Uncategorized - Simple Cuvinte

O IMBRĂŢIŞARE SINCERĂ

Prima dată când am văzut tipi d’ăia cu „free hugs” a fost în 2007, în Piazza del Duomo din Florenţa. M-am uitat la ei, ca la nişte animale exotice. Nu înţelegeam cum funcţionează toată şandramaua, care e faza, ce vor ei de fapt, plus că nu prea prezentau încredere – erau doi inşi masivi, îmbrăcaţi army, plini de tatuaje şi piercinguri.

Tipul cu care eram atunci, m-a îndemnat să mă duc la unu’ dintre ei şi să-l iau în braţe, pur şi simplu. Mi-a luat mult până m-am urnit, dar până la urmă mi-am făcut curaj şi m-am dus. Pe măsură ce mă apropiam de el, pe faţa omului înflorea un zâmbet cum rar mi-a fost dat să văd, şi-a desfăcut braţele şi m-a aşteptat. L-am luat în braţe şi nu-mi mai amintesc decât că mi-a scăpat un suspin de sinceră uşurare şi bucurie faţă de această apropiere umană, atât de neobişnuită, atât de ciudată.

Privind în urmă, acum pot spune că, cu câteva excepţii, a fost cea mai sinceră îmbrăţişare de care am avut parte toată viaţa mea. Nu exagerez. Păstrez, evident, rezerva acelor excepţii amintite.

Oamenii te îmbrăţisează, ca să-ţi poată băga un cuţit în spate mai cu pricepere şi cu probabilitatea mai mică de a da greş; te îmbrăţişează pentru că au ei înşişi nevoie de un umăr pe care să plângă şi te nimereşti tu în zonă; te îmbrăţişează pentru a îţi crea ţie o zonă de confort astfel încât, ulterior să laşi scutul jos şi tot ei să fie în avantaj. Nu sunt cinică, din păcate, atunci când spun toate astea. Îmbrăţişările sincere, autentice, alea prin intermediul cărora oamenii chiar schimbă fluxuri de energii bune sunt rare. Al dracului de rare. Ajungi (ce tâmpenie) să te întrebi ce dracu’ vrea ăla de la tine de te ia în braţe cu atâta entuziasm.

În altă ordine de idei, nu ştiu dacă mai ţineţi minte porcăria aia de film care se numea „Ritualuri de Împerechere la Oameni”.

Altă treabă pe care nu pot să o înţeleg şi pace. Pentru ce atâta mis-en-scene de doi bani? Adică, stau şi mă întreb, la ce nivel de inteligenţă au ajuns oamenii, de nu mai ştiu cum să se păcălească unii pe alţii, de la asta se reduce totul – circ emoţional?

Mă întreb, pentru sănătatea psihică şi fizică a umanităţii, dacă lucrurile nu ar trebui să se desfăşoare mai simplu, pe genul „Măh îmi placi; aş cam vrea să ţi-o trag. Eşti de acord? Nu eşti?” „Nu mulţumesc”. Chapeau bas, la revedere şi să ai o viaţă frumoasă.

Bine, o să-mi spuneţi de farmecul cuceririi, de vânătoarea în sine, de magia atâtor momente care se vor pierde în pragmatismul ăsta fără perdea.

Eu o să vă spun de atâtea suflete pârjolite, de atâta bătaie de joc, de atâtea minciuni fără rost. Adică te îndrăgosteşti ca boul şi ăleia îi încălzeşte altcineva patul acasă, tu nu ai fost decât un capriciu, şi viceversa. Păi nu ai fi vrut să ştii înainte în ce rahat te bagi? Să alegi conştient şi în deplină cunoştinţă de cauză dacă mănânci rahatul ăla cu linguriţa, sau cu polonicul, înainte să te ştergi elegant la gură? Sau măcar să ai posibilitatea de a spune, „Nu mulţumesc; sunt sătul”.

Nu, nu se poate. Noi tre’ să ne jucăm, să ne muşcăm singuri de fund, să ne învârtim în jurul cozii şi să ne ascundem după degete. De parcă îşi imaginează cineva că suntem toţi o naţie, o generaţie de onanişti, care aşteptăm cuminţi sufletul pereche. Cum dracu să găseşti un suflet pereche găzduit într-un trup „nepereche”. Cine pe cine minte şi de ce naiba ne imaginăm că ălălalt crede?

Păi nu se poate. Facem teatru de păpuşi, ne minţim pe faţă, ne mai şi lăsăm minţiţi, ne mai împiedicăm, că aşa ştim de acasă, nu poţi să zici din prima „Da”; ieşim de minim trei ori la cafea, apă plată, sau ce-o mai fi acolo zeama din ceaşcă sau pahar, că tre’ să jucăm rolul, să creem cadrul.

Care e toată faza? Cineva rămâne, invariabil, cu buza umflată, pentru că nu se poate împiedică să presupună, să creadă, să spere că poate, totuşi…

Ajung la concluzia că cel mai greu pe lumea asta obţii o îmbrăţişare sinceră şi un futai cinstit!

NAVAJO

« Doamne oare de ce mi-e bine, când sunt departe de mine ? » A.M.

Mi-a atras atenţia acest rând, pentru că sunt o persoană care a încercat ambele variante, şi încă ceva la mijloc. Nu mi-e bine nicicum.

