Category: Uncategorized

Într-o zi mi se părea că Jonathan ȋmi bate ȋn fereastră, că ȋn sfârşit a venit cu veşti. M-am ridicat din pat şi am văzut că doar ȋncerca să ciugulească florile care stau aliniate de partea cealaltă a geamului. Când a văzut că l-am prins şi-a luat zborul ruşinat. Nu ştiu dacă l-a stânjenit fapta lui puerilă, sau faptul că nu venise nici atunci cu veşti.

Uneori, nu mă pot abţine şi-l mai cert:

Păi bine Jonathane, o să ȋmbătrânesc naibii până vii tu cu veşti. Chiar aşa, niciodată, nimic? Nu-l cert prea des; mă tem că o să plece până la urmă, de tot. Nu cunosc ȋndeaproape orgoliul pescăruşesc, nu ştiu exact cât de sensibil este şi s-ar putea ca amorul propriu să i se burzuluiască mai repede decât mi-aş putea imagina eu.

În dimineaţa aia, când cu ciugulitul florilor, s-a ȋntors ceva mai târziu. Îi lăsasem un miez de pâine pe pervaz şi a venit să ne luăm micul dejun ȋmpreună.

Atunci, am legat prima dată, cred, o conversaţie ceva mai lungă. Am fost uşor surprinsă când a ȋnceput să ȋmi ţină brusc teorii:

“Totul în relaţiile dintre oameni se reduce la zoologie. Oricât de complicate ar părea în primă fază, relaţiile dintre oameni pot fi lesne descifrate dacă le reduci la instincte, teritorialitate, instincte sexuale, spirit de conservare şi perpetuare a speciei, selecţie naturală, indivizi alfa, dominaţie, pe scurt zoologie.

Tu ȋncă mai cauţi răspunsuri. Credeam că ai ȋnvăţat deja lecţia aia cu răspunsurile pe care nu este neapărată nevoie să le ştii. Nu mai pierde vremea, că nu o să le afli niciodată”.

L-am ascultat ȋn tăcere şi mi-am adus aminte că mi-a mai zis cineva zilele trecute că oricât de tare ai vrea, este greu să ȋmbrăţişezi un arici. Ce tâmpenie! De parcă oamenii ar fi baloane care se sparg la cea mai mică atingere.

Şi dacă totuşi sunt?

Jonathan, dacă te-ar ȋntreba cineva, ai spune că oamenii seamănă cu nişte baloane? L-am ȋntrebat, ce-i drept, cam cu frică, între două pufăituri din țigară.

Cu nişte baloane de săpun, draga mea…cu nişte baloane de săpun. Atât sunt de fragili, mi-a spus pescăruşul privind, undeva spre Romexpo.

Fix ȋn clipa aia a trecut pe stradă, cu zgomot destul de puternic şi oarecum nepotrivit cu tonul de până atunci al conversaţiei, un camion. Jonathan s-a ȋnfiorat brusc, iar eu mi-am amintit că ȋntr-o zi am ȋntrebat pe cineva un cuvânt, de la care să pornesc o poveste. Mi-a zis “camion” şi evident, că acum am pufnit ȋn râs.

Cred că prietenul meu a mirosit ceva, a fishy kind of business.

Mai vrei să scrii poveşti despre prinţi?

Jonathan, aia era singura poveste pe care o ştiai tu. Eu aş fi vrut să scriu o poveste cu o lună şi o stea, doar că acum nu o mai vreau nici pe aia. Acum mi s-au comandat poveşti cu camioane. Ştii vreuna?

Ca de obicei, fiecare dintre noi deschide ochii și conștientizează neajunsurile din jur doar în momentul în care se lovește direct de ele. În rest, sunt doar povești. Poveștile altora, până cand devin ale tale.

Port un rahat de orteză, de care o să scap într-un viitor apropiat. Până atunci, trebuie să circul și să supraviețuiesc într-un oraș care se dovedește a fi o cursă cu obstacole foarte greu de trecut. Am mai experimentat „neprietenoșenia” orașului acum niște ani, tot din cauza unor probleme de sanatate, doar că atunci, având alte priorități, mă durea în fund de absolut orice altceva.

