

În timp ce mă gândeam la şirul lung de apartamente ȋn care am tot stat cu chirie ȋn diverse părţi ale oraşului până am reuşit să-mi iau locul ăsta, m-am apropiat de bloc. Nici măcar nu am mai simţit cum ȋnghit pas după pas de asfalt umed şi alunecos.

Am descuiat uşa şi am aruncat geanta, neglijentă, ca de obicei, pe canapeaua din living. Cu un oftat de uşurare m-am descălţat de pantofi şi lipăind cu tălpile ude pe parchet m-am dus la baie să dau drumul la apa fierbinte. Măcar să fie apă caldă ȋn seara asta. În timp ce se umple cada o să-mi fac un ceai, apoi o să mă ascund sub pături până luni. În frigider sigur mai e ceva de mâncare, iar vremea nu se anunţă mai bună până pe la mijlocul săptămânii viitoare, aşa că nu există niciun motiv să ies din casă. Îmi făcusem de pe drum planul să termin cărţile alea două, ȋncepute de Dumnezeu mai ştie când.

Am ieşit din cadă ȋnfăşurată ȋn halatul de baie şi cu părul ȋncă strâns ȋntr-un prosop ȋn vârful capului, mi-am turnat o cană cu ceai şi mi-am aprins o ţigară. Trăgeam cu sete din ţigară şi mă uitam ȋn gol la ploaia care bătea furioasă ȋn geamul de la balcon, când am auzit o bătaie ȋn uşa de la intrare. Zgomotul m-a făcut să tresar, şi mi-am vărsat ceai fierbinte pe ȋncheietura mâinii drepte.

Futu-i! Mi-am şters absentă mâna cu poalele halatului de baie. Vin imediat! Răbdare! Iar a rămas bătrânica de vis-a-vis fără ceva şi nu are cum să iasă din casă pe vremea asta. Ce-o mai fi acum? Zahăr? Orez? O şurubelniţă? Spray de gândaci?

M-am dus fără niciun chef către uşă, hotărâtă să ţin conversaţia la limita politeţii; sunt prea obosită ca să am chef de cineva, de oricine.

De data asta ȋi trebuia un pahar cu ulei. Am pus un uleiul ȋn pahar, am ȋnchis uşa după ce am concediat-o rapid pe bătrână şi m-am dus spre bibliotecă. Niciuna dintre cele două cărţi deja ȋncepute nu mai pare interesantă, sau poate cărţile sunt pur şi simplu prea departe ȋn camera de alături.

Am scos de pe raft o carte pe care am cumpărat-o cu ceva vreme ȋn urmă dintr-un anticariat şi pe care nu am apucat ȋncă să o deschid. Mi-am pus cana cu ceai pe calorifer, să stea cald şi m-am aşezat pe canapea, sub pături. Cartea mi s-a deschis molatecă ȋn braţe, de ca şi cum ar fi avut o viaţă a ei, la pagina şaizeci şi patru. Din ea, mi-a alunecat ȋn poale un bilet ȋmpăturit, scris pe hârtie dictando. Mi-am amintit cum ne cădeau din caiete bileţelele pe care ni le trimiteam unii altora ȋn timpul orelor din liceu. Radu, iubiri stinse, copilăriile noastre de atunci…

Am văzut, până la urmă, că pe biletul căzut din carte, cineva scrisese cu litere nesigure câteva cuvinte: “Vineri, 21.30, Mon Tresor”. M-am uitat la ceas; e abia şapte jumate. Aş mai avea timp să mă duc.

Doamne Dumnezeule! Am ȋnnebunit de tot. Unde să mă duc? Toarnă cu găleata şi poate o fi fost vorba de o vinere de acum câţiva ani. De unde naiba să ştiu eu? Şi mă duc să mă ȋntâlnesc cu cine?

Mi-a aprins o ţigară, pe care după câteva fumuri am strivit-o nervoasă ȋn scrumieră. Aia e. Mă duc!