Nu mi-e bine departe, pentru că mă uit. Nu are cum să-ţi fie bine lângă uitare. Nu are cum să îţi fie bine când nu ştii cine eşti, când încerci să uiţi şi să te transformi complet fără a mai păstra vreo fărâmă din tine. Nu poţi fi bine când vrei să pleci de lângă tine fără ca măcar să îţi iei la revedere. Nu mi-e bine departe de mine pentru că abia atunci sunt cu adevărat singură. Nu îmi ţine nimic de cald, niciun gând, nicio amintire.

Nu mi-e bine aproape de mine pentru că mă înspăimântă toţi demonii şi neputinţele pe care le ascund. Le ascund mai ales de mine. Ştii cum este când încerci să înghesui un balon într-un cub mult mai mic? Pe undeva scapă, mereu sfidător, până când bubuie din cauza presiunii. Aruncă în aer cubul, iar tu, invariabil te sperii, deşi pe undeva te gândeai că e posibil să se întâmple şi asta.

Am încercat să îmi prelungesc cumva braţele, să mă iau de mână de departe, să nu mă apropii prea mult, dar să mă port în continuare, pe drumul meu. M-am apropiat uneori, doar uneori, suficient cât să mă ajut să sar pârleazul. Nu ţi-e prea bine când te apropii şi ştii, cu spaimă, că poţi vedea mai bine decât oricine, în oglinda dublă a sinelui toată frumuseţea şi toată urâţenia, deopotrivă. Aşa că am fugit.

Am încercat alteori să îmi acopăr sufletul cu un văl, ca un hijab, să mă apropii de el aşa ascuns şi nu prea, cum era, să-l ştiu lângă mine cuminte, decent, smerit. M-am putut apropia doar până i-am văzut ochii, până când luminile din ochii sufletului meu mi-au spus tot ceea ce era de spus. Cu cruzime şi răceală, mi-au povestit tot ceea ce era ascuns sub văl. Şi am fugit iar, strâmb cum fug eu de obicei, ca un om beat.

Am încercat să tac, să nu-mi vorbesc, să nu-mi pun întrebări. M-a asurzit tăcerea. Am încercat să-mi vorbesc, să îmi ţip, să îmi spun poveşti, să îmi şoptesc tandru, iar atunci m-au asurzit propriile mele cuvinte.

Am încercat să scriu, pentru că nu mi se pare prea zgomotoasă aşternerea cernelei pe hârtie, să mă văd de aproape fără să mă privesc în ochi, să mă povestesc mie însămi, într-un mod care să nu îmi adăncească rănile. Abia atunci am reuşit. Doar aşa, cu nesfârşită tandreţe şi precauţii, ca un vânător navajo m-am apropiat de mine şi uneori, am reuşit să mă prind.

Singura capcană în care poţi cădea este a ta. Din capcanele celorlalţi poţi scăpa, dacă nu îţi sudezi, tot tu zăbrele între gânduri şi cer. Toate neputinţele şi fricile se spulberă, nu sub hijab, ci cu viclenia propriilor tale gânduri.

Mereu, undeva, este o potecă, nici prea aproape, nici prea departe, care să ştie a te purta către tine, să nu pârjoleşti totul în urma ta şi mai cu seamă, înaintea ta. Acea potecă nu va fi niciodată suficient de bătătorită sau desţelenită, vei munci mult la ea, dar în primul rând şi cel mai greu este că îţi trebuie răbdare să o dibui.

BĂI EMOŢIONALULE

Nu ar trebui să fie aşa de greu de înţeles; ar trebui să fie simplu şi limpede ca lumina zilei, noţiuni elementare, simple, care să stea la baza pe care este construit fiecare om. Totuşi, nu este aşa şi să mor dacă înţeleg pe ce se sprijină lumea asta de mai stă dracu’ în picioare.

Prietenia, şi dincolo de ea, pornind mai de la bază, noţiunea de a dărui, sunt drămuite cu ocaua mică. Nu văd nicio luminiţă spre capătul tunelului, ba chiar este din ce în ce mai întuneric.

Asta este una; partea ciudată vine atunci când în schimb, oamenii se aşteaptă să primească cu ocaua mare.

Micul îndreptar de „băi handicapaţilor emoţional” ce sunteţi, trebuie să pornească aşa: ce simţi tu mă nene? Eşti în stare să descifrezi? Simţi că te trage aţa în vreun fel către omul celălalt? Ok, atunci află de la mine că este profund eronat să aştepţi ceva mai întâi şi abia apoi să dai tu. E total greşit să dai cu ţârâita, aşteptând să pui pe un taler ceea ce primeşti, ca să dai cu aceeaşi măsură înapoi. Se întâmplă, să fie nevoie de „investiţii” de ani buni înainte să primeşti ceva înapoi. De multe ori, se întâmplă ca subiectul darurilor tale să fie pur şi simplu o vită nepăsătoare. Crede-mă pe cuvânt, dacă nu de acolo, cu siguranţă de la altcineva se va întoarce către tine înzecit ceea ce ai dat. Ar trebui să nu ne mai fie frică să investim în oameni. Din păcate, pe mulţi ne contrazic evidenţele, viaţa şi personajele sinistre întâlnite în drum.

Nu îi înţeleg pe cei care aşteaptă. Aştepţi ce, prietene? Ziua de apoi? Nu o să îţi dea nimeni nimic de-a gata. Nu îi înţeleg pe cei care nu merg cu braţele deschise, care nu îşi ţin sufletul şi telefonul deschise şi apoi se plâng că nu îi sună nimeni.