Acum, fiecare ieșire din casă este o sursă nesfârșită de frustrare. Mi-e aproape imposibil să-mi imaginez prin ce trebuie să treacă oamenii imobilizați în cărucioare cu rotile și familiile lor, cât timp și câți nervi irosiți din nepăsarea celorlalți.

Nu pot merge pe trotuar pentru că nu am loc de mașinile parcate milimetric de garduri și clădiri, sau pentru că alunec pe rahații de câine. 

Nu pot merge pe stradă, pentru că e aberant și ilogic să mergi pe mijlocul străzii. 

Nu pot merge pe nicăieri, practic, pentru că nu am cum și nu am loc să ocolesc gropile, șanțurile, dâmburile. 

Nu mă pot sprijini de cineva, pentru că două persoane nu au loc, de cele mai multe ori, pe nicăieri.

90% din locurile unde trebuie să ajung sunt extrem de greu accesibile: fie au trepte înalte, fie nu există o amărâtă de balustradă de care să mă pot ține, fie rampele de acces sunt doar niște bătăi de joc la adresa bunului simț sau nu există.

Dacă vrei să cobori cu liftul la metrou, nu ai loc de cei perfect capabili să urce și coboare scări. Dacă vrei să te așezi în autobuz, nu ai cum să ții piciorul întins.

Dacă vrei să traversezi o trecere de pietoni nesemaforizată mai bine îți bagi trei bețe în cur…ori te pregătești să auzi toate înjurăturile imaginabile, ori aștepți să se facă noapte și să se mai decongestioneze traficul. Știu că niciuna dintre variante nu e valabilă, dar dacă nu mă credeți, vă invit să vă prefaceți într-o zi că șchiopătați și să încercați să traversați un bulevard mare pe o trecere de pietoni fără semafor.

Toată lumea cea grăbită și degrabă ajungătoare undeva, dă peste tine, se împiedică de tine, te lovește și tot ei te înjură că le stai în drum. 

Într-o seară, m-au întrebat niște oameni dacă pot ajuta cu ceva. Erau lucrătorii de la salubritate. În altă seară, niște băieți de la o firmă de protecție și pază m-au lăsat să stau într-un loc ferit. În rest, nimeni. 

Nu vrei nimic de la nimeni, dar te gândești cu amar că tu îți dai jos rahatu’ de orteză și-ți reiei goana prin oraș, dar ceilalți? Toți ceilalți ce fac?

În toată povestea asta, și atunci și acum, respect pentru toți șoferii RATB, care m-au așteptat, fără excepție, indiferent cât mi-a luat să ajung și toți cățeii vagabonzi sau cu stăpân, care mi-au “întrebat de sanatate” piciorul, tot fără excepție.

Mă opresc, îmi trag sufletul, înjur bordurile prea înalte și o iau din nou din loc. De câte ori am trecut pe o stradă fără să bag de seamă cât de greu se merge pe ea, fără să mă deranjeze să ocolesc în grabă gropile sau mașinile de pe trotuar? Sunt drumuri pe care le fac în mod curent și habar nu aveam că sunt atât de complicate. 

E greu și am mai spus asta, să poți trăi într-un loc cu design special pentru oameni “normali și perfecți”.

Acum trei ani, va povesteam despre prietenul meu Ionut, caruia i s-a pus in fata o incercare cat o viata. A reusit atunci, cu ajutorul nostru, al tuturor sa stranga suma de bani care ii era necesara pentru operatia foarte complicata pe creier, pe care a facut-o la Hanovra. A reusit atunci, nu fara efort sa isi revina, sa se recupereze si sa ia de la capat o viata schimbata complet.

Acum, Ionut are din nou nevoie de ajutor. Are nevoie de o noua interventie in Germania. Timpul in care trebuie sa faca rost de bani necesari pentru aceasta noua operatie este foarte scurt. Are programata operatia pe 15 iunie.

