DESPRE CEEA CE AU CEILALTI

Week-end-ul trecut imi explica cineva, ca un ovul are „inteligenta” suficienta, pentru a-l alege, dintre toti spermatozoizii care ii penetreaza membrana, pe cel care este cel mai diferit, din toate punctele de vedere. Il vrea pe cel mai altfel…biologic, cromozomial, genetic, tot ceea ce poate insemna „altfel”, in „mintea” unui ovul. Asa intelege el sa intareasca informatia pe care o detine, si sa o duca mai departe, mai puternica.

Ma intreb de ce, dupa ce depasim stadiul embrionar, nu mai stim atat de clar ce vrem. Vrem sa „AVEM”. Ii vrem in jurul nostru pe cei ce au, ca sa ii putem parazita, dar in acelasi timp, nu prea i-am vrea, pentru ca bagajul lor de acumulari ne copleseste – nu conteaza daca vorbim despre acumularile lor, sau mostenirile din familie. Am observat la multi dintre semenii mei tendinta de a se plange de „aroganta” bogatilor. Din pacate, toti se plang retroactiv.
Nu observ decat in rare cazuri plansete si bocete, frustrari si angoase cauzate de inteligenta celorlalti.
Aceiasi bocitori, mai dezvolta inca un model comportamental: au impresia ca li se cuvine din ceea ce au ceilalti. Nu mai dau inapoi banii de pe bautura din club, spun mereu: „plateste tu ca iti dau eu alta data”, se plang in mod constant, poate reusesc sa ciuguleasca o firimitura de la masa bogatilor, agata iubiti/iubite cu bani, doar pentru a se capatui mai repede. Ar trebui sa le explice cineva ca NU – NU LI SE CUVINE. Nu au dreptul asta nici macar in virtutea legaturilor de familie sau al prieteniilor existente. Nimanui nu i se cuvine nimic, exceptand cazurile cand a muncit pentru ceva-ul respectiv. Nu reusesc decat sa se anuleze ca si persoane. Atat.
Cunosc oameni indobitociti de ceea ce au, sau mai precis spus de ceea ce nu au. Se uita in jur, vad ce au adunat ceilalti si se umplu de fiere. Dispare din ei bucuria de a trai, puterea de a se gandi la alte lucruri si mai ales nu stiu sa se bucure pentru ceilalti.
Eu nu posed nimic, nici macar un cuier de care sa-mi agat haina. Nu cred in comunism, nu cred in lipsa posesiunilor, doar ca probabil, nu sunt in stare sa adun nimic pe langa mine Totusi, in mod straniu, treaba asta nu ma frustreaza. Imi place sa cred, copilareste, ca ceea ce sunt eu, este bogatia mea. Puteti crede ca sunt naiva. Stiu ca toate aceste lucruri nu ma vor hrani la batranete si nu-mi vor asigura pensia, dar cand vad marea de superficialitate in care ma scald, sunt fericita pentru ceea ce sunt EU.

