Simple Cuvinte

În seara asta am avut poftă de scris. Amin for that.

Mi-am dat drumu la muzică şi m-am aşezat pe canapea ȋntr-una dintre cele mai nefireşti poziţii pe care le poate avea cineva ȋn timp ce scrie la un laptop, dar nu asta e ideea. Mi-am ȋnvins lenea (legendară) şi ȋn ultima clipă am ȋmpins departe cartea pe care o citesc acum, că na, era mai simplu să citesc câteva zeci de pagini, decât să scriu trei pagini.

Am scris şi am tot scris până când ȋntr-un punct, am fost brusc atentă la ce ascultam. Mi-am dat seama că de câteva ore bune, se auzeau bărbaţii, adică bărbaţii ăia cu vocile de ȋmi plac mie. Mainly ȋi ascult doar pentru vocile pe care le au: aspre, inconfundabile, voalate, senzuale, lichefiatoare (chiar, aşa se zice?) de oase, buburuzatoare de foliculi piloşi şi ȋnecătoare de gânduri.

Mi i-am adunat de ceva timp ȋntr-un playlist şi ȋi ascult bezmetică pe repeat, ori de câte ori vreau să ȋmi sanitizez gândurile. „Adunătura” mea ȋi are pe alde Sting, Chris Rea, Leonard Cohen, Johnny Cash, Bruce Springsteen, Seal, Barry White, Robert Plant.

Mai sunt şi alţii, dar nu mi-am propus acum să fac o paradă de valori, nici să scriu toate vocile masculine care ȋmi plac. Băieţii ăştia ȋmi curăţă mintea şi sufletul de reziduuri şi asta doar pentru că vocile lor ȋmi trezesc ȋn creier tot ce este senzual, lumesc şi carnal.

Mi-au plăcut, majoritatea, de prima dată când i-am auzit, pentru că nu le-am mai putut uita vocile şi nici cum ȋi cheamă. Banal, huh? Toţi avem criteriile noastre, alea care funcţionează doar pentru noi şi care pentru restul lumii nu-s valabile.

Îi ziceam zilele trecute unui tip că ȋmi place la el faptul că are ceva soft, dar cum să fac eu să-i explic exact? Soft la modul vocea lui Robert Plant, pe care poate nu ai descrie-o chiar folosind cuvântul soft, i-am zis ceva de genul “soft ca un şmirghel”.

Cam aşa ȋi văd şi pe băieţii ăştia şi pentru asta mă folosesc de ei. Pentru momentele când am nevoie să aud ceva soft ca un şmirghel, să curăţ, dar să rămână catifelat ȋn urmă. Am un playlist cu ei şi am lăsat alţi grei pentru momentele când am nevoie să mă umplu, nu să mă golesc.

Am şi pentru momentele alea o listă, dar o să v-o povestesc altă dată.

În alte timpuri scriam ascultând muzică clasică, cu precădere Matthaus Passion. Acum, parcă nu mai merge. Am lăsat muzica asta pentru momentele când mă distrez gătind şi la scris m-am ȋntors la băieţii cu voci soft ca un şmirghel.

Mi-a zis: “Iancu, să dea naiba, dacă nu scrii şi ceva vesel, te blochez!” Opaaa, aşa ceva nu se poate ȋntâmpla, aşa că să fac ceva. Zic. Se pare că sunt mai amuzantă ȋn carne şi oase (plus bile de platină), decât ȋn scris, da’ nu-i nimic, mă descurc eu cumva cu ameninţările astea răutăcioase.

Am constatat astăzi, spre exemplu, că ȋmi place cuvântul „pricină”. Nu sunt foarte sigură care e motivul, dar bănuiesc ceva amintiri din copilărie legate de Dan Spătaru şi versul ăla al lui cu “ţărăncuţă, ţărăncuţă, cu bujori ȋn obrăjori, de ce-mi cauţi tu pricină”. Vorba cuiva, „scoţi fata din Medgidia, dar nu scoţi niciodată Medgidia din fată”.

Nu că aş vrea să se ȋntâmple asta, da’ aşa e zicerea. Oricum ar fi, Dan Spătaru mi se pare un personaj inedit, talentat şi complet nedreptăţit. Aşa, ca fapt divers, indiferent de anotimp, de fiecare dată când merg acasă şi trec de Cernavodă, pe lângă faptul că mi-o ia pulsul razna ȋn ciuda faptului că fac drumul ălă de douăzeci de ani, ȋl aud invariabil ȋn urechi şi mai ales ȋn suflet pe Dan Spătaru cu „Hai la noi la Medgidia, toamna când se coace via…” Nostalgii de dobrogeancă, dar o să scriu mai mult despre asta altă dată.

În ciuda definiţiei pe care DEX-ul i-o dă şi care mie mi se pare extrem de nedreaptă, este un cuvânt foarte vesel şi pus pe şotii. Adică ȋl văd aşa, ȋn nuanţe corai (să nu mă certe cititorii, că ştiu sigur că cititoarele nu au nicio problemă cu nuanţa asta) şi cu miros de caisă coaptă.

Apropos de culori, eu doar mă dau mare acum cu cuvinte gen „corai”. Pentru mine există clar doar culori primare, culori secundare, nonculori şi apoi tot restul. Manolo poate confirma treaba asta şi dacă o trezeşte cineva din somn la trei dimineaţa. Chiar ieri ȋntrebam ce culoare e aia de pe maşina care aşteaptă la semafor. Eu i-aş fi spus fără dubii chiloţiu antijeg. Cică era maro. Amin for that şi să fie primit.

Tot azi, mi-a venit un prieten ȋn ajutor. A citit acum câteva zile că făceam ciorbă pe acorduri de John Coltrane şi mi-a pus pe WeTransfer un album ȋntreg, să am ce asculta ȋn caz de nevoie, bucătăreli complicate şi cădere de net; simultane toate. Apreciez grija, old friend. Pentru asta sunt buni prietenii, să aibă grijă de bunăstarea noastră culturală, mentală, de inspiraţie şi stimularea creativităţii. Unii dintre ei; că alţii, după cum am văzut, sunt mai preocupaţi de starea de optimism. Bun şi aşa.