Am fost eu insami, cu ceva timp in urma, pusa in postura de a avea nevoie de ajutor pentru a strange banii necesari unei operatii pe creier. Stiu exact ce inseamna fiecare donatie, fiecare ban care adunat inseamna o noua sansa la viata.

Va rog sa il ajutati, ca si cum v-as ruga pentru mine…

Donatiile pot fi facute in conturile:

RO66RZBR0000060017742639 – EURO

RO02RZBR0000060017739717 – LEI

Titular cont: Kreici Ileana

RAIFFEISEN BANK, Ag. Medgidia, Str. Republicii, Nr. 12

SWIFT: RZBRROBU

În ultima vreme am purtat cu nişte prieteni bărbaţi o grămadă de discuţii interesante despre lumea femeilor versus lumea bărbaţilor, filosofia sexului (da, evident că există şi aşa ceva), sfaturi cerute în tabăra „adversă” despre duşmanii de moarte, etc

Cu ce m-am ales după discuţiile astea? O mulţime de lucruri care mai de care mai încântătoare, de care râd şi acum, de câte ori îmi amintesc.

Spunea unul dintre ei, citez mot-a-mot: „Dacă ţie nu îţi place de mine, că ai zis că nu intru în ecuaţia ta, există o probabilitate destul de mare, din punctul meu de vedere, să-i placă prietenei tale de mine. Vezi? Cam aşa de simplu gândeşte un bărbat matur. La voi, în schimb, se încurcă toate iţele; la voi, doi plus doi, fac douăşdoi”.

Mai bine să facă douăşdoi, decât ca la voi: unu să fie egal cu doi. Mi se pare mai puţin rudimentar. Zic şi eu, nu dau cu paru’. Nu prea i-a convenit maturului meu amic, care se jură fidel consoartei până la moarte, asta neîmpiedicându-l, evident, să încerce marea cu degetul, şi la mine, şi la amica mea (oricare dintre ele).

„Băi, io m-am săturat! În ziua de azi toată lumea filosofează şi nu se mai fute nimeni! În ultima vreme dau numa’ peste femei care vor să ştie ce hobbyuri am, cum îmi petrec timpul liber, ce-mi place să mănânc şi alte alea. Frate, una nu înţelege că sexul e punctul zero al unei relaţii.”

Amărât până peste poate domnu’. Amărât cum nu am mai văzut de mult. Am încercat să-i explic că na, poate, dacă femeia aia nu vrea ca sexul să fie punctul minus unu al unei relaţii, face şi ea conversaţie. Adică omule, înţelege, dacă nu te ridici la nivelul aşteptărilor, măcar s-a ales cu o conversaţie interesantă. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla o incompatibilitate fatală gen ea stelistă se trezeşte în pat cu tine dinamovist. Ce să facă după aia cu tine?

Nu m-a contrazis aici, a recunoscut că am şi eu un pic dreptate, în felul meu, că poate descoperă chestii care să-l facă să-i moară la intrare. El nu avea probleme cu fotbalul, da’ se gândea că dacă domnişoara e de extremă dreapta, spre exemplu, nu ar fi prea încântat să o primească în patul lui. Mde, fiecare cu propriile criterii, până la urmă.

„Orice bărbat care s-a culcat o dată cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou, oricând are el chef. Aşa de simplu şi evident gândeşte orice bărbat normal funcţional. Dacă există un bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav”.

Interesantă teoria, şi adevărată (pe principiul, bine că inventezi tu acum cu mine apa caldă). Din fericire, am cunoscut şi bărbaţi care nu sunt atinşi atât de grav de microbul aroganţei şi autosuficienţei, rari ce-i drept, dar poate mai există o speranţă.

Acum, fără să cer lămuriri suplimentare, mă gândesc că atunci când a zis „bărbat normal funcţional” se referea la bărbaţii normal funcţionali sexual, pentru că disfuncţiile emoţionale şi psihice nu cred că se estompează vreodată. Se mai educă doar când şi dacă omul înţelege din mers câte ceva din lucrurile înconjurătoare, sau dacă a primit o educaţie corectă din familie; altfel, la cea mai mică ocazie, lumea femeilor se transformă exclusiv în „femei – booty call”.