M-am ȋmbrăcat fără grabă, ȋncercând să-mi ţin gândurile cât mai departe de tâmpenia pe care eram pe cale s-o fac, am pus biletul ȋn buzunar şi mi-am chemat un taxi. Mă uitam prin geamurile aburite ale maşinii la străzile goale şi ȋncă mă mai ȋntrebam unde naibă mă duc de nebună. Eh, lasă, ies la o cafea ȋntr-o vineri seara. Nu e ca şi cum ar şti cineva câtsunt de dusă.

Am intrat aproape pe furiş ȋn Mon Tresor-ul surprinzător de gol pentru o vineri seara şi am ochit de la intrare un loc mai retras ȋn stânga barului, loc către care m-am dus ţintă, fără să mă uit nici ȋn stânga nici ȋn dreapta, de ca şi cum urma să mă prindă cineva că fac ceva ruşinos.

Am comandat ceva de băut şi aproape mecanic am scos biletul mototolit din buzunar şi l-am aşezat lângă mine pe bar. Am blestemat ȋn minte legea anti fumat şi am ȋnceput să beau din pahrul pe care mi l-am comandat. Nici măcar nu mai ştiam ce comandasem, ceva cu vodcă probabil, pentru că lichidul incolor din pahar m-a ars pe gât.

Mi-am scos telefonul şi mi-am spus că o să stau fix jumătate de oră, beau ce naiba o fi ȋn pahar şi plec. Destul cu nebunia asta. Mi-e frig, sunt obosită şi mai bine aş fi tras un somn zdravăn, ȋn loc să umblu de nebună după poveşti din filme.

Deja mă pierdusem ȋn timeline-ul de pe Facebook când am simţit o mişcare ȋn dreapta mea. M-am străduit să nu-mi ridic ochii din telefon, deşi cumva ştiam că el este omul pentru care m-am dus acolo. L-am auzit cum ȋşi comandă ceva de băut şi ȋncet, ruşinată aproape, am ȋncercat să ȋntind mâna, să acopăr biletul pe care ȋmi dădusem seama că l-am uitat lângă mine pe bar.

Ştiam că ai să vii până la urmă.

Mâna mi-a ȋngheţat ȋn aer deasupra hârtiei şi eu nu mai ştiam pur şi simplu, ce să spun. Toate cuvintele pe care le ştiam se dizolvaseră ȋn lichidul incolor din pahar şi am simţit cum obrajii mi se ȋnroşesc. Mi-era cald. Foarte cald. Am reuşit să las mâna ȋncet ȋn jos, lângă bilet.

De unde ai ştiut? Am reuşit să spun, răguşită, fără să-mi mai recunosc vocea. Cum ai fi putut şti?

Nu ştiu. Ştiam. Atât. La fel cum şi tu ai ştiut când m-am aşezat lângă tine, că eu sunt.

În momentul ăla, capul mi s-a ȋntors, fără să mă pot controla, spre el. Cine naiba era ciudatul ăsta, nu mai ciudat decât mine, desigur, de vorbeşte cu atâta siguranţă? Dar până la urmă, ce să-i mai spun? Sunt aici, nu?

Care este povestea biletului, l-am ȋntrebat ȋntr-un târziu.

Niciuna. Am văzut ceva asemănător ȋntr-un film, destul de prost, e drept şi am zis să ȋncerc şi eu, să văd pe cine-mi aduce soarta ȋntr-o vineri seara la 21.30. Remarc că eşti punctuală, deşi ai ȋntârziat, totuşi, câteva luni bune.

A ȋnceput să râdă uşor şi s-a ȋntors spre mine cu paharul ȋntins.

Noroc! Să bem pentru ȋntâmplări fantastice inspirate din filme.

Noroc! De cât timp vii aici ȋn fiecare vineri?

Nu mai contează. De mult; de prea mult timp. Aproape că renunţasem să cred că o să apară vreodată cineva şi oricum barmanii mă cred deja un ciudat.

Eşti un pic ciudat, ştii nu?

Eşti aici, nu? Mi-a spus şi s-a uitat la mine cu ochii mijiţi de râs.

