POVEŞTI CU CAMIOANE

Într-o zi mi se părea că Jonathan ȋmi bate ȋn fereastră, că ȋn sfârşit a venit cu veşti. M-am ridicat din pat şi am văzut că doar ȋncerca să ciugulească florile care stau aliniate de partea cealaltă a geamului. Când a văzut că l-am prins şi-a luat zborul ruşinat. Nu ştiu dacă l-a stânjenit fapta lui puerilă, sau faptul că nu venise nici atunci cu veşti.
Uneori, nu mă pot abţine şi-l mai cert:
Păi bine Jonathane, o să ȋmbătrânesc naibii până vii tu cu veşti. Chiar aşa, niciodată, nimic? Nu-l cert prea des; mă tem că o să plece până la urmă, de tot. Nu cunosc ȋndeaproape orgoliul pescăruşesc, nu ştiu exact cât de sensibil este şi s-ar putea ca amorul propriu să i se burzuluiască mai repede decât mi-aş putea imagina eu.
În dimineaţa aia, când cu ciugulitul florilor, s-a ȋntors ceva mai târziu. Îi lăsasem un miez de pâine pe pervaz şi a venit să ne luăm micul dejun ȋmpreună.
Atunci, am legat prima dată, cred, o conversaţie ceva mai lungă. Am fost uşor surprinsă când a ȋnceput să ȋmi ţină brusc teorii:
“Totul în relaţiile dintre oameni se reduce la zoologie. Oricât de complicate ar părea în primă fază, relaţiile dintre oameni pot fi lesne descifrate dacă le reduci la instincte, teritorialitate, instincte sexuale, spirit de conservare şi perpetuare a speciei, selecţie naturală, indivizi alfa, dominaţie, pe scurt zoologie.
Sunt anumite zone, unde toate instinctele se manifestă primar, fără diplomaţie, cu influenţe mai puţin accentuate din celelalte Universuri. Nu cred că aveai nevoie să vină un pescăruş să-ţi spună asta. Let go. Pe bune, fă ceva şi bagă-ţi ţepii ȋn teacă. Ştim toţi şi ce-i de capu’ tău şi ce nu-i, aşa că eu cred că te-ai făcut deja ȋnţeleasă. Pune mână şi studiază zoologia; o să vezi că o să-ţi fie mai bine.
Uite care e treaba, de fapt…nici nu ştiu cum să-ţi zic…mie mi-e greu, uneori, să duc mesaje de la tine. Ce vreau eu să zic este că uneori, parcă le spui aşa cu jumătate de gură, cu fălcile ȋncleştate, parcă vrei, da’ ţi-e şi frică. Nici eu nu ȋnţeleg mai nimic. Ce să mă duc să-i zic? Părerea mea este să laşi oamenii să-şi ȋnfoaie penele, să ocupe spaţiu. Zic doar, nu dau cu paru’. Vezi tu ce faci după aia.
Tu ȋncă mai cauţi răspunsuri. Credeam că ai ȋnvăţat deja lecţia aia cu răspunsurile pe care nu este neapărată nevoie să le ştii. Nu mai pierde vremea, că nu o să le afli niciodată”.
L-am ascultat ȋn tăcere şi mi-am adus aminte că mi-a mai zis cineva zilele trecute că oricât de tare ai vrea, este greu să ȋmbrăţişezi un arici. Ce tâmpenie! De parcă oamenii ar fi baloane care se sparg la cea mai mică atingere.
Şi dacă totuşi sunt?
Jonathan, dacă te-ar ȋntreba cineva, ai spune că oamenii seamănă cu nişte baloane? L-am ȋntrebat, ce-i drept, cam cu frică, între două pufăituri din țigară.
Cu nişte baloane de săpun, draga mea…cu nişte baloane de săpun. Atât sunt de fragili, mi-a spus pescăruşul privind, undeva spre Romexpo.
Fix ȋn clipa aia a trecut pe stradă, cu zgomot destul de puternic şi oarecum nepotrivit cu tonul de până atunci al conversaţiei, un camion. Jonathan s-a ȋnfiorat brusc, iar eu mi-am amintit că ȋntr-o zi am ȋntrebat pe cineva un cuvânt, de la care să pornesc o poveste. Mi-a zis “camion” şi evident, că acum am pufnit ȋn râs.
Cred că prietenul meu a mirosit ceva, a fishy kind of business.
Mai vrei să scrii poveşti despre prinţi?
Jonathan, aia era singura poveste pe care o ştiai tu. Eu aş fi vrut să scriu o poveste cu o lună şi o stea, doar că acum nu o mai vreau nici pe aia. Acum mi s-au comandat poveşti cu camioane. Ştii vreuna?
Nu ştiu poveşti cu camioane, ştiu poveşti cu zoologii şi instincte, ştiu poveşti pe care tu nu vrei să le asculţi, pe care nu vrei să le scrii. Tu nu vrei decât să te faci arici şi cam atât. Vrei să transmit mesaje pe care nici tu nu le prea ȋnţelegi şi aştepţi răspunsuri care nu vor mai veni niciodată. Mă ȋntrebi pe mine dacă ştiu poveşti cu camioane? Pune mâna şi scrieţi-le singură.

M-am uitat ȋn urma lui cum şi-a luat zborul, pe fundalul sonor de acum stins al camionului care se ȋndepărta ȋncet şi m-am ȋntrebat, ca să-l citez pe prietenul meu din Berceni, cel cu poveştile cu camioane: „Mă femee, despre ce rahat este vorba ȋn viaţa asta, de fapt?”

