SHOWROOM

Viata mea este un showroom. Vreau sa „arat” si atat.
Sunt gol, lipsit de substanta, dar trebuie sa epatez, ambalajul e tot ceea ce am si-l apar cu strasnicie. Sunt manat de ambitii de prost gust, nascute doar din frustrare si ciuda. Idealul meu cel mai nobil este de a il copia pe cel de langa mine; oricum nu as putea mai mult, pentru ca nu sunt suficient de inteligent.
Nu mi-am curatat bine pamantul de sub unghii, nu stiu sa vorbesc bine limba romana, nu stiu sa ma port si sa ma imbrac, dar incerc sa par „de soi”. Imi cumpar haine scumpe care arata ridicol pe mine, sau imi cumpar hainele pe care si le cumpara prietenii mei (pare varianta cea mai sigura), desi nu mi se potrivesc, doar pentru a nu fi mai prejos. Nu am simtul ridicolului si nu stiu unde sa ma opresc.
Mint si ma prefac. Am senzatia ca cei din jurul meu nu se prind, nu imi dau seama ca nu imi spun anumite lucruri doar de rusinea mea.
Nu ma pot bucura pentru nimeni, nu ma bucur pentru nimic din ceea ce li se intampla prietenilor mei, pentru ca ei sunt cu un pas in fata mea. Pe de alta parte nici nu ma pot intrista cand li se intampla ceva rau. Nu imi dau seama exact de ce…jumatate din mine se bucura ca li se intampla ceva rau, iar cealalata jumatate din mine nu este convinsa ca le merge chiar rau. Parca e greu de crezut ca  altii pot fi mai nefericiti decat mine. Daca lor le merge rau, eu nu ma mai pot da in spectacol aiurea.
Am uitat de mult lectia modestiei, a bunului simt, a statului in banca proprie si a ascultatului. Vreau sa uit repede de unde am plecat, ma dezradacinez fara regrete.
Strang bani pe ascuns, in timp ce ma plang ca mor de foame, numai ca sa pot izbucni ca un fluture din vierme si sa le arat tuturor ca nu sunt ultimu’ om, ca sunt de luat in seama, ca am reusit…
Nu voi intelege niciodata pretul pe care il am de platit pentru asta. La un moment dat ma voi intreba de ce sunt singur, de ce nu va mai fi nimeni alaturi de mine sa se bucure. Ma voi gandi daca sa ma intorc sa ii adun pe cei ramasi in urma. Nu are sens. Merg inainte. Trebuie sa ajung departe sa vada toti de ce am fost in stare.
Mereu am avut impresia ca toti mi-au ras peste umar in timp ce ma depaseau. Trebuie sa ma razbun. Cu orice pret.
Acum nu ma bucur de nimic. Ma abtin. Este gresit sa vada cineva ca imi poate merge si bine. Imi pazesc cu avaritie acumularile, nu las pe nimeni sa respire…nici macar perechea mea nu poate clipi un pas mai departe de mine. Daca…..pff daca va vedea ce sec sunt? Daca va vedea pe altcineva? Daca ma lasa singur? Lanturile sunt sigure o perioada, dar nu sunt eterne, iar eu stiu asta.
Viata mea este un showroom. Sterg geamuri, curat vitrine, lustruiesc non stop, dau cu mopu’. Sunt prea ocupat cu asta ca sa mai pot face orice altceva. Spun mereu ca am treaba, asa ca trebuie sa imi fac de lucru.
Poate ar trebui sa ma gandesc ca in vremuri de criza showroom-urile nu mai sunt atat de vizitate…oamenii merg in piete, unde cei din jur sunt mai sinceri, mai deschisi, unde sinceritatea este pretuita, unde dramele gratuite….chiar…nu fac doi bani.

