Author: Simple Cuvinte

În ultima vreme am purtat cu nişte prieteni bărbaţi o grămadă de discuţii interesante despre lumea femeilor versus lumea bărbaţilor, filosofia sexului (da, evident că există şi aşa ceva), sfaturi cerute în tabăra „adversă” despre duşmanii de moarte, etc

Cu ce m-am ales după discuţiile astea? O mulţime de lucruri care mai de care mai încântătoare, de care râd şi acum, de câte ori îmi amintesc.

Spunea unul dintre ei, citez mot-a-mot: „Dacă ţie nu îţi place de mine, că ai zis că nu intru în ecuaţia ta, există o probabilitate destul de mare, din punctul meu de vedere, să-i placă prietenei tale de mine. Vezi? Cam aşa de simplu gândeşte un bărbat matur. La voi, în schimb, se încurcă toate iţele; la voi, doi plus doi, fac douăşdoi”.

Mai bine să facă douăşdoi, decât ca la voi: unu să fie egal cu doi. Mi se pare mai puţin rudimentar. Zic şi eu, nu dau cu paru’. Nu prea i-a convenit maturului meu amic, care se jură fidel consoartei până la moarte, asta neîmpiedicându-l, evident, să încerce marea cu degetul, şi la mine, şi la amica mea (oricare dintre ele).

„Băi, io m-am săturat! În ziua de azi toată lumea filosofează şi nu se mai fute nimeni! În ultima vreme dau numa’ peste femei care vor să ştie ce hobbyuri am, cum îmi petrec timpul liber, ce-mi place să mănânc şi alte alea. Frate, una nu înţelege că sexul e punctul zero al unei relaţii.”

Amărât până peste poate domnu’. Amărât cum nu am mai văzut de mult. Am încercat să-i explic că na, poate, dacă femeia aia nu vrea ca sexul să fie punctul minus unu al unei relaţii, face şi ea conversaţie. Adică omule, înţelege, dacă nu te ridici la nivelul aşteptărilor, măcar s-a ales cu o conversaţie interesantă. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla o incompatibilitate fatală gen ea stelistă se trezeşte în pat cu tine dinamovist. Ce să facă după aia cu tine?

Nu m-a contrazis aici, a recunoscut că am şi eu un pic dreptate, în felul meu, că poate descoperă chestii care să-l facă să-i moară la intrare. El nu avea probleme cu fotbalul, da’ se gândea că dacă domnişoara e de extremă dreapta, spre exemplu, nu ar fi prea încântat să o primească în patul lui. Mde, fiecare cu propriile criterii, până la urmă.

„Orice bărbat care s-a culcat o dată cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou, oricând are el chef. Aşa de simplu şi evident gândeşte orice bărbat normal funcţional. Dacă există un bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav”.

Interesantă teoria, şi adevărată (pe principiul, bine că inventezi tu acum cu mine apa caldă). Din fericire, am cunoscut şi bărbaţi care nu sunt atinşi atât de grav de microbul aroganţei şi autosuficienţei, rari ce-i drept, dar poate mai există o speranţă.

Acum, fără să cer lămuriri suplimentare, mă gândesc că atunci când a zis „bărbat normal funcţional” se referea la bărbaţii normal funcţionali sexual, pentru că disfuncţiile emoţionale şi psihice nu cred că se estompează vreodată. Se mai educă doar când şi dacă omul înţelege din mers câte ceva din lucrurile înconjurătoare, sau dacă a primit o educaţie corectă din familie; altfel, la cea mai mică ocazie, lumea femeilor se transformă exclusiv în „femei – booty call”.

„Nu mai cere sfaturi bărbaţilor; prin definiţie noi suntem handicapaţi din punct de vedere psihic şi emoţional”. Jur că aş fi vrut să-l contrazic, dar nu am găsit niciun contraargument.

Nu deţin în dotare idei preconcepute şi/sau etichete în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, clişee gen bărbaţii sunt porci, sau mai ştiu eu ce aberaţii, însă recunosc, pe aceşti domni mi-a fost greu să-i contrazic. Cu ce drept aş fi făcut asta? Ei vorbesc în cunoştinţă de cauză, de dincolo de tranşee.