ORAȘUL CA O CAPCANĂ

Ca de obicei, fiecare dintre noi deschide ochii și conștientizează neajunsurile din jur doar în momentul în care se lovește direct de ele. În rest, sunt doar povești. Poveștile altora, până cand devin ale tale.
Port un rahat de orteză, de care o să scap într-un viitor apropiat. Până atunci, trebuie să circul și să supraviețuiesc într-un oraș care se dovedește a fi o cursă cu obstacole foarte greu de trecut. Am mai experimentat „neprietenoșenia” orașului acum niște ani, tot din cauza unor probleme de sanatate, doar că atunci, având alte priorități, mă durea în fund de absolut orice altceva.
Acum, fiecare ieșire din casă este o sursă nesfârșită de frustrare. Mi-e aproape imposibil să-mi imaginez prin ce trebuie să treacă oamenii imobilizați în cărucioare cu rotile și familiile lor, cât timp și câți nervi irosiți din nepăsarea celorlalți.
Nu pot merge pe trotuar pentru că nu am loc de mașinile parcate milimetric de garduri și clădiri, sau pentru că alunec pe rahații de câine. 
Nu pot merge pe stradă, pentru că e aberant și ilogic să mergi pe mijlocul străzii. 
Nu pot merge pe nicăieri, practic, pentru că nu am cum și nu am loc să ocolesc gropile, șanțurile, dâmburile. 
Nu mă pot sprijini de cineva, pentru că două persoane nu au loc, de cele mai multe ori, pe nicăieri.
90% din locurile unde trebuie să ajung sunt extrem de greu accesibile: fie au trepte înalte, fie nu există o amărâtă de balustradă de care să mă pot ține, fie rampele de acces sunt doar niște bătăi de joc la adresa bunului simț sau nu există.
Dacă vrei să cobori cu liftul la metrou, nu ai loc de cei perfect capabili să urce și coboare scări. Dacă vrei să te așezi în autobuz, nu ai cum să ții piciorul întins.
Dacă vrei să traversezi o trecere de pietoni nesemaforizată mai bine îți bagi trei bețe în cur…ori te pregătești să auzi toate înjurăturile imaginabile, ori aștepți să se facă noapte și să se mai decongestioneze traficul. Știu că niciuna dintre variante nu e valabilă, dar dacă nu mă credeți, vă invit să vă prefaceți într-o zi că șchiopătați și să încercați să traversați un bulevard mare pe o trecere de pietoni fără semafor.
Toată lumea cea grăbită și degrabă ajungătoare undeva, dă peste tine, se împiedică de tine, te lovește și tot ei te înjură că le stai în drum. 
Într-o seară, m-au întrebat niște oameni dacă pot ajuta cu ceva. Erau lucrătorii de la salubritate. În altă seară, niște băieți de la o firmă de protecție și pază m-au lăsat să stau într-un loc ferit. În rest, nimeni. 
Nu vrei nimic de la nimeni, dar te gândești cu amar că tu îți dai jos rahatu’ de orteză și-ți reiei goana prin oraș, dar ceilalți? Toți ceilalți ce fac?
În toată povestea asta, și atunci și acum, respect pentru toți șoferii RATB, care m-au așteptat, fără excepție, indiferent cât mi-a luat să ajung și toți cățeii vagabonzi sau cu stăpân, care mi-au “întrebat de sanatate” piciorul, tot fără excepție.
Mă opresc, îmi trag sufletul, înjur bordurile prea înalte și o iau din nou din loc. De câte ori am trecut pe o stradă fără să bag de seamă cât de greu se merge pe ea, fără să mă deranjeze să ocolesc în grabă gropile sau mașinile de pe trotuar? Sunt drumuri pe care le fac în mod curent și habar nu aveam că sunt atât de complicate. 
E greu și am mai spus asta, să poți trăi într-un loc cu design special pentru oameni “normali și perfecți”.