Acum câteva zile am terminat de citit Dimineaţa Pierdută şi trebuie să mărturisesc că nu a fost deloc o pierdere de vreme. Mi-a plăcut foarte tare, ȋn primul rând, limbajul colorat şi savuros (că tot scriam mai sus de bucătăreli). Dacă vă pică ȋn mână, părerea mea este să nu o ocoliţi. Peisajul şi epoca sunt zugrăvite cu migală şi fără exagerare; te simţi pe terasa aia cu clematite fără să te pierzi ȋn hăţişul descrierilor, iar Coana Vica e desenată fix cum trebuie, numa’ bine să ȋnchizi ochii şi să ȋi vezi fularul legat peste bască şi s-o auzi zicând „două suflete cu şasesute cincizeci de lei pensie, plus chiria şi televizoru’ ”. A, şi să nu uit de „lighioana bătrână”, adică soţu’ lu’ Coana Vica.

En fin, mă ȋntreba de curând o bună prietenă, ce scriitoare femei am citit de-a lungul timpului şi chiar m-am bucurat că am putut să o pun pe listă şi pe Gabriela Adameşteanu.

Am fotografiat de la fereastră doi nori care semănau foarte bine cu o familie de delfini. Mi-au plăcut mult de tot şi m-au făcut să zâmbesc văzându-i cum „ȋnoată” prin faţa geamului. Am rămas aşa, o clipă, pe gânduri, amintindu-mi ţărmuri şi mai ales ȋntinderi nesfârşite de apă.

În speranţa că de data asta am reuşit să mă salvez de la blocare, vă las mai jos delfinii mei.

Aveţi voie să zâmbiţi şi e voie să vedeţi şi altceva ȋn afară de o familie de delfini, dar vă rog şi eu ceva: spuneţi-mi ce culoare are cerul? Nu am reuşit să-mi dau seama cum se numeşte.

Până târziu, spre adolescenţă, mi-a fost ruşine de cuvântul axilă. La un moment dat am aflat că axilă nu e tot aia cu inghinal, cum credeam eu şi de care ȋmi era, de fapt, ruşine; apoi mi-a fost ruşine de ruşinea mea ţintită aiurea.

Mi-era ruşine de musafiri. Când auzeam poarta deschizându-se, fugeam şi mă ascundeam sub pat de ruşine. Uneori nu mă puteau scoate de acolo până când nu pleca din casă ultima persoană. Alteori, reuşeau să mă apuce de picioare şi mă trăgeau afară. În cazurile astea, stăteam cu ochii ȋnchişi, de ruşine, până pleca ultimul om.

Îmi era ruşine de necunoscuţi, de străini ȋn general şi de oamenii de pe stradă.

Îmi era ruşine de oamenii pe care ȋi vedeam sărutându-se ȋn filme. Nu ȋmi era ruşine să mă uit la ei. Îmi era ruşine de ceva complet nou şi nedefinit. I-am zis ruşine; era mai simplu.

Îmi era ruşine să ȋi ȋntreb pe părinţii mei lucruri… lucruri despre care ştiam că trebuie să ştiu şi nu ştiam cum să aflu. Am găsit la un moment dat un manual de anatomie şi convinsă fiind că săvârşesc o crimă imensă, ascunzându-mă pe unde apucam, am ȋncercat să aflu plină de teroare, ceea ce ȋmi era ruşine să-mi ȋntreb părinţii.

În prima copilărie, viaţa mi-a fost sufocată de sentimentul de ruşine. Nu ştiam ce ȋnseamnă, dar la fiecare pas mi se spunea că e ruşine dacă fac nu ştiu cum, dacă spun nu ştiu ce, dacă mă port ȋntr-un anume fel şi nu ȋn altul, fără să se obosească nimeni să ȋmi explice ce ȋnseamnă exact, să ȋmi descompună cineva ȋn cuvinte, ce căcat ȋnseamnă ruşinea asta. Li se părea suficient atât. Nu a fost deloc.

Acum câteva luni, ȋntr-o discuţie cu o persoană pe care nu o prea cunoşteam, am folosit ȋn treacăt cuvântul ruşine. M-a ȋntrebat „Ce ȋnseamnă ruşine?” Mă uitam la el interzisă, căutând vreun semn că ȋşi bate joc de mine. Omul era foarte serios şi m-a ȋntrebat din nou “Ce ȋnseamnă, ruşine?”. A văzut că sunt nedumerită şi ȋncurcată şi mi-a spus: “Foloseşti cuvântul, dar nu ştii ce ȋnseamnă. Nu ȋncerca să ȋţi aminteşti definiţia din dicţionar. Tradu-mi sentimentul, descompune-l. Ce ai ȋn minte când spui ruşine?”

Nu am ştiut. Am lăsat ochii ȋn pământ, fiindu-mi, evident, ruşine de mine şi i-am spus că nu ştiu cum să fac asta, dar uite, spre exemplu, acum ȋmi este ruşine că nu ştiu cum să fac să explic.

Mi-a pus mâna pe umăr şi a ȋncercat din nou „Scoate-ţi cuvântul din minte şi povesteşte-mi ce simţi, chiar dacă ȋmi este clar că nu ştii cum „.

Mi-a ieşit până la urmă. Greu, sincopat folosind cuvinte multe şi ȋncâlcite, am reuşit să-i explic omului ce simţeam, fără să folosesc nici măcar o singură dată cuvântul ruşine. A fost ȋngrozitor de greu.

Mi-a bântuit copilăria ruşinea asta, care cuprindea ȋn cochilia ei goală o mulţime de sentimente şi mai ales nepriceperi ale oamenilor mari. Au găsit o cutie goală, ca un coşciug, ȋn care au pus tot ceea ce ȋi speria pe ei şi nu ȋnţelegeau, toate lucrurile pentru care nu aveau cuvinte, toate porţile ȋnchise dureros peste propriile lor degete, tot ceea ce era dincolo de gardul curţii sau al minţii lor; au luat totul şi l-au ȋnchis ȋn cuvântul ruşine. L-au folosit uneori pe post de băţ, alteori pe post de bau-bau, după cum o cerea situaţia.