„Nu mai cere sfaturi bărbaţilor; prin definiţie noi suntem handicapaţi din punct de vedere psihic şi emoţional”. Jur că aş fi vrut să-l contrazic, dar nu am găsit niciun contraargument.

Nu deţin în dotare idei preconcepute şi/sau etichete în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, clişee gen bărbaţii sunt porci, sau mai ştiu eu ce aberaţii, însă recunosc, pe aceşti domni mi-a fost greu să-i contrazic. Cu ce drept aş fi făcut asta? Ei vorbesc în cunoştinţă de cauză, de dincolo de tranşee.

Din moment ce trăieşti într-o lume populată cu o infinitate de indivizi, care mai de care mai „jmekeri” şi cu asseturile mai pompos scoase în evidenţă, nu te aştepţi decât ca şi selecţia naturală să o ia razna.

Toată lumea afişează un comportament complet deviant, fără discernământ şi minim bun simţ. Înţeleg să alegi indivizii care din punct de vedere genetic îţi oferă cele mai mari şanse pentru a lăsa urmaşi viabili şi capabili de supravieţuire; până aici, nu am ecuaţii, nu am întrebări.

Nu mai înţeleg din punctul în care criteriile de selecţie nu mai au nicio legătură cu genetica şi o iau spre o zonă guvernată de aparenţă şi consumerism, din momentul în care totul se reduce la botox, maşină, ţoale, contul din bancă, silicoane, „hăinuţele de firmă”, la golul dincolo de toate. Parcă, cu cât e hăul mai mare, cu atât mai mare e avântul cu care se aruncă toată lumea.

Eu una sunt năucită, dar apreciez, cumva onestitatea celor care nici măcar nu mimează vreun efort de a îşi ascunde criteriile.

Dincolo de toată parada asta strălucitoare, concentrată pe aparenţă, există o altă lume, lumea celor bolnavi; lumea celor mulţi şi bolnavi. Mă uit în jur şi văd doar oameni bolnavi. Nu mă refer la cei cu suferinţe fizice mai mult sau mai puţin vizibile, la oamenii cu certificat medical în buzunar. Vorbesc despre bolnavii de frică, bolnavii de singurătate, bolnavii de fantome, bolnavii sufleteşte care pe lângă zidurile pe care le-au construit în jurul lor mai dau şi cu pietre în alţii. Şi eu fac asta. Îmi asum.

Criteriile lor de selecţie, criteriile noastre de selecţie, îmi scapă.

Stăteam zilele trecute şi mă uitam la un astfel de om bolnav. Atât de bolnav, încât mecanismul de apărare pe care şi l-a creat este absolut înspăimântător. Nu mai vorbesc depre mecanismul complicat de atac…

Îmi venea la un moment dat să ţip, să-i strig „În puuula mea, opreşte-te! Nu vezi că suntem la fel de bolnavi? De cine te ascunzi? De cine vrei să fugi? De tine, e clar că nu reuşeşti, iar pe altul, la fel de bolnav ca şi tine, nu îl păcăleşti. Ştie. Măcar în astfel de momente lasă-te să fii tu însuţi.”

Ce m-a împiedicat? Faptul că şi eu făceam fix acelaşi lucru. Îmi ascundeam boala, de un om bolnav, poate mai bolnav decât mine. De ce? Pentru că nu înţeleg criteriile de selecţie, pentru că nu înţeleg cum funcţionează toată treaba şi atunci mecanismele întră în funcţiune. Se aprinde rahatul ăla de bec roşu, ăla care ridică scuturile şi atunci scuipi, dai cât de tare poţi, fugi, te prelingi pe lângă pereţi şi te prefaci că eşti altcineva ca să scapi.

Partea stupidă vine atunci când te întrebi de ce nu are nimeni răbdare să treacă dincolo.