I see your point here. Şi? Acum? Ce urmează?

Nu ştiu. Nu m-am gândit şi oricum nu am văzut filmul ăla până la capăt.

A râs din nou şi brusc, râsul lui a făcut parcă, să se golească tot barul, să nu mai existe nimeni acolo ȋn afară de noi.

Cum te cheamă? L-am ȋntrebat.

Radu. Mă cheamă Radu.

A scos câteva bancnote pe care le-a pus pe bar şi m-a luat de mână.

Să mergem!

Să mergem? Unde să mergem?

Nu ştiu. Nu-mi place locul ăsta. M-am plictisit de el.

Să mergem, a repetat ȋn şoaptă, şi m-a tras de mână către el, către uşa care s-a deschis ȋn vijelia ȋngheţată de afară.

NEVER WALK ALONE

Nu mai ştiu cum, din una în alta, zilele astea, m-am întors la You’ll Never Walk Alone. Una dintre treburile alea mici şi aparent nesemnificative, care îţi ţin minţile adunate atunci când îţi e mai de rahat.

Mă gândeam eu aşa, mergând aiurea pe străzi, care sunt chestiile care mă motivează? Există, de fapt, aşa ceva? Faci lucrurile că trebuie, că nu ai de ales, că nu ştii alt drum, îți e frică (de drumul nou sau de ăla vechi) uneori. Le faci pentru că te bucură, pentru că îţi oferă un oarecare prestigiu, fie în bula ta, fie în univers? Le faci de foame? Le faci ca să fugi de tine sau ca să te găseşti? Există, de fapt, conceptul de “motivator” ? Mi se pare doar un rahat răsfiert. Te poate motiva cineva sau ceva din exterior sau cheile imperiului sunt doar la tine?

You’ll Never Walk Alone, ca să fiu sinceră, la vremea aia nu mă motiva. Nici măcar nu auzeam versurile. Era paiul de care se agăţa înecatul. Simţeam energia aia uriaşă emanată de stadion şi încercam să mă las dusă de ea. Versurile i le-am auzit mult mai târziu.

Mi-a plăcut că, deşi în esenţă exprimă acelaşi rahat ca orice discurs motivator de două ore şi pe care dai o căruţă de bani, e concis şi poetic. Ţine capu’ sus când treci prin furtună, dă-o dreq că nu poa’ să ţină la infinit, luminiţa de la capătul tunelului, bla, bla, bla şi mereu o să te ţină cineva de mână ca să ieşi de acolo. Fair enough?

Cam tot în perioada cântecului am mai avut un pai de care m-am agăţat. Zile şi nopţi infernale, unele după altele, am inventat reţete de prăjituri.

La momentul respectiv nu aveam cum să le notez. Partea proastă era că trebuia să le tot repet ca să nu le uit, partea bună era că dacă nu le aveam scrise, aveam posibilitatea să le fac mereu upgrade, să fie şi mai mişto, şi mai bune, şi mai şi decât orice se mai văzse până atunci. Sunt destul de bătută în cap câteodată, adică dacă aşa scrie, aşa tre’ să fie şi nu altcumva şi era mişto că aveam posibilitatea să le schimb.

De ce fix prăjituri, nu aş şti să spun, pentru că în general nu fac dulciuri. Am „făcut” atunci cât pentru şapte vieţi. Mă şi vedeam cum se termină toate, ajung acasă şi într-o săptămână, maxim două, o să mă apuc să gătesc, să mănânce toţi prietenii mei şi pe urmă, poate îmi deschid şi o mică, foarte mică, bucătărie cu public, unde să nu fac decât paste şi prăjiturile alea inventate. Îmi era şi teamă să mă gândesc că e posibil ca asta să nu se întâmple niciodată. Simţeam că dacă nu gândesc aşa, nu o să mai ies niciodată la lumină. Asta îmi ţinea minţile adunate.