Din moment ce trăieşti într-o lume populată cu o infinitate de indivizi, care mai de care mai „jmekeri” şi cu asseturile mai pompos scoase în evidenţă, nu te aştepţi decât ca şi selecţia naturală să o ia razna.

Toată lumea afişează un comportament complet deviant, fără discernământ şi minim bun simţ. Înţeleg să alegi indivizii care din punct de vedere genetic îţi oferă cele mai mari şanse pentru a lăsa urmaşi viabili şi capabili de supravieţuire; până aici, nu am ecuaţii, nu am întrebări.

Nu mai înţeleg din punctul în care criteriile de selecţie nu mai au nicio legătură cu genetica şi o iau spre o zonă guvernată de aparenţă şi consumerism, din momentul în care totul se reduce la botox, maşină, ţoale, contul din bancă, silicoane, „hăinuţele de firmă”, la golul dincolo de toate. Parcă, cu cât e hăul mai mare, cu atât mai mare e avântul cu care se aruncă toată lumea.

Eu una sunt năucită, dar apreciez, cumva onestitatea celor care nici măcar nu mimează vreun efort de a îşi ascunde criteriile.

Dincolo de toată parada asta strălucitoare, concentrată pe aparenţă, există o altă lume, lumea celor bolnavi; lumea celor mulţi şi bolnavi. Mă uit în jur şi văd doar oameni bolnavi. Nu mă refer la cei cu suferinţe fizice mai mult sau mai puţin vizibile, la oamenii cu certificat medical în buzunar. Vorbesc despre bolnavii de frică, bolnavii de singurătate, bolnavii de fantome, bolnavii sufleteşte care pe lângă zidurile pe care le-au construit în jurul lor mai dau şi cu pietre în alţii. Şi eu fac asta. Îmi asum.

Criteriile lor de selecţie, criteriile noastre de selecţie, îmi scapă.

Stăteam zilele trecute şi mă uitam la un astfel de om bolnav. Atât de bolnav, încât mecanismul de apărare pe care şi l-a creat este absolut înspăimântător. Nu mai vorbesc depre mecanismul complicat de atac…

Îmi venea la un moment dat să ţip, să-i strig „În puuula mea, opreşte-te! Nu vezi că suntem la fel de bolnavi? De cine te ascunzi? De cine vrei să fugi? De tine, e clar că nu reuşeşti, iar pe altul, la fel de bolnav ca şi tine, nu îl păcăleşti. Ştie. Măcar în astfel de momente lasă-te să fii tu însuţi.”

Ce m-a împiedicat? Faptul că şi eu făceam fix acelaşi lucru. Îmi ascundeam boala, de un om bolnav, poate mai bolnav decât mine. De ce? Pentru că nu înţeleg criteriile de selecţie, pentru că nu înţeleg cum funcţionează toată treaba şi atunci mecanismele întră în funcţiune. Se aprinde rahatul ăla de bec roşu, ăla care ridică scuturile şi atunci scuipi, dai cât de tare poţi, fugi, te prelingi pe lângă pereţi şi te prefaci că eşti altcineva ca să scapi.

Partea stupidă vine atunci când te întrebi de ce nu are nimeni răbdare să treacă dincolo.

Îmi place să scuip. Vai ce-mi mai place să scuip. Mereu, în tâmpenia mea, mi-am imaginat că cineva o să îşi şteargă mizeria de pe faţă, sistematic, cu răbdare de mucenic, pentru că na…it’s not dirt, it’s just mucus, şi o să pupe broasca. Rahat. Cre’ că nu se întâmplă asta decât în poveşti şi desene animate. Oamenii se plictisesc şi pleacă. Sunt şi ei bolnavi, nu au nevoie de aşa ceva. Nu au timp să îţi toceşti tu ghearele zgâriind în gol ca să îi poţi mângâia.