JONATHAN LIVINGSTON ŞI CUVINTELE

De ce scrii atât de rar? De ce nu ai mai scris nimic de la o vreme? Eşti nefercită? Eşti tristă? Te-ai gândit să iei o pauză? Ce e cu tine? S-a ȋntâmplat ceva?
Nu. Pur şi simplu, nu am mai avut nimic de ȋmpărtăşit. Niciun cuvânt, fie el simplu sau nu, nu şi-a mai găsit drumul spre afară. Le-am oprit pe toate pentru mine, pentru că nu mai aveau mesaje atârnate de aripi.
Mă uit la Jonathan Livingston, pescăruşul care-mi vine uneori la geam şi-i văd atârnate de aripi trene de cuvinte. Ăsta e şi motivul pentru care ȋl ȋntreb mereu dacă duce sau aduce veşti, ca să ştiu dacă undeva, pe o pană mai e loc şi pentru ceva de la mine. Jonathan nu e curier, nu se ocupă cu mărunţişuri de genul ăsta, dar pentru că suntem oarecum prieteni, ȋmi permit să mai abuzez uneori de bunătatea lui.
Când ȋmi zice că duce mesaje, ȋi şoptesc repede ce am de zis, pentru cine, şi pleacă fuguţa ȋn zbor. Nu i-am cerut niciodată confirmare de primire. Am zis că e mai bine aşa; mai puţin stres pentru mine, mai puţină muncă pentru el.
Jonathan pleacă dimineaţa cu trena lui de cuvinte, iar eu nu mai am acum alte cuvinte de spus. Îmi ţes mantie din ele; asta ar fi varianta frumoasă, de zis lumii. De fapt, ca să fiu sinceră, le reȋnvăţ.
Jonathan a venit cu ideea să fac asta, să ȋmi reȋnvăţ cuvintele din vocabular ca un şcolar sârguincios din clasele primare. Am un carneţel frumos liniat, un fel de repertoar, ȋn care le rescriu cu liniuţă de la capăt şi ȋl reȋnvăţ pe fiecare, cu sensuri şi lumini noi, cu mirosuri şi culori noi, le şterg de praf şi le lustruiesc.
Le-am pierdut luciul spunând atât de mult timp lucruri care nu au fost ȋnţelese, desenând cu ele arabescuri de lumină pe obloanele oarbe ale unor geamuri care ȋmi erau pe veci ȋnchise.
Le ȋnvăţ din nou definiţiile, sensurile proprii, precum şi pe cele figurate. Îmi fac propriul DEX şi mă visez creatoarea Dicţionarului meu Khazar.
Mă ȋntreba un tip acum ceva timp de ce scriu. I-am zis că este o terapie alternativă, care m-a ţinut departe de porţile balamucului. A ȋnceput să râdă: Ar trebui să ȋncerc şi eu terapia asta alternativă a ta, a zis. Pare mai ieftină decât cox-ul meu. Vezi dacă te ascultă, i-am răspuns eu.
Cuvintele mele s-au domesticit prea tare de la o vreme, asta este o altă problemă. Şi-au pierdut tremurul superb al crupei, freamătul nărilor şi bătaia ȋn vânt a coamei. Poate dacă le las un timp libere, se vor sălbătici din nou. M-am ȋntrebat la un moment dat dacă le pun eu căluş şi cătuşe, dacă am biciul ȋn mână. Nu-l am; mă prefac doar şi ele m-au crezut, blegele, dar nu ar fi singurele care m-au crezut mai de speriat decât sunt de fapt.
Îi spun lui Jonathan ce mesaj să ducă şi uneori nici măcar nu-i spun pentru cine este. Mă gândesc că poate, el ştie mai bine decât mine unde trebuie să ajungă cuvintele alea. Mă aude cum le zic, cu ce voce, se uită ȋn ochii mei şi ştie. Până la urmă, eu se pare că am dat-o ȋn bară de fiecare dată; ce motiv aş avea să cred că el nu ştie mai bine decât mine?
Până vine Jonatan data viitoare – niciodată nu ştiu când va fi asta – eu scriu frumos cuvinte ȋn caiet, cât pot eu de citeţ, le inventez definiţii şi nuanţe şi le pun aripi ȋn loc de accente pe silabe.
Suflu uşor peste ele şi aştept să prindă viaţă.
Stau cu o ţigară care mi se fumează singură ȋntre degete şi aştept să vină Jonathan să-mi spună că aduce veşti. Până acum asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, dar nu mă supăr pe el. Ştiu că va veni şi asta ȋntr-o zi. Stau aplecată peste caietul meu şi fac exerciţii de scriere, exerciţii de vorbire. Rostestesc cuvintele ca şi cum atunci ar fi prima dată, ca şi cum aş face din nou dragoste prima dată şi reȋnvăţ anatomia relaţiei mele cu ele.
Uneori, după ce pescăruşul pleacă, ȋmi mai rămâne pe pervaz ca un fulg, câte un cuvânt care rămâne ȋn urma lui. Nu cred că-l pierde. Îl lasă să cadă intenţionat, ca pe un dar pentru mine, mă ȋnvaţă din nou daruri şi cuvinte. Dacă pun cap la cap cuvintele alea pot scrie poveşti noi.
Aş fi vrut să mă ajute să scriu o poveste cu o lună şi o stea, dar mi-a zis că nu o ştie. Ştie o poveste cu un tip pe o stea. Atât.
Jonathan, l-am certat, povestea Micului Prinţ a fost scrisă demult, vreau povestea mea, şi nici nu avem noi atâtea cuvinte. Dacă laşi pe fiecare pervaz să-ţi cadă câte un cuvânt, nu o să se mai ȋnţeleagă nimic din mesajele pe care le ai de dus.
Mi-a zis să nu-mi fac eu griji pentru asta, că ştie el mai bine ce are de făcut. Eu să-mi văd de treabă şi să reȋnvăţ cuvinte, că asta e mai important. Mi-a mai zis şi să fiu foarte atentă cum le scriu, la caligrafie şi mai ales la ordine, că şi asta este foarte, foarte important. Data viitoare o să-l ȋntreb şi de ce.

Până atunci, ȋmi fumez ţigările la geam şi reinventez cuvinte, ȋncercând să scriu o poveste cu o lună şi o stea. Nu ştiu ce nume o să-i pun. Nu m-am gândit ȋncă.

MIROSUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

Am citit zilele trecute că despre fapte, se găseşte ȋntotdeauna cine să scrie. Faptele, le găsim mereu povestite ȋn cărţile de istorie, ştim mereu ce s-a ȋntâmplat, când, şi cine au fost protagoniştii.
În schimb, nimeni nu scrie despre mirosuri, sunete şi culori; nu sunt povestite nicăieri niciodată şi din cauza asta universul nostru este mereu ştirb, văduvit de esenţial.
Stăteam ȋntr-o seară pe una dintre băncile din faţa Teatrului Naţional şi la un moment dat au apărut doi copii, să fi avut cam unşpe-doişpe ani, ȋmbrăcaţi cu tricourile unei şcoli de balet. Aşa ȋmi păreau.
M-am uitat la ei cum se ȋndreaptă pe alee, dansând, cum băiatul s-a oprit la poză ȋn dreptul grupului statuar din faţa teatrului, iar fotografia i-a făcut-o fata, stând pe vârfuri, apoi cu un rond de jambe perfect, i-a ȋntors spatele şi şi-a văzut de drum către treptele care urcă spre intrarea teatrului.
Îmi venea să mă duc după ei, să-i rog să mai danseze, să mai am timp să mi-i ȋntipăresc ȋn minte: doi copii dansând aproape nevăzuţi ȋn aerul ȋncins din seara aia. Mi-au rămas ȋn minte tricoul ei roz cu o balerină pe spate, gesturile crude, graţioase.
…cerul bătând ȋn roz din spatele Inter-ului, un avion care ȋşi desena drumul pe cer, mirosul de asfalt ȋncins.
Am făcut zoom maxim cu camera foto a telefonului către cele câteva ferestre luminate ale hotelului
– Ce faci mă, eşti voyeur acum?
– Un pic aşa, de control…
Încercam să ghicesc ȋn mişcările de după perdele, vieţile neştiute mie, care se ȋntâmplau la câţiva metri distanţă.
Încă mă mai ardeau pe obraji lacrimile de mai devreme, care veniseră ca o eliberare, fără ruşine, fără regret, fără nodul din gât cu care sunt prietenă de atâta timp. Mi-am amintit de ele ȋn zgomotul ȋnăbuşit pe care ȋl făcea cineva cotrobăind de zor ȋn pubele.
Liniştea din curtea Bisericii Armeneşti, mirosul un pic umed de zidărie, grupul de turişti armeni care s-au vrut fotografiaţi, apoi au vrut să ştie cum să ajungă ȋn Centrul Vechi.
Enjoy the city! le-am spus când ieşeau pe poartă şi mă ȋntrebam ce vor duce cu ei de aici? Ce miros sau culoare le vor rămâne peste ani ȋn minte? Nimic, probabil. Vor revedea fotografiile şi poate ȋşi vor aminti câteva colţuri de stradă.
Sunt atât de multe oraşele din care nici eu nu mai ţin minte niciun miros. Alergam să văd cât mai mult şi uitam să simt cât mai multe.
Am făcut asta de prea multe ori ȋn viaţă.
Cui ȋi pasă că ȋn cutare lună din cutare an am fost eu nu ştiu unde? Ce importanţă au fotografiile, dacă eu nu mai ştiu de acolo nimic altceva?
Şi ȋn noaptea aia mă gândeam, ȋncepând deja să merg strâmb pe străzi, la mirosul ăsta de Bucureşti, pe care ȋl urăsc şi ȋl iubesc atât de mult. La toate cele cu care am tipul ăsta de relaţie love&hate, la gazele de eşapament care au totuşi poezia lor, la zgomotul brutal al motocicletelor, care face să-mi sară inima, dar pe care-l iubesc de mi se pune un nod ȋn gât, la mirosul florilor veştejite de căldură şi sunetele care se ghicesc din colţurile de parc unde nu ajunge nicio lumină.
Mă gândeam la sentimentul ăsta acut de dor, pe care ţi l-aş urla ȋn urechi, dar ştiu că nu are sens.
Cine o să povestească vreodată noaptea asta atât de liniştită, ȋn care nu se clinteşte nicio frunză, ȋn care oamenii se plimbă agale, iar pe mine mă ustură obrajii din cauza lacrimilor?
Miros a parfum de mandarine, ȋmi cojesc cu un colţ de unghie urme de ruj de pe buze şi ȋnghit metru după metru de asfalt, ȋntr-o noapte oarecare, despre care ştiu că nu se va scrie mai târziu ȋn vreo carte de istorie.
Doar sunetele, culorile şi mirosurile contează.
Atât.

RUNAWAY TRAIN

pe lângă terasament, ȋn goana trenului, se pierdeau sate cu nume ciudate, cum nu mai auzisem niciodată.
le rosteam numele de câteva ori la rând, cu ochii ȋnchişi peste rândurile care mi se mişcau ȋn cartea de pe genunchi.
nu cred că ȋncercam să le reţin; doar voiam să le găsesc un sens, să le ȋnţeleg numele, să le leg de ceva.
vedeam mici bodegi atârnate, crescute ca nişte negi de fruntea gărilor ȋn care trenul nu oprea niciodată.
unele dintre ele mi s-au părut de-a dreptu’ cochete, cu mici mese şi jardiniere cu muşcate roşii, feţe de masă ȋn carouri şi bătrâneii atemporali, atârnaţi de veşnica bere.
mereu, când ridicam ochii din carte, pe lângă calea ferată alerga câte un mânz, ȋndepărtânu-se de mama lui.
ȋi urmăream, o vreme, coama ȋn vânt, arcul ȋntins al tendoanelor, atât cât se putea zări peste bălăriile ȋnalte crescute după ultimele ploi.
alergau ȋn urma nălucilor de tren care li se scurgeau prin faţa ochilor, fără ca boturile lor deschise să se sature de aerul ȋnfulecat ȋn gol.
pe bancheta din faţă, două femei, probabil rude, şi-au mestecat senvişurile ȋnvelite ȋn şerveţele albe, o veşnicie.
mi s-a părut că timpul stă ȋn loc, că senvişurile sunt fermecate şi nu se vor mai termina niciodată.
mestecau ritmat, sincron, muşcând ȋn acelaşi timp o nouă ȋmbucătură, cu aceeaşi aplecare uşoară a capului, fără să-şi ridice mâinile.
ridicam din când ȋn când ochii din carte, cam la fiecare zece pagini şi le regăseam de fiecare dată la fel, cu ochii pierduţi ȋn gol, mestecând ȋn acelaşi ritm mirosul de castravete crud care li se strecura printre buzele strânse.
la fiecare staţie, un călugăr bătrân ȋşi vântura pe lângă mine mirosul greu de tămâie stătută şi lumânări.
ȋl vedeam cum coboară şi se aşază fix pe prima bancă roşie din plastic, cu mâinile sprijinite, parcă levitând, mereu pe punctul de a se ȋmpinge ȋn mâini şi a sări ȋn tren la primul şuier.
mă uitam hipnotizată la ilicul lui ȋmpletit din lână neagră şi când am coborât din tren să fumez o ţigară, am vrut să mă duc la el, să-l ȋntreb.
am vrut să-l întreb cum să fac.
mi-am amintit că mi-a spus cineva, odată, ȋntr-o viață care a trecut atât de repede, că parcă nici nu a fost a mea, că e ok să nu ai răspunsuri la toate întrebările.
aş fi vrut totuși să-l ȋntreb, poate ar fi știut să-mi spună, în trenul ăla care își scurgea lent măruntaiele către nord, eu cum fac să-mi şterg din vârfurile degetelor urmele trăsăturilor tale.
am strivit ţigara cu ciudă ȋn coşul de pe peron şi am urcat ȋnapoi ȋn tren.
nu ştiu dacă mi-a fost prea ruşine sau prea verde de la colinele pe care tocmai le traversasem.
nu ştiu dacă mi-a fost prea castravete din senvişurile vecinelor de vagon,
sau prea R’n’B din căştile mulatrului de alături.
poate ȋmi era prea tren sau prea ilic negru din lână.
poate prea cartea din poală sau poate prea scrânciobul verde pe care ştiam că am să-l revăd ȋn miros de tei.
poate mi-era prea miros de tămâie şi lumânări sau poate chiar e ok să nu ai răspuns la toate ȋntrebările şi eu voi rămâne mereu să-mi mângâi toţi bărbaţii de acum ȋnainte cu aceleaşi amprente pe care mi le-ai tatuat tu ȋn vârfurile degetelor.