Când eram puştoaică şi, mai ales în anul când am stat acasă pentru că am picat la facultate, aveam vreo două cărţi pe care le-am tot recitit obsesiv, deşi în mod normal nu fac asta. Atunci, aveam nevoie fix de atât ca să mai duc încă o zi, până ce următoarea urma să însemne orice altceva decât Medgidia.

Nu mai ştiu de unde începusem şi unde voim să ajung… Ideea este că am reascultat într-o zi You’ll Never Walk Alone şi fix ȋn clipa aia am simţit că mă pot duce oriunde, pot face orice şi ar fi fost vai de muritorul care mi s-ar fi pus în drum.

Câteodată, fix atât de puţin îţi trebuie.

SIMPLE CUVINTE DESPRE LIBAN

Am ajuns mai mult din ȋntâmplare ȋn Liban. A fost o ofertă bună la bilete de avion şi dintre toate destinaţiile pe care le aveau, Beirut şi ȋncă una erau singurele unde nu mai fusesem. Beirut să fie, atunci. Mama a ştiut până cu două ore ȋnainte să mă sui ȋn avionul care ne aducea ȋnapoi la Bucureşti, că merg la Berlin. A fost mai bine aşa, pentru toată lumea.

Întâmplarea cu oferta la biletele de avion s-a dovedit a fi fost una absolut minunată. Rar s-a ȋntâmplat să merg ȋntr-un loc care să mă vrăjească de la prima până la ultima secundă. Planul fusese să fug câteva zile ȋn lume, să ȋmi limpezesc minţile şi să mă ȋntorc. Am fugit ȋn lume, dar minţile nu mi le-am golit. S-a ocupat Libanul să mi le umple cu minunăţii cum nici nu visasem.

Ar mai fi fost multe lucruri de văzut, dar nu am avut timp la dispoziţie. Vorbeam zilele trecute cu un libanez cunoscut ȋntâmplător şi ȋmi făcuse o listă de cel puţin jumătate de pagină cu locuri pe care ar fi trebuit să le mai văd. Data viitoare, sper.

Ce a fost Libanul pentru mine?

În primul rând a fost Baalbek. Am vrut neapărat să ajung acolo ȋnainte ca locul să aibă soarta Palmyrei şi nu m-a dezamăgit nicio secundă. Este incredibilă bogăţia pe care am găsit-o: hectare ȋntregi de istorie şi nici ţipenie de om. În loc să mă ȋnspăimânte singuratatea locului, exact asta m-a bucurat cel mai tare. Lipsa hoardelor de turişti, tăcerea şi posibilitatea de a te bucura ȋn linişte de fiecare cotlon. Am stat acolo aproape o zi, timp ȋn care şoferul cu care ne-au trimis cei de la hotel ne-a aşteptat răbdător undeva la umbră. Nu o să mă apuc să fac istoria locului, pentru că asta se poate află lejer cu un click şi este monumentală. Un rucsac ȋn care am avut apă, câteva gustări, ȋncălţări comode şi timp la dispoziţie. E tot ce vă trebuie. La un moment dat am găsit ȋn muzeul sitului vreo doi paznici. Nu ne-am deranjat prea tare unii pe ceilalţi, din fericire.

De la Baalbek am plecat către Ksara, una dintre podgoriile vestite ale Libanului. La fel de tare m-a uimit lipsa oamenilor, liniştea. Ne-a preluat o ghidă care ne-a plimbat prin pivniţe, ne-a spus poveştile locului şi ne-a dat să degustăm din vinurile lor. Mărturisesc cinstit că nu ȋmi amintesc prea bine cum erau. Cred că bune. M-am bucurat de răcoarea care a venit la fix după fierbinţeala din Baalbek, m-am bucurat de verde şi de tihnă. Ţin minte doar că ȋmi era foame. Foarte foame.

De la Ksara am pornit către Anjar, cu planul de a mânca ceva lângă sit-ul cu pricina, apoi să mergem să vizităm ruinele. S-a dovedit a fi absolut imposibil. În momentul ȋn care te aşezi la masă, ȋn Liban trebuie să iei serios ȋn calcul faptul că este posibil să nu termini prea curând. Exact asta s-a ȋntâmplat. Nu am mai văzut, ȋn concluzie, Anjar-ul, dar am mâncat. Cum spunea una dintre prietenele cu care am fost: “Îmi amintesc mâncare. Multă mâncare. Apoi şi mai multă mâncare”. Cam asta a fost masa noastră de la Anjar.