DE LA TINE NU VREAU NIMIC

De la tine nu vreau „nimic”.
Vreau doar sa intelegi ca nu suntem la fel, ca este in regula sa nu ne placa aceleasi lucruri, ca putem face lucruri diferite sau in momente diferite.
Nu este gresit sa avem ritmuri diferite, dar trebuie sa fim mereu acolo cand cineva important are nevoie de noi.
Nu incerca sa ma schimbi, accepta-ma asa cum sunt, daca voi deveni „tu” nu vei mai avea nimic de invatat de la mine.
Nu rade de mine atunci cand nu stiu, invata-ma, ajuta-ma sa devin un om mai bun.
Nu imi ucide visele, nici macar atunci cand sunt stupide, dar te rog, opreste-ma cand sunt pe punctul de a face greseli esentiale. Lasa-ma sa zbor, dar te rog sa fii acolo daca mi se frang aripile.
Nu ma minti si nu ma insela; nu iti bate joc de inocenta si naivitatea mea. Cred ca ai nevoie de copilariile mele pentru ca tu sa nu uiti ca in jurul tau poate exista si o lume mai buna.
Daca vezi o lumina, arata-mi-o si mie, nu ma lasa sa ratacesc fara punct de reper. Poate intr-o zi voi sti si eu sa te duc catre capatul intunericului.
Invata-ma sa cred in culorile unei panze albe. Nu ma lasa sa cred ca exista doar gri. Am nevoie de tine sa dam deoparte valurile de ceata.
Invata-ma sa cred in bucuria din rasul unui copil, nu ma lasa sa cred ca toti oamenii sunt incruntati, nu ma lasa sa cred ca exista doar incrancenare la fiecare colt. Hai sa radem uneori…stupid, fara motiv, doar ca si exercitiu.
Povesteste-mi de locurile minunate pe care le-ai vazut. Daca voi ajunge acolo fara tine, imi voi aminti exact cuvintele tale, dintr-o seara anume la un pahar cu vin si-ti voi vedea chipul la fiecare colt de strada. Daca vom merge impreuna, va fi de doua ori mai bine. Ne vom bucura impreuna.
Pune-mi mana pe inima ta si invata-ma sa simt iubirea. Invat-o pe a mea sa bata la fel. De la tine am invatat ca iubirea exista, in cele mai neconventionale feluri. Exista miracole. Nu uita sa crezi in ele. Pe mine asa m-ai invatat.
Hai sa ne asezam pe o banca, sa mancam un baton de ciocolata si sa reinvatam sa tacem. Daca nimeni nu mai stie sa faca asta, daca nimeni nu mai stie sa asculte, intr-o lume in care fiecare incearca sa tipe mai tare decat cel de langa el, hai sa stam in tacere jumatate de ora.
De la tine nu vreau nimic. Nu ravnesc la nimic din ceea ce ai tu si nu te invidiez. Ma mandresc cu tine si imi doresc sa te vad in fiecare zi mai sus.
Vreau sa sfidam impreuna imbecilitatea oamenilor care inca se mai minuneaza de ceea ce suntem.
De la tine nu vreau decat sa invatam sa mergem umar la umar. Daca mi-o iei inainte nu este nicio problema; voi sti, datorita tie, ca drumul pana la urmatorul colt este ferit de pericole.
De la tine nu vreau „nimic”. Suntem prieteni si desi prietenia este un concept demodat, ma incapatanez sa cred ca o putem reinvia.
Am scris toate aceste cuvinte simple pentru toti cei care sunt prietenii mei, si in egala masura, pentru toti cei care nu imi pot fi prieteni, pentru ca habar nu au ce inseamna, de unde incepe si unde NU se termina o prietenie.