CEA-MAI-FRUMOASA-FATA-CU-UN-OCHI-PE-JUMATATE-INCHIS

Cand suntem copii, avem motive simple, logice si cat se poate de rezonabile pentru a nu ne juca cu alti copii. Pe masura ce crestem, in deciziile noastre incep sa-si faca loc influentele celor din jur.
La inceput era simplu: mirosul respectivului copil nu facea chimie cu al nostru, si atat. Dupa aceea, incepem sa auzim acasa ca parintii nostri nu-i plac pe parintii respectivului copil, ca matusa noastra are ceva de impartit cu maica-sa, ca nu are hainute suficient de frumoase sau jucarii suficient de scumpe…
Primele lectii despre discriminare le luam inainte de a merge la gradinita. Tot atunci invatam si sa judecam dupa aparente. Suntem pregatiti cu succes sa nu ne suprasolicitam creierele, sa nu obosim prea mult invatand despre altii.
Probabil toti stim cum sa facem astfel de lucruri, toti stim sa rostim cu usurinta fraze gen: „e moldoveanca, deci e o curva proasta”, „e oltean imputit”, „e tigan jegos”, „e poponar”, „e drogat”, „e gras”, „e slab”, „e taran”, „e sarac”…e….e om, e ca si tine…ce stii despre el? Cu ce esti mai bun? Ce iti da dreptul sa vorbesti astfel? In virtutea carui drept ii judeci pe cei din jur? De ce esti superficial?
Pacat ca superficialitatea nu a fost inclusa pe lista pacatelor capitale. Cred ca oamenii la inceput erau ceva mai simpli. S-au complicat pe parcurs.
Fericiti cei ce nu au fost niciodata „altfel”. Toti cei despre care s-a rostit vreodata o nedreptate stiu exact despre ce vorbesc.
E uluitor cat de repede punem etichete, cu cata usurinta ne uitam stramb. Nu mi-am dat seama de toate aceste lucruri, nu mi-am dat seama de felul in care eu insami vorbesc sau ii privesc pe ceilalti, pana in momentul in care, la randul meu nu am devenit tinta privirilor strambe.
Era simplu cand eram ca toti ceilalti, era simplu cand ma incadram. Aparentele erau un criteriu suficient de bun, pana in momentul in care totul s-a schimbat.
Ma uitam cu amuzament la bunicii care isi trageau nepotii din calea mea spunandu-le: „Fata aia e drogata. Tu sa nu ajungi niciodata asa.” La inceput m-am suparat. Apoi am realizat cat de departe erau acei oameni de ceea ce traiam eu, cat de departe erau ei de a intelege bucuria mea de a merge din nou. Nu aveau cum sa inteleaga. Pentru ei nu eram decat o fata cu privirea ratacita, mergand stramb si dezechilibrat, cu pasi sovaitori. Aparentele nu aveau cum sa vorbeasca depre altceva.
In timp nu-ti mai pasa. Nu se pune problema ca nu te-ar mai deranja, dar te imunizezi cumva, te concentrezi in alta directie, mai importanta pentru tine. Moldoveanca, sau blonda, sau oltean, vei fi probabil toata viata..
In timp, incepi sa mergi din ce in ce in ce mai bine, iti folosesti din nou ambele maini, lucrurile se intorc spre normalul acceptat. Doar in tine se schimba ceva care nu se va mai intoarce niciodata la ceea ce a fost.
Acum ma amuz. Cand trebuie sa mergem undeva ii spun prietenei mele ca voi fi cea mai frumoasa fata de acolo. Stiu ca asa este. In acel loc, sigur sunt cea mai frumoasa fata cu un ochi pe jumatate inchis.

DESPRE PRIETENI

Se spune ca trebuie sa ne resemnam cu familia in care ne-am nascut, pentru ca nu o putem alege. Nu sunt de acord cu aceasta afirmatie. Se mai spune si ca „sangele apa nu se face”… cunosc cazuri cand se transforma in venin.
Prietenii ni-i alegem. Cu ei trebuie sa ne resemnam? In mare masura as spune ca da. Prietenii nostri sunt „rezultatul” unor alegeri constiente, adesea la varsta maturitatii. Prietenii trebuie asumati. Alegem sa avem in jurul nostru niste oameni pe care trebuie sa ni-i asumam cu defecte si calitati. Cu siguranta, criteriile pe baza carora ne alegem prietenii sunt diverse si aleatorii; poate de multe ori nici macar nu alegem, ci lasam sa ni se intample.
Imi amintesc de momentul in care fugeam de cineva, o ocoleam si mergeam pe alt drum, numai pentru ca nu imi placea „mutra ei”. A sfarsit prin a-mi fi cea mai apropiata persoana.
Imi amintesc de o alta persoana pe care „am agatat-o” cand aveam patru ani si ne dadeam intr-un leagan. Ne-am ragasit dupa o pauza fortata, de multi ani. Timpul statuse in loc pentru noi.
Imi amintesc de tata. Prietenul absolut, modelul meu de prietenie. A avut, la randul lui, un singur prieten; cand pe Ruhi viata l-a dus departe a suferit atat de tare, incat nu a mai lasat pe nimeni prin preajma.
Prietenii si prieteniile noastre vorbesc despre noi. Nu trebuie sa fim aidoma unei persoane pentru a se crea anumite legaturi. Cu prietenii trebuie sa imparti lucrurile mari, valorile fundamentale. Restul este istorie.
Cu cei din familie uneori iti mai permiti greseli. In virtutea legaturilor de sange te gandesti ca sunt obligati sa te ierte, sa te accepte, sa treaca peste aproape orice.
Prietenia este o legatura incredibil de sensibila. Trebuie sa investesti in ea rabdarea, atentia si dragostea pe care le-ai investi in educatia copilului tau. Este nevoie de mult timp. Oamenii nu devin prieteni peste noapte. Cred in prietenii adevarati si in forta lor.
Familia mea nu este numeroasa, iar pe unii dintre membrii ei ii vad atat de rar incat imi sunt practic straini. Nu recunosc dreptul niciunei legaturi de sange intre mine si acei oameni. In momentele cheie ale vietii mele, familie mi-au fost prietenii. Ei au fost primii si ultimii pe care i-am vazut.