Mă frustrează enorm că eu i-am lăsat să facă asta, că nu le-am dat ȋn cap cu ȋntrebări, cu insistenţă şi obrăznicie, că nu le-am băgat degetele ȋn ochi, că nu m-am agăţat de hainele lor şi nu am ţipat.

Am ȋnvăţat singură, ȋn cele din urmă, dar deja pierdusem startul. Deja aveam, eu ȋnsămi, o grămadă de cuvinte de genul ăsta, cutii goale ȋn care ȋnchideam de-a valma sentimente pe care nu le ȋnţelegeam, pe care nu ştiam să le descompun şi să le explic. Unul dintre aceste cuvinte este frică, altul este, oricât de ciudat ar părea, iubire; mai sunt cuvinte precum vrere, putinţă sau dorinţă.

Cuvântul ăsta, iubire, a fost pentru mine o cutie goală ȋn care am ȋnchis la grămadă afecţiune, pasiune, iubire, prietenie, simpatie şi o mulţime de alte nuanţe intermediare. Am făcut cutii grele; câteva, e drept, dar grele.

Vezi tu, cutiile depozit sunt naşpa. Fiecare lucru trebuie pus ȋn cutiuţa lui să o poţi muta uşor de colo colo, să deschizi capacul şi să poţi vedea ce e ȋnăuntru fără să răscoleşti până la fund, fără să se strice lucrurile din ea pentru că nu sunt depozitate corespunzător, fără să fii nevoit să răscoleşti printre lucruri fără formă, ca să ajungi, spre exemplu, la o iubire strivită din care nu mai poţi salva nimic, pentru că a stat sub o amiciţie prea grea sau a stâlcit-o de perete o pasiune pusă strâmb. See my point there?

Definiţiile sunt importante, dar la fel de importantă este şi descompunerea definiţiilor. Ar trebui să ne placă mai mult cutiuţele din care să facem puzzle-uri, să scăpăm de cuvinte cuprinzătoare, care nu cuprind, de fapt nimic, tocmai pentru [că cu]prind prea multe, să răspundem la ȋntrebări şi mai ales să ne răspundem la ȋntrebări.

Îmi amintesc o mulţime de „de ce-uri” care nu au primit răspuns, fapt care a durut la fel de tare ca răspunsurile formate din cuvinte/expresii coşciug: „pentru că nu pot altfel” e unul dintre ele, „pentru că aşa zic eu” e altul.

Nu de alta, dar să dea naiba, nu are sens să irosim ani ȋntregi din viaţă fiindu-ne ruşine de cuvântul greşit, de sentimentul greşit, de orice…

Într-un moment fără gânduri, doar cu amintiri, ȋntr-un moment alb, blank absolut, cum s-ar spune, ȋncepe să ningă. Experimentez hipnoza şi gândul gol.

Încerc să văd ce rămâne după. După ce deschid din nou ochii şi ȋmi simt vârfurile degetelor arse de ger, după ce am ȋncercat, ȋntr-o clipă de nebunie, să număr fulgii de zăpadă pe care ȋi văd de la geam.

Gând pufos de motan portocaliu, sirop auriu de baclava, răsuflare fierbinte pe pielea curbă dintre gât şi omoplat, poezie de Rimbaud şi acord de Carmina Burana, miros de pâine coaptă ȋn cuptorul de pământ de afară, degetele tale  ȋn părul meu. Râsete.

Mi se ȋnvârt ȋn minte râsetele bărbaţilor mei şi ȋntre toate ȋncerc să ȋl găsesc pe al tău. Nu mai ştiu cum râdeai, nu ȋţi mai aud vocea. Zâmbesc ȋn seara care se lasă peste oraşul din ce ȋn ce mai alb şi mă gândesc că poate zăpada ȋţi ȋnăbuşă vocea, că la primăvară o să ȋţi aud râsul din nou.

Scriam acum ceva timp: “Am fugit de tine cât am putut de tare; doar de mine nu am putut să fug. Doar de imaginile pe care le vedeam peste tot în jurul meu nu am reuşit să mă ascund. Ştiam că nu s-au întâmplat niciodată, dar nu avea nicio importanţă. Te vedeam în oglinda din lift cu o mână pe umărul meu şi cu cealăltă ţinându-mi coarne, ca un copil atunci când face poze; vorbeam cu tine când ieşeam de la duş şi mă uscam pe păr; îţi povesteam ziua mea de muncă în timp ce eram în tramvai seara, cu cartea închisă pe genunchi, prea obosită ca să mai pot citi şi te lăsam uneori să-mi pictezi unghiile de la picioare.

Nu am avut nicio vină pentru toate astea. Dacă ai fi întrebat măcar o singură dată ceva despre mine, dacă ai fi vrut să ştii, măcar o singură dată, jur că nu te-aş mai fi înlănţuit cu atât de multe gânduri, pe care sunt convinsă că nici nu voiai să le ştii.”

Ziceam atunci că e un fragment dintr-o poveste inventată de iubire. Poate că am inventat-o pentru tine, habar n-am.

Pentru mine a fost cât se poate de reală, doar că nu am trăit-o cu tine. Nu poţi trăi poveşti de iubire cu bărbaţi cărora nu le mai auzi vocea. Sau, e o viziune despre o poveste viitoare de iubire, cine ştie.

Mă uit cum ninge, ȋmi ţin strânsă ȋn palme cana cu cafea şi zâmbesc molatec, cum mi-ai zis tu odată. Zâmbesc la gândul ăsta nou, că nu mă ştiam vizionară, dar e mai bine, parcă, să ai viziuni despre poveşti viitoare, decât să inventezi poveşti despre bărbaţi care şi-au pierdut râsetele printre fulgii de zăpadă.