DESPRE DRAGOSTE…IN ALTE FELURI

Virus cu „netransmitere”. Uneori nu poti spune nici macar ca este cu transmitere sexuala. Traim vremuri moderne dragilor, s-a inventat sexul fara obligatii. Biata dragoste, nu se ridica nici macar la nivelul unei BTS. 
Dragostea nu se transmite. Se traieste individual si individualist. Povestile sunt vechi de cand lumea si de fiecare data noi. Nu se schimba nimic, indiferent cat de tare ne-ar placea sa credem ca suntem speciali; se schimba doar oamenii care traiesc povestile.
Am vazut ca are arie de raspandire foarte larga, dar nu se poate trata cu spectru larg de medicamente…nici antibioticele nu au efect. Te poti contamina cam oriunde; am vazut cazuri de oameni care s-au „imbolnavit” in camere de camin, in sala de clasa, in cluburi, in spitale, pe strada, oriunde…sa nu mai vorbim despre internet.
Unii oameni se feresc din rasputeri. Fac tot ceea ce le sta in putinta sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Le reuseste, cam pana la urmatorul colt, cand dau din nou cu nasul, ma scuzati, in destin si fie se desteapta si-l accepta, fie alearga in continuare, de nu mai stiu nici ei de ce sunt mereu pe fuga.
Cei mai isteti sunt fatalistii. Au inteles ca nu au nicio scapare. S-au resemnat si o primesc. Pe principiul fie ce-o fi, respira adanc si asteapta. Nu o lasa sa se strecoare. Nu. Ei sunt mereu pregatiti si deschid usa. „Poftiti va rog, va asteptam”. Pun fata de masa alba, „aia buna”, un pahar cu vin, si petrec timpul agreabil, la taifas cu dragostea.
Mai avem o categorie: cei in faza de vesnica negare. Cine? Eu? Nicicand! Mie? Asa ceva, niciodata. Eu detin controlul, stiu exact ce fac. Nu, nicio sansa sa ma indragostesc. Cand se contamineaza, ii vezi adesea legati la aparate, pusi pe ventilatie artificiala.
Urmeaza ateii, familie inrudita cu cei de mai sus. Ei nu cred in dragoste. Sunt un fel de produs mutant al vremurilor moderne: nu exista, e o tampenie, nu s-a demonstrat stiintific, eu pana nu vad nu cred. In cele mai dese cazuri si ei sunt loviti cu mare forta. Cand apare dragostea, i-a pus pe chituci.
Avem si categoria albina. Zboara din dragoste in dragoste, strang asiduu nectar si polen, sunt harnici, si mereu spera ca urmatoarea floare e mai dulce. O fi, dar la un moment dat nu mai au nici forta, nici carisma, nu mai polenizeaza nimic…de obicei, isi dau seama cand e prea tarziu.
Atentie speciala merita si cei care nu o mai vor; cu sau fara buna stiinta. Nu am gasit loc pentru ei in categoriile anterioare si nici nu stiu cum sa ii denumesc. Dat fiind ca vorbim despre dragoste…in alte feluri, ei sunt pur si simplu un alt fel de traitori ai dragostei. Ii gaseste, au parte de ea, doar ca la un moment dat, nu o mai vor. Pur si simplu. In general, ceilalti spun despre ei ca li s-a urat cu binele. Problema nu este atat de simpla si nici nu merita a fi tratata cu atat de multa superficialitate. O vor, dar probabil contextul are o problema.
Am vazut printre apropiatii mei atatea feluri de dragoste si atatea feluri de a o trai incat as scrie probabil o viata. Fiecare in parte are varianta lui unica, uluitoare si impresionanta de poveste: prin zbucium, prin consecventa, prin plictiseala, prin ineditul faptelor, prin intinderea in timp, printr-un milion de amanunte – printre care si faptul ca pe unii, de cate ori ii vezi te intrebi de ce naiba si-or mai irosi timpul unul celuilalt. Fiecare isi traieste dragostea in alte feluri, mai mult sau mai putin conventionale.
Despre dragoste este tentant sa povestesti altcumva, dar unde naiba sa gasesti energia pentru asta fara a cadea in derizoriul senzationalului?