Mai ales, nu îi înţeleg pe cei cărora doar li se cuvine. Adică, la drept vorbind, cu ce eşti tu mai cu moţ? Ce te recomandă? Dacă este doar egoismul, poţi să te duci în lume, „dragă” fiinţă supraevaluată, hrănită cu nectar de ego. Cred că pe undeva există un oraş făcut special pentru cei ca tine. V-aţi înţelege de minune voi între voi acolo.

Lucrurile ar trebui să se întâmple puţin altfel: crezi în cineva, ai un feeling cât de mic acolo, câteodată nu ţi-l poţi explica nici ţie? Lasă armura jos şi ia-o înainte. Nimic rău nu poate veni din asta. În cel mai rău caz mai înveţi ceva, sau îţi iei o palmă peste ochi. Se mai întâmplă ca cei către care îţi îndrepţi tu atenţia şi deschiderea să nu aibă, pur şi simplu, nevoie de nimic din ceea ce ai tu de dat, sau se mai poate întâmpla ca locul să fie ocupat, să nu mai fie loc în viaţa acelei persoane şi pentru tine. Ia-o ca pe o învăţătură şi atât; nimic nu îţi dă dreptul să porţi ranchiună umanitaţii.

Nu frate. Toată lumea aşteaptă. Aşteaptă să le dai, să te prindă la cotitură să îţi demonstreze cine sunt ei şi ce de neînlocuit sunt, aşteaptă să îţi ia banii, sufletul, îţi pândesc moştenirile, li se cuvin timpul şi atenţia ta şi când tre’ să dea ceva în schimb, nu au. Atât pot spune. Nu au nimic, dar absolut nimic. Bine, ar mai avea nevoie de una, de alta, da’ asta nu se pune. Nu au timp, nu au bani, nu au energie, nu au chef, nu au disponibilitate, nu au hârtie de la împărăţie, nu au dispoziţie, nu au voie de la nevastă sau bărbat, nu au nici măcar un zâmbet sau o vorbă bună. Băi nene, da’ chiar nimic? Cu tot ceea ce aţi primit până acum ce dracu aţi făcut? În care gaură ferită de soare aţi îndesat tot spre bună păstrare?

Parcă îi aud pe ai mei când eram mică şi nu mă lăsau să port hainele „alea bune”, că le stric. Ghici ce? Absolut toate mi-au rămas mici, nu le-am purtat mai mult de o dată, un Paşte sau un Crăciun. Au mai stat o bucată de vreme în dulap şi până la urmă le-am dat că nu mai era loc de nimic.

Ştiu că sună ciudat, dar banii şi sentimentele tre’ rulate. Nu în felul ăla în care rulezi un cui, ci în felul ăla iei-dai, dai-iei. Un du-te vino care să îţi reîmprospăteze sângele şi suflul. Dacă le ţii acolo se mucegăiesc, îşi pierd valoarea şi nu mai sunt bune de nimic. Da’ nu uita: cere numai după ce ai dat tot ce ai ştiut tu că poţi mai mult şi mai bine.

Nu îi înţeleg pe cei cărora amărala şi trădarea unora i-a făcut să întoarcă armele. E nevoie de bine. E atâta nevoie de bine, încât am senzaţia că fără ei nu se poate, că fiecare e o pierdere iremediabilă.

Încerc să-i înţeleg şi pe cei cărora li se potriveşte vorba aia: „dacă n-au avut măh când erau mici…”. Acum strâng, adună, de frică să nu sărăcească, un fel de Hagi Tudose; nu dau, dar se pricep de minune la strâns. Culegătorii perfecţi.

Cei mai răi, oricum sunt cei care dau cu ţârâita, pentru că în perversitatea gândirii lor sunt conduşi ideea că de muştele se strâng la miere, nu la fiere şi dau cât să amăgească, atât cât şi-au calculat ei că le aduce înzecit înapoi.

Nu merge aşa fraţii mei. Nu vă păgubiţi decât pe voi. Până la urmă şi ultimul naiv se trezeşte din visare şi închide robinetul. Cred că cea mai grea pedeapsă pentru cei ca voi este că la final nu mai aveţi cu cine să împărtăşiţi nimic. Ştiţi ce e ăla nimic? Nu ştiţi? Cam ceea ce aţi dat voi celorlalţi!

SACADAT II

Deschid ochii cu greu. Pe geam, nu intră decât lumina murdară de iarnă, răpăiala din ferestre şi zgomotul străzii, ca o maşină de spălat cu centrifuga stricată. Unul dintre puţinele avantaje când ai geam la bulvar’ e că ştii cum e vremea înainte să te ridici din pat. Sunetul străzii e mai precis decât un buletin meteo.

Singura mea grijă e dacă mai am timp sau nu să-mi fac o cafea. Probabil iar am dormit mai mult decât e cazul. Întind mâna pe lângă cap şi-mi pipăi ochelarii. Sunt acolo. Mereu. Două lucruri sunt constante în viaţa mea: locul unde-mi pun ochelarii seara şi grija care mă încearcă în fiecare dimineaţă că într-o bună zi nu o să-i găsesc acolo, că cineva, Sfântu’ Duh, a făcut o glumă proastă şi le-a schimbat locul.

Nu-mi dau seama când ajung în baie. Mă spăl mecanic pe dinţi cu gândul la cafeaua pe care, totuşi am timp să o fac.