Problema cu mâncarea a fost că totul era atât de bun ȋncâtm-am simţit absolut lipită de scaun. Pentru câteva ore bune. Şi când credeam că nu mai pot, mai puteam un pic. Şi când credeam că au terminat de adus, mai veneau cu un platou. La sfârşit a venit desertul din partea casei, lucru pe care l-am perceput ca pe un afront direct, extrem de personal, un fel de ȋnjurătură culinară de mamă. Ar fi trebuit să mai stăm acolo ȋncă vreo trei ore ca să ne putem atinge de platourile alea, ori asta nu era posibil.

Cam aşa este toată mâncarea care ne-a fost pusă ȋn faţă. Multă şi incredibil de bună, atât de bună ȋncât minute ȋn şir eram ca măgaru’ lu’ Nastratin: nu ştiam cu ce să ȋncep. Îmi amintesc ȋn mod special de restaurantul Babel, cu o privelişte spectaculoasă către Zaitunay Bayȋn Beirut. Acolo a fost locul ȋn care, ȋn prima zi am făcut cunoştinţă cu ceea ce ȋnseamnă un prânz ȋn Liban.

A fost apoi Jeita, care este printre cele mai frumoase peşteri din lume, dispusă pe două niveluri, unu de luat la picior şi celălalt de mers cu barca. Dacă ai dubii ȋn privinţa a ceea ce ȋnseamnă un loc nepământean, atunci la Jeita ţi se va spulbera orice dubiu; la un moment dat am avut senzaţia că mi se spulberă şi minţile, nu doar dubiile. Cred că este unul dintre puţinele locuri ȋn care eu aş fi putut crede ȋn orice, ȋn Dumnezeu, ȋn zei, ȋn extratereştri, ȋn Albă-ca-Zăpada, ȋn duhul lui Alladin, sau ȋn Quzelcoatl. Este fabulos, dar din păcate, ȋţi este interzis să faci fotografii, ȋţi este interzis şi să intri cu telefonul mobil pe care trebuie să ţi-l laşi la intrare ȋntr-un dulăpior cu cifru.

Jeita este foarte aproape de Harissa, un fel de Corcovado cu statuia lui Isus Mântuitorul din Rio de Janeiro, doar că la scară mai mică şi cu stauia Fecioarei Maria (Our Lady of Lebanon) care ȋşi ȋntinde braţele către Beirut, din vârful altarului ridicat de călugării maroniţi. Mersul cu telegondola până ȋn vârf merită cu prisosinţă, măcar pentru imaginile spectaculoase asupra golfului Jounieh.

Despre Beirut aş putea poveşti zile ȋn şir, dar nu cred că aş putea surprinde nici măcar un sfert din ceea ce am găsit acolo. Oamenii mi s-au părut senzaţionali, cu o căldură pe care rar am găsit-o ȋn alte ţări. Mai mult decât căldură, că ăsta este un termen deja tocit, am găsit la ei bucuria de a avea oaspeţi, de a vorbi cu tine şi de a ȋţi arăta. Probabil că din cauza instabilităţii zonei, turiştii i-au ocolit şi ȋn momentul ȋn care văd pe cineva venit pur şi simplu ȋn vizită, se bucură incredibil de tare.

Stăteam într-o seară şi ne uitam la oamenii care dansau în mijlocul străzii cu poftă nebună de viaţă, cu ochii strălucitori, cu sudoarea alunecându-le pe trupuri. Ritmul lor îndrăcit părea să fie ultimul, din ultima zi, a ultimei vieţi posibile din Univers. Dansau cu o îndârjire şi o poftă pe care nu le-am mai văzut în altă parte, aproape hipnotic. Cam ăsta este ritmul care spune totul despre acele locuri: bătaia de inimă care ţine în viaţă un trup pe alocuri schilod, dar a cărui frumuseţe trecută nu este greu de intuit.