DESPRE CUCERITOARE

Cu totii avem nevoie de povesti, chiar si cand ne maturizam; simtim nevoia sa fim personaje, ne asumam roluri, suntem sclavii imaginilor care ii stapanesc chiar si pe cei mai pragmatici dintre noi.
Cunosc femei care inchid ochii si se arunca. Nu va imaginati ca inchid ochii pentru ca sunt curajoase si iau viata in piept. Nici gand. Inchid ochii doar pentru a nu vedea in jurul lor si a nu lasa sa se strecoare indoiala…daca intr-o buna zi se trezesc intrebandu-se „oare am facut bine?”. Ce se vor face in dimineata aceea? Cum isi vor mai continua ziua perfecta, din viata perfecta, in cea mai buna dintre lumile posibile?
Cunosc femei care deschid ochii larg si se arunca in cap. Literalmente, s-au hotarat sa constate cu propria scafarlie unde este fundul prapastiei. Aflate in cadere libera majoritatea bat aerul puternic cu mainile. Incredibil, dar unele chiar reusesc sa isi ia zborul. Celelalte ajung jos, isi revin din ameteala si incep sa se catere. Isi cam bulesc unghiile impecabile pana sus, dar ajung sa vada lumina.
Cunosc femei care scrasnesc din dinti. Dap…asta e primul lucru pe care il fac dimineata. Scrasnesc din dinti, arunca o injuratura, si asa le vezi mereu. Incruntate, incrancenate, isi poarta batalia serioase, in fiecare zi, atente sa nu piarda niciun metru din terenul cucerit anevoie. Mereu se tem si sunt atente la tradare.
Cunosc femei care isi cuceresc fericirea incet, metodic, zambind. Iti lasa mereu senzatia ca totul e usor, ca sunt senine, ca totul vine catre ele si nu-ti trece niciodata prin cap cu cata migala construiesc castelele din jurul lor. Nu il cauta pe Fat Frumos, dar muncesc din greu si cizeleaza omul simplu de langa ele cu rabdare de ofrevier si il transforma in bijuteria coroanei.
Cunosc femei care pleaca sa cucereasca taramuri noi. Teritoriul catre care pleaca ele este dur, plin de lighioane si populatii neprietenoase. Nici oamenii pe care ii intalnesc, nici natura nu se lasa lesne imblanzite, domesticite. Unele reusesc, altele revin cu coada intre picioare, dar toate povestesc ca explorarea a meritat, ca experientele cu care se intorc le schimba pentru totdeauna.
Cred ca fiecare femeie are un taram necunoscut al ei in viata…momentul cand crede ca fericirea e tangibila, momentul in care crede ca, desi se afla pe alt continent, ii este la indemana, si pleaca sa o caute; pe unele dintre ele le auzi strigand „Land Ho!!!”.
Parafrazand un citat celebru as spune: da-i inainte, si daca barbatul pe care-l cauti nu exista, va fi inventat pentru a iti rasplati consecventa.
Fiecare dintre noi pleaca in Acea calatorie sperand ca isi poate schimba viata.
Din pacate, de cele mai multe ori, pornite in aceste campanii de cucerire ale teritoriilor necunoscute ne impiedicam de propriile cozi.
Nu ne vine sa credem ca poate fi atat de simplu…fugim in cerc, si reusim sa ne prindem doar coada. Balim mai ceva ca niste caini hamesiti si cand credem ca am luat o gura zdravana de fericire, constatam ca am reusit, cu succes, sa ne muscam de fund. Atat.
Ar trebui sa ne gandim ca poate calatoria este mai importanta decat punctul terminus. E cam nefiresc sa iti doresti ceea ce ai deja. De cele mai multe ori, dincolo nu vei gasi nimic.

DESPRE MINE

Indiferent cat de ciudat ar parea, acum la mai mult de doi ani, cand ma uit in urma realizez cat de mult m-a schimbat in bine tot ceea ce s-a intamplat; cum acum, dupa doi ani, o paralizie si o recuperare, realizez ca aveam nevoie de tot ceea ce s-a intamplat ca sa inteleg o multime de lucruri, care altfel treceau pe langa mine fara sa le acord atentie.

Sistemul meu de valori s-a schimbat radical. Nimic din ceea ce conta nu mai are importanta, nimic din ceea ce a ramas nu mai seamana cu ceea ce a fost.

Am avut nevoie sa cad pe strada, sa zac acolo 40 de minute, oamenii nu imi chemau ambulanta spunand cu voce tare ca imi merit soarta – ei ma credeau in supradoza…

Am avut nevoie sa zac inconstienta intr-un pat ca sa inteleg ce este cu adevarat important pentru mine.