Îmi place să scuip. Vai ce-mi mai place să scuip. Mereu, în tâmpenia mea, mi-am imaginat că cineva o să îşi şteargă mizeria de pe faţă, sistematic, cu răbdare de mucenic, pentru că na…it’s not dirt, it’s just mucus, şi o să pupe broasca. Rahat. Cre’ că nu se întâmplă asta decât în poveşti şi desene animate. Oamenii se plictisesc şi pleacă. Sunt şi ei bolnavi, nu au nevoie de aşa ceva. Nu au timp să îţi toceşti tu ghearele zgâriind în gol ca să îi poţi mângâia.

Lupt pentru înţelepciunea care să ştie să ţină scutul jos, pentru înţelepciunea care va şti să şteargă sistematic mizeria aruncată de altcineva, pentru răbdarea care va şti că şi în gol poţi toci nişte gheare ascuţite.

Poate că într-o zi o să aud, vorba cântecului, you were born sick, but I love you… şi să îmi dea răgaz să spun la fel.

M-am îndrăgostit de el din povestirile altora şi tăieturi de ziare. Habar nu am cum, am alunecat aşa, fără să îmi dau seama, într-o poveste pe care am construit-o din nimic, din fantasme.

Când a oprit maşina în faţa blocului, a trebuit să stau ascunsă câteva minute în scară, să mă asigur că pot merge, că am cum să ajung până la el, aşa de tare îmi tremurau genunchii. Mi-am strâns pe lângă mine geaca turcească din piele, deşi seara era călduţă, începeau să înflorească teii şi aerul era nemişcat. Îmi amintesc perfect că nu se mişca niciun fir de iarbă. Mă scutura din toate încheieturile un fior rece pe care nu îl ştiam, nu îl puteam numi.

După ce m-am suit în maşină, mi-au trebuit câteva secunde să îmi adun curajul şi să întorc ochii spre el. Ştiam ce urmează să găsesc acolo, ştiam cine aşteaptă să îmi susţină privirea şi cumva mă temeam că ochii pe care îi văzusem în tăieturile din ziare vor avea o culoare mai palidă. Nu a fost aşa. Mi s-a făcut stomacul ghem şi cu greu mi-am înfrânt impulsul de a întinde mâna să îi ating faţa.

Cum am citit la cineva, un vis îndeplinit este un vis care a trădat. Nu mai înseamnă nimic. Visul meu de a îl întâlni într-o zi în carne şi oase se mistuia în tăcere. Stăteam cuminte în dreapta lui, cu mâinile încrucişate în poală, cu privirea aţintită către niciunde prin parbrizul maşinii. Liniştea care se lăsase în spaţiul închis al maşinii mă măcina. Nu găseam absolut nimic de spus. El conducea în tăcere, cu o mână alunecată în aerul parfumat de afară, cu degetele răsfirate, mângâind razele de lună. În timpul ăsta încercam să îmi dau seama cum dracu’ se deschide portiera maşinii, să nu mă fac de râs când mă dau jos, să nu bâjbâi. Cred că până atunci nu mă mai suisem niciodată într-o astfel de maşină. Sângele îmi circula cu viteză prin vene, nu ştiam în ce direcţie merge, nu mai recunoşteam străzile, nu înţelegeam nimic, auzeam vuietul din urechi şi îmi dădeam seama că îmi bate inima tare, că nu respir cum trebuie.

Când m-am dat jos din maşină am alunecat. Stătea cu spatele la mine şi nu m-a văzut. M-am aşezat la masă şi am încercat să găsesc ceva de spus. Nu mai ştiu ce am vorbit, nici nu mai are importanţă acum. Mă pierdusem în privirea aia pe care o visasem atât de mult şi nu ştiam unde să mă caut, cum să fac să mă aduc înapoi, cum să nu mă mai droghez cu mirosul lui care ajungea la mine pe deasupra paharului cu vin.

Avea o coastă ruptă şi din când în când se încrunta de durere. Îmi amintesc cuta aia dintre sprincene, ca şi cum aş fi văzut-o ieri. Parcă îi făcea ochii şi mai frumoşi.