Sirop auriu de baclavale ȋn curte la Mazis Alai, poezii de Rimbaud, ţie o să-ţi placă mai tare Baudelaire şi o să ne certăm pe tema asta, mustăţi de motan portocaliu, şi căţel maidanez scărpinat după urechi, păpădii şi ciocolată, vin roşu, aspru şi sec, dragoni din fum de ţigară şi râsul tău care prinde iarăşi contur printre fulgi.

Mama tocmai mi-a dat un sms de undeva de la munte. Îmi spune că era ȋn clasa a şasea când a văzut ultima dată zăpadă pe brazi şi acum parcă nici nu mai poate vorbi de uimire şi bucurie. Telefonul ei mă irită uşor, pentru că ȋmi spulberă din urechi râsul tău, cel cu greu regăsit şi ȋncerc să-l recompun din resturi de voci pe care le păstrez, din câteva amintiri, prea puţine, din frânturi de gesturi blurate de timp.

Portocaliul strălucitor al unei haine, zgomot surd de motor, un fulger orizontal peste oraş, miros ȋncins de asfalt sub ploaie, şi vocea ta, răguşită ȋntr-o dimineaţă după o beţie.

„Iancu, iar ai scris blegos, ca o mămăligă! Ziceai că o să schimbi tonul şi te faci şi tu om!”, parcă aud din nou ce o să-mi zică.

M-a inspirat fulgul cu numărul douăsutecincizecidemiipatrusutetreizecişidoi pe care l-am numărat. Avea o formă atât de mişto şi mi-a amintit de toate astea. De la el am plecat…

„Numai scuze aud de la tine! Grow up!”

Ştiu…doar că uneori nu prea vreau. Îmi place acolo…mustăţi de motan portocaliu, sirop auriu de baclava şi răsuflare fierbinte pe pielea curbă dintre gât şi omoplat, vocea pe care ţi-am pierdut-o ȋnăbuşită sub fulgii de zăpadă, miros de cărţi răsfoite alene, piciorul meu aruncat atât de firesc peste şoldurile tale, degetele mele care ȋţi zgârâie leneşe pielea din spatele urechii, miros de ciocolată şi vin.

Nu mai ştiu exact când “mi l-au adus”. Cred că era una dintre zilele alea de rahat, când eram singură şi nu puteam să mă duc nici să mă piş sau să-mi iau un pahar cu apă, pentru că s-ar fi ȋntâmplat un cataclism planetar. Eram atât de obosită şi de sictirită, cum eram mai tot timpu’, de altfel, ȋncât nici nu m-am mai enervat că mi-au trimis să „mă ajute”, un om angajat de o zi, care nu ştia nimic, absolut nimic.

Zilele alea cât a stat cu mine au trecut ȋn ceaţă şi uitare. După ceva timp, când l-am ȋntrebat mi-a zis că m-am purtat frumos atunci, ceea ce mă face să suspectez că minte.

Eu nu mă port frumos, ȋn general, iar atunci, chiar era o perioadă când, din spirit de frondă, mai ales, nu făceam asta. Sau poate eram anesteziată de oboseală. Cine să mai ştie? Cui să-i mai pese? S-a prescris naibii, de zece ani.

Ne-am reȋntâlnit ani şi dureri mai târziu şi cumva, dintr-o ceaţă a uitării, parcă, mi-am amintit faţa lui de zilele alea, atunci la ȋnceput. Părea că nu se schimbase nimic. Mereu m-a şocat mutra lui, aia pe care nimeni, nu se poate supăra vreodată. Are un fel de a zâmbi, un fel de a spune lucrurile, de pur şi simplu nu te poţi supăra. L-am văzut mânuind oameni, clienţi de toate felurile, vârstele, gradele de fiţoşenie şi jur că i-a ȋnmuiat pe toţi, fără excepţie. Nu ştiu cum naiba face. Are o inocenţă, o onestitate, care pur şi simplu topeşte. Cred că despre asta e vorba până la urmă.

Îmi amintesc zile lungi şi urâte cu spume, pe care le-am dus până la final doar pentru că râdeam amândoi de nu ne mai simţeam obrajii. Râdeam de oricine şi orice şi mai ales de noi.

În anii ăştia care au trecut, am devenit fără să mă prind prea bine cum, prieteni. Uneori trec luni ȋn şir fără să-l văd, dar dimineţile care ȋncep cu “Bună dimineaţa, Suflete! Ce mai faci?”, şterg toate absenţele.

Mă gândesc mult la el şi mereu m-am ȋntrebat cum de mi-a intrat aşa pe sub piele, de ce ţin la el mai mult decât la alţi oameni, care e formula chimică?

Am descifrat-o ȋntr-un final. E admiraţie ȋn stare pură, fără să fie condiţionată de ceva, fără să fi fost cerută vreodată, pe lângă afecţiunea care mă leagă de el ca un curent electric.

Nu am cunoscut ȋn viaţa mea un alt om cu o astfel de putere de a se reinventa, cu un astfel de curaj şi ȋncăpăţânare, ȋn ciuda a tot şi a toate şi a avut, măiculiţă Doamne, a avut obstacole şi greutăţi de dat şi la alţii. Uneori, am zis despre el că este chintesenţa şi rezumatul tuturor prejudecăţilor pe care le-ar putea avea cineva pe lumea asta, dar, să dea naiba, nu i-a stat nimic ȋn drum. A pus capul ȋn pământ, să nu mai audă şi să nu mai vadă ce e ȋn jur sau şi-a ridicat fruntea cu mândrie şi nu a ştiut decât un drum: ȋn faţă.

Nu a fost drum pe acolo? Şi l-a făcut. Nu a ştiut să facă ceva? A ȋnvăţat. A fost jos? A găsit el ceva, cumva şi s-a ridicat. Nu i-a mers afacerea? A vândut tot, a ȋnchis tot şi peste câteva luni a luat-o de la capăt, fix cu acelaşi lucru, pentru că asta ȋi place, asta vrea să facă şi i-a ieşit. I-a ieşit, la modul cel mai admirabil.

