simple cuvinte - Simple Cuvinte

SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ

Ce-am mai învătat săptămâna asta? Păi o mulţime de lucruri care mai de care mai dubioase; concluziile le-am tras de la caz la caz.

Toate femeile-s curve. Ne plac curvele? Ne plac, da’ numa ale noastre; ne plac curvele dintr-un singur motiv: nu ne plac pioasele. Singurele curve viabile sunt alea din dotare; curvele altora sunt pur şi simplu penale, fac tot felu’ de lucruri care nu s-ar cuveni făcute. Evident, nu vorbeşte invidia din noi; nu, ale noastre nu s-au casnicizat între timp (nici nu există cuvântul casnicizat; las’ că-l inventăm acum), ale altora fac pur şi simplu tot felu’ de chestii aiurea. Nimic nou. P’asta o ştiam de la tata, nu e ca şi cum aş fi aflat acum că Pământul se învârte, doar că de atunci şi până acum, misoginismul a atins noi dimensiuni.

Am aflat, prin urmare, că nu există pe lumea asta nicio femeie care să valoreze mai mult de o prăjitură. Lovitura a venit sub formă de întrebare: „Ştii vreo femeie pe lumea asta, care să valoreze mai mult de o prăjitură?”. Era cât pe ce să-i răspund: „Mama dumneavoastră, stimate Domn, că altfel nu avea cum să dea naştere unei astfel de minunăţii”. Vorba aia, eu sunt o doamnă-n pula mea, nu aveam cum să-i răspund: „Mă-ta, imbecilule!”. M-am abţinut când am realizat că eu nu o cunosc pe mama ilustrului personaj, aşa că poate are dreptate şi nu valorează mai mult de o amandină, asta aşa…să nu fiu nesimţită şi să zic savarină.

Am mai aflat că în ziua în care realizezi că viaţa ta se reduce la pumnul de pastile pe care trebuie să le înghiţi ca să te poţi trezi a doua zi dimineaţă, ai la dispoziţie două variante: îţi reconsideri tot sistemul, sau devii hater. Nu contează pe cine şi ce urăşti. Îţi construieşti sistemul ăla care îţi permite să îţi bagi pula în tot şi toate, îţi asumi un rol şi îi dai înainte. E ok şi asta până la urmă, numai să nu uiţi cine e omul din spatele măştii; materialul din care e făcută masca nu are importanţă; poate fi orice, de la fier, la căcat.

Am aflat, de fapt mi s-a reamintit, că sunt ultima persoană din lume care funcţionează la ultimatumuri, suli în coaste şi şuturi în fund. Atât de tare mă sictiresc, că-mi iau jucăriile, sau ce mai am eu pe acolo şi plec. Nu mă mai interesează nimic, cu atât mai puţin când nu există o bază „legală” (spre exemplu, nu ne cunoaştem de un număr de ani format din două cifre), astfel încât tu, oricine ai fi tu, să îmi poţi pretinde mie chestii. Du-te-n mă-ta. Scurt. Mă apucă nervii ăia mari, ăia de fac să-mi vibreze bilele şi ce alte device-uri mai am io prin cutia craniană.

Am aflat cât de mişto e să râzi cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de şaişpe’ ani. S-a întâmplat zilele astea o mini reuniune a clasei mele din liceu. A fost aşa o senzaţie…cum să îi zic eu, un fel de vată de zahăr cu zimţi. Reconfortant şi plăcut să vezi oameni cu care ai crescut, lângă care te-ai format, ale căror miştouri te-au zgâriat pe suflet în anii sensibili ai adolescenţei, cărora îţi venea să le scoţi ochii, oameni pe care atunci când i-ai văzut ultima dată pluteau. Asta era ocupaţia noastră principală atunci când ne-am văzut ultima dată. Acum, am simţit cum mi se strânge stomacul. Stăteam cu ei la masă şi încercam să îmi imaginez că în spatele scaunului fiecăruia dintre noi stă cel pe care l-am văzut ultimă oară acum şaisprezece ani. Am convingerea că fiecare dintre noi ăştia de acum şi-ar fi luat numa’ palme după ceafă şi castane-n cap de la cei care eram atunci. Nu mai contează; am râs. Doamne cu câtă poftă, şi ciudă, şi ură, şi bucurie, şi frustrare am râs. Abia târziu în noapte mi-am dat seamă câtă nevoie aveam să îi revăd.

Am aflat, tot săptămâna asta, câte chestii mişto găseşti scrise peste tot în Bucureşti, pe stradă, în autobuze şi pe garduri. Imposibil, dacă zgâieşti ochii cum se cuvine, să nu ai în fiecare zi o porţie de râs. Astăzi, nu am mai citit nimic pe nicăieri, dar nici nu mai era nevoie. Am văzut, cu siguranţă, cel mai frumos lucru din lume. Pe scaunul din faţa mea, un tată îşi ţinea pe genunchi fetiţa care nu avea mai mult de câţiva ani. Ea îi înlănţuise gâtul cu braţul şi îl mângâia absentă pe tâmple. Priveau amândoi pe fereastră şi comentau încetişor lumea de dincolo de geam. S-au dat jos mână în mână din autobuz şi au plecat ţanţoşi mai departe, impasibili la privirile oamenilor din staţie. Amândoi aveau Sindrom Down.

Am aflat, că unul dintre cele mai mişto lucruri pe care poţi să le împarţi cu alţii este o pătură în carouri, trântită pe iarba înaltă care gâdilă la nas, fix sub o lună impertinentă şi pufoasă, apărută aşa aiurea pe cer, într-o după amiază de mai. Băi, jur că e una dintre cele mai mişto senzaţii din lume.

Am mai aflat că nu toţi mucoşii se supără pe tine dacă te dai sub nasul Lor, în leagănul Lor, din parcul Lor, iar alţi mucoşi fac baloane din săpun special pentru tine, special ca tu, om mare, să râzi tâmp în timp ce alergi bezmetic în soare să le spargi pe toate. Şi mai sunt şi alţii care îţi spun cu emfază la telefon: „Vezi că eu peste patru săptămâni plec din ţară pentru două luni. Ai grijă cum îţi faci programul, să vii să mă vezi. Neapărat!”. No kidding?!? Păi o să am grijă atunci, să nu se supere Măria Ta pe mine, că aşa ceva nu este de dorit.

Băi şi am mai învăţat că oameni pe care nu îi cunoşti, dar ei te ştiu de pe Facebook, te recunosc în metrou şi se duc acasă şi povestesc că te-au văzut, la fel cum sunt şi oameni care te văd pe stradă, dar nu se opresc să te salute, că nu le eşti în drum.

Mi-a fost dragă săptămâna asta, în felul ei aparte, cu ochii cârpiţi de oboseală şi cu florile ei de castan scuturate pe trotuar.