S-a pierdut în noapte exact aşa cum a apărut. I-au lipsit doar poveştile agăţate de degete în urmă. Nu am ştiut unde să îl mai caut, nici nu aş mai fi avut ce să îi spun, nu ar mai fi avut sens. Visul meu căpătase formă reală, apoi s-a spulberat.

Mi-am amintit toată povestea asta pentru că astăzi i-am auzit vocea la radio. Habar nu am ce a spus, nu am auzit, evident niciun cuvânt. După atâţia ani, l-am auzit. Mi s-au încleştat degetele pe pix şi în nări mi-a năvălit aroma vinului pe care l-am băut atunci. L-am căutat pe Google, să văd cum mai arată. Cred că i s-au reparat coastele între timp, dar ochii ăia, Doamne ochii ăia, sper să nu îşi stingă niciodată focul.

Am văzut undeva, în oraşul vechi, două maşini de făcut vată de zahăr. Stăteau sprijinite de un perete tocit; una roz, pe care scria „pentru fete”, una albastră, „pentru băieţi”. Conform legilor cui fuseseră etichetate aşa, habar n-am. M-am oprit în loc să mă uit la ele cum stau acolo singure, mânjite dureros de colorant alimentar, lipicioase, părăsite. Mi-a venit brusc să mă apropii de ele, să le gust, să mă conving cumva că sunt încă vii, că maşina roz pentru fete are gust de fustă cu volane răvăşite de vânt, că maşina albastră pentru băieţi huruie a elicopter cu telecomandă.

Mişcarea prea bruscă pe care am făcut-o pornind spre ele m-a dezechilibrat; m-am sprijinit în treacăt de peretele aspru din dreapta mea şi mângâierea lui dură mi-a julit încheietura unui deget. Mi-am dus, fără să mă gândesc, rana către buze să îmi ling, că în copilărie, locul dureros. Atunci, durerea ascuţită trecea; acum, gustul propriului sânge nu a făcut decât să îmi ridice un nod de greaţă în gât.

Mi-am întors privirea de la maşinile de vată de zahăr şi am văzut pe jos, la picioarele mele, un grup de adolescenţi. Stăteau direct pe piatra cubică şi ţineau toţi pe genunchi blocuri mari de desen. Schiţau în creion, cu linii ciudate, clădirea din faţă. M-am uitat la ceea ce desenase fiecare, apoi la clădire. Mi s-au înceţoşat ochii şi mi s-a părut că toţi desenau cu totul altceva; gândul că eu nu văd absolut nimic din ceea ce văd ei m-a făcut să iau repede stânga împrejur, să le întorc spatele, să fiu din nou, în oraşul în care ştiam că sunt, să revin la desenul pe care îl cunosc.

Câţiva metri mai în faţă, am intrat în magazinul de îngheţată unde merg mereu. Am vrut să o întreb pe vânzătoare dacă ştie de ce se numeşte Amorino. Fata s-a uitat tâmp la mine şi m-a întrebat într-o engleză stricată ce arome vreau. Mi-am luat o îngheţată cu mascarpone şi ciocolată şi am plecat pur şi simplu. O să întreb la anu’ dacă nu uit.

Am trecut intersecţia atentă să nu îmi pice îngheţată topită pe haină şi un şofer m-a claxonat copios. Trecusem pe roşu.

În faţa mea, pe strada care se îngusta brusc, mai multe grupuri de tineri îmbrăcaţi în verde aruncau cu confetii. Unul dintre ei m-a oprit; cred că mi-a spus să rămân cu ei. Nu am înţeles exact, dar am băut din paharul cu bere pe care mi l-a întins. M-am scuturat de silă. Mie nu îmi place berea şi oricum nu mergea nicicum cu îngheţata mea de mascarpone, care încet încet se topea în palma făcută căuş. I-am zâmbit şi am mers mai departe. În faţa unei cârciumi am văzut scris că e St Patrick’s Day. Am înţeles.