Termin de fiert cafeaua şi scot ibricul pe geam, să se răcească, să o pot bea până plec, să nu mă mai opăresc şi azi. Zâmbesc prosteşte la gândul că s-ar putea să alunece de pe pervaz la un moment dat şi cineva să-şi înceapă ziua cu cafeaua-n cap. Noroc că nu mai avem porumbei. Era odată unu, cam cealiu săracu’, de-i dădeam mâncare şi într-o zi era să mor de inimă că m-am trezit cu el în bucătărie. Eu m-am speriat, el s-a speriat şi mai tare, dădeam amândoi din aripi ca proştii.

Mă duc în baie râzând de-a binelea şi încep să mă machiez strâmb, miop, fără chef şi talent, dar simt nevoia să îmi dau o faţă cât de cât. Mă îmbrac. Cu hainele de ieri că mi-e prea lene să caut altele. Nu contează, oricum. Plouă în continuare şi maşina de spălat a străzii pare tot mai stricată, „se măreşte aglomeraţia”, îmi zic, e timpul să o întind. Smulg din mers paltonul din cuier, pufăi cu parfum în direcţia uşii de la baie, blestem în gând că-s şi adormită şi chioară, întorc sticluţa spre mine.

Mirosul de portocală se amestecă cu cel al cafelei proaspăt fierte. Mi-e bine şi cald; cad pe gânduri, mă hipnotizează ploaia de afară, în timp ce dosul palmelor, muşcate de frig se revoltă. Închid geamul, mai beau o gură de cafea şi plec. Îmi dau cu ruj în lift, noroc că stau la zece şi e timp destul până jos.

Uit geanta deschisă şi îmi plouă pe cărţi. De parcă ar fi prima dată. În drum spre staţie mă întâlnesc cu aceiaşi doi vecini care cu ochii cârpiţi de somn, dârdâind îmbrăcaţi în pantaloni de casă îşi plimbă câinii. Ne salutăm şi dau să trec mai departe. Unul dintre câini are chef de joacă. Mă aplec din politeţe şi-i ciufulesc laţele din creştet. Se gudură şi ar mai vrea. Trebuie să plec aşa că îl dau uşor cu piciorul din drum, îi zâmbesc lu’ stăpân-su, care atunci pare că mă vede prima dată şi merg mai departe.

La semafor mă stropesc două maşini. Nu mă obosesc să mă scutur de apă. Nu are sens, doar îmi dă prin minte că ar fi trebuit să mai beau măcar o gură de cafea la geam. Îmi scot muzicantu’ din geantă, înfig cu ciudă căştile în urechi. Se face verde, dau să trec şi un bou cât pe ce să mă lovească pe trecerea de pietoni. Presupunând că mi s-ar vedea ochii de sub căciulă plus ochelari, mă uit urât. Îmi închipui că fix d-aia nu mai poate el că mă uit urât şi merg mai departe.

Vântul îmi lipeşte o şuviţă de buze. Încerc să o dau deoparte din mers, dar nu reuşesc; sunt prea multe gesturi pentru mine, aşa că mă opresc pe bordură, numai bine cât să împiedic doi dintre muncitorii care lucrează la blocul de peste drum. Noroc că apucasem să dau drumu’ la muzică aşa că nici măcar nu m-am prefăcut că nu-i aud.

Ajung în staţie şi mă zgribulesc sub o streaşină de Mega Image, măcar să nu mă murez de tot. Văd aceeaşi lume ca în fiecare dimineaţă, ceea ce înseamnă fie că a întârziat autobuzul, fie că nu am întârziat eu.

Mă sui şi mi se aburesc ochelarii. Înjur şi reuşesc să scot o mână dintre două mamaie care cotcodăcesc de zor, ca să-i trag în jos pe nas. Acum măcar văd şi eu ceva. Iau în braţe o bară metalică lipicioasă, pe ochelari mi-au mai rămas două semilune de abur, încerc să respir cu toracele strivit între bară şi o matahală. „Trag în piept aerul jegos de Bucureşti”, încerc să îmi dau seama ce îmi cântă în urechi. Cineva ţipă ascuţit din capătul autobuzului. Nu înţeleg ce vrea şi nici măcar nu încerc.

Ascult. Închid ochii şi ascult.

Mă trezeşte o frână la semafor, oamenii se agită, dar nu mă mai interesează. În curând cobor, şi dacă am un pic de noroc, printre stropii de ploaie se va sui în autobuz băiatul ăla, fără nume, fără zâmbet, care în fiecare dimineaţă mă ţine în braţe fix o staţie.