Îi spun toate căcaturile care ȋmi trec prin cap sau care mi se ȋntâmplă, mai multe decât le spun unor oameni care ȋmi sunt mai apropiaţi, pentru că ştiu sigur că mă ia fix aşa cum sunt, fără să mă judece. Cred că de la ȋnceput, asta a fost o convenţie nerostită ȋntre noi: mă iubeşti aşa cum sunt sau te duci. Don’t judge, you’re not better, not worse than me. Nu mă păcălesc aiurea, dragoste necondiţionată nu există şi probabil condiţia a fost: dai/primeşti.

L-am „testat” de-a lungul timpului, i-am zis câte una alta, cu ţârâita, cu linguriţa să văd dacă se schimbă ceva sau, de fapt, să mă asigur că nu o să se schimbe nimic. Şi el a făcut la fel cu mine, până ȋntr-un punct, după care s-au rupt băierele poveştilor, we stood naked. Asta sunt. Asta primeşti dacă vrei să fii prieten cu mine. Şi a mai vrut. Şi am mai vrut.

E unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc. Am mai zis asta, dar nu contează.

Are un car de defecte, dar nu l-am văzut până acum punându-şi măşti să pară ce nu e; poate face asta cu alţii, habar nu am. Faţă de mine nu a ȋncercat. L-am văzut, ȋn schimb, căutând mereu: pe el ȋnsuşi, drumuri, căi, variante.

Într-o seară, ȋntr-un club ticsit de lume care ne ȋmpingea din toate părţile, s-a auzit o şoaptă: Băi, tu chiar ţii la mine?

Băi, suflete nu te pup ȋn fund, că nu am de ce, nu-mi iese nimic la faza asta, da’ să dea naiba, te iubesc cu spume.

Nu mai zisesem de multă vreme vorbe moralizatoare, din ciclul prinde hoţu’ scoate-i ochii şi m-am gândit să remediez situaţia, aşa că astăzi am să scriu despre Zei.

Toţi am citit Legendele Olimpului, sau cel puţin aşa sper, dar nu despre Zeii ăia vreau eu să scriu acum.

Vreau să scriu despre Zeii personali, ai fiecăruia dintre noi, mai ales despre Zeii mei. Nu ştiu de ce, ȋn momentul ȋn care am ȋnceput să tastez mi-a venit ȋn minte numele uneia dintre cărţile pe care nu am reuşit ȋn veci să o citesc, şi să dea naiba, am ȋnceput-o fără succes de vreo cinci ori. Îi zice „Despre Eroi şi Morminte”, numai că, ȋn capul meu s-a transformat, după legi necunoscute, ȋn „Despre Zei şi Morminte”.

Probabil că nu ȋntâmplător s-a creat melanjul ăsta, pentru că, invariabil, Zeii mei personali au ajuns, mai devreme sau mai târziu, oale şi ulcele.

“Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici să nu te ȋnchini lui” (Ieş. 20, 4-5). Pe naiba! Am făcut prostia asta de când mă ştiu, ȋncepând cu tata, şi se pare că nu m-am dezvăţat nici până acum la bătrâneţe.

Ridic oamenii pe piedestal, ȋi poleiesc, le aduc ofrande şi mă aştept ca ei să reacţioneze conform statutului atribuit. Nu mai e nevoie să spun că asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, nu?

Cu cel mai mare zgomot mi-au picat de pe piedestalul construit de mine din greu, fix ȋn cap, Zeii autodeclaraţi ai umanităţii contemporane. Păi na, un morman de rahat nu poate sta drept. Corect? Păi şi atunci, cam cât de prostuţă să fi fost eu să ȋmi ȋnchipui că pe un piedestal poate sta drept, dacă nici picioare n-are, cu atât mai puţin coloană vertebrală?

Poate nu sunt tocmai coerentă pentru cititor, că scriu ȋntr-un acces fenomenal de nervi, de furie pe care nu reuşesc să o sting de luni bune.

The immortals, Zeii atotstăpânitori şi cunoscători, my own, personal Pantheon, sunt mai de rahat, parcă decât toate legendele pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Zeii sunt cruzi, nemiloşi, beţivi, spurcaţi la gură, desfrânaţi, mincinoşi şi fără onoare, şi fac concurenţă aprigă cu ai mei, numa’ că ai mei i-au luat. De departe.

Poate ȋntr-o zi o să scriu o carte cu legendele fiecăruia ȋn parte şi atunci, vorba aia: „pre mulţi am să popesc şi eu”. Nu degeaba ȋmi zicea cineva zilele trecute: „Băi, cu tine nici nu ştiu dacă să-mi fie sau nu frică. Un cuvânt ȋţi pică rău dintr-o dată şi vorba aia cu if a writer falls in love with you, you’ll never die, se transformă ȋn coşmar. Cine ştie pe unde mă mai trezesc dracu’ citat”.

Şi uite aşa, scriu eu acum despre Zei şi morminte. I-am ȋnjurat de fiecare dată cum m-am priceput mai bine, ȋn loc de jelanii şi ode, le-am urat câte un „numa gura-i de tine, futu-te” şi i-am lăsat să moară.

De fapt mi i-am smuls din piept. Zeii mei, ca ȋntr-un episod din Black Mirror ȋmi intră ȋn capilare şi ȋmi conduc lumea de acolo. Îi smulg de fiecare dată cu bucăţi din mine şi ȋi ȋngrop. Măcar aşa, ştiu că nu vor avea linişte.

Măcar atât.

Zeilor mei, mereu le-a plăcut să fie Zei doar cu vorba, sau cu fapta doar atâta vreme cât nu erau nevoiţi să-şi suflece mânecile sau să pună curu’ la treabă (la propriu, nu la figurat). Zeilor mei le plac vorbele mari şi goale, le plac alţi Zei şi ȋnalturile. Zeii mei predau onoarea, bărbăţia şi poezia, doar până când le e lor bine. Noi ăştia, mulţimile de credincioşi le suntem datori cu veneraţie, cu adulaţie şi ascultare, mai ales la nesfârşitul yo-yo sufletesc pe care ȋl practică.