M-am aşezat pe zidul de marmură al Catedralei. De undeva, de sus, mai venea o rază de soare care aurea piatra lucioasă, caldă. Mi-am sprijinit capul de ea, să simt prin păr izul de mucegai stătut care răzbătea prin pereţi. Cred că am aţipit o clipă. Când am deschis ochii, în faţa mea stătea un puştan ochelarist, cu o mină serioasă şi gravă. Nu a spus nimic, nu a schiţat niciun gest când m-am uitat la el. Şi-a cules de la picioarele mele mingea colorată şi a plecat. Mi-a mai aruncat, în fugă, peste umăr, o privire încreţită de soarele care îi bătea în ochi.

Am plecat, scuturată de un fior străin care venea din marmura aurie a Catedralei.

Am traversat podul încet, încercând să nu mă uit la apa verzuie care curge dedesubt. Am uitat o clipă şi m-a luat ameţeala; mi-a venit să vomit. Am grăbit pasul şi în piaţă, m-am plimbat în cercuri concentrice, răvăşind cu teneşii zgura roşie de pe jos.

Mă ustura un deget de la picior şi îmi dăduse din nou sângele la mâna julita mai devreme, dar nu voiam să mă duc în cameră. Tăcerea pe care ştiam că o voi găsi acolo mă înspăimânta. Am căutat din priviri un coş de gunoi să arunc ambalajul de îngheţată cu care rămăsesem în mână, dar cum era prea departe, am renunţat. Am mototolit cartonul şi l-am ţinut strâns în pumn, ca pe un trofeu.

M-au oprit două tinere cu mutre pioase. Le-am răspuns în engleză, sperând să le descurajez şi să mă lase în pace. Nu mi-a mers; vorbeau perfect engleză. M-au întrebat dacă cred în Dumnezeu. Le-am zis că Dumnezeul meu nu îl place pe al lor, pentru că e prea morocănos. Am profitat de momentul lor de uluială şi am şters-o mişeleşte, ţintă către coşul de gunoi. M-a oprit, din nou, o puştoaică să îmi ceară telefonul pentru un apel. I-am răspuns în engleză şi de data asta mi-a mers. M-a lăsat repede în pace, aşa că mi-am continuat marşul triumfal către coşul de gunoi.

Un moment mi-a părut rău că nu am gustat maşina roz de făcut vată de zahăr. Sigur ar fi avut gust de fustă cu volane răvăşite de vânt.

Nu ştiu când am ajuns în cameră. Tăcerea pe care credeam că o voi găsi era spartă de repetiţiile la chitară ale puştilor de la atelierul de desubt.

Cântau „Wish You were Here”. Am deschis larg toate geamurile şi m-am dus să vomit.

Se porneşte de la povestea unei iubiri care nu există. Adică, ea ar putea exista, doar că din varii motive, nu se materializează, sau nu s-a materializat până în momentul ăla. Cred că toţi avem poveşti d-astea care au murit în faşă; a fost un punct de care nu au putut trece. Ce facem cu ele ? Le punem în borcane cu formol pe rafturi şi ne mai uităm din când în când la ele, sau încercăm să le dăm viaţă cumva ?

Până unde este ok să forţezi mâna unei poveşti, cât tragi de ea cu forcepsul, pentru a o face să se întâmple?

Se spune că dacă vrei ceva trebuie să urmăreşti scopul acela până în pânzele albe, dar este în regulă să creezi o situaţie artificială, numai de dragul poveştii?

Nu sunt de acord nici să laşi lucrurile să îşi urmeze mişcarea browniană, fără să „intervii” asupra lor, pentru că uneori dacă nu „ghidezi” un pic mâna destinului nu se întâmplă decât un mare rahat.

Eu de fel sunt un personaj fatalist; sunt convinsă că indiferent ce faci nu ajungi decât în punctul în care trebuie să ajungi. Mi-a fost combătută opinia de-a lungul timpului de zeci de ori, dar nu am putut fi convinsă că lucrurile stau altfel. De aici plecând, mereu m-am întrebat dacă poveştile de iubire sunt construite, sau ele pur şi simplu ţi se întâmplă pentru că aşa „e scris”. Adică, e doar o iluzie că ghidezi mâna destinului, sau intervenţia ta e nulă, e doar o mare păcăleală?

