FIE CA LERUL…


Fie ca Lerul…
Sper din toată inima să vă găsesc bine sănătoşi, cu minţile întregi după perioada asta îmbibată în fel şi fel de sentimente şi urări, care mai de care mai înălţătoare.
Mi-am luat două săptămâni Sabatice, astfel încât să nu cad pradă tentaţiei de a scrie vreun articol usturător la adresa acestei perioade, ca acele articole care anii trecuţi mi-au adus atât de multe critici.
Poate că nu mai înţeleg eu nimic aşa cum au spus unii, poate sunt cinică, superficială şi nefirească, poate şi eu, ca şi vulpea aia din povestea cu strugurii, spun că sunt prea acre sărbătorile; scuzaţi-mă, eu spun că-s prea greţoase.
Nu mă interesează foarte tare răspunsurile. În momentul ăsta, motorul principal pentru mine îl constituie întrebările.
Nu mai întreb „de ce”, pentru că am ajuns la concluzia că mă întreb a pagubă. Nu am făcut pace cu mine şi cu Universul, din păcate, doar am reformulat întrebările. „De ce” nu mai are loc, pentru că răspunsul cel mai aproape a fost de fiecare dată „uite d-aia”, aşa că m-am cam plictisit.
Mi-am petrecut Crăciunul singură (cu excepţia câtorva ore) şi înainte să sară cineva cu vreo jelanie, vă spun că a fost cel puţin sclipitor şi înălţător. Am savurat fiecare clipă de linişte de care am avut parte, m-am bucurat de fiecare rând din gândurile cărora, în sfârşit, am reuşit să le dau o ordine şi o formă.
Credeţi-mă pe cuvânt că nu s-a declanşat nicio depresie, nicio tristeţe în absenţa platourilor unsuroase sau a vreunui musafir râgâitor, ghiftuit şi ameţit. Am mâncat salată de spanac. Singură cuc în casă. A fost perfect.
Nu am avut brad. În casă există nişte plante mari decorative, cărora le place să le vorbeşti urât, pe genul „talk dirty to me”, aşa că Pizdele, că aşa le cheamă, au avut la mişto vreo două funde roşii cu sclipici. Atât.
De Revelion, de fapt după, am încercat un exerciţiu uşor păgân, de epurare. Mi se pare amuzant cum sună, dar da, a fost un fel de epurare. Dacă nu ştiaţi, anul ăsta a fost 1 ianuarie în acelaşi timp cu luna nouă. Cică e „superjmekeră” faza.
Fără legătură cu asta, eram toată gaşca pe malul lacului, faţă în faţă cu Ceahlăul, stăteam la un supermegauriaş foc de tabără. În jur beznă. Linişte.
La un moment dat am luat o lanternă, m-am scuzat şi am zis că mă duc mai încolo să urlu. Asta am făcut. La propriu. Am mers până când focul rămăsese mic de tot, undeva în spate, până am dat cu bocancii de apa întunecată a lacului.
Câteva minute, numai asta am făcut: am urlat din toţi rărunchii, în beznă. Jur că este o senzaţie incredibilă. Când într-un final am decis să mă întorc, mă simţeam mai uşoară cu câteva kilograme. Am urlat până m-au durut pieptul, plămânii şi gâtul, până mi-au dat lacrimile şi mi-am pierdut suflarea. Poate că a fost forţa locului, misticul Ceahlău, lumea de întuneric apă şi foc, energiile prietenilor mei, nu ştiu, dar a fost minunat. Nu mai contează ce a fost, dar este uluitor cum toate frustrările şi furiile mele de un an întreg, s-au dus dracu’ spulberate de urlete. Nici nu ştiam că pot scoate sunetele alea.
Ca de fiecare dată, am făcut şi acum un wish-list pentru anul nou. Am fost uimită să constat că este incredibil de scurt spre deosebire de anii trecuţi. Am dorinţe simple, ca şi cuvintele, de bun simţ aş zice, aşa că mă aştept ca forţele Universului să aprecieze treaba asta şi să facă ceva. Acum fac, cum s-ar zice, paradă de modestie.
Pentru anul ăsta, îmi doresc să mi se întâmple mai puţine şi să fac eu mai multe, să trag mai multe sfori pentru a îmi aduce aproape lucrurile de pe wish-list. Acelaşi lucru vi-l urez şi vouă.
Fie ca…