Cum a fost? A fost aromat şi mătăsos, păr zburlit pe ceafă, briză sărată şi zaatar, soare şi foşnet de şopârlă la Baalbak, tabere de refugiaţi sirieni şi miros acru de frică, soldaţi cărora le ceri voie să faci fotografii şi din nou mult soare, zgârie nori şi clădiri în ruină, vânt şi linişte parfumată de orient.

Mi-a plăcut datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de oameni şi din cauza faptului că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins oricând într-o capcană.

Cum a fost ȋn Liban? Păi cum să fie? Cam la fel cum cred că este şi ultima felie din viaţă: soare, zaatar, fructe coapte şi praf de puşcă.

DARE DE SEAMĂ

M-am aşezat la scris pornită să povestesc despre “Call Me by Your Name”.

A trecut ceva timp de când l-am văzut, e drept, dar de multă vreme nu am mai văzut un film care să ȋmi ȋntoarcă sistemul pe dos ȋn asemea hal. Cu toate imperfecţiunile lui, sau poate şi din acest motiv, filmul ăsta e o minune.

Nu o să mă apuc să sar cu citate din el, pentru că deja sunt pline toate gardurile. Vreau doar să spun că e o lecţie de la cap la coadă: lecţie de montaj, lumină, coloană sonoră, poezie, parenting şi mai ales, este o lecţie de iubire cum de mult nu am mai văzut.

Fără să aibă ceva ostentativ, fără să forţeze, uşor ca o adiere de poezie, este o lecţie de iubire şi fineţe. Mi-a plăcut fiecare secundă din el şi am revăzut bucăţi ȋntregi noaptea când nu puteam dormi.

Poate nu este uşor digerabil pentru toată lumea, dar cred că dacă ȋţi ţii mintea deschisă, soft ca şi filmul, poţi ȋnvăţa ceva, oricine ai fi.
În timp ce mă gândeam ce şi cum să scriu despre “Call Me by Your Name” şi nimic nu părea să ducă ȋn direcţia bună, sau să povestească despre ce este vorba, măcar cât de cât aproape de realitate, mi-am amintit despre lecţiile mele de iubire, alea pe care le primesc ȋn fiecare zi. Fără să fie montate pe vreun soundtrack, fără să fie nominalizate la vreun premiu, sunt. Atât. Sunt.

Nu cred ȋn zen-ul şi ȋn bunătatea duse la extreme, nu cred ȋn extreme ȋn general. Cred ȋn bitchoşenia karmei şi ȋn iubirea prietenilor, ȋn lucruri care se aşează pe căi numai de ele ştiute şi ȋnţelese, ȋn lecţii şi lipsa ȋntâmplării, ȋn lucruri pământene şi rostite cu plinătate. Cred cu naivitate că dacă ȋmi promiţi că nu o să mă laşi să mă duc la fund o să te ţii de cuvânt, iar eu voi intra ȋn apă, deşi mi-e frică de mor, tocmai pentru că mi-ai promis. Şi te cred. Dacă mă „scapi” printre degete, vei fi scăpat şi tu la rândul tău, aşa cum şi eu voi fi „scăpată” la rândul meu, ȋntr-un fel sau altul pentru tot rahatul mâncat de voie sau fără de voie.

Se apropie ziua mea şi nu am stare, am doar stări and I hate that, pentru că nu-mi place să fiu volatilă şi vreau să ştiu că mă bazez pe zâmbetul meu şi peste cinci minute. Iar sunt ȋn perioada aia din an când nu ştiu să spun câţi ani am şi toate ȋn jurul meu par a fi un carusel. Dincolo de culori şi lumini mă ia ameţeala. Mi-e frică, parcă, mai mult ca niciodată şi cred, mai tare ca oricând, ȋn mărunţişuri, ȋn oameni, ȋn poveşti, ȋn bine.