TOTOŞII ROŞII

Cea mai mare parte a zilei mi-o petrec într-o zonă recunoscută pentru cârciumi, cafenele şi locante de pierzanie şi videochat. Zilele trecute ies să iau mâncare. Aşteptam o colegă în faţa magazinului şi când colo, să vezi minune.
O apariţie care ne-a tăiat răsuflarea îşi poartă paşii din magazin spre taxiul ce aştepta la marginea trotuarului. Sinceră să fiu mă aşteptam să cotească în fugă spre vreo scară de bloc, dar nu dumneaei avea cu totu’ alt traseu.
Nimic ieşit din comun până aici, doar că suava făptură cu păr neted lung şi negru, era înveşmântată într-un pufos şi roşu halat de baie, de o lungime, hai sa-i zic mai bine scurtime ameţitoare. Adică abia îi acoperea fundu’, asta vreau să spun.
Bun, m-aş fi împăcat eu cu halatul de baie roşu, scurt şi pufos, numai că era încălţată cu o pereche de totoşi roz, cum altfel, pufoşi şi ei, sub formă de căţel.
Treaba asta n-am înţeles-o prea bine, fiindcă totoşul fiind voluminos din fire îi impunea domnişoarei un mers haios, legănat şi crăcănat, de raţă.
Altfel, am apreciat că era machiată minuţios şi că avea pe mâna stângă o poşeta albastră, poşetă ce nu putea fi purtată altfel decât, logic, bot de raţă. Îmi închipui că ştiţi postura de pe bulivar’ : antebraţ ridicat paralel cu trunchiul, încheietură căzută neglijent şi nefiresc, perpendicular pe antebraţ, gentuţa suspendată undeva în zonă.
În fine, o clipă, aşa apariţie m-a lăsat fără cuvinte. Am mulţumit în gând că nu-s bărbat şi am făcut repede cu limba trei cruci în cerul gurii. Doamne-ajută, zic în gând, apără şi păzeşte, dă-mi mintea cea de pe urmă.
Mi-am făcut în minte zeci de scenarii, unde s-o fi ducând domnia sa costumată aşa de gală ziua în amiaza mare? Dacă ar fi fost dis de dimineaţă m-aş fi putut gândi că a furat-o peisajul, sau a surprins-o nevasta venită acasă pe nepusă masă. Nici nu avea în mână vreo plasă cu cartofi, măcar ziceai băi, a rămas fără materie primă pentru tocană.
Parcă acum îmi pare rău că nu m-am dus după ea să o întreb. M-a luat prin surprindere traseul, că nu mă aşteptam să iasă in stradă.
Îmi zic băi, am prejudecăţi şi judec oamenii aşa de-a-n boulea. O fi fost femeia împinsă de vreo urgenţă şi io stau ca o ţaţă la colţ şi emit păreri. Pai bine-mi şade mie, jună cu pretenţii?
Frate, da’ totuşi, măcar fundu’ de i l-ar fi acoperit ca lumea halatul ăla şi poate nu m-aş mai fi uitat la totoşi.

NESIMŢIT DE SIMPLU

Uneori, e nesimţit de simplu sa fii fericit.

Te uiţi la farfuria cu paste perfecte cu somon pe care le-ai pregătit, la mulţumirea din ochii persoanei cu care le împarţi şi te întrebi ce naiba ai făcut bun pe lumea asta, de uneori e atât de nesimţit de simplu să fii fericit.

Altădată, stai într-o după amiază de duminică, cum numai pictată ai putea-o înţelege, cu cei mai dragi dintre toţi lângă tine, alegi tort pentru o nuntă şi te gândeşti, în momentul ăla, de linişte şi mulţumire, că aşa trebuie să arate fericirea.

Nu contează că deşi e toamnă, încă mai arde soarele şi te pişcă un pic la faţă. Iei ochelarii de soare ai cuiva de la masă, îi pui peste ochelarii de vedere, înjuri în gând că nu vezi şi tu ca alţi oameni, înjuri în gând chelneriţa care, după ce că nu şi-a notat să-ţi aducă cafea, a apărut într-un final cu o pişoarcă vag cafenie şi fără gust; îţi trece. Stai răsturnat nesimţit în scaun, cu capul sprijinit de spătar, faci ochii roată şi realizezi că sunt toţi acolo, că sunt bine, că râd toţi, că urmeaza să se întâmple o nuntă, că se va naşte un copil.

În clipa în care îţi trec toate astea de-a valma prin minte, te sună mama, să îţi spună fix nimic. Nu conteaza; nu îţi mai pierzi răbdarea cu ea, te bucuri că are cine să te sune, că e încă acolo, că la trei, într-o duminică după amiază te sună să-ţi spună fix nimic. E încă acolo.

Mai iei aşa, într-o doară o linguriţă din prăjiturile care nu au rămas pe lista scurtă pentru tort – pe celelalte le va termina mireasa – mousse de ciocolată şi nici nu mai contează ce. Sunt toţi acolo şi sunt bine. Râd. După toate câte au fost, râd toţi, vorbind nimicuri.

Te gândeşti că într-o zi chiar o sa trebuiască să faci pastele alea. Pofteşti la ele de atâta vreme. Îţi aminteşti că acum ceva timp te-a întrebat cineva dacă ai învăţat să faci paste de la fostul iubit, italianul ăla cu care ai fost. Da de unde. Ai văzut cândva o reţetă pe internet.

Toamna curge mai departe şi în pomul din faţă, care a început să se îngălbenească, să-i cadă frunzle, e atârnată o căsuţă viu colorată, pentru păsări . Are intrarea atât de mică încât te întrebi ce păsări s-ar putea adăposti acolo. Probabil o vrabie mai silfidă. Nu contează, or să se descurce ele cumva.

Uneori, stai în autobuzul ticsit cu oameni rău mirositori şi dintr-o dată la semafor, lânga autobuz apare o maşină cu cineva la care te gândeşti destul de mult în ultima vreme. Nu are cum să te vadă, butonează absent telefonul, autobuzul e aglomerat. Se face verde şi dispare, mergând cumva, în aceeaşi direcţie cu tine. Zâmbeşti; să fie forţa de atracţie a gândului? În coincidenţe nu mai crezi. Nici nu mai contează. Autobuzul e prea lent ca să-l mai prindă la următorul semafor, dar îţi dai seama că fix în clipa aia ai fost fericit. Nici nu mai contează motivele.