ALTE CÂTEVA SFÂRŞITURI DE LUME


Ştiu că este titlul unei cărţi deja scrise. Ideea este că, aşa cum îmi spunea cineva zilele trecute, cele mai grele lucruri în viaţă i se par începuturile şi sfârşiturile. Şi mie, la fel. Nu vreau să fie un articol scris din „citate”, dar poate că aşa va fi în cele din urmă, pentru că inspiraţia mea este departe în seara asta; s-a dus să se adune pentru alte zile, zile mai senine şi mai luminoase.
Nu pot vorbi acum despre începuturi. Nu am mai văzut aşa ceva de foarte multă vreme. Am văzut în schimb, sfârşituri; de multe feluri, nivele şi intensităţi, multe continuări ale unor sfârşituri începute acum ceva mai multă vreme, pentru că se poate şi aşa.
Problema mea principală în acest moment nu este gestionarea unui sfârşit, pentru că până la urmă, orice sfârşit este o chestiune pe care, teoretic, ţi-o asumi o dată cu orice început. În vieţile noastre nu există infinitul a nimic.
E simplu. Orice fericire se duce dracu’ după un timp, orice relaţie are zilele numărate, orice naştere vine la pachet cu propria ei moarte, orice curs are un număr finit de ore, o carte are un anumit număr de pagini, niciun ochi nu poate plânge o veşnicie. Asta ştiu. Ceea ce nu ştiu eu, este cum să gestionez rămăşiţele fiecărei lumi care se sfârşeşte.
Nu ştiu cum să gestionez tristeţea şi tandreţea nesfârşite care mă cuprind în momentul în care devin arheologul propriilor mele sfârşituri de lume, de lumi.
Mă uitam aseară, ca de fiecare dată când devin melancolică, la fotografii vechi. Am găsit în una dintre ele, pe cineva, o persoană, care doar ce trecuse sfârşitul unei lumi şi se îndrepta către sfârşitul unei alte lumi. Atunci nu ştia.
Ştiu eu acum, acum când sunt mai bătrână cu multe experienţe, când am învăţat deja multe de atunci. Mă uitam la acea persoană aflată în pragul unui sfârşit de lume (cât de ne-la-locul ei poate părea expresia asta), şi încercam să îmi amintesc ce simţea atunci, acea persoană aflată fără să ştie, în pragul unui nou sfârşit de lume. O clipă, cât un coşmar, mi-am amintit tot şi senzaţia a fost atât de puternică, încât mi-a venit instantaneu să vărs. Privirea aceea, pe care o uitasem, m-a urmărit toată noaptea şi astăzi întreaga zi; m-a făcut să îmi reamintesc tot.
M-am oprit în acel punct cu arheologia, pentru că mai departe, nu am mai putut merge. M-am gândit că în momentul în care trăieşti mai multe sfârşituri suprapuse de lumi, este mai bine să nu deschizi uşa debaralei, cea care ţine atât de bine închise fantomele. Da, există în orice suflet o debara în care ne ţinem închise fantomele.
Cunosc câţiva norocoşi care au avut curaj să deschidă uşa şi să le privească în faţă. Eu nu. Nu încă. Nu ştiu cum să gestionez acele sfârşituri de lume pe care le-am închis bine pentru că nu ştiu ce să fac cu ele.
Orice sfârşit de lume lasă nişte urme, pe care le dezgropi atunci când te simţi în stare, când eşti pregătit, când fantomele îşi pierd puterea asupra ta. Uneori, nu le dezgropi niciodată, pentru că ţi-e încă foarte frică de ele.
Mă gândeam că, pentru a mă apuca să-mi dezgrop lumile ar fi poate potrivit să îmi pregătesc un „muzeu”, să am un spaţiu corespunzător de expunere. Fals! Nu vreau asta. Nu le vreau îngropate, dar într-o bună zi, o să gătesc doar pentru mine o cameră a comorilor, unde rămăşiţele lumilor mele dispărute vor fi aur.