Nefiind o persoană care crede în coincidenţe, sunt sigură că mereu există un scop şi o logică în spatele fiecărui lucru care ţi se întâmplă şi a fiecărei persoane pe care o întâlneşti, mă întreb de fiecare dată de ce îmi intersectez drumul cu câte cineva; fie şi numai pentru o zi, o săptămână, sau naiba ştie cât.

Adică eu, îl întâlnesc pe X în urma unui şir de întâmplări mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar X, la un moment dat dispare din viaţa mea. Era X marea mea Poveste cu care viaţa doar mi-a dat pe la nas; trebuia să învăţ ceva de la omul ăla; trebuia să-l ţin lângă mine iar eu, în imbecilitatea mea fără margini, l-am lăsat să plece, sau nu?

Dacă stai să desenezi o hartă cu tot ceea ce ţi s-a întâmplat în viaţă în materie de oameni pe care i-ai întâlnit, ai să vezi că ei se împart în trei categorii: cei care au venit şi au rămas, sau dacă nu au rămas ei au rămas urmele pe care le-au lăsat; cei care au venit şi au rămas o bucată bună de vreme, şi-au pus oarecum o amprentă asupra ta – nu ai cum să negi asta şi cei care au venit şi au trecut într-o fracţiune de secundă, practic.

Nu-ţi dai seama prea bine care e treaba cu ei, au fost sau de fapt nu au fost, de ce a trebuit să îi găseşti şi apoi să dispară? Cele mai mari nedumeriri le am în legătură cu persoanele din categoria asta.

Sunt câţiva oameni care, deşi au fost mai mult ca un abur, o impresie de om (nu de Răsărit de Soare), mi-au zguduit sistemul din rădăcini. Care a fost rostul lor? De ce încă mă mai trezesc gândindu-mă la ei, de ce au fost şi în acelaşi timp nu au fost?

A apărut la un moment dat în viaţa mea un tip, pe vremea aia un băiat, pe care l-am văzut o dată. O  singură dată. Apoi, timp de aproape patru ani nu cred că a trecut măcar o zi fără să mă gândesc la el, fără să mă întreb ce a însemnat el şi care i-a fost sensul, pentru că eram şi încă mai sunt convinsă că nu a apărut întâmplător. Într-o bună zi, după ăştia patru ani m-am trezit cu el în faţa ochilor. Mi s-a făcut rău. Atât pot să spun: mi s-a făcut pur şi simplu rău. Nu îmi venea să cred că este acolo, deşi îl aşteptasem, cumva, în fiecare zi. Îl strigasem, îl căutasem.

Nu ştiam nimic despre el şi nici acum nu ştiu, am mai vorbit de câteva ori, am trăit de fiecare dată aceeaşi senzaţie stranie de ardere şi supranatural şi totuşi nu am făcut niciodată nimic să îi schimb traiectoria, să îl întorc din drum. Ştiu sigur că şi el aştepta un semn, pe care eu nu am ştiut, sau nu am putut, sau nu a trebuit să îl dau. Bun, şi atunci, ce căuta el acolo?

La fel ca el mai sunt şi alte personaje pe care le-am trăit cu mai mică intensitate, pe care le-am înţeles şi mai puţin, pe care nu am avut niciodată curajul să le întreb ce caută în viaţa mea şi mai ales, de ce nu s-au oprit din drum.

În ultima vreme personajele de genul ăsta s-au înmulţit. Mă uit în urma lor după ce pleacă, sau plec eu – nu mi-am dat încă seama şi parcă i-am visat pe toţi. Pur şi simplu nu rămâne nimic; un abur, un fum, o impresie de poveste care ar fi trebuit parcă să se nască, dar nu s-a nidat embrionul unde trebuie, cum trebuie.

Pun aburul pe care îl mai prind din urmă într-un borcan, îl aşez pe raft şi nu ştiu cum să îl etichetez, aşa că nu îi mai spun nicicum. Am un întreg dulap care se cheamă „Potenţială Poveste de Iubire Moartă Înainte de a se Naşte”.