#BUCKETLIST

– Băi, zi-mi şi mie ce să mai scriu. Zi-mi, că nu mai am absolut nicio idee.
 – Hmmm… Ştiu sigur despre ce nu mai vreau să scrii. Nu mai vreau să scrii despre flori, fete, băieţi, iubiri pierdute, regăsite, moarte, ȋngropate, resuscitate, gusturi coclite, cenuşii şi altele asemenea, din coşul tău cu „bunătăţi”.
 – Bine, numa’ să nu-mi zici să scriu despre cur, că a mai avut cineva ideea asta şi e deja fumată. Dă-mi o idee şi-ţi dau un leu.
Pe vremuri, ȋi dădeam lu’ tata cincizeci de bani să-mi cureţe pantofii ȋnainte să plec la şcoală, da’ na…alte vremuri, alte tarife.
Mi-a zis să scriu despre my bucket list.
Trecem peste faptul că am ȋntrebat cu candoare ce rahat e aia, că nu am ȋnţeles niciodată prea bine conceptul, sau dacă e vreo diferenţă ȋntre bucket list şi wish list.
Mbon, ideea era să scriu funny şi altfel decât toate celelalte bucket list-uri despre care am mai văzut pe ici pe colo, adică “să te gândeşti tu, #deadevăratelea ȋncotro vrei să mergi şi ce-ţi doreşti tot #deadevăratelea să faci, până mai ȋncolo”.
Cum mi-a trecut deja momentul cu ce să faci musai până la #douăjdeani, până la #treijdeani, până la #treişcincideani, şi oricum treburile alea serioase cu milionu’ de euro, cu adopţia de copil, cu voluntariatu’ şi cu coperta People o să le las pentru data viitoare când o să mai aibă şi altcineva ideea de a mă mai pune să scriu despre #mybucketlist, povestea ȋncepe să se complice şi treaba e că mi-ar plăcea să explic şi de ce aş vrea să fac cutare sau cutare chestie.
So: #mybucketlist
– să scriu o carte  pentru că am visat de când mă ştiu la asta, adică e practic visul cu care m-am născut deja programată şi nu neapărat că m-aş imagina vreun talent ȋn domeniu, doar că na, it’s #mybucketlist, pot să-mi propun whatever the fuck I want
– să joc fotbal cu un fotbalist celebru. Nu tre’ să fie neapărat CR7 şi nu mă deranjează nici să fie retras din activitate, dacă ȋl cheamă Raul, sau Van Basten, sau Maldini…zic şi io…
– să merg să-i fac creierii zdrenţe Simonei la New York, şi să nu merg singură. Elena e must have ȋn excursia asta, că e promisă de mult…şi uneia şi celeilalte. Tre’ să văd MOMA şi tre’ să mai văd şi dacă ce zice Alicia Keys ȋn melodia aia fix aşa e: “concrete jungle, where dreams are made of, and streets that makes you feel brand new” and other
– să fac bungee jumping, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care ȋl voi face ȋn viaţa asta, pentru că de atâtea ori mi-a dat târcoale moartea ȋncât un rahat de săritură e mai puţin extremă decât alte sărituri extreme pe care le-am făcut
– să ȋnvaţ să ȋnot, pentru că sunt aproape convinsă că nu voi avea curaj şi nu voi fi niciodată ȋn stare să fac asta, pe lângă mersul pe bicicletă, sau pe role, sau ȋn general orice ȋnseamnă altceva decât propriile-mi două tălpi pe pământ şi chiar mă frustrează să invidiez toţi ciutanii prin parcuri
– mamă, te rog să nu citeşti asta, ok? #sportextremgensexcuofemeiesaumaimultesaualtcevaȋngenulăstadaroricumpreaextrempentrugustultău
– să ȋncep să vorbesc mai mult cu oameni necunoscuţi pe stradă, aşa random, pentru că acum eu  nici cunoscuţii nu-i văd, că merg de zici că am cinci beţe ȋnfipte-n fund, ȋn acelaşi timp cu ochelarii de cal, foaaarte minuţios aşezaţi pe “cârmă”
– să merg din nou pe tocuri, pentru că asta nu ar ȋnsemna decât că…ei bine, I’m well again şi că toate alea din urmă chiar sunt rămase-n urmă, la fel şi
– do a budoir photoshoot, pentru că asta ar ȋnsemna că am mai ȋnvăţat ceva, că am mai crescut un pic şi că finally, am făcut pace cu mine
– back to Tuscany, well, just because it’s Tuscany
– să merg cu Trans Siberianul, nu de alta, dar Jules Verne şi toată literatura rusă pe care am ȋnghiţit-o ca pe aspirina zilnică ȋn ultimii nouă ani
– să ajung cu my significant other ȋn Mongolia. Sorry darling, aia e; să nu zici că n-ai ştiut, sau la o adică, pot să-ţi fac o concesie pentru America de Sud. Toată
Mda şi am mai dat şi un leu, pe lângă toată treaba asta…