BABAI FEUZI

Babai Feuzi si Mamure Alai nu au avut copii. Au adoptat un baietel gasit intr-un boschet, nu se stie exact pe unde. Sucuri a terminat ingineria si eram extrem de mandra de el. Spuneam oricui vroia sa ma asculte ca este la Bucuresti la facultate. Habar nu aveam ce inseamna exact, dar toata lumea vorbea cu admiratie despre lucrul asta. Sucuri a emigrat in Suedia cu cateva luni inainte de Revolutie. Mi-au ramas de la el doua dictionare si amintirea unor ochi imposibil de verzi.

Babai Feuzi a fost primul meu prieten. Stateam amandoi in fiecare seara pe o piatra din fata gardului lor din scanduri spoite cu var alb. Discutam lucruri extrem de importante, iar el ma lua mereu in serios.

Nu mai stiu foarte bine cum arata, dar imi amintesc exact halatul lui tocit din molton verde, si fesul cu ciucure. La fel, mi-o amintesc si pe Capelca, catelusa metis, care era martora la toate tainele pe care le vorbeam. Nu ne jucam niciodata, doar stateam si povesteam. Ma invata cate in luna si in stele din experienta  lui de tatar batran si intelept, iar eu ii povesteam toate intamplarile de la gradinita, toate secretele si tristetile mele.

Ma distra ascunzand in casa prin dulapuri sau te miri pe unde, baclavale si acadele, pe care eu, ca sa le pot manca, trebuia sa le gasesc. Era jocul nostru, si ne placea la nebunie, spre disperarea nevesti-si careia ii dadeam casa cu fundul in sus ca sa imi gasesc comorile.

Babai Feuzi a murit inainte ca eu sa incep clasa intai. Avea cancer la gat si vorbea din ce in ce mai putin si mai greu. Cu mine iesea mai rar seara la poarta; era in continuare prietenul meu, desi vocea lui metalica si gajaita imi era straina si ma speria un pic.

Cand a venit tata si mi-a spus ca a murit Babai, nu am inteles mare lucru, nu aveam cum sa stiu ce inseamna. Am continuat sa ies la poarta, sa ma asez pe piatra si sa-l astept acolo. Capelca venea si ea si se aseza la picioarele mele, ne priveam nedumerite si dupa un timp, fiecare intra la ea in curte. O bucata de timp am crezut ca am facut ceva rau si Babai s-a suparat pe mine. Mi-era pofta de baclavale si de acadele, si ma gandeam ca Mamure Alai nu-l mai lasa sa se joace cu mine. Nu stiu cand am inteles ca prietenul meu nu va mai veni niciodata, dar imi amintesc si acum de toata dragostea pe care Babai Feuzi mi-a aratat-o, felul in care mi-a facut copilaria speciala, felul in care a stiut sa iubeasca, nu unul, ci doi pui de roman.

DESPRE ZIUA DE MAINE

Cu totii obisnuim sa ne facem planuri; de mici stim ce vrem sa ne facem cand vom fi mari, ne imaginam cum vom trai peste cinci ani, peste zece. Din pacate, prinsi in strategii si calcule cincinale, adesea uitam sa traim azi.
Cei ce ma cunosc stiu ca unul dintre motto-urile mele favorite este: “viitoru’ nseamna simplu, maine”. Spun asta, doar pentru ca imi este frica de ceea ce va urma dupa ziua de maine. Nu-mi plac planurile, nu ma pot tine de ele, nu respect termene si nu pot trai dupa grafic. Nu stiu sa ma gandesc la poimaine, la fel cum, am constatat, trebuie sa mai invat sa traiesc si astazi. Pe axa timpului meu, exista mereu suspendat un „maine”  cumva fara sa se bazeze pe un „astazi”.
Maine, mereu maine, mereu va fi, mereu viitorul, dar astazi? Din tot ceea ce spuneam ieri ca vom face maine, ce s-a intamplat de fapt astazi?
Fiecare lucru bun care ni se intampla astazi, este urmat de un „dar” si de gandul ca maine va fi altfel, ca maine se vor aranja toate conform planului nostru. Niciodata astazi nu este bine, niciodata astazi nu primim cu inima deschisa un compliment, un om, un zambet. Nimic. Maine ar fi fost mai oportune toate…. ehe, daca mi-ai fi zis maine, era altceva…
Nu facem astazi un copil; poate maine avem mai mult curaj.
Nu spunem astazi te iubesc; poate maine, celalalt va reactiona cum ne dorim noi.
Nu ne vizitam astazi bunicii; poate maine suntem mai odihniti.
Nu stam astazi „la poza”; poate maine nu mai avem cearcane, sau vom fi machiati impecabil.
Nu ne cumparam astazi o haina care ne place; poate maine o vom cumpara cu doua numere mai mica.
Nu primim astazi un prieten in vizita; poate ca maine va fi mai curat in casa.
Va implor dati-va o sansa sa fiti voi insiva; fiti imperfecti; fiti fericiti, sa plangeti, sa simtiti, sa radeti, dar faceti toate lucrurile astea astazi, pentru ca maine s-ar putea sa nu mai vina.
Credeti-ma. Stiu lucrul asta mai bine decat cei mai multi dintre voi.

…SI DACA AR FI ADEVARAT?

De cand ne nastem, auzim in permanenta: asta trebuie sa faci, asta nu, asta se cuvine sa faci, asta nu. Daca indraznesti sa intrebi „de ce?”, vezi niste ochi marindu-se considerabil, fete contrariate, si evident, raspunsul fara nicio logica: „pentru ca asa se face”.
Suntem programati social la anumite fapte, si de cele mai multe ori nu avem curajul de a rupe la(n)tul, pentru a nu fi proscrisi; desi de cele mai multe ori este singura cale de a iti gasi fericirea; de multe ar trebui sa fim devianti din punct de vedere social pentru a fi lasati in pace sa ne traim viata dupa propriile reguli.
Regulile, am impresia, se nasc din nefericirea si frustrarea inaintasilor nostri care si-au transformat tampenia in regula, pentru a taia orice speranta de implinire a celor ce urmeaza.
Nu trebuie sa il sun acum, ca sa nu par disperata. Ok, suna-l dupa doua luni, cand nici nu va mai sti cine esti, doar pentru ca niste nefericite inaintase nu au avut noroc.
Trebuie sa ma marit, ca sa fac un copil. Ok, e in regula, la semnarea hartiei ti se activeaza ovarele. Dupa aceea, perioada de divort e la alegere…de la 6 luni la cativa ani.
Cum sa nu fac nunta. Toata viata am visat rochia alba de mireasa. Ai visat-o tu, sau mama ta frustrata…sau vecinele barfitoare de la colt?
Trebuie sa ma marit cu tipul bogat, scolit si frumos de sa-l pui in rama. Te-ai intrebat vreodata daca acest concept de barbat nu se va iubi mai mult pe el decat pe tine?
De ce sa iasa cu prietenele ei in oras? Sa stea sa aiba grija de casa. Las-o idiot egoist; dupa aceea se va intoarce cu mai mult drag sa aiba grija de toate si sa-ti mangaie tie orgoliul stupid. Las-o sa fie femeie!
De la o varsta incolo ne transformam toti, fara deosebire, barbati si femei, intr-o colectie de acrituri stafidite. Toti facem tot posibilul sa le dam celoralalti in cap. Esti linistit? Ia d’aci! Crezi ca poti ajunge undeva? Poc una peste fata! Ai impresia ca te poti abate de la reguli si vrei sa faci lucrurile in stilul tau? Out!!!
In ultima vreme aud in mod constant spunandu-i-se unei prietene: „daca as fi fost eu in locul tau…ehe cate as fi facut, unde as fi fost acum…” Ei bine, nu esti in locul ei, esti in locul tau…si? Ce ai facut? Unde ai ajuns? Cu acelasi numar de maini si de picioare ai facut fix rahatul praf. Las-o sa-si traiasca viata in liniste, in ritmul ei.
Vad ca din ce in ce mai des nu mai facem lucrurile pentru noi, le facem pentru cei din jurul nostru. Vanam imagini perfecte din reviste si uitam ca sunt prelucrate cu maiestrie in photoshop.
Si daca ar fi adevarat ca fericirea e un lucru marunt, atat de marunt incat nu suntem in stare sa-l vedem langa noi?
Si daca ar fi adevarat ca se poate si altfel, doar ca nu avem curaj?
Si daca ar fi adevarat ca femeia simpla si imperfecta pe care nu o observi te poate face fericit?
Si daca ar fi adevarat ca trebuie sa cerni tot ceea ce este in jurul tau printr-o sita extrem de rara ca sa te asiguri ca nu ramane decat ceea ce este cu adevarat valoros?
Si daca ar fi adevarat ca trebuie sa iti faci drumul singur, conform regulilor tale?
Si daca ar fi adevarat ca lucrurile atipice, iesite din rand sunt cele care iti aduc fericirea?
Ganditi-va macar o clipa:…si daca ar fi adevarat?

DESPRE NOI SI ALTI DEMONI

Luati Marele Zid Chinezesc, Piramidele Egiptene si inmultiti priceperea si determinarea care au dus la construirea lor cu 1.000.000. Gata? Bun. De acum puteti incepe sa banuiti noul nostru talent.
Ducem pe culmile perfectiunii talentul de a ne construi ziduri. Cu migala si temeinicie astupam clipa de clipa toate fisurile prin care am putea fi ajunsi…in primul rand, de catre noi insine, mai apoi, si de catre semenii nostri.
Este rusine sa lasam la iveala vulnerabilitati, e rau sa simtim; Doamne fereste sa vada si altii. Ne pricepem sa ne ascundem si sa fugim de noi. Nu-i lasam pe ceilalti sa vada mai ales ceea ce si noua ne este greu sa recunoastem, ceea ce nu vrem sa vedem nici noaptea, intr-un ciob de sticla.
Ne construim armuri perfecte inuntrul carora plang oameni.
Avem senzatia ca evoluam ca si societate, dar felul in care ne exprimam unii fata de ceilalti este din ce in ce mai rudimentar. Pentru fete nu e „Cosmo” sa arate ceea ce simt, iar barbatii isi diminueaza secretiile de testosteron daca spun o vorba. Ne uitam piezis unii la altii, incercam sa ghicim daca altii ne banuiesc, macar slabiciunile. Renuntam bucurosi la tot cceea ce suntem si simtim, de dragul aparentelor.
Ne infruntam zi de zi cu vitejie dusmanii, dar fugim de prieteni, ii tinem departe de noi. Ne testam armele si ne ascutim sabiile pe pielea cui nu merita, de dragul de a ne prfectiona strategiile. Trebuie sa parem invincibili. Trebuie sa dam senzatia ca nu putem fi ajunsi de nimeni si nimic.
Nimeni nu se gandeste ca, de fapt, nu fuge de demonii din ceilalti ci de proprii demoni, nimeni nu se gandeste sa inceapa exorcizarea uitandu-se in oglinda.
Vorbim non stop despre mari iubiri, mari prieteni, mari vieti, totul e mare…doar noi suntem din ce in ce mai mici. Ne facem mici de tot cand trebuie sa spunem cuiva „te iubesc”, ne facem mici atunci cand trebuie sa radem cu lacrimi asezati cu prietenii pe cine stie ce bordura, ne murdaresc cateii vagabonzi care vin catre noi cersind o mangaiere, strambam din nas cand un copil manjit pe maini ar vrea sa ne imbratiseze.
Ne plac mediile sterile, controlate, evident, de catre noi. Stabilim exact cantitatile de substante din fiecare eprubeta, cat sentiment este exacat in fiecare mojar, punem doza optima de catalizator, ca nu cumva alchimia vietii sa se intoarca impotriva noastra…si uitam sa traim.

SACADAT

I
Pe aleea ce trecea printre blocuri, nu se zarea nici tipenie de om. Doar frigul patrunzator si cateva frunze uscate, care dansau pagan in bataia vantului. Mi se facuse foarte frica;ma facea sa merg doar gandul ca in curand voi ajunge la tine. Oricum, sa ma intorc, nu mai avea nici un sens. Ma asteptai. Trebuia sa te vad.
Am intrat in scara intunecata a blocului si  zgomotele orasului au ramas undeva departe, in urma. Pe bajbaite, am dibuit liftul si am apasat mecanic pe buton. S-a facut brusc lumina. Mi-a fost teama sa ma intorc, sa-mi privesc chipul in oglinda.
Pe palierul tau, era din nou intuneric….Mi-am trecut mana tremuranda prin par si am apasat butonul soneriei.
II
Ai deschis aproape imediat si am intrat, fara nici un cuvant. Era cald. Mi-am dat jos, cu miscari moi, haina si fularul, abia apoi m-am apropiat de tine, te-am privit in ochi si te-am imbratisat. As fi vrut sa te sarut; mi-am infundat doar fata in gatul tau, sa-ti inspir mirosul…..Imi era un dor nebun de tine, de aerul care pluteste in jurul tau…
III
Am intrat in camera si m-am asezat, ca de obicei, pe fotoliul de langa pat. Ai venit si tu, mi-ai adus ceva de baut si ti-ai aprins o tigara.
Iti regaseam gesturile nervoase dintotdeauna, privirea goala si pierduta, surasul amar. Ma bucuram, cumva, ca nu s-a schimbat nimic la tine in timpul asta. Mi-era mai comod asa… Si totusi, nefericirea din ochii tai ar fi trebuit sa dispara; as fi vrut sa te vad macar o data razand cu adevarat.
IV
M-am asezat langa tine pe pat, m-ai luat in brate si ai adormit. As fi vrut sa iti mai spun atat de multe lucruri, dar am ramas sa soptesc in intuneric toate cuvintele pe care ar fi trebuit sa le auzi tu, am ramas sa te mangai, sa iti linistesc visele…
V
Dimineata am plecat fara a ne spune nici macar un cuvant. In intersectia imensa, am schimbat priviri incarcate de cuvinte nespuse, de regrete, de patimi, si ai plecat….
Golul creste cu fiecare revedere, este adancit de fiecare anotimp ce se strecoara in sufletele noastre.
Mereu ma intrebam cat timp va mai trece pana cand abisul ne va inghiti si pe noi? Care va cadea primul?
VI
Intai ai cazut tu.
Cand te voi urma? Cat timp va mai trece pana cand te voi urma prin intunericul dens?
VII
Prin noaptea groasa am mers cu teama, pana la blocul tau. Am intrat in liftul intunecat si am apasat mecanic pe buton. In lumina murdara a becului, m-am intors incet si m-am privit in oglinda…..

DESPRE EI…DE FAPT, DESPRE NOI

Nu ne dam seama ca felul in care suntem obisnuiti sa vorbim despre ei, sau felul in care ne purtam cu ei, ne defineste pe noi ca si persoane mai mult decat ne imaginam. Ne este mult mai comod sa ne balacim in clisee, in ceea ce-i priveste; ne este mult mai comod si mai lipsit de riscuri sa adoptam prejudecati.

Ii definim generic ca si „comunitate”. Termenul ma inspaimanta. Imi imaginez automat o ingraditura strabatuta de electricitate, menita sa tina la distanta o adunatura monstruoasa.

Le mai spunem si „minoritate”, fara sa realizam ca sunt mai multi decat noua, „majoritatii” ne place sa recunoastem.