They’re big&shiny, my Gods.

Zeii mei predică, dar nu pun ȋn faptă. Îşi ȋntorc feţele de la noi după bunul plac, dar pretind recunoştinţă.

Sunt cuceritori. Mari cuceritori de oameni, de limite, de femei, de poezii şi de spaţii noi. Nu ştiu ce să facă, ȋn schimb, cu toate astea după ce le au. Le scuipă lung printre dinţi, plictisiţi de glorie.

Zeii mei mor ȋngropaţi de vii, rând pe rând şi cred că de acum o să vreau să scriu mai mult despre oameni şi mai puţin despre Zei şi morminte.

De câteva zile, mă tot ȋntreabă feisbucu’, ce #superputere aş alege dacă aş putea avea una. De câteva zile, tot stau şi mă ȋntreb şi eu acelaşi lucru. Până la urmă, m-am gândit că dacă aş putea avea o #superputere, aş alege să pot călători ȋn timp.

Nu aş vrea să mă duc ȋn faţă, pentru că ȋn momentul ăsta mi se pare uşor irelevant ce o să fie. Plus că, dacă o să-mi placă aşa de tare şi o să vreau să rămân acolo?

Nu nene, eu m-aş ȋntoarce ȋn timp, cu siguranţă. Mi-ar plăcea la nebunie treaba asta. Nu o să zic acum toate clişeele alea cum că aş vrea să-l cunosc pe X, sau pe Y, deşi clar şi asta ar intra ȋn discuţie, la o adică. Sunt câteva personaje cu care mi-ar plăcea să schimb o vorbă, poate chiar mai multe, dar nu asta este ideea.

M-aş ȋntoarce, pur şi simplu, ȋn viaţa mea, să simt. Atât. Mi-ar plăcea să simt până la capăt tot ceea ce mi-a fost prea frică să simt şi m-am oprit ȋn mijlocul drumului, mijlocul ăla mizerabil dintre frică şi fericire.

De fiecare dată, altele au fost motivele, dar de cele mai multe ori a fost vorba despre prostie, abia apoi despre frică, despre riscuri, despre urlă sau plângi, despre „vorbeşte, ’tu-ţi Paştele tău de femeie”, despre ecuaţii de self esteem, de prejudecăţi, de prostie (din nou), de „şi dacă n-o să fie bine”.

Oricum nu a fost bine, dar atunci nu ştiam că asta e o parte importantă şi mişto din viaţă: poate să fie şi rău, dar nu te ȋmpiedica de asta.

M-aş ȋntoarce şi pentru că sunt câteva lucruri pe care, să dea dracu’, aş vrea să le simt din nou. Mhmmmm, cum ar mai fi asta! Daaamn it, cum ar mai fi.

Dacă aş avea #superputerea asta, ȋmi vin ȋn minte câteva momente pe care, cu siguranţă, aş vrea să le iau din nou, de la A la Z, să le pun pe repeat. Aşa de mişto au fost, ȋncât le vreau din nou.

Beţiile alea de senzaţii, de piele şi miros, beţia aia de „I don’t give a fuck”, beţia aia de „frate, dacă mor ȋn secunda asta, să dea dracu’ dacă nu mor fericită”; mda…am o listă destul de frumuşică.

Îmi vin ȋn minte şi câteva momente, la care m-aş reȋntoarce cu drag, doar ca să pot să (mi) trag una după ceafă. Cu sete.

Nu aş schimba nimic, adică nu aş alege să fac altfel, sau nişte lucruri să nu se mai ȋntâmple; simt doar, că am rămas datoare cu nişte palme, cu nişte scaltoace trase cu sete şi e posibil să nu-mi găsesc liniştea până ce ele nu vor ajunge la cei cărora le sunt dedicate. Cu mine mă descurc, cât de cât, nu am nevoie de o maşină a timpului pentru asta; mă bumbăcesc ȋn fiecare zi de-mi sar fulgii.

Ca să nu mă mai trezesc vorbind singură ȋn casă câte o zi ȋntreagă, ca să nu mai ȋnjur pe stradă non stop de câte ori trece câte un vehicul anume pe lângă mine, ca să nu mă mai trezesc cu atât de multe lucruri pe care nu le-am ȋnţeles, am găsit rezolvarea: mă ȋntorc ȋn timp şi fut o mamă de palmă bine ţintită peste câte o ceafă sau câte un obraz (mai mult sau mai puţin subţire) şi rezolv o grămadă de probleme.

Încercam să-mi imaginez cum ar fi. Evident că nu am cum, dar simt aşa, ȋntrezăresc o uşurare colosală. Posibilitatea de a le ȋntoarce liniştită spatele unor anumite personaje, după ce le-am futut o palma peste ochi, ar fi ceva absolut fabulos. Giiiz, cum ar fi să nu-i mai car atât după mine, din motive de „Iancu, eşti o doamnă, poţi mai mult, ce pula mea!”. Sincer, nici măcar nu aş avea prea multe palme de dat, doar că alea care sunt ȋmi stau pe creier. Şi ȋn suflet.