Alteori, stai zgribulit în staţie dimineaţa, laşi câteodată să treacă aiurea autobuzele, numai ca să mai asişti încă o dată la cea mai frumoasă scenă pe care ţi-a fost dat să o vezi in ultima vreme. De undeva, apar în staţie doi puşti: cel mic are vreo şase-şapte ani, cel mare nu mai mult de unsprezece. Merg la şcoală în direcţii diferite, cel mic pe jos, cel mare cu autobuzul. Stau împreună în staţie până apare autobuzul fratelui mare, care înainte de a se sui îl strânge pe cel mic în braţe, îl sărută pe frunte, apoi îi ciufuleşte parul şi îi spune câteva vorbe, invariabil în ordinea asta. Absolut de fiecare dată şoferii îi aşteaptă să îşi termine ritualul. Cel mic porneşte spre şcoala, celălalt se suie în autobuz. Nu ai niciodată curaj să te apropii de ei să îi auzi ce îşi spun. Stai la distanţă, de cele mai multe ori cu ochii în lacrimi şi îţi dai seama că privindu-i pe acei doi fraţi eşti pur şi simplu fericit. Nu e nevoie de nimic mai mult ca să îti începi dimineaţa. E dovada simplă că dincolo de tot şi de toate, se poate.

Alteori, nu ai nevoie decât de cerul răsăritului, colorat de un pictor dement; se văd nu prea departe turlele Caşinului, pete întunecate în nebunia de culori. Nu ai nevoie de mai mult să rămâi atârnat în balcon în răcoarea umedă a dimineţii. Atunci, fericirea e nesimţit de simplă, îţi dai seama ce norocos eşti că nu vezi în faţa ochilor un alt bloc şi nu îti mai trebuie nimic altceva. Te gândeşti că seara, tot spectacolul se mută de partea cealaltă a blocului, stai la geamul din bucătărie şi în faţa ochilor ţi se desfăşoară în toată splendoarea Răpirea din Serai de pe peretele bunicii.

Uneori, e nesimţit de simplu. Doar uneori.

TĂCERE ŞI CARTOFI PRĂJITI

Mă gândeam la săptămâna asta care a trecut; uneori viaţa îţi pune în faţă nişte momente d-alea, gen Kodak, când nu-ţi vine decât să te scarpini în barbă (cine are; cine nu, improvizează) şi să spui: “Aiiii, băga-mi-aş pula” (din nou, cine are; cine nu, improvizează).

Mă gândesc în clipa asta la un milion de lucruri care s-au întâmplat, că de, când nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă frate; când vin toate năvală, îţi faci listă la sfârşitul zilei, să nu uiţi.

A fost săptămâna asta înâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii. Oricât de înspăimântătoare a fost la un moment dat ideea, a fost un moment Kodak, de zile mari. Moment plin de clişee evident, plin de feţe sincere şi de îmbrăţişări d’alea adevărate, cu dor, plin de: “ce mă bucur să te văd”, “nu te-ai schimbat deloc”, “ce bine arăţi”, “nu mai ştiu cum te cheamă, da’ dacă eşti aici e clar că am fost colegi”, etc.

Au lipsit o grămadă de oameni care îmi sunt foarte dragi şi altă grămadă de oameni pe care aş fi vrut să-i văd, a fost ciudată revederea după atâta amar de vreme, cu aşa de multi oameni. Ne-am hlizit unii la alţii ca nişte cretini, am râs cu lacrimi, ne-am amintit o grămadă de tâmpenii, vise, inimi frânte şi examene, m-am convins, din nou, că unele lucruri nu se schimbă niciodată, sunt sigură că aşa vor fi şi la întâlnirea de douăzeci de ani.

A fost săptămâna asta un fel de buclă ciudată în timp, un moment d-ăla, când viaţa parcă se înnoadă şi fix în acelaşi loc şi în acelaşi mod se întâmplă fix acelaşi lucru care s-a mai întâmplat fix acum nişte ani, vreo şapte, şi rămâi năuc, că parcă nu are cum să fie aşa, că parcă e un vis prost, că parcă dacă nu ar fi nişte oameni care ştiu, ceilalţi te-ar crede nebun.

Şi a mai fost o buclă ciudată, când după nişte ani, vreo douăzeci, îţi apare în faţa ochilor, de nicăieri, un om pe care l-ai iubit cândva, în felul tău ăla tăcut, şters-adolescentin, fără cuvinte şi fără semne. Ţi se înmoaie genunchii şi te trec năduşelile, exact ca acum douăzeci de ani când îl vedeai. Mda, curată nostalgie dom’ le!

Şi după săptămâna asta nu mai cred că “dragostea este un câine venit din iad”. Spun asta, după ce am văzut doi oameni, trecuţi de prima tinereţe, cu muşcături adânci ale vieţii în suflete, care ştiu să se privească cu nesfârşită dragoste şi tandreţe.

Da, domnule, deci se poate! Cumva, în felul ei tainic, iubirea ştie să îşi facă loc în orice cotlon, să pună betadină peste răni, să dezinfecteze şi să cureţe, să fie cel mai bun antiseptic pentru orice, să împlinească. Mi s-au tăiat genunchii când i-am auzit. Mi-au dat speranţa că nu mereu te afli de partea greşită a poveştii, că într-un final se poate, există.