Să dea naiba dacă pricep ce văd la mine, unii de douăzeci de ani, alţii de mai mult timp de atât, cică asta nici n-ar fi treaba mea, dar ȋi găsesc mereu acolo. Îmi trec toate până la urmă: iubiri, nervi, fericiri, zâmbete sau lacrimi, aprind lumina, sting lumina şi mereu e acolo o mână ȋntinsă. Orice aş face găsesc un vârf de bocanc (sau de stiletto), gata să mă pocnească ȋn fund pentru un crestinesc restart, un şerveţel pentru desele momente când bocesc, aparent fără motiv, un ţipăt, o tăcere bine plasată pe poziţie viitoare, ca la fotbal, mâna aia ȋntinsă care mă ȋndeamnă să intru ȋn apă şi care ştiu că nu o să plece nicăieri.

Am ȋnceput de la una şi am dat ȋn alta, da’ nu contează. Cred ȋn prieteni şi tot o poezie despre iubire e şi viaţa asta de zi cu zi. Uneori are metrica mai strâmbă şi rima albă, tre’ să te chinui să o vezi, dar e acolo.

Se rotunjeşte ȋn curând unul dintre cei mai grei ani pe care i-am trăit până acum. Culmea, de data asta, ȋn afară de un genunchi bulit rău nu am fost bolnavă, dar a fost greu de tristeţe, de dezorientare, de frică, de pustiu, de lacrimi şi râs forţat, de neȋnţelegere, de oameni care au ales să se evapore, de puncte cardinale care nu erau acolo, de lucruri spuse fără să fie crezute, de oameni pe care a trebuit să ȋi las să plece. Habar nu am cum am ieşit la liman, sau dacă am ieşit. Ştiu doar că m-am lăsat şi ȋncă mă mai las ţinută la suprafaţa apei de iubirea câtorva oameni. Ăia care se enervează şi ţipă, dar nu pleacă, ăia care ȋmi fac morală, dar mă ţin mereu de mână.

Se apropie ziua mea, aia fără zi, şi se rotunjeşte un an ȋn care am trăit parcă mai multe decât ȋn toţi anii de până acum, ȋn care mi-a fost deopotrivă catifea şi şmirghel şi primul an ȋn care mi-am recunoscut deschis că urăsc. A fost al naibii de greu să fac asta, dar pe urmă mi-a fost o uşurare absolut abisală. Băi frate, eu chiar ȋi urăsc pe oamenii ăia, ȋi dispreţuiesc şi mi-e silă. Nu-mi pare rău că mi-au fost, pentru că am ȋnvăţat ceva şi de acolo, cu toată durerea şi strâmbătatea pe care mi le-au adus. Am renunţat la politically correctness-ul pe care ȋl afişam fără să-l cred şi odată cu renunţarea la ipocrizia asta, am mai deschis o uşă către mine.

Mi-am pus Diana Krall şi scriu, aproape fără să realizez, o dare de seamă. Mă gândeam, inevitabil, la câteva dintre replicile din filmul de care spuneam; poate cea mai cunoscută, cea care a ajuns cel mai uşor la toată lumea sună aşa: „In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!”

Pfff, de-ar fi avut cine să-mi tragă două după ceafă acum douăzeci de ani şi să-mi fi spus asta.

Acum, vorba aia, you can’t unscramble scrambled eggs, dar mă gândeam cu oareşcare amărăciune la toate momentele când am smuls (mai ales oameni), crezând că aşa curăţ rana ca să o vindec mai repede, mai uşor. Aiurea, ce prostie colosală.

Termin darea de seamă de unde am ȋnceput-o, de la „Call Me by Your Name”, de la poezia asta a dracu’ de subtilă şi grea care e viaţa. Şi dacă ar fi să rezum anul ăsta din viaţa mea – totuşi e o dare de seamă – cred că cel mai mult am ȋnvăţat să las să mă doară.