FEAR MANAGEMENT

Cum ar fi ca într-o dimineaţă, aşa nici prea însorită, nici prea întunecată, după ce deschizi ochii şi te uiţi cinci minute cum dansează praful în raza aia de lumină care se strecoară de fiecare dată printre draperii şi desenează aceleaşi modele ciudate pe parchet, cum ar fi, ziceam, să te ridici din pat, să mergi la baie cu ochii pe jumătate închişi, să te speli pe dinţi şi apoi să mergi împleticindu-te către bucătărie.

Poate ai ieşit aseară, poate nu. Dai cu piciorul în hol unui pantof descălţat anapoda în toiul nopţii, te gândeşti ce naiba aveai ieri în plan să faci azi, de parcă ar mai conta, îţi faci cafeaua, pe care oricum o dai în foc. De-acum nici nu mai are gust dacă o faci altfel, îţi iei cana şi mergi să te prăbuşeşti pe canapeaua din living. Poate mai adormi, poate măcar mai moţăi un pic.

Cum ar fi să deschizi ochii în timp ce eşti cufundat în canapeaua aia moale ca uitarea, să-i mijeşti de fapt, nu să-i deschizi de tot şi să vezi în faţa ta, aliniate frumos, lângă biblioteca de pe care nu ai mai şters praful de luni bune, toate scaunele din casă. Sunt aliniate şi pe ele stau comode, în linişte deplină, cu ochii aţintiţi către tine, fricile.

Îţi dai seama că s-au aşezat pe scaune, ordonat, în funcţie de rang, vechime şi importanţă: fricile cele mai vechi, alea care sunt acolo de când te ştii, apoi fricile pe care le-ai dospit ani în şir, fricile adânci, la care nici tu nu te uiţi prea bine de obicei, d’aia acum clipeşti mărunt din gene, nici nu le ştiai cum arată şi, la sfârşit de tot, în picioare că n-au mai avut loc pe scaune, fricile noi, tinere, stând sfioase, înghesuite unele în altele într-o masă compactă şi amorfă, o frică mai mare, adică, măi hâdă şi ciudată, deşi îmbrăcată cu ţoale moderne.

Dai să te ridici, dar noaptea trecută şi cafeaua care e încă în cană îţi spun la ureche că ar fi un efort prea mare.

Deschizi ochii ca lumea, măcar atât, şi te întrebi în gând ce poftesc oare doamnele frici, de s-au strâns toate pentru o aşa demonstraţie de forţă. Prima din şir, de bună seamă cea cu mai multă autoritate, deschide gura, într-o conversaţie mută, fără glas, ca atunci când ţipi în vis, uscat, pe silent, până te trezeşti cu gâtul uscat, durându-te de atâta strigăt care se încăpăţânează să nu capete forma niciunui sunet.

Te uiţi nedumerit cum turuie fără ca tu să auzi nimic, încerci să-i citeşti pe buze, dar nu merge nici asta. Încă ai ochii lipiţi. În faţa privirii tale goale, tace. Începe să vorbească următoarea, la fel, nu ai nicio reacţie. Tace şi ea, vorbeşte următoarea şi tot aşa.

Mai mult de juma’ de oră te uiţi, fără să înţelegi nimic, la toate fricile care vorbesc fără întrerupere. Îţi aminteşti de cafeaua care ţi se răceşte între palme şi începi să bei încet, pe îndelete, câte o gură. Ochii încep să ţi se limpezească, dar de auzit, nu auzi în continuare nimic.

Fricile turuie mai departe. Ajung să ia cuvântul junioarele. Vorbesc toate odată, de parcă nu s-ar înţelege între ele care să fie prima.

Deja e târziu. Soarele bate cu putere prin ferestrele cam stropite şi pe al doilea raft al bibliotecii, în spatele fricilor bătrâne, vezi urme de degete desenate în praful gros. Ce carte ai scos de acolo şi mai ales când?

Te ridici, ocoleşti cu grijă şirul de scaune şi vezi că-ţi lipseşte Siddhartha. Unde naibă oi fi pus-o? Locul gol din şirul de cărţi te deranjează mai tare decât capetele întoarse către tine, de data asta cu gurile încleştate.

Mergi plictisit către uşa de la intrare. O deschizi şi le faci semn cu capul să se care. Frica cea mai bătrână se ridică prima şi te priveşte insistent, întrebătoare. Zâmbeşti strâmb din colţul gurii, pleci capul şi-i spui uitându-te în pământ:

– E timpul să ne despărţim, old friends. Azi nu-mi mai e frică. Am dat deja cafeaua în foc, am început deja să uit pe unde îmi pun cărţile. Nu mai aveţi niciun rost. Vă știu cotloanele, m-ați durut prea mult, prea mult timp.

Închizi uşa în urma lor şi dai să te afunzi din nou în uitarea canapelei. Pe podea, au rămas urme adânci, ca şi când pe scaune au stat nişte oameni foarte graşi şi scaunele s-au afundat în moliciunea unui covor. Ştii că nu or să mai treacă niciodată, indiferent cât le-ai curăţa, da’ până la urmă, ce mai contează? Bine că au plecat. Aerul devenise greu. Te sufocai.

Găseşti tu cu ce să acoperi locul. Poate o să pui covorul ăla, de-i era frică maică-tii că nu o să-l foloseşti niciodată.

…SĂ NU UIŢI NIMIC

Să nu uiţi! Cu asta îmi încep toate amintirile.

„Să nu uiţi Darie, aşa s-a călit oţelul”, să nu uiţi prin câte ai trecut, de asta eşti omul pe care îl vezi acum în oglindă. De parcă mare om aş fi. Să nu uiţi de unde ai plecat. Să nu uiţi cine vrei să fii. Să nu uiţi oamenii pe care i-ai întâlnit în drum, pe niciunu, ei te-au format. Să nu uiţi nimic.

Să nu uiţi primele întâlniri cu bărbaţii din viaţa ta, nici pe ultimele, sfârşiturile de capitol sau de carte sunt cele mai importante. Nu uita introducerile, prefaţa şi epilogul. Ţine minte ce-ai citit pe coperta a patra.

Dacă găseşti pe jos o bucată de hârtie ridic-o, citeşte şi ţine minte. Nu se ştie când ar putea să îţi folosescă. Nu uita mirosuri şi culori, din asta sunt formaţi oamenii. Ţine minte cât oi trăi mirosul de pâine coaptă de bunica în cuptorul de afară, din spatele bucătăriei. Asta înseamnă toată copilăria ta. Nu uita mirosul de şuberek şi tei din Dumbrava Roşie. E tot ce ai, în fond.

Ţine minte cuvintele grele pe care le-ai auzit. Te-au călit. Să nu uiţi niciodată cuvintele frumoase pe care oamenii au ştiut să ţi le spună. Au investit timp şi sensibilitate care nu se găsesc pe toate drumurile.

Ţine minte cămaşa pe care o purta prima dată când l-ai văzut. E una dintre cele mai dragi amintiri pe care le ai. Ah, şi şuviţa aia, şuviţa aia care cădea dezordonată pe frunte, ca la nimeni altcineva, ce naiba ar mai fi totul fără ea?

Nu uita mirosul de spital, de parcă ai avea cum să îl uiţi vreodată. Nu îţi iese din nări nici în somn. Imaginile groaznice ale angiografiei, care îţi arată două anevrisme, nu unu, cum credeai tu… şi tot era rău şi aşa. Expresia cumplită: accident vascular cerebral ischemic; tromboza de sinus sagital stâng. Tricoul ăla cu „Regarde le Ciel” pe care l-ai îmbrăcat prima dată în drum spre Franţa, vocea Profesorului Turjman care te întreba de la cine e mesajul de încurajare de pe bluză.

Nu uita cum te chinuiai să pui înapoi în cutie beţele de chibrit pe care Elena ţi le împrăştia cu „cruzime” pe masă, numai să exersezi la nesfârşit, cu sudoarea picurându-ţi pe sub ochelari. Nu uita că a fost un moment când nu puteai sa mergi singură, când nu vedeai şi nu te legai la şireturi. Atunci au fost alţii care au făcut asta pentru tine. Nu uita lacrimile care îi umpleau ochii maică-ti când te vedea sau îmbrăţişarea ei de acum, când te duci acasă atât de rar. Nu uita ochii Mariei când şi-a petrecut cu tine la Municipal ziua de naştere. Nu o uita pe Alina şi tricoul ăla pe care scrie „For the Unstoppable, the Unshakable Andreea” (unshakable my ass), de l-a purtat când a plecat de nebună cu bicicleta prin munţi să adune bineţe pentru tine, doar doar ţi-o fi mai uşor cu toate.

Nu uita toate nopţile pe care le stai cu Elena în bucătărie şi faceţi planuri, vă povestiţi, vă spuneţi amarul, vă povăţuiţi, râdeţi sau plângeţi.

Nu uita vacanţele, cluburile şi dansurile, chiar dacă dansezi ca o ciubotă veche, nunţile prietenilor, naşterile copiilor lor, îmbrăţişările după ani, după luni de absenţă, prietenii din grădiniţă sau şcoală, Elmira, Simona, Ţintă. Nu uita, cu ei au început toate.

Nu uita cum îţi cânta Dan la chitară la trei noaptea, nu uita gustul de anghinare murată pe care o mâncai cu Ferdi sub chiparoşi în Toscana. Nu-ţi uita primul sărut, nici prima noapte de dragoste, evident. Ce naiba ai mai fi fără ele.

Nu uita indicatorul din fibră de sticlă pe care tovarăşa îl scârţâia pe tablă, sau gustul de praf de cretă care îţi intra în gură când erai prea mică şi te chinuiai, ridicată pe vârfuri, să scrii. Nu uita prima corijenţă, nici prima restanţă, nu-ţi uita absolvirile, niciuna, colegii, poveştile lor.

Nu-ţi uita prima dragoste, nici pe ultima. Nu uita gustul de baclavale, de minuni şi de geantâk, nu uita nimic.

Nu renunţa la nimic! Şi ţi se învălmăşesc toate în cap, amestecate cu bordurile de care te-ai împiedicat, cu florile pe care le-ai primit, cu cerul la care te-ai uitat de atâtea ori lipsită de speranţăs sau, din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?

Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!

…să nu uiţi nimic

← Back

Thank you for your response. ✨

sau din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?

Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!

…să nu uiţi nimc

CĂTĂLIN

Stătea pe bolovanul mare de lângă gard şi îşi zgândărea absentă o coajă groasă din genunchi. O usturau ochii de caldură şi praf şi pe limbă simţea o pulbere fină de ţărână coclită. Tocmai trecuse pe stradă, dacă aia se putea numi stradă, nea Ilie din deal, cu căruţa şi stârnise un nor gros de praf care nu se mai ostoia în arşiţa amiezii. Îi era sete, dar era prea toropită să se mişte de acolo, aşa că răbda, lingându-şi din când în când buzele uscate.

O puseseră să stea la poartă să păzească cârdul de gâşte care îşi făceau veacul în faţa porţii. Nu prea înţelegea de ce, că doar maşinile care treceau pe acolo erau rare şi mergeau încet; poate să nu le fure careva. De data asta, gâştele stateau potolite, ciuguleau leneşe muşeţelul care creştea din belşug pe marginea şanţului. Măcar dacă ar fi fost vreun pom, ca la poarta cealaltă, ar fi putut să se uite la cer printre crengi, printre umbre, i-ar mai fi trecut timpul. Aşa, nu era chip să ridice privirea către cerul care-i ardea ochii, încins, aproape alb.

Aproape fără să-şi dea seama, cum se întâmpla de obicei, mintea i s-a întors la Cătălin. Trecuseră ani buni de când îl văzuse ultima dată şi totuşi nu uita nimic. Ținea minte tot, fiecare zi în care se jucaseră împreună, ochii lui sau felul în care își recita fără chef şi intonaţie poeziile.

Văzuse cândva, într-un film de oameni mari, un actor care a zis că nu ştiu cine avea dreptate: dragostea învinge până la urmă tot. Atât îi rămăsese în minte şi era convinsă că dacă nu va uita, că dacă se va gândi mereu la el, într-o zi Cătălin se va întoarce.

Trecuseră ani de atunci şi, la un moment dat, i-a răsărit în minte gândul că dacă se va întoarce, de unde o să ştie unde să o găsească? Trecuseră atâţia ani de când plecase, îi spuneau că e mare de-acum, aproape o domnişoară, are zece ani împliniţi. Asta însemna că şi Cătălin are tot atâţia şi o să mai treacă încă o vreme pâna îl vor lăsa să plece singur de acasă să o caute. Nu încăpea vorbă: într-o zi avea să o caute. Era singurul gând pe care îl primea în minte în timp ce culegea de pe jos pietricele cu care încerca să-l nimerească pe gânsacu’ cel mare în cioc. Îl rata de puţin de fiecare dată şi pasărea se uita pieziş la ea, ca mai apoi să-şi vadă liniştită de cigulit muşeţel. Cătălin o învăţase să arunce la ţintă şi trebuia neapărat să se perfecţioneze, să-i arate, când se vor întâlni din nou, ce a mai învăţat.

Aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la oraş. Acolo erau mai multe şanse să îl întâlnească, în cazul în care ar fi venit să viziteze pe cineva. Până la urmă, locuiseră în acelaşi oraş; imposibil să nu mai aibă pe cineva de vizitat, mai ales că era vacanţă. Îşi făcea socoteala pe unde ar putea să-l întâlnească, undeva aproape de casă, că nu avea voie să se ducă prea departe. Poate la grădiniţă, acolo unde se văzuseră ultima dată, Cătălin bocind de mama focului în timp ce taică-su îl smucea de mână. Nici măcar nu-i lăsaseră să-şi ia la revedere cum se cade. Oameni mari fără minte, care nu înţeleg niciodată nimic (aici erau amândoi de aceeaşi părere).

Iar i se umpleau ochii de lacrimi. Se minţea că e de la soare, de la praf, de la stratul gros de murdărie de pe faţă. Ştia că nu e aşa, dar nu ştia să spună dacă e de ciudă, de dor, de iubire, de singurătate, de toate la un loc.

Nici nu avea prea mare importanţă până la urmă, că doar nu era nimeni să o întrebe. Ăi bătrâni se odihneau de amiază în casă, la răcoare, pe drum nu trecea nici măcar un copil de rudar să se uite după el, să-i mai treacă de plictiseală, nu avea nimic de făcut, se uita fără chef la gâşte şi se gândea că probabil aşa trebuia să se fi simţit şi ultimul copil de pe o insulă pustie. Singur.

Avea chef să plângă, da’ nu prea avea cum, aşa fără motiv. Se gândea să se caţere iar în nuc, unde nu avea voie, şi să-şi juleasca bubele din genunchi. Ar fi fost un motiv bun să plângă după pofta inimii fără să o întrebe nimeni nimic.

Se mai uita din când în când la ceasul de la mână. Primise de la ai ei cadou un Orex cu cadran gălbui când fuseseră în concediu şi până să vină timpul să bage gâştele înapoi în curte mai era cam un ceas. Ar fi putut să culeagă nişte muşeţel pentru iarnă, dar îi era prea lene. S-ar fi întins pe jos să aţipească un pic, dar în iarbă erau o mulţime de pietricele colţurose, aşa că a rămas în continuare cu capul sprijinit de gard, cu ochii mijiţi în soare, uitându-se spre capătul drumului.

Dacă avea să apară de acolo Cătălin? Şi-a sters pe iarbă adidaşii murdari de noroi şi şi-a netezit părul şi tricoul. Nu spuneau oamenii mari că dragostea învinge orice? Dacă, până la urmă, măcar o dată ştiau ce vorbesc?

MOCIOI

În toţi anii de şcoală am avut numai trei colegi de bancă. Pe primul, îl chema Mocioi.

Îmi amintesc ca prin ceaţă cum, după ce ne-am despărţit de părinţi în careul mare din spatele şcolii, am intrat în clase, emoţionaţi, speriaţi ca nişte iepuri, majoritatea erau pentru prima data singuri şi trebuia să facem faţă unei noi grozăvii. Hainele ne stăteau ţepene, ne zgâriau, apretate pâna peste poate şi călcate coală de mame sau bunici. Toate fetele aveau ochii ciudaţi, alungiţi spre tâmple din cauza cozilor prea strânse, toate aveam pampoane mari si bentiţe elastice care ne strângeau capetele şi ne încingeau urechile. Băieţii se uitau duşmănoşi în jur, puşi pe harţa. Ţineam în mâini, anapoda, flori pentru Tovarăşa.

Tovarăşa, în fruntea coloanei, ne-a scos din careu şi ne-a dus spre clasă, ne-a condus printr-un labirint de coridoare prin care mă întrebam cum voi mai găsi vreodată drumul spre ieşire. Clasa avea parchetul proaspăt ceruit, stălucitor, mirosea frumos şi era soare, soare cum numai în septembrie poate fi. Ne-a aliniat pe toţi lângă peretele de lângă uşă şi ştiu sigur că niciunu’ nu depăşeam brâul verde de vopsea dat pe perete.

A început să ne strige, ne-a pus în banci pe rând şi ne-a spus că aşa o să stam începând de atunci. Am nimerit in a treia bancă, pe rândul din mijloc şi după mine, l-a strigat pe Mocioi. M-am uitat de-a curmezişu’ la el. Aş fi preferat o fată. Nu-i ajungeau tălpile pe podea, nici coatele pe bancă. Era un băieţel negricios, mic, tăcut, aplecat de spate, aproape fără gât şi cu manşetele prea lungi ale camaşii pepite suflecate de câteva ori.

Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în ziua aia, cum s-a terminat, cine a venit după mine să mă aducă acasă din labirintul întunecat de coridoare.

Ştiu sigur, că a doua zi dimineaţă mi-am îmbrăcat fără chef uniforma, al cărei cordon se încăpăţâna să nu se facă fundă, mi-am pus gulerul prea apretat, brodat de tanti Mazis şi cu ghiozdanul în spate m-am dus la şcoală. În bancă mă aştepta cu ochii plecaţi, Mocioi.

În recreaţia mare aveam voie să ne mâncăm pachetul adus de acasă, fiecare ce avea. L-am desfăcut şi am început să înfulec. Nu ştiam exact ce înseamnă recreaţia mare, cât timp am, mă gândeam că probabil trebuie să termin repede, să nu mă fac de râs. La un moment dat, aud din dreapta mea o şoaptă rapidă, ca nu cumva să-i piară curajul, o părere de voce: “dăşimii”.

Am înghiţit cu greu dumicatul care-mi stătea în gât şi m-am uitat spre el. Mocioi stătea atârnat în bancă, cu picioarele bălăngănindu-i-se deasupra parchetului, cu ochii în pământ. Numai mâna lui făcută căuş, cu unghii murdare era îndreptată către mine. “Dăşimii”, am auzit din nou, mai slab, în timp ce mi-a aruncat cu coada ochiului o privire de animal hăituit. “Dăşimii”, o şoaptă care mi-a urmărit zilele, dăşimii, Mocioi…

Toate zilele ce au urmat am împărţit cu el pachetul. Nu mai aşteptam să-mi ceară, i-l puneam pur şi simplu pe bancă şi atât. Îl mânca tăcut, cu ochii ţintuiţi în parchet. Pe la jumătatea anului, tovarăşa l-a mutat în alta bancă, în prima bancă pe rândul de la geam, era prea scund şi nu vedea până la tablă. Nu vorbeam aproape niciodată, era ruşinos, din cale afară de timid.

În clasa a doua a dispărut. Am auzit că s-a mutat în alt oraş, dar nu ştiu sigur, a dispărut pur şi simplu. Atunci, m-am intors pentru prima dată acasă cu jumătate de pachet nemîncată, m-au întrebat ai mei ce s-a întâmplat, mi-a fost cumva rău, m-a durut burta? L-am zis cu greu, printre sughiţuri de plâns că a dispărut Mocioi.

ISTERICA

În fiecare zi învăţ lucruri noi. Nu neapărat că aşa mi-am propus eu, deşi şi asta este adevărat, ci pentru că, în ultima vreme, toată lumea mă învaţa lucruri. Despre mine.

Învăţ şi tot învăţ. De fapt aflu, pentru că nu cer amănunte. Încerc să mă conving că fiecare om are dreptul la opinie şi atunci respect acea opinie, indiferent dacă îmi dă crampe la stomac sau nu.

Îmi cam dă insomnii treaba asta. Stau şi mă tot gândesc. Uite, spre exemplu, tocmai am aflat că sunt isterică.

Portretul pe care îl văd în faţa ochilor este absolut monstruos. Îmi imaginez o muiere cu părul în dezordine, cu ochii ieşiţi din orbite, urlând neîntrerupt şi ascuţit.

Nu prea mă potrivesc cu descrierea. Nu mă ajută vocea şi am şi ochii mici tare. Ştiu că sunt căpoasă şi fixistă de multe ori, însă nu-mi amintesc să-mi fi dat cineva argumente logice şi să nu mă fi convins, în cele din urmă, după mai multă sau mai puţină luptă, de la caz la caz.

Sunt greu de digerat oamenii care nu fac şi nu spun ceea ce aştepţi de la ei, care nu-ţi cântă-n strună, care fac tot pe dos faţă de ceea ce aştepţi de la ei, care îţi terfelesc, cumva, valorile, îţi dau senzaţia că te tratează de sus; şi eu am probleme cu ei, îmi pierd răbdarea – şi aşa puţină – îi las în plata lor, plec.

Mereu am zis că este inutil să-mi irosesc energia încercând să conving pe cineva de ceva, de orice, pe lumea asta. Sunt prea obosită, sau am băşini de superioritate, cum am mai auzit, habar n-am. Toţi suntem liberi să credem ce ne taie capul şi priceperea. Facem paradă de flerul pe care-l avem la oameni şi ne batem în piept cu treaba asta. Eu nu mă pricep la oameni şi mi-am luat-o de multe ori în bot, mai mult de atât nu ştiu.

Încerc în fiecare zi să depăşesc cercul ăla pufos de vată care înseamnă zona mea de confort, nu reuşesc de prea multe ori şi asta numai din cauza fricii. De câte ori am reuşit să îmi testez limitele a fost fără voia mea, împinsă de jocuri ciudate ale sorţii. De fiecare dată am amuţit. Îmi amintesc perfect. Am amuţit. O dată, o singură dată am cazut în genunchi şi mi-am muşcat pumnii, dar nu reuşesc să-mi amintesc că am fost isterică.

Am trăit de-a lungul vieţii diverse, mai multe decât unii, mai puţine decât alţii. Am reuşit să-mi ies din pepeni greu, în urma unor episoade lungi. Mi s-a reproşat de multe ori că nu ripostez, că nu ştiu să mă cert, că nu fac altceva decât să-mi încleştez maxilarele şi în cele din urmă să mă pun pe plâns.

Totuşi, într-o bună zi, după 34 ani în care trăieşti cu tine în fiecare clipă, vine cineva şi-ţi spune că eşti isterică.

Stai, te gândeşti, întorci informaţia pe toate părţile, scrii un articol pe tema asta, îţi asumi să ţi se spună că “Bă nene, da tu aşa de puţină minte ai, te laşi destabilizată de toate căcaturile? Mai creşti şi tu”, pierzi inutil câteva ceasuri din viaţă, ceasuri în care ai fi putut să faci ceva mai bun cu viaţa ta.

În fond, ideea e câtă dreptate avea omul ăla, sau cât de puţină. E o informaţie care ţi-ar putea completa în vreun fel tabloul despre tine, sau de care te poţi lipsi cu uşurinţă? Cam care este importanţa pe care în mod normal trebuie să o acorzi informaţiilor care vin de la alţii în ceea ce te priveşte, indiferent cât de importanţi au fost, sau sunt oamenii respectivi pentru tine. Oglinda pe care ţi-o ţin ei în faţă este strâmbă, sau a ta?

Legat de asta, îmi amintesc de un episod simpatic din adolescenţa mea, când am acuzat pe cineva de isterie. S-a iscat un scandal imens, pentru că persoana respectivă, neavând proprietatea termenilor şi o bună cunoaştere a sensurilor cuvintelor a crezut că înseamnă ceva…orice, legat de nimfomanie. Mi-a luat mult pâna am recompus puzzle-ul şi am realizat că e ceva necurat la mijloc şi m-am prezentat la judecată cu un DEX.

Deci:

ISTERÍE, isterii, s. f. Tulburare mintală manifestată prin descărcări emoționale, leșin, sugestibilitate, simptome fără bază organică. — Din fr. hystérie, it. isteria.

Sursa: DEX ’09 (2009) |

ISTERÍE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.

Sursa: DEX ’98 (1998) |

ISTERÍE ĩ f. 1) Excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane. 2) med. Boală de nervi manifestată prin convulsii și prin accese de râs sau de plâns. [G.-D isteriei] /<fr. hystérie, it. isteria

Sursa: NODEX (2002) |

ISTERÍE s. f. formă de nevroză manifestată prin excitabilitate mărită, accese convulsive, agresivitate etc. (< fr. hystérie, it. isteria)

Sursa: MDN (2000) |

ÎNTRE V-DAY ŞI X-DAY

Tocmai a trecut 14 februarie, zi sărbătorită de unii dintre compatrioţi mai ceva ca ziua descoperirii Sfântului Graal. Pentru unii, e ziua anuală de sex, pe ceilalti, chiar că nu-i înţeleg.

Nu mai e nevoie să precizez amploarea valurilor de greaţă care s-au abătut asupra mea şi anul ăsta. Cică sunt singură, d’aia nu-mi place. O precizare: nu sunt singură, sunt „between relations”. Aşa se zice, pentru cine nu ştie. Şi oricum, dacă sunt singură, ce? Nici când nu eram singură (să nu ne încurcăm în cuvinte – dublă negaţie = afirmaţie), nu sărbătoream.

La un moment dat am avut un iubit de altă naționalitate, născut pe 15 (la ei se ţine V-day). Atunci sărbătoream ajunul zilei lui de naştere, nu sărbătoarea magică a dragostei. Nu era nevoie de atenţionări speciale, ne iubeam tot restul anului la fel de frumos.

Pentru mine, aceste două săptămâni care tocmai au început sunt crunte. Ce e perioada neagră pentru bărbaţi, da’ ce e pentru mine. În aceste două săptămâni, nu ştiu niciodată să zic câţi ani am. De când mă ştiu am avut problema asta: mă simt suspendată între vârste. M-a întrebat cineva zilele trecute ce vârstă am. Am stat pe gânduri. Nu calculam, ferească sfântu’, atât mă mai ţine încă memoria, pur şi simplu, nu ştiam ce să zic.

Mai am două săptămâni până la o dată care, practic, nu există. Treaba asta mă induce suficient în derută. În plus, să zic cât am, parcă nu mai e din filmul ăla bun, să zic cât voi avea… nu am încă. Omu’ a crezut că m-am jenat de întrebare, că joc vreun rol de cochetărie. Nici gând. Nu ştiam ce să zic. Simplu.

Deci, ca o persoană respectabilă „in her middle something”, oricât de dureros ar suna asta pentru unii, sau unele, nu am sărbătorit V-day. Nu din frustrare, ci din lipsă de aplecare asupra subiectului.

Asta nu m-a împiedicat, însă, ca în seara respectivă, să înec tot ce mi-a ieşit în cale cu şampanie. Sticla aia, asortată perfect la meniu, parcă a avut draci în cur. Aşa a simţit ea: să bubuie ca la Formula 1. Toate bune până a trebuit să curăţ placă de faianţă cu placă de faianţă, dezmăţul de V-day.

Bună şi demiseacă şi răzbunarea asta a sorţii, uneori.

Care e sărbătoarea mea preferată?

M-a întrebat cineva, aceeaşi persoana cu întrebarea legată de vârstă: „Măh, da’ nu se poate aşa. Aia nu-ţi place, aia nu-ţi convine, Crăciunul e kitch, Paştele e macabru, aia e de împrumut, aia e nu ştiu cum. Ţie ce-ţi place?”.

E simplu. 1 Martie. E sărbătoarea cea mai frumoasă dintre toate câte ar putea fi, tânără, senină, zglobie, parfumată, veselă, aducătoare de tot ce există mai bun pe lumea asta şi mai ales, aducătoare de frezii, multe frezii.

Uneori îmi permit cochetăria de a îmi sărbători jumătate din ziua de naştere pe 1 Martie. Dacă tot am de ales, de ce nu? Mă consider răsfăţată că pot face asta. Jumătate din aniversare mi-o sărbătoresc (trei din patru ani) în ziua mea favorită. Sunt aşa de treabă că îi iert pe cei care ratează 28 februarie. Nu-i bai. Doar atunci nu e bai. Primesc felicitările şi evident cadourile, două zile la rând.

Până la urmă, cred că avem prea puţin timp la dispoziţie să ne sărbătorim iubirile o singură zi pe an. Asta mă enervează cel mai tare. La fel de tare cum mă enervează că ne dăm cadouri o singură zi pe an, că ne amintim de cei dragi o singură dată, că trebuie să se aprindă beculeţe peste mizeria de zi cu zi ca să ne amintim să fim generoşi. Mă deranjează în principiu zilele speciale pentru a sărbători ceva. Pentru a sta degeabă avem prea multe, pentru a concentra o esenţă de iubire, de dărnicie, de generozitate, prea puţine. Dar, dacă stau şi mă gândesc mai bine, au şi restu’ oamenilor logică: e simplu să cumperi un snop de trandafiri o singură dată pe an, un singur cadou o singură dată pe an, o singură privire binevoitoare o singură dată pe an (asta nu-i pe bani, da’ e al dracu de scumpă – mai ales la vedere).

Las’ că îmi scot eu pârleala: V-day, ziua mea, 1 Martie, 8 Martie. Le sugerez din start temerarilor perioada optimă de scandal şi despărţiri temporare: 10 februarie – 15 martie. Save your souls!

LOST AND FOUND

Acum trei săptămâni am insistat să ieşim într-un club. Fac atât de rar asta, încât nici mie nu mi-a venit să cred că am insistat atât. La un moment dat m-am dus la baie, am scos telefonul din buzunarul de la spate, l-am pus pe suportul de hârtie igienică, mi-am făcut treaba şi dusă am fost. Am ajuns la masă, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul şi în imbecilitatea mea fără margini m-am întors după el.

Ţinând cont de timpul petrecut la baie de fiecare „doamnă”, am estimat că mai mult de două persoane nu aveau cum să intre după mine. A treia am fost eu, din nou. Evident că nu am mai găsit nimic.

Nu de telefon îmi pare rău, că nu era nimic de capul lui, dar m-a durut inima că am fost atât de bleagă şi de ameţită. Nu mai pierdusem niciodată nimic. Până atunci. M-a mai durut şi uşurinţa cu care cineva, oricine ar fi fost, s-a putut bucura de un nimic, de un bun care nu-i aparţine, de ceva ce aparţine altcuiva, asupra căruia nu avea niciun drept. Era simplu să îl fi dat cuiva din staff. Evident că asta nu s-a întâmplat, nu avea cum.

Săptămâna trecută am fost la masă la nişte prieteni. La un moment dat, se pare că mi-am scos ceasul de la mână. Nu ştiu când. Am ajuns acasă, mi-am scotocit toate buzunarele, evident că nu era. Îmi luasem la revedere de la el. Zic: „Băh, eşti de o prostie ieşită din comun, asta e!!!!”. Mi-am înghiţit în sec amarul şi am tot sperat să fie totuşi pe undeva. Noroc că a doua zi dimineaţă m-a sunat gazda şi m-a anunţat că e la ei în bucătărie, pe cuptorul cu microunde, să stau liniştită.

Aseară am cumpărat bilete de avion. Ce să vezi? Le-am cumpărat cu dată greşită, cu o zi mai târziu decât ar fi trebuit. Am realizat într-un final, am avut noroc că se mai putea anula rezervarea, că nu am pierdut toţi banii şi a trebuit să iau alt rând de bilete.

Niciodată nu am fost o persoană prea atentă şi ordonată, e drept, dar ultimele trei săptămâni m-au pus complet pe gânduri. Mă rog, ăsta e un mod de a spune, pentru că în fond, gândurile mele sunt vraişte. Încerc să le găsesc un punct comun, să le înfăşor pe un mosor, să le aduc acasă. Degeaba.

În perioada asta am câştigat veşti bune, am râs mult, am mai „câştigat” încă un scriitor, am mai câştigat o iarnă şi o căzătură, am câştigat câteva miracole, sau întâmplări miraculoase, ca să nu sune prea pompos. Mi-am rătăcit minţile, dar parcă am mai câştigat o bucăţică din mine. Aşa simt.

La cina de care vă povesteam, am simţit cumva că parcă timpul s-ă înnodat, că m-am întors în timp, atunci când râdeam cu altă uşurinţă, dar am mai câştigat ceva înţelepciune.

M-a amuzat teribil, că la un moment dat, cum stăteam noi aşa serioşi în jurul mesei ne-am trezit spunând că mamele noastre sunt nişte eroine, femei remarcabile. Nu că nu ar fi adevărat, dar până acum, parcă nu am mai recunoscut asta atât de deschis, pe faţă. Mi-ar fi plăcut ca fiecare dintre ele să fi fost acolo, să audă. Cine ştie, poate o să le-o spunem mai des, poate o să le spunem şi mamelor celorlalţi cândva.

Am mai câştigat o lecţie. O prietenă a decis să plece cu bicicleta până în Indonezia. Ferească-mă sfântul! Prima dată mi s-a părut o nebunie. Niciun plan în care crezi până la capăt, indiferent cât de nebunesc le-ar părea celorlalţi, nu este o utopie. Fata noastră va pleca în Indonezia! Are o bursă acolo, numa’ că nu i se asigură transportul şi dacă tot o face lată, o face cap coadă. Drum bun Pistruiatule!!!

Am mai câştigat un prieten virtual. Niciodată nu m-am ferit de „agăţat” pe net. De data asta am câştigat o tipă remarcabilă, de la un site de cărţi. Îmi place. Citeşte mult şi frumos, avem ceva gusturi în comun, am făcut schimb de idei şi mi-a făcut frumoasă o zi absolut anostă şi cenuşie, sufocată de rutina mea de zi cu zi.

V-am povestit despre domnul de la salubritate care m-a prins în zbor în timp ce mă apropiam vertiginos cu ţeasta de asfalt.

Încă mă mai întreb de unde a apărut omul ăla. Nu era acolo. Sunt aproape sigură că nu era acolo în momentul în care am tras aer în piept şi am decis să păşesc pe gheaţa aia de două degete (oricum altă cale nu era). Apăi, şi dacă era deja acolo şi nu l-am văzut eu, ce? E frumos să crezi în îngeri păzitori care apar de nicăieri la colţul Pieţei Domenii.

Am mai câştigat şi bucuria, uşor infatuată, de a vedea că oamenii mă întreabă de ce nu a fost articol săptămâna trecută.

Nu le-am zis nimic. Le zic acum: pentru că mi-am pierdut minţile, domnilor. Nu am avut unde să le caut, pe cine să acuz. Le simt cum colcăie şi rătăcesc prin mine. Nu-i bai. Promit să stau cu lasoul la pândă. Dacă nu vor să îşi revină, le înhaţ eu cumva, pe rând.

Până marţea viitoare vă doresc să nu pierdeţi nimic, mai ales nu pe voi înşivă.

DINCOACE DE PLEOAPE

Mă întrebam zilele trecute, dacă după toate câte au fost, mai sunt întreagă la minte, sau e doar o iluzie, mă întreb încă dacă au trecut toate, sau e doar o iluzie, mă întreb dacă doar mă mint că sunt puternică şi nu am trecut aşa, în virtutea inerţiei, într-un mod necunoscut mie, de am ajuns până astăzi, până aici.
Încerc uneori seara să îmi amintesc cum a fost. Îmi amintesc, de cele mai multe ori fapte clare, exacte, succesiunea întâmplărilor, îmi amintesc aproape tot. Nu asta vreau.
Vreau să îmi amintesc emoţiile, ceea ce simţeam, vreau să îmi amintesc la ce mă gândeam, ca să nu înnebunesc.
Muzica din căşti la Lyon, nesfârşitele reţete de prăjituri scrise în minte la Floreasca, dialogurile inventate cu tata, oboseala şi revolta de la Municipal…le ţin minte pe toate. Îmi sunt prezente în minte, dar mi s-au estompat emoţiile.
În ziua aia în care am aflat că de fapt, nu s-a sfârşit nimic, s-a ridicat în jurul meu un zid. Ştiam, simţeam că nu are voie să iasă de la mine nicio revoltă, că nu are voie să pătrundă la mine în fortăreaţă nimic. A fost greşit. Am fiert într-o supă lincavă de frici, au scăpat două lacrimi şi un ţipăt inutil, aiurea, când nu trebuia. Mi-am permis o supapă de cinci minute, apoi zidul s-a închis la loc.
Îmi amintesc mai ales mirosuri şi sunete. Eram deja de câteva zile la Floreasca când am învăţat să recompun universul din jurul meu doar din sunete. Renunţasem să deschid ochii, pentru că lumea de dincolo de pleoape era prea dureroasă. Mă durea capul, mă dureau ochii, mă durea sufletul când vedeam toate firele alea din plastic atârnate de mine, mă lua ameţeala şi nimeni nu îmi spunea de ce.
Ca să mă lase toţi în pace, cea mai mare parte din timp mă prefăceam că dorm şi ascultam. Ştiam câte asistente sunt în fiecare tură, le ştiam după nume, îmi cunoşteam colegele de salon, pe toate douăzeci, ştiam că undeva este atârnat un televizor, întors cumva către salonul bărbaţilor şi cum era setat pe canalele de sport, o trimiteam mereu pe mama să vadă cât e scorul când era vreun meci.
Pe mama şi pe Elena le ştiam după foşnetul hainelor, haina de doc aspru a mamei, geaca de piele a Elenei, cu scârţâitul ei inconfundabil; pe ceilalţi am început să-i deosebesc mai târziu după mers: înfipt pe călcâie, apăsat, pe toată talpa, sau uşor, pe vârfuri ca al Mariei.
Mâncam cu ochii închişi. Ştiam când să deschid gura numărând două secunde de la zdrăngănitul linguriţei pe ceaşcă până la apropierea ei de mine. Auzeam de departe sunetul metalic al căruţului de tratament şi ceream să mi se ridice mâneca pijamalei pentru analize.
Mare parte din timp am supravieţuit amintindu-mi. Cel mai des îmi aminteam o imagine cu mine într-o vară, când bunicu avusese in la câmp. Îl strânsese şi-l adusese în curte, la ţară, unde făcuse o căpiţă înaltă tare din paie de in. Îmi găsisem un loc pe unde mă puteam urca şi toată ziua stăteam acolo sus, „treierând” în palme capsule mici de in, suflam pleava şi ronţăiam toată ziua seminţe. Puţine momente în viaţa mea au fost mai senine decât atunci. Nu vedeam decât cerul, formele ciudate pe care le luau norii, nu auzeam nimic, pentru că nu voiam. Toţi ştiau unde sunt, aşa că nu mă mai oboseam să răspund. Mirosea a vară, a fericire simplă, a paie aspre şi picioare zgâriate, mirosea a copil şi a curte de bunici, eram sătulă şi fericită.
Mă dădeam jos de acolo seara, pârlită de soare, plină de pleavă şi cu părul încâlcit. Nu mă interesa nimic. Eram copil şi toate-mi erau atât de departe.
Când mă mişcam, chiar şi puţin în pat, când mă duceau la cine ştie ce investigaţii mă durea capul, mă dureau ochii, îmi auzeam gândurile reverberând în diafragmă, şi sângele fierbând în timpane. Apoi, îmi aminteam de liniştea paielor de in, de florile lor mici, albastre, uscate, rătăcite anapoda pe acolo.
Din ziua în care am plecat de la spital nu mi-au rămas decât scârţâitul strâmb al unei roţi neunse a căruţului cu rotile în care m-au coborât în parcare şi zgomotele incredibil de puternice ale oraşului care, în trei săptămâni îmi deveniseră complet străine.
La Lyon m-a uimit tăcerea, absenţa zgomotelor de spital, mirosul neutru; nu mirosea a nimic. Am fost la ei de două ori, şi de fiecare dată a fost la fel. Nu am simţit duhorile cu care eram obişnuită şi care îmi provoacă groaza şi greaţa. La ei era cald, linişte şi curat. Dacă nu aş fi purtat pijamale, aş fi jurat că sunt la hotel. Închideam ochii şi nu se auzea nimic. Atunci simţeam prezenţele lângă mine, nu mai aveam cum să le aud, asistentele deschideau uşa cu grijă, am stat singură în salon. Am găsit un post de radio cu muzică simfonică şi am putut dormi, m-am relaxat, m-am odihnit.
De la Lyon îmi amintesc verde. Atunci a fost altfel puteam vedea; atunci mă puteam mişca în voie, atunci m-am putut plimba. De la Lyon a început să-mi placă şi mai tare verdele.
Din toate câte au fost, mi-au rămas franturi de sunete, frânturi de linişti şi de voci, gustul nedumerit al întrebărilor, gustul coclit al groazei, poveştile pe care mi le-am scris în minte şi pe care acum le-am uitat, dar ştiu că le pot reinventa oricând, amintirea unei Andreea pe care uneori nu o mai recunosc, imagini vii de dincoace de pleoape.

MOŞ GRIGORE

În casa mamei este un singur tablou. S-a nimerit să îl aşeze pe peretele cu icoanele, din camera ei de dormit. Este o fotografie veche, gălbuie, cu Moş Grigore. Am fost acum la ea şi, la un moment dat, m-a surprins uitându-mă lung la poza din perete. Mi-a zis, fără să mă privească „Până la urmă, cred că o să îl dau jos”. Am întrebat-o de ce ar face asta, mie mi se pare că stă bine acolo unde este. Mi-a răspuns sec: „În casa asta nu este nimeni care să-l fi cunoscut pe Moş Grigore, d’asta. Nu are niciun rost să mai stea aici”. De când mă ştiu, tabloul ăsta mi-a fost mereu sub ochi, îl vedeam mereu când intram sau ieşeam din casa cu poveşti de pe Dumbrava Roşie, casă pe care el a construit-o. Era acolo cu ochii lui blânzi, făcându-mă mereu să mă întreb care din noi îi semănăm mai tare: eu sau vară-mea Iuliana? Povestea adevărată a lui Moş Grigore nu am aflat-o niciodată spusă cap-coadă. Am simţit mereu că mi se ascund lucruri, că poate nu sunt ştiute, că poate nu vor să mi le povestească. Am prins frânturi, pe care am încercat să le pun cap la cap, să brodez o istorie, o viaţă, în capul meu s-a născut o legendă. Singurele lucruri pe care le ştiu cu certitudine sunt că a murit în somn, pe 21 decembrie, cu câţiva ani înainte ca tata să se însoare şi că înainte de bunica, a mai fost însurat o dată. Restul este legendă. De câte ori îl întrebam pe tata despre el, nu-mi spunea decât că a fost un om tare bun, apoi i se punea un nod în gât şi asta era tot. Trăia într-un sat numit Dropia, aproape dispărut acum, pierdut în stepă, la câţiva kilometri de Medgidia. Am fost cândva cu tata şi mi-a arătat ce mai rămăsese din fosta lor casă, nişte ruine năpădite de bălării, o temelie abia ghicită, pe care o luaseră în stăpânire şopârle leneşe, dormitând sub un soare cumplit. Am reuşit să aflu că pe moş Grigore Iancu l-au „băgat” comuniştii la chiaburi. L-au anunţat într-o zi nu numai că trebuie să dea la C.A.P. tot ce are pământ, batoză şi toate maşinile, dar l-au anunţat că nu mai are nici ce căuta în sat, au început să-l prigonească, să-l chinuiască şi să-l batjocorească pe unde îl găseau. Îl durea inima. Toate câte le avea erau muncite; le moştenise de la părinţi, apoi le sporise cum ştiuse el mai bine, cot la cot cu argaţii şi ţăranii din sat. Mereu fusese un om simplu, chiar dacă a fost primul din partea aia de pustiu dobrogean care şi-a permis să cumpere maşini pentru la câmp, a făcut case pentru oameni şi i-a ajutat pe toţi cum a ştiut. Până la urmă, nimic nu a mai contat. Îi momiseră comuniştii pe toţi şi-i întorseseră împotriva lui. Într-o zi l-a anunţat cineva, pe ascuns, că în noaptea aia vor veni să-l salte, să-l ducă la judecata „dreaptă”, acolo unde şi-au pierdut sufletele şi şi-au găsit pedeapsa atâţia duşmani ai poporului. A fugit. Şi-a luat o valiza cu câteva nimicuri şi a fugit de cum s-a înserat prin lanurile de porumb, până în satul vecin. De acolo, mergând pe jos, mai mult noaptea, pe ascuns, Moş Grigore a ajuns în munţi, la Braşov. Nu-i ştiu traseul prea bine, dar nu cred să fi fost prea diferit de al altor chiaburi fugăriţi de comuniştii din Dobrogea. S-a angajat la uzina de tractoare din Braşov şi a aşteptat. Întâi, i-a aşteptat pe americani. Apoi, a aşteptat să uite toţi de el, să-şi poată chema nevasta cu băieţii care rămăseseră în urma lui singuri şi fără ajutor la câmpie. Mi-l imaginez pe bunicu’ cum stătea singur în loc străin, îşi mângâia mustaţa din timp în timp şi se gândea. Începuse să se gârbovească, îi apăruseră fire sure şi în ochii lui începuse să licărească stins tristeţea. Nu avea cum să fie prea diferit de mine, sau de tata. Toţi spuneau că semănăm bine, că picăm mereu pe gânduri, cu privirile pierdute departe, sau întoarse înspre noi. Nici nu ştiu. Seara, după ce venea de la uzină scotea din sertar cele câteva fotografii pe care apucase să şi le strecoare printre haine şi punea bine bucăţelele de unt pe care le furişa în sân la cantină. Mi-a povestit tata, că atunci când într-un final au ajuns şi ei la Braşov, zile în şir au mâncat doar pâine cu unt, din rezerva impresionantă pe care o strânsese bunicu’. Astea erau merindele pe care le luau cu ei pe munte, când mergeau împreună cu fratele mai mare al tatei la strâns de lemne pentru foc. După ce i-a murit prima nevastă, care am auzit că era frumoasă tare, Moş Grigore a găsit-o pe Marioara bunica-mea, fata cea mai mică a unei familii sărmane. S-a ţinut de ta-su până i-a dat-o de nevastă. N-a fost greu să-l convingă, pentru că pe vremea aia încă mai era cel mai bogat din sat şi i-a dat-o să scape de sărăcie. A luat-o aşa cum era fără zestre şi îndrăgostită de popa Alexandru de nu avea suflare, pentru că fata era frumoasă foc. Marioara nu l-a iertat niciodată şi nu a ratat nicio ocazie să-i aducă aminte că i-a distrus visele, că era îndrăgostită de altcineva, că ajunseseră amândoi la sapă de lemn, de ca şi cum era vină lui. El şi Marioara erau cum nu se poate mai diferiţi şi aşa erau şi băieţii pe care i-au avut împreună, nu semănau între ei nici la fire nici la chip. După ce au venit comuniştii nu îi mai rămăsese nimic. Era un muncitor oarecare de la o uzină uriaşă din Braşov, nu mai avea nimic al lui, nicio bucată de pământ, nici măcar o pernă a lui pe care să doarmă, iar nevasta îl ura de moarte. Până la urmă, s-au întors în Medgidia. Se deschisese I.M.U.M-ul, şi era nevoie de muncitori. S-au întors să fie aproape de ceea ce-i durea cel mai tare pe amândoi: fericirea pierdută în praful drumului făcut de armata germană în marş spre Odessa, drumul dintre Cuza-Vodă şi Dropia.