Am descoperit că sunt oameni cu care ai milioane de lucruri în comun, vorbeşti cu ei după ani de tăcere de ca şi cum azi dimineaţă v-aţi luat “la revedere” în acelaşti 282 ticsit, oameni cu care împarţi aceleaşi supape de păstrat mintea limpede, deşi habar nu aveai. Doamne, ce bine e! Parcă ţi se relaxează dintr-o dată toţi muşchii. Mie îmi cad umerii când nu mai port povara măştilor, mă agăţ de gâtul lor, respir adânc şi mulţumesc în gând.

Şi mai sunt momente, când de undeva de la capătul lumii, vine spre tine, exact atunci când ai nevoie, mesajul din sticlă, mesajul ăla de speranţă care îţi spune exact ce ai nevoie să auzi, atunci când te doare mai tare. Să juri, nu alta, că îngerul tău păzitor ţi l-a pus în prag.

O săptămână în care să nu fi fost zi în care să nu fi înghiţit un rahat, din partea vieţii, sau a oamenilor de lângă tine, dar seara când tragi linie, când te întrebi tu, ca nimeni altcineva, “cum ţi-a fost ziua, fraiere?”, să înţelegi că ai şi râs mult şi senin, că ai tras linii şi ai încheiat etape, că ai învăţat, ai zâmbit printre lacrimi, ţi-ai recăpătat speranţa sau o gură de aer, că ai mai câştigat ceva, chiar şi numai săptămâna asta.

Mulţumesc în fiecare seară oamenilor cu care nu am nevoie de cuvinte, nici măcar de cuvinte simple, care pur şi simplu ştiu, înţeleg dintr-o privire, sau o nuanţă a respiraţiei. Pe unii îi sperie. Habar nu au ce pierd, cât este de reconfortant ca la sfârşitul unei zile de tot căcatul cinva să ştie, fără să întrebe, fără să-i spui, că nimic nu ţi-ar prinde mai bine ca o tigaie cu cartofi prăjiţi şi câteva ore de tăcere.

OCHIUL MEU STANG

Mă tot întreb ce voi face în ziua în care mi se vor termina poveştile. Oare este posibil ca poveştile să ia într-o bună zi sfârsit? Despre ce o să vă mai povestesc atunci?

Să vă povestesc despre mine? Nu cred că are sens; e plictisitor. Ce e de ştiut despre mine s-a strâns în postările de până acum. Cea-mai-frumoasă-fată-cu-un-ochi-pe-jumătate-închis, ochi care se mai închide în fiecare zi câte puţin peste mine şi sufletul meu; care încă se mai gândeşte la taică-su, după atâţia ani; care a avut un an douămiitreişpe de toată groaza, şi cu asta am terminat.

Ochiul ăsta, ochiul meu stâng, nu mă lasă să uit nimic. De ficare dată când mă uit în oglindă, îmi amintesc tot, indiferent cât de tare mă chinui să ignor, să uit, să trec peste, e mereu acolo, îmi bântuie coşmarurile. E parte din mine şi nu mai am cum să-l dau deoparte. Ar trebui să facem pace după cinci ani, să nu ne mai duşmănim cu atâta patimă.

Nu sunt tristă şi pesimistă cum îmi spunea cineva zilele trecute. Poate doar scriu cam leşinat şi fără forţă, dar îmi place să îmi amintesc toate poveştile copilăriei, îmi place să vă spun, să readuc la viaţă personajele mele de poveste. Ştiu că pentru alţii nu înseamnă nimic, sau înseamnă prea puţin.

Îmi creşte inima când celor care au avut aceeaşi copilărie ca şi mine le trezesc la viaţă amintirile; cei mai mulţi uitaseră.

Sunt nostalgică incurabilă a vremurilor când ochiul meu stâng era deschis spre tot, spre orice, când tata îmi spunea poveşti în curte şi ne făceam în fiecare vară planuri să mergem la licurici.

Nu am pretenţii să scriu aici Amintiri din Copilărie, dar parcă parfumul ăla prea degrabă se risipeşte, prea ne-am risipit toţi şi am uitat.

Ce voi face când voi termina poveştile?

Nu cred că ştiu să inventez, dar până la urmă voi învăţa să fac şi asta. În acea zi voi şti să spun poveşti suprarealiste despre iubirile mele cuminţi, despre frumuseţea din mine, despre vieţile mele paralele ca filele de carte. În ziua în care voi învăţa să inventez, să-mi scriu poveştile în vieţile altor personaje, atunci, abia atunci se va deschide din nou şi ochiul meu stâng. Măcar în sufletul meu şi tot se va deschide.

FEREASTRA

Dincolo de geamul ăla se întâmpla lumea, dincolo era Ţara Minunilor şi de cele mai multe ori, ei îi era frică.

Stătea cu nasul lipit de fereastră, se uita afară şi pe suflarea caldă, lipită de geam desena stângaci flori. Giurgiuveaua albă a geamului, vopsită şi chituită în fiecare toamnă, să nu bage crivăţul zăpadă în casă, mirosea mereu frumos, a lemn umed şi curat.