PLAYLIST

Mi-am făcut într-o noapte ordine printre fotografiile din telefon şi am găsit folder-ul ăla cu pozele cu tine. Le pusesem separat, să le găsesc uşor, să fie strânse acolo, mica mea comoară. Atunci când îmi era dor, mă duceam pe numele tău, nume pe care, de altfel, nu-l rostesc niciodată când sunt cu tine, şi erai acolo comod, la îndemănă, cum nu eşti niciodată în restul timpului.
Acum, voiam doar să-ţi spun că folder-ul ăla nu mai există.
Cred că tocmai te-a buşit un val de tristeţe, aşa-i?
Am pus fotografiile cu tine lângă toate celelalte. S-au risipit cuminţi la locurile lor pe axa strâmbă a timpului din telefonul meu şi şi-au ocupat locurile printre alte zeci de poze.
A fost un pic straniu să fac asta; m-am simţit ca în vremea copilăriei, când îi mai spărgeam mamei câte un bibelou şi ascundeam cioburile în fundul sobei. Aşa mi-a fost şi acum. Te-am făcut cioburi şi te-am ascuns; te-am împrăştiat.
Bine că nu m-am mai tăiat iarăşi la vreun deget.
Mi-am înfundat căştile în urechi şi am pus Dakota la maxim. Nu cred că ţi-am zis, dar asta e melodia mea de antitristeţe, aia pe care o ascult când vreau să-mi treacă de toate, să mă simt din nou ca atunci când eram pe motocicletă cu ani în urmă şi goneam cu ochii închişi către nicăieri. Adică melodia asta e aşa de light, şi mişto, şi fără pretenţii, it’s so not you.
Este o variantă înregistrată live într-un concert; îmi place mie foarte tare şi pe aia o ascult pe repeat.
Am umblat apoi după tine să te găsesc. Te-am găsit atunci la început: uite, asta e prima fotografie cu tine pe care am salvat-o. Apoi, după câteva luni şi câteva zeci de poze, uite, asta e aia de atunci când…şi asta…şi asta…şi m-am plictisit.
Nu te-am mai căutat. Te-am lăsat să te pierzi, să te împrăştii.
Mi-am zis „Băi Iancu, dă-o-n chilu’ Saftei de treabă (n-am zis chiar aşa, da’ mi-am promis că nu mai înjur…măcar în scris, în primă fază), hai şi te culcă de acum. Ţi se descarcă şi telefonul de la atâtea permutări de poze”.
Am şters folder-ul gol care purta numele tău, ăla de nu-l rostesc eu niciodată în prezenţa ta, în timp ce ascultam Take Another Piece of my Heart.
Aşa s-a nimerit, nu-ţi face prea multe iluzii, că pieces of my heart să mai dau de bună voie şi nesilită de nimeni, nu mai există, for the moment.
Apropos de asta, mă întreba mama zilele trecute cum îţi zic, dacă de obicei nu-ţi zic nicicum şi i-am răspuns: „De obicei nu-i zic nicicum, da’ nici pe nume”. Nu a înţeles, ca de obicei nimic de la mine. Mi-a zis: „ Cine să mai înţeleagă, fata mamii, ce zici tu acolo…că eu sigur, nu”.
Băi, să mai fumez o ţigară, că poate dacă mă anesteziez mă ia somnu’. 
De undeva de lângă bloc se auzea cântând o pasăre. Habar nu am ce era. Am ascultat-o un timp. Cre’ că tot de la luna plină i se trage şi ăsteia insomnia. Nu cred că la ora asta tre’ să cânte. En fin.
Am urmărit o vreme, fără chef, maşinile care treceau pe bulevardul gol, până m-am plictisit. Am încercat să le număr, ca pe oi, dar când m-am întors după brichetă să-mi aprind încă o ţigară le-am pierdut şirul.
Ăm înjurat tare, că tot nu era nimeni să mă audă şi să mă certe iar că vorbesc urât, prea urât, şi am renunţat la numărat maşinile-oi, sau oile-maşini.
Mă gândeam că, oricum îmi făcusem deja norma de înjurături pe seara aia. Cât am mutat pozele cu tine am înjurat ca un birjar la fiecare dintre ele.
N-ai vrea să ştii, aşa că nu întreba.
Pfff, iar vorbesc singură noaptea. O să mă învăţ naibii aşa.
Mă rog, te-am înjurat copios, fără milă şi fără decenţă şi am gândit şi nişte lucruri nu tocmai bune (să nu zic chiar rele) în ceea ce te priveşte.
Hai băi Iancu! Dă-o naibii! Poţi mai mult de atât!
Pot, e drept, că pot, numai că nu am chef să pot mai mult de atât.
Să zică mersi că nu am şters pozele alea de tot.
Păi de ce să zică mersi, măi stupid? Nu le-ai şters de masochistă ce eşti, nu i-ai făcut vreun favor.
Am pus Feels Like Making Love şi era cât pe ce să adorm.
Băi, să scriu într-o zi despre toate astea?
Păi să scriu, că doar nu o să râd singură de mine. Barem să râdă toată lumea.
Iar te faci de râs.
Ete, că ar fi prima dată. Asta îmi e mie, că mă fac de râs. C’mon!
Zic bine, nu mă ridic acum la laptop să scriu, că se duce naibii şi ultima urmă de somn. O să scriu io, da’ ca să nu mă fac de râs până la capăt, nu scriu chiar tot ce-am ascultat. Dacă întreabă cineva, zic să „PM” şi văd io cum o scald, în funcţie de cine întreabă.  