Tata murise cu un an si jumatate inainte. Nu am putut trece peste moartea lui…a fost cel mai bun prieten al meu, sprijinul, constiinta si oglinda mea. In el ma vedeam, in el ma intrebam, in el imi gaseam raspunsurile. De fiecare data cand imi era greu imi spunea: „Lasa Darie, asa s-a calit otelul”. Era o replica din „Florile Pamantului”a lui Zaharia Stancu. Nici macar nu stiu daca a fost singura carte pe care a citit-o sau a vazut filmul…

La o saptamana dupa accident l-am visat. Pana atunci, il visam mereu in ultimele zile din viata, paralizat, suferind, chinuit de cancer. Acum insa, era altfel. Era tatal meu cel vesel, tanar, frumos, pus pe sotii. M-a intrebat ce fac? Mi-a spus ca el m-a lasat sa am grija de toate, sa am grija de mama, nu ma pot comporta asa…ce am de gand? Cred ca atunci a fost momentul cand l-am lasat pe tata cu adevarat sa plece. L-am lasat sa plece de langa mine, sa se duca sa aiba grija mea de acolo de sus. Am ales sa raman aici, sa am grija de toate, asa cum mi-a spus.

Mereu, cea mai mare temere a mea fusese sa nu il dezamagesc pe tata. Atunci, mi-a fost ingrozitor de rusine; am simtit ca el ar fi fost teribil de dezamagit sa ma vada ca nu lupt, ca renunt atat de usor la toate. Nu asa ma invatase.

Am inceput sa ma fac bine, incet incet. Nu m-am recuperat complet nici acum. Dar nu sufar. Am vazut ca acei oameni care ma iubesc, ma iubesc si acum cand ma leg mai incet la sireturi, sau cand ies in toate fotografiile cu ochiul stang inchis (probabil ca atunci cand voi poza pentru coperta „People” il voi ruga pe prietenul meu sa imi aranjeze fotografia in photoshop). Acum parca zambesc mai frumos. Cel putin, sunt ceva mai senina.

Acum, nu mai conteaza nici ca barbatul cu care am avut o relatie foarte frumoasa timp de trei ani mi-a dat intr-o buna zi papucii pe messenger…offline. Obisnuiam sa ma tot intreb ce am facut de am meritat asa ceva.

Acum nu imi mai pun astfel de intrebari. Toate experientele prin care am trecut au fost lectiile mele, sau suturile mele in fund, au fost, fiecare in parte un motiv in plus sa imi traiesc viata altfel, sa imi redescopar prietenii si sa cunosc un barbat minunat care m-a invatat ca si alte lucruri conteaza.

Au trecut toate si de fapt nu a trecut nimic. Toate lucrurile pe care le-am trait atunci sunt si acum la fel de prezente in viata mea; nu ma lasa sa uit ca intre tot si nimic exista o linie extrem de firava pe care o putem trece in orice moment. Si mai stiu ceva: nu l-am dezamagit nici acum pe tata.

DESPRE CEEA CE AU CEILALTI

Week-end-ul trecut imi explica cineva, ca un ovul are „inteligenta” suficienta, pentru a-l alege, dintre toti spermatozoizii care ii penetreaza membrana, pe cel care este cel mai diferit, din toate punctele de vedere. Il vrea pe cel mai altfel…biologic, cromozomial, genetic, tot ceea ce poate insemna „altfel”, in „mintea” unui ovul. Asa intelege el sa intareasca informatia pe care o detine, si sa o duca mai departe, mai puternica.

Ma intreb de ce, dupa ce depasim stadiul embrionar, nu mai stim atat de clar ce vrem. Vrem sa „AVEM”. Ii vrem in jurul nostru pe cei ce au, ca sa ii putem parazita, dar in acelasi timp, nu prea i-am vrea, pentru ca bagajul lor de acumulari ne copleseste – nu conteaza daca vorbim despre acumularile lor, sau mostenirile din familie. Am observat la multi dintre semenii mei tendinta de a se plange de „aroganta” bogatilor. Din pacate, toti se plang retroactiv.
Nu observ decat in rare cazuri plansete si bocete, frustrari si angoase cauzate de inteligenta celorlalti.
Aceiasi bocitori, mai dezvolta inca un model comportamental: au impresia ca li se cuvine din ceea ce au ceilalti. Nu mai dau inapoi banii de pe bautura din club, spun mereu: „plateste tu ca iti dau eu alta data”, se plang in mod constant, poate reusesc sa ciuguleasca o firimitura de la masa bogatilor, agata iubiti/iubite cu bani, doar pentru a se capatui mai repede. Ar trebui sa le explice cineva ca NU – NU LI SE CUVINE. Nu au dreptul asta nici macar in virtutea legaturilor de familie sau al prieteniilor existente. Nimanui nu i se cuvine nimic, exceptand cazurile cand a muncit pentru ceva-ul respectiv. Nu reusesc decat sa se anuleze ca si persoane. Atat.
Cunosc oameni indobitociti de ceea ce au, sau mai precis spus de ceea ce nu au. Se uita in jur, vad ce au adunat ceilalti si se umplu de fiere. Dispare din ei bucuria de a trai, puterea de a se gandi la alte lucruri si mai ales nu stiu sa se bucure pentru ceilalti.
Eu nu posed nimic, nici macar un cuier de care sa-mi agat haina. Nu cred in comunism, nu cred in lipsa posesiunilor, doar ca probabil, nu sunt in stare sa adun nimic pe langa mine Totusi, in mod straniu, treaba asta nu ma frustreaza. Imi place sa cred, copilareste, ca ceea ce sunt eu, este bogatia mea. Puteti crede ca sunt naiva. Stiu ca toate aceste lucruri nu ma vor hrani la batranete si nu-mi vor asigura pensia, dar cand vad marea de superficialitate in care ma scald, sunt fericita pentru ceea ce sunt EU.