TREPTE

Mi-ai spus că ploaia o să spele tot. Uite, plouă deja din ce ȋn ce mai tare…

Tablourile atârnau plictisite pe pereţi, martore tăcute ale unori vremuri mai bune care, poate se vor mai ȋntoarce ȋntr-o zi. Cine ştie…

Îţi aminteşti când m-ai dus prima oară la casa de sus, de pe deal? Am văzut acel apus, parcă şi acum, după atât de mult timp ȋmi vine să spun că este cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.

– Câte ţigări ai fumat astăzi? L-am ȋntrebat uitându-mă la scrumiera plină, iar el la fel de absent ca şi până atunci, se uita ȋn continuare la tablourile prăfuite de pe perete. Ce-o fi ȋn mintea băiatului ăstuia? Pe mine mă chinuie iar gândul la bunică-su şi el e departe. Parcă nu ȋl mai recunosc de când s-au despărţit.

M-am trezit târziu ȋn acea dimineaţă tomnatică; erai acolo şi mă priveai. Aproape că m-am speriat, sau poate că doar m-am fâstâcit. Mi-ai şoptit: Bună Dimineaţa, soare…şi parcă ploaia spălase deja tot, aşa cum promisesei.

– A ȋnceput să ningă. Viscoleşte de-a dreptu’. Nu vrei să aprind focul ȋn sobă? Şi nu, nu ştiu câte ţigări am fumat astăzi.

Mereu ȋmi alegeam masa de la geam. Îmi plăcea să privesc trecătorii şi să ȋmi imaginez ce planuri au ȋn ziua aia, ȋncotro merge fiecare şi mai ales cine-i aşteaptă acolo. Tu mă lăsai să tac. Mereu mi-a plăcut asta la tine. Ştiai că ȋn mintea mea se ȋntâmplă un milion de poveşti şi mă lăsai să le scriu ȋn linişte.

E aproape primăvară de’ acum, ȋi spuse. Am văzut nişte ghiocei ȋn faţa balconului. Culege-i şi du-te la ea. Spune-i. Eu sunt prea bătrână să mă mai bucur de ei. Ţie ȋţi vor fi de mai mare ajutor. Spune-i tot ce ai pe suflet şi du-i ghioceii ăia. Hai, du-te!

Mi-am făcut curaj şi am păşit. Era ȋntuneric, un miros greu parcă mă apăsa. Am privit ȋn jur şi nu era nimeni, doar o ţigară nestinsă şi mult roşu rubiniu.

S-a dus la fereastră şi ȋn spatele lui a auzit scăpăratul brichetei. Bunica ȋşi aprinsese şi ea o ţigară, se pare. Ghioceii erau acolo. Poate până la urmă nu e deloc o idee rea să-i culeagă şi să se ducă să-i spună. Tablourile atârnau ȋn continuare plictisite pe perete, bunica fuma pierdută cu gândurile ei…

Ţi-am cântat la pian aseară piesa ta preferată; mi-ai zâmbit lung, mi-ai strâns părul ȋn pumn şi m-ai sărutat apăsat pe frunte.

Da, o să mă duc! Aşa e cel mai bine. Ce s-ar mai putea ȋntâmpla?

By Andreea Iancu & Elena Manolache

– Hai să ne jucăm de-a scrisul, vrei?

– Vreau. Cum facem asta?

– Uite, luăm o coală, tu scrii o propoziţie, orice ȋţi trece prin cap, ȋmpătureşti hârtia să nu văd ce ai scris, scriu eu o propoziţie, o ȋmpăturesc să nu vezi tu şi tot aşa. Facem un exerciţiu dadaist şi vedem la sfârşit ce iese. Ok?

– Ok

Ne-am jucat şi a iesit. Înainte să despăturim hârtia am avut aşa, parcă emoţii. Ne luceau ochii amândurora şi abia aşteptam să citim.

A ieşit surprinzător de frumos, aproape cursiv, de parcă am fi scris aceeaşi poveste fără să ştim. Într-un fel, aşa a şi fost. Am scris aceeaşi poveste.

Mulţumesc Elena Manolache!!!

De acum provocarea o să fie să ghiciţi care fragment este scris de fiecare dintre noi 😉