Am găsit până la urmă la TV, pe nu ştiu ce canal rezumatele meciurilor zilei din Champions League şi am adormit, cu sonorul pe mute şi I’m on Fire, varianta aia live a lu’ Springsteen pe repeat.

DOBROGEA NOASTRĂ

șoferul aproape nu vrea să mă lase să urc în autobuz. nu mă cunoaște și crede că sunt bezmetică și mă sui aiurea
în autobuz nu se vorbește decât romanes; mă simt ca într-o excursie în India.
miroase greu. irespirabil.
o țigancă pletoasă, cum le zicem noi, bătrână, cu cozi lungi, împletite și fuste colorate țipător mă privește intens. blând. știrb.
poate mă deoache baba. aiurea! s-a uitat prea frumos la mine.
la stația următoare se suie un grup de tineri gălăgioși și cam colorați. șoferul urlă la ei să oprească manelele.
o bătrână abia urcată se oprește în dreptul meu: “tu ești a lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? semeni cu mă-ta”.
nu știu cine era. nu am apucat să întreb.
a început să plouă.
ajung.
mama descuie portița hâită de vreme, se suie pe treapta de sus ca să mă poată îmbrățișa, mă mângâie pe ciuful scurt de la ceafă. plânge.
la bunica miroase a ploaie și au înflorit toți pomii. câinii mă latră; nu mă mai cunosc nici ei.
dau să intru la bunica și mă lovesc cu creștetul de pragul scund al ușii din hol și înjur printre dinți: ” ușă de casa de hobiți, mama mă-sii”.
bunica mă ceartă:” ai venit la noi în zi de post, cum se duce țiganu’ la stână, miercurea. ce-ți dăm să mănânci?”
 nu știam vorba asta. am început să râd “lasă bre, i-am zis lu’ mama să-mi facă ciorbă de spanac și scovergi”.
ies afară din casă cu sete, cu foame și dor. trasez cu tenesul în praf fostele ziduri ale saivanului pentru oi. acum în curte nu mai sunt decât niște găini. pfff, cum era odată…nu puteai să calci în bătătură de orătănii. acum e pustiu.
motanul uriaș, pe care îl știu de când era pui și-a făcut curaj să se apropie de mine. m-am aplecat spre el și mi-a sărit în brate; și-a lipit botul rece de tâmpla mea stângă și a început să toarcă. am stat minute bune cu ochii închiși, cu motanul torcându-mi în tâmplă.
zgomotele s-au estompat în jur; nu eram decât noi și un cocoș care-mi ciugulea fără convingere șireturile.
am auzit-o pe mama: “Andrei! Hai la masă, Andrei!”
da’ ce-ți veni să-mi zici așa?
“ păi dacă te-ai tuns ca un băiat…”
bine, mamă. cum zici tu
ne-am oprit să culegem leuștean proaspăt; mama umpluse borș acum câteva zile și mirosea de-ți venea să ronțăi și oala.
“ și…ia zi…îți era dor de Dobrogea noastră?”
mi s-a oprit dumicatul în gât
m-am uitat la ea și încercam să înțeleg. nu o mai auzisem niciodată spunând așa.
da, bunică…mi-a fost.
și acum îmi mai e dor de Dobrogea noastră bunică…
de Dobrogea noastră

MAGNOLII ROZ

Dintre toate poveștile de demult, una mi-a rămas nescrisă până acum. Nu știu de ce mi-am amintit de ea, ce mi-a venit fix acum. M-am tot întrebat, până mi-am dat seama că, într-unul din drumurile pe care le-am făcut cu taxiul acum vreo două zile, am văzut pe strada de lângă casă o magnolie roz, îmbobocită.
Eu mergeam cu teama în suflet să verific, ca în fiecare an, dacă îmi mai rezistă capul măcar încă puțin, magnoliile erau florile ei preferate. Eu mergeam să îmi verific capul, ei nu i-a mai rezistat. Pur si simplu, într-o zi, capul ei a zis Gata! Până aici! Mi-a ajuns, sunt sătul de magnolii și vise, mă duc să-mi văd de ale mele… și aia a fost.
Mi-a rămas povestea asta a ei atât de neterminată, atât de nescrisă, atât de agățată de suflet, încât nici nu stiu prea bine ce să fac cu ea.
Mi-am promis, la un moment dat, că o să termin cu tristețile, cu melancoliile, mi-am promis că nu mai bocesc în nicio scriere, dar nu am cum. Aici și gata.
În ultima vreme m-am trezit că scriu în jurnal fel și fel de bizareri… scrisori către oamenii care vor citi caietele mele când eu nu voi mai fi, ultime cuvinte pe care le-am înghițit fără curaj in fața unor foști care s-au evaporat din viața mea fără vreun cuvânt, discursuri pentru viitori care poate nu se vor materializa niciodată și peste ani vor fi interesați (aiurea!) de ceea ce am simțit eu când, în loc să folosesc cuvinte, mestecam aiurea în tramvai frunze verzi de busuioc, în fine, ați prins ideea – baliverne a pagubă.
Uneori, mai vorbesc și cu ea, alteori îi mai scriu.
Îmi amintesc o iarnă anume când înota printre nămeți până la poarta mea, ca apoi, să asculte hipnotizată, cu ochii ăia imposibil de limpezi, tot ce-i povesteam eu.
Îmi amintesc că îmi cerea pe atunci să-i povestesc despre băieți, cum e să te săruți, cum e să te ții de mână cu cineva, îmi cerea să-i povestesc orașe și călătorii.
Acum două zile, până am ajuns la clinică, prinsă în capcana urât mirositoare a unui taxi, mă tot întrebam ce i-aș povesti dacă ne-am vedea mâine. Nu-mi venea în minte decât: “Am văzut o magnolie roz și m-am gândit la tine”. Așa… și… mai departe?
Și mai departe, nimic. Pe vremuri, mereu m-a apăsat cumva, cât încă era în viață, gândul că îi sunt un fel de model. Mi-a zis-o și maică-sa într-o zi, cu o undă de reproș în glas: “Ai grijă ce zici și ce faci, că te copiază întocmai”. Halal model ți-ai ales, măi copile! Deloc nu ai fost orientată în viață… Și nu am găsit nimic ce i-aș mai fi putut povesti.
De când s-a dus, viața mea a fost o pendulare constantă între viață și moarte, între prea mult și nimic, prea multe prăpăstii și prea puține poduri.
Și totuși… și totuși… atâtea povești suspendate între pământ și cer cu farmecul lor, am construit atâtea clipe incredibile, atâtea povești cu prinți, castele suspendate pe coline și vinuri roșii și seci, atâtea cuvinte și atât de multe mirosuri pe care tu nu le știi, atâtea palme pe care le-am ținut între ale mele și aș putea să ți le povestesc, încât mi s-a făcut rușine de nerecunoștința mea pentru tot și toate.
Într-o zi, am trecut pe lângă o magnolie roz și m-am gândit la tine. Cred că ar putea fi un început bun…