Nu agreez miscarile publice de afirmare ale unor idei, nu mi-au placut niciodata, nu am fost de acord cu ele. Nu inteleg, spre exemplu, miscarea feminista. Nu inteleg de ce nu putem schimba mentalitati luptand si muncind metodic fiecare pe bucatica noastra. Nu inteleg, prin urmare, nici miscarile de popularizare ale comunitatii gay. Am avut onoarea si privilegiul de cunoaste mai multe persoane apartinand „comunitatii”. Nu cred ca vreunul dintre ei/ele au luat parte vreodata la un gay parade. Fiecare isi traieste viata cu demnitate, in bucatica lui de lume.

In viata fiecaruia dintre noi exisa o persoana de alta orientare sexuala, fie ca stim acest lucru, fie ca nu, fie ca ne place, fie ca alegem sa ne comportam ca si cum nu exista, fie ca ii transformam sau nu in prieteni.

Mi se pare normal sa poti schimba lumea cu naturalete si simplitate, si mai ales cu normalitate. Mi se pare mult mai important sa ne purtam normal, si sincer nu inteleg care este, de fapt, sursa discriminarii.

Cand cunosti pe cineva de mult timp si la un moment dat afli ca apartine „comunitatii” ce se intampla de fapt? Persoana respectiva isi pierde brusc neuronii? Incepe sa miroasa urat? Ii dispare magnetismul? Devine un om rau? Ce se intampla de atitudinile se schimba, de fugim de cel care se gaseste in fata noastra?

Nu cred ca voi participa vreodata la un gay pride pentru a imi manifesta public sustinerea. Am ales sa nu existe absolut nicio diferenta intre modul in care ma port cu ei si modul in care ma port cu toti ceilalti. Cred ca le sunt de mai mare folos asa, in loc sa ma vada  fluturand steagul curcubeu cocotata pe un car alegoric. Sunt convinsa ca astfel le aduc mai multa seninatate in viata. Nu putem intelege ca felul in care alegem sa ii privim si sa ii primim in vietile noastre vorbeste mult despre felul in care suntem dispusi sa ne primim pe noi insine.

Cred cu tarie ca felul in care vorbim despre ei este de fapt, felul in care vorbim despre noi.

MAI M-AM DECAT

Este un subiect ciudat, despre care nu credeam ca se poate scrie…

Dupa cinci, maxim zece minute de tras cu urechea la conversatiile de pe terase, de pe strada, din autobuze, de oriunde doriti, simt nevoia imediata de a-mi infunda in urechi castile din care nu urla manele.

Ma  intreb cat de greu este, care sunt cantitatile suplimentare de energie si efort necesare pentru a putea fi respectata in fraza o topica simpla, pentru a putea recunoaste fara remuscari dreptul la existenta al unei banale prepozitii…

Ufffff greu, foarte greu. Acum cativa ani a fost valul de „deci”, ale carui ecouri nu s-au stins inca definitiv. Am senzatia ca trebuie sa existe cate un „trend” de exprimare neingrijita, astfel incat noi sa ne putem identifica si mai tare cu romanismul caracteristic, delasator.

Mi se pare revoltator ca suntem atat de inculti incat gramatica Limbii Romane a trebuit sa sufere modificari, doar (sau sa spun mai bine – decat) ca nu suntem in stare sa utilizam cratima…probabil ne gandim ca toate cuvintele care necesitau utilizarea unei cratime sau al unui spatiu, sufereau…de singuratate. Cert este ca acum scriem nicio si niciun intr-un singur cuvant…esti considerat incult daca le tratezi firesc, in doua parti separate. In viitorul apropiat (oare cat de apropiat?) va fi corect, oficializat de Academie sa spui „mai m-am gandit”, „plec decat 5 minute”, „sunt multe carti care nu le-am citit”.

Ma intreb cum va suna corect, in viitor, o conversatie intre copiii mei si prietenii lor. Ma intreb daca voi mai recunoaste ceva din modul lor de exprimare…

Acum cateva seri cineva rostea candid urmatoarea fraza: „Sunt multe muzee in Bucuresti care nu le-am vizitat”. Intentia absolut laudabila a palit in fata suferintei sarmanului „pe”, care a fost dat uitarii si de data aceasta.

De-a lungul timpului, am fost botezati in fel si chip. Ni s-a spus pe rand: „Generatia cu Cheia de Gat”, „Generatia Pro”, „Generatia de Sacrificiu”. Poate ar fi momentul sa ni se spuna si „Generatia Mai M-am Decat”