Deci cam asta e treaba, dacă aş putea alege să am o #superputere, aş alege să mă pot ȋntoarce ȋn timp. Nu aş schimba cursul istoriei, doar aş vrea, cu mintea de acum, să storc mai mult din fiecare clipă.

am visat azi noapte cum stăteam amândoi pe un pat

stăteam aşezaţi pe marginea patului

pe burtă

sprijiniţi pe coate şi râdeam ȋn timp ce un copil arunca ȋn noi cu bile moi şi colorate

din cauciuc

nu ştiu cum reuşea să facă asta cu atât de mare viteză un copil de doar câţiva ani

dar pur şi simplu ne bombarda

râdeam

râdea şi copilul o dată cu noi

ne dădeam coate şi ne ascundeam feţele ȋn palme de câte ori ne nimerea

ţin minte exact că te-a lovit de câteva ori ȋn frunte şi nu mai ştiu de ce mi s-a părut foarte amuzant

mă gândeam după ce m-am trezit

că toate bilele alea colorate şi strălucitoare ar trebui să fie

sau erau

de fapt

cuvintele pe care nu ni le-am spus niciodată

patimile pe care nu ţi le-am povestit

bambambam baaam bam bambambambambam

ca mingiile de ping-pong

ca loviturile la squash

ca bilele de cauciuc aruncate ȋn neştire de un copil care se distrează pe seama noastră

noi

am fost ȋn schimb

baaaam baam bam bam baaaaam

fără cuvinte
doar din tăceri

de teamă să nu tulburăm apele calme

ştiu sigur că la mine asta era

oglinda de deasupra

aia care dădea frumos ȋn poze

şi

care trebuia să rămână nemişcată să nu cumva să arate ȋn vreun fel

curenţii de la fundul apei

curenţii ăia care trag după ei tot

ştiu că ţi-am zis ȋntr-o seară

şoptit

printre dinţi

zi ce vrei

spune-mi (măcar o dată cu cuvinte) ce vrei

ţi-ai strâns pleoapele şi mai tare şi nu ai ştiut nici atunci să spui

decât

vreau să ţi-o trag

tare

bambambam baaam bam bambambambambam

ca bilele de cauciuc aruncate de un copil

cu o viteză care numai ȋn vis se poate ȋntâmpla

şi nu era un vis despre ce am avut noi

era un tânjet şi un strigăt

tăcerile sunt mai greu de lăsat ȋn urmă

te macină mai tare pocnetul surd din urechi

decât privirile alea ironice de

uite-o şi p’asta prostuţa ce s-a aprins după mine

ţi-ar fi trebuit atât de puţin

Prin anu’ doi, sau trei de facultate, nu mai ţin minte exact, am avut cel mai mişto job dintre toate joburile mele ever. Câteva luni am fost vânzătoare la un anticariat din buricu’ Bucureştiului, care se numea pompos şi oarecum out of place, Galerie de Artă.

Era acolo o babilonie de neimaginat, câteva mobile vechi, tablouri false şi „adevărate”, porţelanuri scumpe, porţelanuri ciobite, vase Gallė şi tip Gallė, gravuri, monede romane false şi monede romane adevărate, argintăraie, decoraţiuni, bijuterii, ȋn fine, cam tot ce se poate găsi ȋn genul ăsta de prăvălie.

Ziua ȋncepea en fanfare. Chiar aveam o glumă cu colegele mele: „Care iese ȋn dimineaţa asta să facă trotuarul?”. Asta ȋnsemna, pe scurt, „cine mătură o bucată considerabilă din Magheru, dimineaţa ȋntre opt jumate şi nouă?”.

Făceam trotuarul pe rând şi ȋn mare viteză, evident, până când ȋntr-o zi, duamna patroană ne-a ȋntrebat de ce ne grăbim aşa şi nu „acordăm” mai multă atenţie subiectului, de parcă ne-ar fi teamă să nu ne vadă cineva.

Noooo, cum ar fi fost să fie aşa? Magheru e o uliţă lăturalnică şi ferită. Şansele să te vadă vreun cunoscut, erau ce-i drept, minime. În fine, am semnat fişa postului, aia era; cu cin’ să te iei la trântă?

Partea a doua era ştersul prafului, fiecare pe sectorul alocat, treabă care trebuia efectuată ȋntre făcut trotuarul şi deschidere. În prima zi când m-am angajat, spre groaza mea fără margini m-au pus fix la sectorul de porţelanuri. După ce am scăpat, cu graţie, pe tejgheaua din sticlă un maldăr de farfurii, care numa’ prin graţie divină nu s-au făcut zob, m-au mutat de acolo şi până la sfârşit am avut ȋn grijă, spre vânzare şi spre desprăfuire obiecte din argint şi câteva tablouri.

Clienţii erau de două feluri: cei bogaţi şi mişto şi cei bogaţi şi mijto (see the difference?).

Ăia mijto erau cei mai aşteptaţi. Pe lângă faptul că nouă vânzătoarelor ne vorbeau ca unor măturătoare de stradă, ceea ce şi eram la urma urmei, intrau ȋn magazin şi ȋntrebau, din prag, dacă „a mai apărut vreun pictor scump”. Este foarte adevărat, că principiul de apariţie al „pictorilor scumpi” era cel al ciupercii după ploaie şi oricum nu prea ȋnţelegeam eu ce ȋnseamnă pictor sump. Patronii au ȋnţeles, ȋn schimb, repede.

Băi băiatule…nu ne opream din râs minute ȋn şir după asta, da’ măcăr ne făceam norma cu ei, pentru că haleau toate falsurile, doar fiindcă erau scumpe. Oricum, dacă voiai să ai conştiinţa curată nu le ziceai cu neruşinare că e pictat de x–ulescu, ci că-i e atribuit lu’ x-ulescu şi toată lumea era fericită.

Ceilalţi, clienţii mişto, sunt oamenii de la care am ȋnvăţat cele mai multe chestii ever. Veneau şi stăteau acolo cu orele, ȋmi explicau cum să deosebesc o monedă adevărată de un fals, cum ştiu dacă un tablou e fals sau nu, după modul ȋn care sunt puse tuşele, epocile şi stilurile de bijuterii, ornamente, porţelanuri, just name it.

Ei ştiau tot ce se poate şti depre absolut orice. Erau oameni super faini, a căror urmă ȋmi pare rău că am pierdut-o, că na…pe vremea aia nu era internet. Anunţul de angajare ȋl găsisem ȋn România Liberă. Oricum, clienţii mişto, chiar erau mişto.

Îmi amintesc de un domn trecut bine şi de a doua tinereţe, nu doar de prima, un domn cu baston de argint şi păr alb, care ȋntr-o zi ploioasă a stat cu mine ȋn magazin vreo patru ore şi mi-a povestit fiecare obiect pe care i-au căzut ochii. A fost fain tare.