Lupt pentru înţelepciunea care să ştie să ţină scutul jos, pentru înţelepciunea care va şti să şteargă sistematic mizeria aruncată de altcineva, pentru răbdarea care va şti că şi în gol poţi toci nişte gheare ascuţite.

Poate că într-o zi o să aud, vorba cântecului, you were born sick, but I love you… şi să îmi dea răgaz să spun la fel.

M-am îndrăgostit de el din povestirile altora şi tăieturi de ziare. Habar nu am cum, am alunecat aşa, fără să îmi dau seama, într-o poveste pe care am construit-o din nimic, din fantasme.

Când a oprit maşina în faţa blocului, a trebuit să stau ascunsă câteva minute în scară, să mă asigur că pot merge, că am cum să ajung până la el, aşa de tare îmi tremurau genunchii. Mi-am strâns pe lângă mine geaca turcească din piele, deşi seara era călduţă, începeau să înflorească teii şi aerul era nemişcat. Îmi amintesc perfect că nu se mişca niciun fir de iarbă. Mă scutura din toate încheieturile un fior rece pe care nu îl ştiam, nu îl puteam numi.

După ce m-am suit în maşină, mi-au trebuit câteva secunde să îmi adun curajul şi să întorc ochii spre el. Ştiam ce urmează să găsesc acolo, ştiam cine aşteaptă să îmi susţină privirea şi cumva mă temeam că ochii pe care îi văzusem în tăieturile din ziare vor avea o culoare mai palidă. Nu a fost aşa. Mi s-a făcut stomacul ghem şi cu greu mi-am înfrânt impulsul de a întinde mâna să îi ating faţa.

Cum am citit la cineva, un vis îndeplinit este un vis care a trădat. Nu mai înseamnă nimic. Visul meu de a îl întâlni într-o zi în carne şi oase se mistuia în tăcere. Stăteam cuminte în dreapta lui, cu mâinile încrucişate în poală, cu privirea aţintită către niciunde prin parbrizul maşinii. Liniştea care se lăsase în spaţiul închis al maşinii mă măcina. Nu găseam absolut nimic de spus. El conducea în tăcere, cu o mână alunecată în aerul parfumat de afară, cu degetele răsfirate, mângâind razele de lună. În timpul ăsta încercam să îmi dau seama cum dracu’ se deschide portiera maşinii, să nu mă fac de râs când mă dau jos, să nu bâjbâi. Cred că până atunci nu mă mai suisem niciodată într-o astfel de maşină. Sângele îmi circula cu viteză prin vene, nu ştiam în ce direcţie merge, nu mai recunoşteam străzile, nu înţelegeam nimic, auzeam vuietul din urechi şi îmi dădeam seama că îmi bate inima tare, că nu respir cum trebuie.

Când m-am dat jos din maşină am alunecat. Stătea cu spatele la mine şi nu m-a văzut. M-am aşezat la masă şi am încercat să găsesc ceva de spus. Nu mai ştiu ce am vorbit, nici nu mai are importanţă acum. Mă pierdusem în privirea aia pe care o visasem atât de mult şi nu ştiam unde să mă caut, cum să fac să mă aduc înapoi, cum să nu mă mai droghez cu mirosul lui care ajungea la mine pe deasupra paharului cu vin.

Avea o coastă ruptă şi din când în când se încrunta de durere. Îmi amintesc cuta aia dintre sprincene, ca şi cum aş fi văzut-o ieri. Parcă îi făcea ochii şi mai frumoşi.

S-a pierdut în noapte exact aşa cum a apărut. I-au lipsit doar poveştile agăţate de degete în urmă. Nu am ştiut unde să îl mai caut, nici nu aş mai fi avut ce să îi spun, nu ar mai fi avut sens. Visul meu căpătase formă reală, apoi s-a spulberat.

Mi-am amintit toată povestea asta pentru că astăzi i-am auzit vocea la radio. Habar nu am ce a spus, nu am auzit, evident niciun cuvânt. După atâţia ani, l-am auzit. Mi s-au încleştat degetele pe pix şi în nări mi-a năvălit aroma vinului pe care l-am băut atunci. L-am căutat pe Google, să văd cum mai arată. Cred că i s-au reparat coastele între timp, dar ochii ăia, Doamne ochii ăia, sper să nu îşi stingă niciodată focul.