La început, în faţa geamului era vişinul, cel care dirija anotimpurile, în care în fiecare vară se suia să se joace, să fugă de răutăţile copiilor de pe stradă. Stătea acolo ore în şir, până o strigau la masă. Era turnul ei, pe care nu îl cucerea nimeni. Uneori ar fi vrut, dar a înţeles repede că nu interesează pe nimeni. Se închidea ermetic printre umbrele verzi şi visa.

O lăsau acolo, bucuroşi că în arşiţa verii nu “umple strada”, o ştiau la umbră, cuminte în curte. Iarna, vişinul se ascundea sub zăpadă şi nu avea cum să ajungă să se suie în el, visa mereu la vara ce urma sa vină; stătea în spatele ferestrei desenate cu flori de gheaţă, prin care intra în casă o lumină lăptoasă.

Când nu a mai fost vişinul bătrân, orizontul s-a închis brusc, nu se mai vedea până dincolo de colţul străzii. Au tăiat pomul şi au ridicat în locul lui un garaj urât, din placaj, l-au vopsit cu grund vişiniu. Fereastra rămăsese la locul ei, doar desenele de pe geam s-au schimbat, în timp a învăţat să deseneze pescăruşi.

La un moment dat a încetat să mai stea cu nasul lipit de sticlă, ocolea cu grijă, de la distanţă fereastra care nu mai dădea spre nicăieri, ieşea pe scări, în faţa casei. De acolo vedea cum plouă, uneori stătea să vadă cum viscolul învârtejeşte zăpada în poarta cu balamaua stricată, de acolo a descoperit mirosul străzii, tei cu aromă de şuberek cald, de acolo se vedea măcar până la Mazis Alai în curte.

Privea acum fereastra de pe partea cealaltă a casei şi îşi amintea că mai demult îi era frică, dar că ştia să deseneze pescăruşi zburând pe sticlă.

Îşi amintea că nu i-a cucerit nimeni turnul, i l-au dărămat într-o bună zi cu toporul. A plâns pe ascuns în gangul din spatele casei, să nu o vadă nimeni pentru că toţi erau bucuroşi; doar ea nu înţelegea de ce şi nu îi explicau. A ieşit de acolo cu ochii închişi să nu vadă locul gol care o durea ca o rană. A trebuit să îi deschidă, până la urmă, ca să vadă frunzele căzute pe jos, deşertul rămas în urmă.

Îşi amintea tot, stătea pe scări, camuflată în umbra unui colţ. O lăsau şi acolo în pace. Nu era chiar ca în turn, dar măcar tăceau toţi. Fereastra o privea pieziş, oglindind în asfinţit placajul urât al garajului.

Şi au mai trecut iar nişte ani. Le-a spus că vrea să plece, că o strânge oraşul ca într-o menghină, că nu mai poate respira.

Au privit-o fără să înţeleagă şi au lăsat-o să se ducă. Inainte să iasă din casă cu maică-sa, cărând greu bagajele spre gară şi-a mai lipit încă o dată nasul de geam şi a desenat stângaci ca întotdeauna un pescăruş.

Când a venit prima dată acasă a văzut că îi puseseră gratii ferestrei care dădea spre nicăieri. Prea târziu; ea deja plecase.

PLOAIA

M-a întrebat cineva zilele trecute dacă-mi plac furtunile. De fapt nu întreba, pentru că ştia sigur; verifica doar, să vadă dacă are dreptate. Tocmai fulgerase şi o lumină neobişnuită, cumva orizontală brăzdase cerul, dincolo de parbrizul maşinii. Ador furtuna, îmi place ploaia de mor. Cred că, cu cât plouă mai violent, cu atât mai bine. Iubesc mirosul ploii şi zgomotul pe care îl fac picăturile lovind frunzele.

Când eram mica, fugeam din casă să văd cum se preling fulgerele prin paratrăznetul cel mare de pe Casa Armatei, să văd în curte jgheaburile pline cum gâlgâie, să aud viţa de vie biciuită de picăturile de ploaie, să mă înfior la ficare tunet care spărgea cerul.

Nu mă interesa nimic. Stăteam pe scări, cu mintea golită, îmi amintesc şi acum cu câtă poftă inhalam mirosul de ploaie curată. Ieşeam în faţa porţii şi de sus veneau spre Kemal-Agi-Amet şuvoaie repezi, pe care puneam bărcuţe de hârtie, frunze, coji. La colţ eşua mereu o întreagă flotă, săream cu picioarele goale în bălţi, arătam ca nişte pisoi uzi, scoşi din butoiul cu murături.

Apoi creşti, ajungi, nici tu nu mai ştii exact cum, într-un Bucureşti unde plouă murdar, unde nu ai făcut niciodată bărcuţe la marginea trotuarului, unde frunzele lovite de ploaie sună fals, nu cântă cum ţineai tu minte şi te întreabă cineva, cineva de nicăieri, dacă îti plac furtunile.

Mai stai un timp şi într-o altă seară te apuci să povesteşti, despre furtuni, despre ploaie, despre jgheabul de la marginea trotuarului. Nu că ar fi cine ştie ce, dar simţi uneori, că dacă nu povesteşti, dacă se întâmplă să uiţi, mori. Nu ai cum altfel.
E ca atunci când respiri greu într-o zi cu arşiţă, captiv între betoane şi dintr-o dată un fulger crapă cerul orizontal în faţa ta, lumina ţi se oglindeşte în lentilele ochelarilor şi tu ciuleşti urechea. Poate de data asta ai să auzi din nou cântecul viţei de vie sub stropi.