Cariera mea strălucită de vânzătoare s-a ȋncheiat abrupt, cu vreo şapte mii de euro dispăruţi brusc din seif (n-am aflat niciodată ȋn ce direcţie au luat-o), laboratorul criminalistic şi un set de amprente luate ca la carte. Mi-am dat demisia a doua zi, mai ales că habar nu aveam unde este seiful.

Am ȋnvăţat multe atunci, numa’ să şterg praful de pe porţelanuri şi din suflet, nu mi-a ieşit niciodată.

Stăteam astăzi la coafor ȋn poziţia aia incomodă, cu capul ȋn scafa de spălat şi mă gândeam că asta, ar putea concura cu succes la primul loc ȋn topul meu de guilty pleasures: să fiu spălată pe cap. De un bărbăt. Este cel puţin erotică senzaţia, voluptatea pe care mi-o dau degetele unui bărbat masându-mi pielea capului. Urmăream cu atenţie cum mi se ridica fiecare firişor de păr de pe corp şi plăcerea asta uşor frivolă, da’ nu contează, că până la urmă de asta se cheamă guilty pleasure, mi s-a părut absolut delicioasă.

De fiecare dată a fost la fel, nu doar la coafor, la fel a fost şi ȋn cada mea, sau a lui, la fel…să ȋnchizi ochii şi să simţi degetele alea de bărbat ȋn părul tău ud…hmmm…damn it! Really, damn it.

Pe locul doi ar fi dulciurile. Nu oricare, că pe asta cu dulciurile o ştie toată lumea (cred), vorbesc despre dulciurile cremoase, fără blat, să alunece uşor, senzual, la cea mai mică presiune ȋntre limbă şi cerul gurii – şarlote, creme, mousse, frişcă, just name it, să nu aibă nimic rugos şi aspru, să mângâie, să alinte.

Mi-a zis cineva zilele trecute că mă pierd ȋn epitete şi atribute, că plictisesc cu descriptivul atunci când scriu. Aşa e, nu zic nu, dar nu ştiu cum altfel să povestesc ȋn cuvinte, să desenez senzaţii şi imagini, să mă pierd ȋn universul meu de cuvinte.

Aşa ajung la guilty pleasure number three: ȋmi plac cuvintele, chiar dacă de multe ori nu le rostesc, pentru că am uitat cum să fac asta, ci doar să le gândesc, să le simt. Îmi plac cuvintele scrise, citite, rostite, ȋmi plac cuvintele gândite, povestite şi simţite. It’s a guilty oh, so sweet pleasure.

Şi am şi câteva muzici care intră la capitolul ăsta. Una ar fi Carla’s Dreams. Am aşa un feeling că e legat tot de cuvinte, că altfel nu-mi explic. Prima dată, la ei mi-au plăcut versurile, apoi na, din una-n alta, ca-n orice dragoste.

Şi ȋmi mai place Shakira, care pe lângă faptul că frate, chiar cântă mişto, vorba cuiva, ne-a făcut pe noi astea cu fundu’ mare să ieşim din casă cu fruntea sus. Pare hilar, dar pe vremea modei scobitorilor chiar era o problemă.

Another guilty pleasure ar fi fotbalul. Îmi place de mor, ȋl ȋnţeleg şi mă bucură. De când eram mică mă uitam, am continuat, e drept că nu cu aceeaşi trăire, dar mă uit la fel de fascinată ca pe vremuri. De fiecare dată ȋmi amintesc cum mi-a desenat tata cu creioane colorate ce-i ăla off side. Pasa pe poziţie viitoare am ȋnvăţat-o mai târziu de la un fost iubit.

Another guilty pleasure ar fi că ȋmi place să ȋnjur şi să fumez. Le-am pus pe amândouă la grămadă, pentru că pot părea la fel de toxice, supărătoare şi de cartier, gen. Ete na. Or fi, nu zic că nu, dar nu suntem toţi impecabili; ȋn mine au mai rămas golănelile tatei şi plăcerea vinovată, uneori, de a vedea feţele celorlalţi când ȋnjur, sau deliciul pe care ȋl am să ȋnlocuiesc cuvinte moi şi plictisitoare, cu ȋnjurături pline de imaginaţie şi colorate.

Nu mai pot bea ca pe vremuri, nu că asta ar fi vreo tragedie, dar guilty pleasure red dry wine it’s still here. Cu cât mai sec, cu atât mai bine; să ȋmi pungească gura ca o muşcătură dintr-o zarzără prea crudă, apoi să mă mângâie cu aromele alea pe care ȋn primă fază nu ai cum să le bănuieşti. Guilty masochistic pleasure.

Că tot veni vorba de guilty masochistic pleasures, ar mai fi câteva, dar nu fac obiectul scrierii de faţă.

M-am ȋmbolnăvit de asta ȋn Italia, unde altundeva. Mai simt şi acum gustul de chianti amestecat cu praful drumurilor neasfaltate dintre vii, cu mirosul de gaz de eşapament al motocicletei, cu soarele care ȋmi intra ȋn ochi prin vizieră de-mi dădeau lacrimile. Este gustul celei mai frumoase şi fericite perioade din viaţa mea de până acum.

Şi-mi place mâncarea. Odihnită, făcută lent, la foc mic şi cu răbdare, să se cunoască ȋntre ele ingredientele, să se curteze şi să se „ia” de bună voie. Slow food vorba lu’ Jamie, fie că e făcută de mine sau de altcineva. Nu mănânc fast food, tocmai pentru că mâncarea aia nu spune poveşti de iubire. Bag destule toxine ȋn mine, ca să nu ţin teorii despre mâncarea bio/sănătoasă/whatever. Nu mănânc fast food, pentru că ȋmi place prea tare mâncarea. Şi vai ce-mi mai place mâncarea.

Pleasures I have so many. Am povestit a few şi deşi am fost certată acum puţin timp pentru asta, romgleza it’s a plăcere care ȋncepe să câştige teren de-o vreme.

That’s it; I’m so imperfectă & frivolă, somtimes.