CEA-MAI-FRUMOASA-FATA-CU-UN-OCHI-PE-JUMATATE-INCHIS

Cand suntem copii, avem motive simple, logice si cat se poate de rezonabile pentru a nu ne juca cu alti copii. Pe masura ce crestem, in deciziile noastre incep sa-si faca loc influentele celor din jur.
La inceput era simplu: mirosul respectivului copil nu facea chimie cu al nostru, si atat. Dupa aceea, incepem sa auzim acasa ca parintii nostri nu-i plac pe parintii respectivului copil, ca matusa noastra are ceva de impartit cu maica-sa, ca nu are hainute suficient de frumoase sau jucarii suficient de scumpe…
Primele lectii despre discriminare le luam inainte de a merge la gradinita. Tot atunci invatam si sa judecam dupa aparente. Suntem pregatiti cu succes sa nu ne suprasolicitam creierele, sa nu obosim prea mult invatand despre altii.
Probabil toti stim cum sa facem astfel de lucruri, toti stim sa rostim cu usurinta fraze gen: „e moldoveanca, deci e o curva proasta”, „e oltean imputit”, „e tigan jegos”, „e poponar”, „e drogat”, „e gras”, „e slab”, „e taran”, „e sarac”…e….e om, e ca si tine…ce stii despre el? Cu ce esti mai bun? Ce iti da dreptul sa vorbesti astfel? In virtutea carui drept ii judeci pe cei din jur? De ce esti superficial?
Pacat ca superficialitatea nu a fost inclusa pe lista pacatelor capitale. Cred ca oamenii la inceput erau ceva mai simpli. S-au complicat pe parcurs.
Fericiti cei ce nu au fost niciodata „altfel”. Toti cei despre care s-a rostit vreodata o nedreptate stiu exact despre ce vorbesc.
E uluitor cat de repede punem etichete, cu cata usurinta ne uitam stramb. Nu mi-am dat seama de toate aceste lucruri, nu mi-am dat seama de felul in care eu insami vorbesc sau ii privesc pe ceilalti, pana in momentul in care, la randul meu nu am devenit tinta privirilor strambe.
Era simplu cand eram ca toti ceilalti, era simplu cand ma incadram. Aparentele erau un criteriu suficient de bun, pana in momentul in care totul s-a schimbat.
Ma uitam cu amuzament la bunicii care isi trageau nepotii din calea mea spunandu-le: „Fata aia e drogata. Tu sa nu ajungi niciodata asa.” La inceput m-am suparat. Apoi am realizat cat de departe erau acei oameni de ceea ce traiam eu, cat de departe erau ei de a intelege bucuria mea de a merge din nou. Nu aveau cum sa inteleaga. Pentru ei nu eram decat o fata cu privirea ratacita, mergand stramb si dezechilibrat, cu pasi sovaitori. Aparentele nu aveau cum sa vorbeasca depre altceva.
In timp nu-ti mai pasa. Nu se pune problema ca nu te-ar mai deranja, dar te imunizezi cumva, te concentrezi in alta directie, mai importanta pentru tine. Moldoveanca, sau blonda, sau oltean, vei fi probabil toata viata..
In timp, incepi sa mergi din ce in ce in ce mai bine, iti folosesti din nou ambele maini, lucrurile se intorc spre normalul acceptat. Doar in tine se schimba ceva care nu se va mai intoarce niciodata la ceea ce a fost.
Acum ma amuz. Cand trebuie sa mergem undeva ii spun prietenei mele ca voi fi cea mai frumoasa fata de acolo. Stiu ca asa este. In acel loc, sigur sunt cea mai frumoasa fata cu un ochi pe jumatate inchis.