ALT ACROBAT, ALT SALT MORTAL

Îi ştii pe acrobaţii ăia de la circ? Cei care fac cele mai mişto spectacole: salturi mortale fără plasă de siguranță. Ce ne fascinează cel mai mult la ei? Inconştienţa? Curajul? Sfidarea din spatele fiecărui gest? Eu încă nu ştiu; ştiu doar că mă uit la ei cu admiraţie mută şi cu un nod în gât.
În ultimul an am făcut trei astfel de salturi. Nu mortale, că n-am atâtea coaie în dotare şi plus că mi-am cam făcut deja norma de sfidat moartea; doar fără plasă de siguranță.
Poate că salturile astea sunt şi mortale; habar n-am cum se vor dovedi până la urmă. Înaintea fiecăruia, mi-a fost frică de m-am căcat pe mine. Încă îmi mai e, dar m-am obişnuit cumva cu frica asta; e parte din mine. M-a „ajutat” şi faptul că nu am avut de ales. Nu mi s-a dat de ales.
Mi le-am asumat până la urmă pe toate, cu ochii deschişi şi cu încăpăţânarea de asin bătrân pe care ţi-o dă în timp, irosirea.
Într-unu dintre cazurile despre care vorbesc a trebuit să mă recunosc deja învinsă. Aia e. Nu poţi să vrei orice, cu orice preț pe lumea asta şi nu merge nici cu „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.
Dacă voi nu mă vreţi, e de ajuns. Am înţeles. Am făcut un pas lateral şi m-am dat din drum. Pur şi simplu. Nu am ştiut să fac mai mult sau mai bine de atât. Adică, mai cinstit spus, m-am dus în cap şi mi-am frânt gâtul. Mi-am zis la un moment dat, că m-a învins ruşinea. Acum ştiu că m-am învins singură şi m-a învins speranţa, oricât de absurd ar suna.
E o lecţie şi asta, pisi. Să nu mai faci. Ete nu o să mai fac pe naiba. Ştiu deja că după mult timp o să-mi pun din nou sufletu-n sacoşă, o să-mi atârn iar mintea-n crăci şi o să plec să salvez lumea, ca un Superman căruia i s-au terminat rezervele de kryptonit, ce sunt. Aşa sunt construită.
În celelalte două cazuri, cărţile se joacă încă. Poate, sub mine se va ţese o pânză de paianjen. Nu am nevoie de mai mult.
E ca atunci când intru în apă: îmi înfrâng cu greu teama şi o ţin pe Elena strâns de mână. Ştiu că dacă s-ar întâmpla ceva, nu m-ar putea salva, dar gândul că e acolo îmi dă curaj.
Mereu mi-am găsit curaj în oamenii care au fost necondiţionat lângă mine. Asta am încercat să fac şi eu la rându-mi: să fiu „acolo”, necondiţionat, no matter what. Dacă mi-a ieşit sau nu asta, nu sunt eu cea care să spună. Dacă a fost nevoie să fiu acolo sau doar am stat în drum, iarăşi nu ştiu.
Pânza de paianjen se conştruieşte cu trudă, de către fiecare. Unii, rămân la saltul în gol, eu am nevoie de iluzii; aştern un văl peste hăul deasupra căruia fac un salt mortal.
În momentul ăsta, mă uit cu groază cum a crăpat deja, fix în mijloc. Închid ochii şi mi-l imaginez intact.
Mi-am schimbat acum câteva zile cover-ul pe facebook. Zice: „ermetic”. Am descoperit că îmi place foarte tare cuvântul ăsta. Nu este întâmplător şi ascunde în spatele lui mai mult decât îmi place să recunosc.
Mă ascunde pe mine şi tot ceea ce așteaptă o supapă să iasă la iveală, mă apără de tot ce vine.
Mersul ăsta pe sârmă nu ştiu cât de bine îmi face. Eu nu merg bine nici pe pământ drept şi tare, cu atât mai puțin pe sârmă. Un lucru ştiu sigur: nu mi-aş fi iertat niciodată dacă nici măcar nu aş fi încercat şi poate că până la urmă, chiar pot orice.
You’re running out of time, love! Asta aud non-stop în urechi şi găsesc rezerve de curaj pe care nu ştiam că le am, curaj să ţin ochii deschişi. Nu de alta, dar dacă închid ochii, îmi e mai puţin frică – e adevărat, dar mă ia ameţeala şi cad.
Şi uite cum, după atâta amar de timp revin „în scenă” cu o scriere total incoerentă, dar mai aproape, poate decât orice, de ceea ce simt acum.
Alt acrobat, alt salt mortal.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter