CEILALŢI

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
E despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. E despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte, eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune, sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o dorisei, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic, sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa…dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce  eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui?Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus, că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

DEAL?

Mi l-ai stricat. De fapt, mi l-ai lăsat numai iubire pentru tine şi răni. Eu ce să fac acum? Cum să fac? Să-mi iau pansamentele şi să i le pun lui? Nu pot. Nu am cum, pentru că mi s-au lipit bandajele de răni şi dacă trag de ele văd carnea vie, roz de dedesubt; le aştept să cadă singure; e singura cale pe care o am. Numai că vezi, tu mi l-ai aruncat în faţă fix acum şi eu nu am cum să îl vindec. Nu am cum, pentru că rană pe rană nu înseamnă vindecare; înseamnă doar o rană mai mare. Înseamnă doar că o să ne îmbolnăvim amândoi mai tare.
O să îl iau şi o să îl pun resemnată în cămara mea, pe raft, etichetat frumos, „potenţială poveste de iubire moartă înainte de a începe”. Uneori, o să mai desfac capacul şi o să mai inspir aerul ăla, pe care îl bănuiesc, pe care îl ştiu din altă viaţă şi care nu poate prinde contur, nici trup, nici forţă. O să mă mai uit din când în când pe raft şi o să-mi lipesc buzele de borcanul ăla cu miros de vânt şi soare, o să-mi înghit cu greu nodul din gât şi o să-mi spun ca de fiecare dată: „Eh, nu a fost sa fie. Nici de data asta”.
Tu nu ştiu ce faci. Habar nu am cum arată cămara ta. Sper din toată inima că raftul tău cu „potenţiale” e mai gol decât al meu. Ar fi păcat să fie altfel. Eşti atât de frumoasă şi borcanele alea dor atât de tare, atârnă, zgurmă; mi-ar părea rău să-ţi întunece privirea. Parcă nu meriti. Nu merită nimeni să aibă atâtea borcane cu amar.
A fost un moment, acum câţiva ani, când mi-am promis că atunci când o să pot, dacă o să mai pot vreodată, o să intru în cămară şi o să mătur tot, o să fac ţăndări toate borcanele alea, şi o să pun în locul lor oglinzi, să mă văd cu adevărat, să nu mă mai uit pe mine, să mă reînvăţ por cu por. Când am ajuns acasă am uitat; mi-a pierit curajul, apoi nu am mai ştiut cum să fac. Şi le tot strâng…mă uit la ele şi-mi spun: „Oh, I’m such a keeper” şi insist, insist, dar nu vindec nimic. Nu ştiu cum să fac.
Mă uitam serile trecute la o fotografie de-a ta şi mă gândeam că poate reuşesc să ajung cumva până la tine să-ţi spun, să-ţi povestesc, să te învăţ tot ce ştiu, cum să nu faci niciodată, să râdem amândouă, să te ascult povestindu-mi cum e să te iubească cineva în felul ăla.
E doar o altă scriere patetică, sau e doar un gând care mi-a trecut acum prin minte, un gând pe care de fapt, nu-l vreau şi-l vomit pe hârtia asta docila.
Nu am glumit când am spus că aş vrea să te cunosc. Te ştiu de la prima mea iubire. Ne-am cunoscut de-o părere, te urmăresc pas cu pas de ani mulţi şi nu reuşesc să-ţi prind decât zâmbetul ăla minunat şi jucăuş pe care îl ai în colţul buzelor. Zâmbetul ăla care arde suflete.
Îmi placi măi fată. Îmi placi tare şi aş vrea să te rog, poate cine ştie, data viitoare îi laşi mai puţine răni. Poate data viitoare îmi va sta în puteri să-l repar.

THE PAST TENSE

Îmi spune un prieten: „scrie ceva pentru mine marţea viitoare”. Păi şi cam ce să scriu eu pentru tine ? Nu zic asta pentru că nu ne-am mai văzut de-o grămadă de timp, dar eu nu scriu la cerere, nu „primesc comenzi” ca la cofetărie. „De ce trecutul e trecut, dacă nu trece niciodată, despre asta să-mi scrii”. Hmmm, să purcedem, zic.
Habar nu am de ce nu trece trecutul, nu ştiu ce personalitate are trecutul fiecărui om, dar dacă m-ar întreba cineva, noroc că nu mă întreabă, trecutul este doar denumirea generică pe care o primesc timpurile gramaticale, pentru a delimita cronologia unor acţiuni pe axa timpului.
Trecutul nu trece, pentru că este fratele tău geamăn (dacă nu am fost suficient de puerilă, insist), de fapt eşti chiar tu însuţi, este ăla care te sâcâie şi-ţi fute sistemul în mod constant şi în acelaşi timp este cel care îţi întinde mâna să te scoată din rahat, că nu degeaba s-a inventat vorba aia cu lecţiile trecutului, este varianta ta tatuată, cea care poartă toate cicatricele şi semnele a tot ceea ce ai fost tu cândva. Trecutul nu trece. Punct. A te aştepta ca lucrurile să fie altfel mi se pare o naivitate fără margini care nu are alt rol decât să te macine, să nu te lase să fii om întreg, care te umple de vină şi de frică.
Trecutul este individul care se bagă în faţa ta când încerci să te uiţi în oglindă şi vrei să te priveşti în ochi. Trecutul nu trece decât dacă te lobotomezi, şi atunci dispari tu, trecutul tău rămâne, în amintirea celorlalţi. Ca să-l faci să „treacă” fă bine şi ia-l de mână, mângâie-l pe frunte şi iubeşte-l. Măcar nu mai fiţi duşmani. Altă cale nu văd. Nu mi-a mers nici când l-am urât, nici când ne-am luptat, nici când am vrut să-i dau în cap. Am obosit înaintea lui, fără să am măcar vreo şansă de reuşită şi tare greu am înţeles asta.
Asumă-ţi-l. Exact ca pe un tatuaj, ca să revin la comparaţia de mai sus. Când ai făcut ceva te-ai tatuat pe vecie cu acţiunea respectivă, cu oamenii pe care i-ai iubit. Poţi să mai scoţi tatuajul ăla? Desigur, dar e doar o păcăleală, cicatricile vor fi mereu acolo. O să mai vezi vreodată altceva în oglindă? Evident că nu. Am economisi, cred, o grămadă de energie dacă nu ne-am mai lupta atât de tare cu noi aşteptându-ne să fie altfel tot ceea ce deja nu mai poate fi schimbat.
Şi ce dacă acum nu te mai iubesc, sau vieţile noastre s-au dus dracu fiecare în direcţia ei? O să-mi dispari vreodată de acolo? Lumina pe care mi-ai pus-o şi tu în ochi o să fie vreodată altfel? Nu. Timpul nu vindecă, trecutul nu trece. Asta e cât se poate de clar. Dacă eşti deştept, dar numai dacă eşti foarte foarte deştept, alină şi te face să înţelegi. Don Quijotismele nu au ce căuta într-o viaţă care  – scuzaţi platitudinea – se şterge cu noi la cur.
Pe de altă parte, dacă ar trece, dragul meu, crezi că s-ar schimba ceva?
Dacă ai putea, să zicem, să te întorci în timp eşti sigur că ai vrea cu adevărat să schimbi ceva? Ai vrea să te întorci în timp şi să schimbi clipa aia în care ai ţinut-o în braţe, că despre asta este vorba, ai renunţa la momentul ăla? Mai mult de atât: cu ce l-ai înlocui? Crezi că acum, la douăzeci de ani distanţă, viaţa ta ar fi cu mult mai bună dacă momentul ăla nu s-ar fi întâmplat? Ceva mă face să cred că nu. Dacă a durut? Sunt convinsă că a durut al dracului de tare. Ştiu despre ce vorbeşti. Am şi eu nişte tatuaje d-astea, care încă mă mai dor şi nici nu ştiu de ce am fost atât de idioată încât să mi le fac. Faza mişto e că nu mi s-au întâmplat; le-am căutat cu ochii larg deschişi, m-am dus după ele şi am băgat băţul prin gard să le zgândăr. M-aş întoarce acum în timp să le fac altfel? No Fucking Way. Mă înspăimântă mai tare pustiul care ştiu că ar rămâne în urmă, decât faptul că s-au întâmplat.
Ce ne facem cu măsura cu care judecăm trecutul? De ce nu trece, asta e întrebarea. Doar ca nu vrem să treacă tot. Am vrea, dacă s-ar putea, o poartă, să stăm noi aşa, călare pe gard şi să zicem: asta să treacă, asta, mda, şi asta, asta nu, asta rămâne, la asta mă mai gândesc, să stea un pic în dreapta acolo, unde mai sunt vreo două amintiri…parcă aş vrea să renunţ la ele, dar poate mai bine nu.
Păi ce facem aici şi pe cine vrem să păcălim. Eu sunt convinsă, dragul meu, că dacă ai încerca acum să înţelegi de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri şi mai ales dacă ai înţelege de ce ele nu erau posibile de la bun început, doar tu ai fost cel care a vrut să vadă altceva, nu m-ai mai „ameninţa” acum că dai cu motocicleta peste mine.
Ai de grijă wăi zănatecule; să nu-ţi pară rău acum, că m-ai pus să-ţi scriu şi nu ţi-am scris într-o zi de marţi, numa’ aşa de’a naibii ce sunt.
Ţine minte: the past tense cannot be rewritten.

VIAŢA ÎNTRE LAUR ŞI RITA

Pentru un om care nu crede în iubire, întâlnirea cu Laur a fost o năucire. O altfel de năucire decât întâlnirea cu Rita. Dacă la Rita şi iubirea din “Scrisori către Rita” totul îmi era familiar, limbajul, poveştile, modul cinic de a vedea viaţa şi tot ce ţine de ea, propriile scuturi, de care mi s-a reamintit şi pe care cartea mi le-a pus din nou în faţă în lumină rece, scuturile alea amare pe care le cunosc atât de bine, Laur a venit ca un văl translucid care se aşterne peste tot şi toate. Aproape că, citind-o, simţeam nevoia să port o mască de oxigen. Pasiunea mea pentru literatura rusă este cunoscută, slăbiciunea pe care o am pentru poveşti şi povestitori, lucruri pe care eu nu stiu sa le fac, m-au fascinat dintotdeauna şi din acest punct de vedere nu am fost dezamăgită nicio secundă.
Eu sunt sacadată, nu ştiu să inventez, am fraze scurte şi poveşti amare, nu cred în iubire, mă apăr de ea, nu scriu despre sentimente şi sentimentalisme, caut să citesc cărţi care îmi sunt exact opuse, care mă obligă să văd lucruri pe lângă care eu prefer să trec cu ochelari de cal.
Perioada în care l-am cunoscut pe Laur şi timpul pe care l-am lungit cât de mult am putut pentru a îl avea în viaţa mea, m-a făcut să alunec pe o pantă de care ma dezic în mod constant şi conştient. Laur, dincolo de a fi o carte, este un vis. Visul că o astfel de iubire poate fi posibilă.
Felul în care e construită cartea, stratificată ca prăjitura pe care o făcea mama când eram mică, m-a uluit. Straturile de timp, feliile de viaţă pe care oamenii le trăiesc, timpurile amestecate, tresăririle pe care le au prevăzând viitorul, exact ca atunci când amesteci straturile colorate ale unui frappe cu un băţ din lemn, sticla aia de plastic care apare în pădurea medievală, te fac să uiţi de tine şi de timpul pe care îl trăieşti…şi peste toate Laur, care îşi caută iubirea, vrea să o mântuie, vrea să se mântuie, pentru că el a ucis-o.
Laur, indiferent de cele patru nume pe care le are de-a lungul carţii, în funcţie de etapa pe care o parcurge, nu vrea decât să îşi regăsească iubirea pe care a reuşit doar să o bănuiască şi a îndepărtat-o cu cruzime, parţial conştient, parcă temându-se de viaţa împlinită pe care ar fi putut să o aibă. Mereu chinuit de sentimentul de gol care îl bântuie, mereu vorbind cu ea, chiar şi atunci când nu mai era el însusi, când ştia că ea nu l-ar mai recunoaşte, mereu căutând moartea care să-l ducă înapoi lângă cea pe care a ucis-o, Laur îşi trăieşte în permanenţă povestea de iubire, vindecând, alinând, învăţându-i pe alţii. Sentimentul de vină venit din încăpăţânarea cu care nu a ştiut să îşi vadă şi să îşi recunoască limitele, nu i-a fost spălat decât la finalul cărţii când cercul se închide, când Laur ţine în sfârşit în braţe copilul pe care nu l-a avut niciodată, când bătrân şi cu misiunea în sfârşit îndeplinită îşi reîntâlneşte dragostea.
Pe scurt, este vorba despre iubire, povestită într-un mod nesiropos şi diafan, dar iubire în forma ei absolută, pe care mulţi doar o bănuim, povestită cumva dincolo de cuvinte, din imagini.
Dincolo de iubire, am învăţat de la Laur şi celelalte avataruri ale lui, lecţii despre curaj, despre mersul pe apă, despre căutare şi regăsire, despre aruncatul în abis, unde pe lângă proprii demoni sunt şanse mari să găseşti şi trambulina care să te propulseze înapoi. Poate nu va fi aşa, dar merită să încerci. Călătoria, ca de obicei, e singura care merită, dincolo de toate pericolele pe care cu siguranţă le vei găsi pe drum.
Am pomenit la început despre „Scrisori către Rita”. Am pomenit-o des zilele din urmă, am răsfoit-o din nou, mi-au dat lacrimile de ciudă. Dacă pentru Laur îţi trebuie inima tare, pentru Rita îţi trebuie stomacul tare, puterea de a citi lucrurile spuse frust, fara niciun arabesc, goale în realism şi cinism, exact cum se întâmplă. Ai spune ca Rita este la polul opus. În esenţă, nu este deloc aşa. Este tot o poveste despre curaj şi despre a accepta, mai ales despre căutare şi eşec, despre puterea de a îţi pune oglinda în faţă şi leagănul în mijlocul camerei şi a te asculta pe tine. Nu iţi place ce citeşti, ce vezi, ce auzi, dar nu ai cum să nu iubeşti cartea asta. Poţi fi pudibond, puritan, ţi se poate strânge stomacul, dar viaţa e făcută (şi) din felii de Rita (o Rita al cărei ideal e Laur), numai că Rita trăieşte alte vremuri. Ale noastre.