DESPRE PRIETENI

Se spune ca trebuie sa ne resemnam cu familia in care ne-am nascut, pentru ca nu o putem alege. Nu sunt de acord cu aceasta afirmatie. Se mai spune si ca „sangele apa nu se face”… cunosc cazuri cand se transforma in venin.
Prietenii ni-i alegem. Cu ei trebuie sa ne resemnam? In mare masura as spune ca da. Prietenii nostri sunt „rezultatul” unor alegeri constiente, adesea la varsta maturitatii. Prietenii trebuie asumati. Alegem sa avem in jurul nostru niste oameni pe care trebuie sa ni-i asumam cu defecte si calitati. Cu siguranta, criteriile pe baza carora ne alegem prietenii sunt diverse si aleatorii; poate de multe ori nici macar nu alegem, ci lasam sa ni se intample.
Imi amintesc de momentul in care fugeam de cineva, o ocoleam si mergeam pe alt drum, numai pentru ca nu imi placea „mutra ei”. A sfarsit prin a-mi fi cea mai apropiata persoana.
Imi amintesc de o alta persoana pe care „am agatat-o” cand aveam patru ani si ne dadeam intr-un leagan. Ne-am ragasit dupa o pauza fortata, de multi ani. Timpul statuse in loc pentru noi.
Imi amintesc de tata. Prietenul absolut, modelul meu de prietenie. A avut, la randul lui, un singur prieten; cand pe Ruhi viata l-a dus departe a suferit atat de tare, incat nu a mai lasat pe nimeni prin preajma.
Prietenii si prieteniile noastre vorbesc despre noi. Nu trebuie sa fim aidoma unei persoane pentru a se crea anumite legaturi. Cu prietenii trebuie sa imparti lucrurile mari, valorile fundamentale. Restul este istorie.
Cu cei din familie uneori iti mai permiti greseli. In virtutea legaturilor de sange te gandesti ca sunt obligati sa te ierte, sa te accepte, sa treaca peste aproape orice.
Prietenia este o legatura incredibil de sensibila. Trebuie sa investesti in ea rabdarea, atentia si dragostea pe care le-ai investi in educatia copilului tau. Este nevoie de mult timp. Oamenii nu devin prieteni peste noapte. Cred in prietenii adevarati si in forta lor.
Familia mea nu este numeroasa, iar pe unii dintre membrii ei ii vad atat de rar incat imi sunt practic straini. Nu recunosc dreptul niciunei legaturi de sange intre mine si acei oameni. In momentele cheie ale vietii mele, familie mi-au fost prietenii. Ei au fost primii si ultimii pe care i-am vazut.

BABAI FEUZI

Babai Feuzi si Mamure Alai nu au avut copii. Au adoptat un baietel gasit intr-un boschet, nu se stie exact pe unde. Sucuri a terminat ingineria si eram extrem de mandra de el. Spuneam oricui vroia sa ma asculte ca este la Bucuresti la facultate. Habar nu aveam ce inseamna exact, dar toata lumea vorbea cu admiratie despre lucrul asta. Sucuri a emigrat in Suedia cu cateva luni inainte de Revolutie. Mi-au ramas de la el doua dictionare si amintirea unor ochi imposibil de verzi.

Babai Feuzi a fost primul meu prieten. Stateam amandoi in fiecare seara pe o piatra din fata gardului lor din scanduri spoite cu var alb. Discutam lucruri extrem de importante, iar el ma lua mereu in serios.