UNILICA FIŞTILCA


UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
Aşa sună un cântec de copii de pe vremea mamei  mele, un cântec prin care era ales cel care „cădea” la joc. Un fel de „pace pace între două dobitoace” al nostru, însă mai vechi, şi cu rădăcini mult mai adânci, păgâne.
A trebuit să o pun pe mama să îmi repete de câteva ori versurile, apoi să le scriu după dictare, că să le pot ţine minte. Când le auzeam de la ea, simţeam că mi se învârte capul, că nu poţi ţine o ordine a număratului, că invariabil o să pice mereu aceeaşi  persoană, că este ceva, în fine, ceva grotesc şi crud în jocul ăsta de copii.
De ceva vreme am impresia că viaţa joacă „unilica fiştilica” cu prea multă lume din jurul meu şi de fiecare dată, pică mereu aceleaşi persoane. Este un cerc perfect închis, ermetic, în interiorul căruia cineva îşi ia numărătoarea de la capăt în fiecare zi, alegând mereu şi mereu aceleaşi victime.
M-am gândit să transform cumva, cercul ăsta închis, înţesat de fire într-un dream-catcher. Ştiţi amuletele indiene, despre care se spune că sunt capcane pentru coşmaruri?
Îmi lipseşte peruzeaua din centru.
Mă simt ca o muscă prinsă într-o pânză de paianjen, pentru că, dream-catcher-ul meu, lipsit de peruzeaua din mijloc e doar o pânză de paianjen. Mă simt ca o muscă enervantă, imposibil de alungat, bâzâind fără rost în jurul oamenilor. Pentru ca imaginea să fie completă, sunt o muscă mare îmbrăcată într-o salopetă albastră de la drumuri şi poduri.
Mi-e dor de momentele când mă simţeam fluture, de momentele când îi făceam pe alţii să se simtă fluturi. Mi-au căzut aripile între timp, mi s-au stins culorile? Nu ştiu. Poate doar oglinda în care mă privesc distorsionează grav, poate s-a aşternut pe ea praful greu, ştiţi despre care vorbesc, ăla de nu-l poţi şterge cu nicio soluţie magică.
Mă întreb, bâzâind în faţa oglinzii ce, din ceea ce am de dat eu, o muscă enervantă, ar putea trebui cuiva?
Bâzâi în continuare în sus şi în jos, mă întorc brusc către oglindă sperând, de fiecare dată, să văd altceva, să văd crescând aripi. Nimic nu se schimbă, sunt agăţată în continuare cu un fir de dream-catcher-ul ăsta grotesc şi distorsionat.
Mă întreb de fiecare dată dacă paianjenii  prind fluturi, sau dacă un fluture este, de fapt, boaba din mijlocul fiecărui dream-catcher.
Până voi  găsi un răspuns, ascult în continuare cântecul paianjenului, aşteptând să pic din nou.
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA…

RĂMAS BUN

Dragii mei, pentru următoarele săptămâni vom întrerupe tradiţia de fiecare marţi a Cuvintelor Simple.
Voi intra într-un stagiu de “servisare” ceva mai delicată, şi dacă totul va fi bine, ne vom revedea aici pe blog cu postarea numărul 99, deci începem să ne scoatem din dulap hainele de sărbătoare pentru marele eveniment al articolului 100.
Până atunci, Cuvintele Simple vor rămâne nerostite, dar vă promit că la întoarcerea în ţară voi reveni cu poveşti proaspete, cu gânduri noi şi bune.
În următoarea perioadă voi avea nevoie de gândurile voastre bune şi de energii pozitive; îi voi ruga pe medici ca atunci când îmi repară capul să nu cumva să îmi strice inspiraţia, să nu facă să dispară cuvintele pe care vreau să vi le împărtăşesc.
Vă mulţumesc pentru consecvenţa cu care citiţi în fiecare marţi cuvintele pe care am a vi le spune, pentru feedback, pentru critici, sugestii şi inspiraţie.
Pentru următoarea perioadă vă spun „Rămas Bun”.