Da’ de ce eu? Cum ţi-a venit ţie aşa? De unde până unde? E aberant. N-are cum! C’mon, fii serios, doar nu o să cred aşa ceva !?!
M-ai înnebunit. Jur că m-ai înnebunit cu un milion de întrebări la care nu am ce să-ţi răspund; nu ştiu să îţi zic mai mult decât până acum…şi tu iscodeşti. Nu citeşti Manuscrisele de la Marea Moartă, femeie, încerci doar să faci un bărbat să-ţi spună de ce te place. Îţi dau de fiecare dată acelaşi răspuns şi tu insişti şi revii şi mă întrebi din nou, de ce tu?
Uite, o să îţi povestesc din nou. Mă asculţi? Stai aici lângă mine, închide ochii în timp ce-ţi ţii mâinile încleştate pe cana galbenă cu cafea; de ce mai bei cafea la ora asta, între noi fie vorba, habar nu am; mai bine m-ai ţine pe mine de mână, dar nu contează, nu mai contează. Te simt cum te pierzi în linişte, cum te risipeşti ca aburul cafelei, în timp ce mă ţii de mână, pentru că nu crezi. Nu ştii să crezi.
Închide ochii, ascultă şi taci.
Te-am auzit râzând. Ăsta e primul lucru pe care mi-l amintesc despre tine. Înainte să mă dezmeticesc, să-mi dau seama exact cine e la masa aia, pentru că nu vă ştiam pe toţi, înainte de a te vedea, te-am auzit râzând.
Te auzeai de pe alee, de dincolo de gardul terasei şi m-am întrebat cine-o fi? Cine râde aşa, cu atâta poftă. M-am gândit că o să caut la toate mesele acea persoană, pentru că aş vrea să o cunosc. Apoi m-am apropiat de voi şi mi-am dat seama că nu va trebui să te caut nicăieri, că stai la masa corectă şi eu vin exact spre tine. M-am speriat. Parcă nu erai tu, parcă nu aveai ce să cauţi acolo. Aş fi vrut să nu te ştie niciun cunoscut, să te descopăr eu, continent nou, să te ţin pentru mine.
Nu mi-ai răspuns la salut; nici măcar nu m-ai auzit. M-ai întrebat peste câteva minute cum mă cheamă. A început toată lumea să râdă şi tu te uitai la mine cu ochii mijiţi de râs şi de prea multă noapte. Râdeau toţi şi o clipă am crezut că a înţeles toată lumea că sunt pe punctul de a mă ridica de pe scaun şi de a îmi înfige mâinile în părul tău să te sărut. Lung, apăsat, şi cu ură, să-ţi înăbuş hohotele de râs, să-îţi muşc buza de jos, să te doară, să văd un fir de sânge cum ţi se prelinge pe buze, să te gust, sânge amestecat cu lacrimi.
M-am ridicat de la masă şi în ultima clipă m-am dus la bar. Îţi mai aminteşti? Ai început din nou să chicoteşti, şi barmanul m-a întrebat de trei ori ce vreau. Nu te auzeam decât pe tine, încercam să disting ce spui. Îmi bubuiau urechile şi sângele în tâmple, îmi încleştam degetele pe pahar, ca să nu mă reped la tine.
Atât. Asta a fost tot. Te-ai ridicat şi ai plecat.
M-a ars câteva zile, senzaţia aia înăbuşită cu greu, de a îţi muşca buza de jos, şi dintr-o dată m-ai sunat. Pur şi simplu. M-ai sunat să mă întrebi o prostie. Nu mai ştiai cum mă cheamă, mi-ai spus că nici faţa mea nu ţi-o mai aminteai foarte bine, ţi-ai cerut scuze, dar a trebuit să mă suni. Nu mai râdeai de data asta. Aveai tonul grav, serios, al unui om care vorbeşte cu un străin, pentru că doar atât îţi eram. Un străin. Te-aş fi ţinut la nesfârşit la telefon, să-mi dau seama dacă ai înţeles, dacă ai văzut, dacă mi-ai simţit dinţii înfipţi în buza ta de jos, dacă ţi-ai simţit pe buzele uscate gustul de sânge.
M-am gândit la asta şi mai târziu, când m-ai luat prima dată de mână, după o grămadă de timp şi o grămadă de hohote. Ţi-am strâns degetele în palma mea, să mă răzbun pentru buza aia nemuşcată la timp. Te-am întrebat dacă îţi mai simţi pomeţii de la atâta râs şi te-ai uitat urât la mine.
Atunci m-ai întrebat prima dată de unde a venit, de unde a apărut. Ce aş fi ştiut eu să îţi răspund? Că a fost râsul tău în noapte, că au fost privirile înfipte în gol, o fracţiune de secundă cât să crezi că nu te vede nimeni, că dispari, cuta dintre sprîncenele tale, care apărea când şi când, şi eu nu ştiam de ce, că a fost felul în care te-ai ridicat de pe scaun în seara aia? Ce să îţi răspund? De ce? Poate pentru că nu am mai auzit pe nimeni râzând în felul ăla vreodată şi pentru că nu crezi nici acum nimic.
Cafeaua ţi s-a răcit între palme. Stai lipită de mine şi mă asculţi cum îţi povestesc râsul din noapte, cum îţi povestesc privirile goale, stai tăcută lângă mine şi cuta dintre sprincenele tale nu mă lasă să îţi povestesc firul de sânge care ţi se prelinge pe uscăciunea buzei de jos, şoapta ta întreruptă, în dreptul pieptului meu skin on skin baby…atât vreau.
Atât. Ascultă şi taci.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire X