Nu mai stiu foarte bine cum arata, dar imi amintesc exact halatul lui tocit din molton verde, si fesul cu ciucure. La fel, mi-o amintesc si pe Capelca, catelusa metis, care era martora la toate tainele pe care le vorbeam. Nu ne jucam niciodata, doar stateam si povesteam. Ma invata cate in luna si in stele din experienta  lui de tatar batran si intelept, iar eu ii povesteam toate intamplarile de la gradinita, toate secretele si tristetile mele.

Ma distra ascunzand in casa prin dulapuri sau te miri pe unde, baclavale si acadele, pe care eu, ca sa le pot manca, trebuia sa le gasesc. Era jocul nostru, si ne placea la nebunie, spre disperarea nevesti-si careia ii dadeam casa cu fundul in sus ca sa imi gasesc comorile.

Babai Feuzi a murit inainte ca eu sa incep clasa intai. Avea cancer la gat si vorbea din ce in ce mai putin si mai greu. Cu mine iesea mai rar seara la poarta; era in continuare prietenul meu, desi vocea lui metalica si gajaita imi era straina si ma speria un pic.

Cand a venit tata si mi-a spus ca a murit Babai, nu am inteles mare lucru, nu aveam cum sa stiu ce inseamna. Am continuat sa ies la poarta, sa ma asez pe piatra si sa-l astept acolo. Capelca venea si ea si se aseza la picioarele mele, ne priveam nedumerite si dupa un timp, fiecare intra la ea in curte. O bucata de timp am crezut ca am facut ceva rau si Babai s-a suparat pe mine. Mi-era pofta de baclavale si de acadele, si ma gandeam ca Mamure Alai nu-l mai lasa sa se joace cu mine. Nu stiu cand am inteles ca prietenul meu nu va mai veni niciodata, dar imi amintesc si acum de toata dragostea pe care Babai Feuzi mi-a aratat-o, felul in care mi-a facut copilaria speciala, felul in care a stiut sa iubeasca, nu unul, ci doi pui de roman.

DESPRE ZIUA DE MAINE

Cu totii obisnuim sa ne facem planuri; de mici stim ce vrem sa ne facem cand vom fi mari, ne imaginam cum vom trai peste cinci ani, peste zece. Din pacate, prinsi in strategii si calcule cincinale, adesea uitam sa traim azi.
Cei ce ma cunosc stiu ca unul dintre motto-urile mele favorite este: “viitoru’ nseamna simplu, maine”. Spun asta, doar pentru ca imi este frica de ceea ce va urma dupa ziua de maine. Nu-mi plac planurile, nu ma pot tine de ele, nu respect termene si nu pot trai dupa grafic. Nu stiu sa ma gandesc la poimaine, la fel cum, am constatat, trebuie sa mai invat sa traiesc si astazi. Pe axa timpului meu, exista mereu suspendat un „maine”  cumva fara sa se bazeze pe un „astazi”.
Maine, mereu maine, mereu va fi, mereu viitorul, dar astazi? Din tot ceea ce spuneam ieri ca vom face maine, ce s-a intamplat de fapt astazi?
Fiecare lucru bun care ni se intampla astazi, este urmat de un „dar” si de gandul ca maine va fi altfel, ca maine se vor aranja toate conform planului nostru. Niciodata astazi nu este bine, niciodata astazi nu primim cu inima deschisa un compliment, un om, un zambet. Nimic. Maine ar fi fost mai oportune toate…. ehe, daca mi-ai fi zis maine, era altceva…
Nu facem astazi un copil; poate maine avem mai mult curaj.
Nu spunem astazi te iubesc; poate maine, celalalt va reactiona cum ne dorim noi.
Nu ne vizitam astazi bunicii; poate maine suntem mai odihniti.
Nu stam astazi „la poza”; poate maine nu mai avem cearcane, sau vom fi machiati impecabil.
Nu ne cumparam astazi o haina care ne place; poate maine o vom cumpara cu doua numere mai mica.
Nu primim astazi un prieten in vizita; poate ca maine va fi mai curat in casa.
Va implor dati-va o sansa sa fiti voi insiva; fiti imperfecti; fiti fericiti, sa plangeti, sa simtiti, sa radeti, dar faceti toate lucrurile astea astazi, pentru ca maine s-ar putea sa nu mai vina.
Credeti-ma. Stiu lucrul asta mai bine decat cei mai multi dintre voi.