Am văzut undeva, în oraşul vechi, două maşini de făcut vată de zahăr. Stăteau sprijinite de un perete tocit; una roz, pe care scria „pentru fete”, una albastră, „pentru băieţi”. Conform legilor cui fuseseră etichetate aşa, habar n-am. M-am oprit în loc să mă uit la ele cum stau acolo singure, mânjite dureros de colorant alimentar, lipicioase, părăsite. Mi-a venit brusc să mă apropii de ele, să le gust, să mă conving cumva că sunt încă vii, că maşina roz pentru fete are gust de fustă cu volane răvăşite de vânt, că maşina albastră pentru băieţi huruie a elicopter cu telecomandă.

Mişcarea prea bruscă pe care am făcut-o pornind spre ele m-a dezechilibrat; m-am sprijinit în treacăt de peretele aspru din dreapta mea şi mângâierea lui dură mi-a julit încheietura unui deget. Mi-am dus, fără să mă gândesc, rana către buze să îmi ling, că în copilărie, locul dureros. Atunci, durerea ascuţită trecea; acum, gustul propriului sânge nu a făcut decât să îmi ridice un nod de greaţă în gât.

Mi-am întors privirea de la maşinile de vată de zahăr şi am văzut pe jos, la picioarele mele, un grup de adolescenţi. Stăteau direct pe piatra cubică şi ţineau toţi pe genunchi blocuri mari de desen. Schiţau în creion, cu linii ciudate, clădirea din faţă. M-am uitat la ceea ce desenase fiecare, apoi la clădire. Mi s-au înceţoşat ochii şi mi s-a părut că toţi desenau cu totul altceva; gândul că eu nu văd absolut nimic din ceea ce văd ei m-a făcut să iau repede stânga împrejur, să le întorc spatele, să fiu din nou, în oraşul în care ştiam că sunt, să revin la desenul pe care îl cunosc.

Câţiva metri mai în faţă, am intrat în magazinul de îngheţată unde merg mereu. Am vrut să o întreb pe vânzătoare dacă ştie de ce se numeşte Amorino. Fata s-a uitat tâmp la mine şi m-a întrebat într-o engleză stricată ce arome vreau. Mi-am luat o îngheţată cu mascarpone şi ciocolată şi am plecat pur şi simplu. O să întreb la anu’ dacă nu uit.

Am trecut intersecţia atentă să nu îmi pice îngheţată topită pe haină şi un şofer m-a claxonat copios. Trecusem pe roşu.

În faţa mea, pe strada care se îngusta brusc, mai multe grupuri de tineri îmbrăcaţi în verde aruncau cu confetii. Unul dintre ei m-a oprit; cred că mi-a spus să rămân cu ei. Nu am înţeles exact, dar am băut din paharul cu bere pe care mi l-a întins. M-am scuturat de silă. Mie nu îmi place berea şi oricum nu mergea nicicum cu îngheţata mea de mascarpone, care încet încet se topea în palma făcută căuş. I-am zâmbit şi am mers mai departe. În faţa unei cârciumi am văzut scris că e St Patrick’s Day. Am înţeles.

M-am aşezat pe zidul de marmură al Catedralei. De undeva, de sus, mai venea o rază de soare care aurea piatra lucioasă, caldă. Mi-am sprijinit capul de ea, să simt prin păr izul de mucegai stătut care răzbătea prin pereţi. Cred că am aţipit o clipă. Când am deschis ochii, în faţa mea stătea un puştan ochelarist, cu o mină serioasă şi gravă. Nu a spus nimic, nu a schiţat niciun gest când m-am uitat la el. Şi-a cules de la picioarele mele mingea colorată şi a plecat. Mi-a mai aruncat, în fugă, peste umăr, o privire încreţită de soarele care îi bătea în ochi.

Am plecat, scuturată de un fior străin care venea din marmura aurie a Catedralei.

Am traversat podul încet, încercând să nu mă uit la apa verzuie care curge dedesubt. Am uitat o clipă şi m-a luat ameţeala; mi-a venit să vomit. Am grăbit pasul şi în piaţă, m-am plimbat în cercuri concentrice, răvăşind cu teneşii zgura roşie de pe jos.

Mă ustura un deget de la picior şi îmi dăduse din nou sângele la mâna julita mai devreme, dar nu voiam să mă duc în cameră. Tăcerea pe care ştiam că o voi găsi acolo mă înspăimânta. Am căutat din priviri un coş de gunoi să arunc ambalajul de îngheţată cu care rămăsesem în mână, dar cum era prea departe, am renunţat. Am mototolit cartonul şi l-am ţinut strâns în pumn, ca pe un trofeu.

M-au oprit două tinere cu mutre pioase. Le-am răspuns în engleză, sperând să le descurajez şi să mă lase în pace. Nu mi-a mers; vorbeau perfect engleză. M-au întrebat dacă cred în Dumnezeu. Le-am zis că Dumnezeul meu nu îl place pe al lor, pentru că e prea morocănos. Am profitat de momentul lor de uluială şi am şters-o mişeleşte, ţintă către coşul de gunoi. M-a oprit, din nou, o puştoaică să îmi ceară telefonul pentru un apel. I-am răspuns în engleză şi de data asta mi-a mers. M-a lăsat repede în pace, aşa că mi-am continuat marşul triumfal către coşul de gunoi.

Un moment mi-a părut rău că nu am gustat maşina roz de făcut vată de zahăr. Sigur ar fi avut gust de fustă cu volane răvăşite de vânt.

Nu ştiu când am ajuns în cameră. Tăcerea pe care credeam că o voi găsi era spartă de repetiţiile la chitară ale puştilor de la atelierul de desubt.

Cântau „Wish You were Here”. Am deschis larg toate geamurile şi m-am dus să vomit.

Se porneşte de la povestea unei iubiri care nu există. Adică, ea ar putea exista, doar că din varii motive, nu se materializează, sau nu s-a materializat până în momentul ăla. Cred că toţi avem poveşti d-astea care au murit în faşă; a fost un punct de care nu au putut trece. Ce facem cu ele ? Le punem în borcane cu formol pe rafturi şi ne mai uităm din când în când la ele, sau încercăm să le dăm viaţă cumva ?

Până unde este ok să forţezi mâna unei poveşti, cât tragi de ea cu forcepsul, pentru a o face să se întâmple?

Se spune că dacă vrei ceva trebuie să urmăreşti scopul acela până în pânzele albe, dar este în regulă să creezi o situaţie artificială, numai de dragul poveştii?

Nu sunt de acord nici să laşi lucrurile să îşi urmeze mişcarea browniană, fără să „intervii” asupra lor, pentru că uneori dacă nu „ghidezi” un pic mâna destinului nu se întâmplă decât un mare rahat.

Eu de fel sunt un personaj fatalist; sunt convinsă că indiferent ce faci nu ajungi decât în punctul în care trebuie să ajungi. Mi-a fost combătută opinia de-a lungul timpului de zeci de ori, dar nu am putut fi convinsă că lucrurile stau altfel. De aici plecând, mereu m-am întrebat dacă poveştile de iubire sunt construite, sau ele pur şi simplu ţi se întâmplă pentru că aşa „e scris”. Adică, e doar o iluzie că ghidezi mâna destinului, sau intervenţia ta e nulă, e doar o mare păcăleală?

Nefiind o persoană care crede în coincidenţe, sunt sigură că mereu există un scop şi o logică în spatele fiecărui lucru care ţi se întâmplă şi a fiecărei persoane pe care o întâlneşti, mă întreb de fiecare dată de ce îmi intersectez drumul cu câte cineva; fie şi numai pentru o zi, o săptămână, sau naiba ştie cât.

Adică eu, îl întâlnesc pe X în urma unui şir de întâmplări mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar X, la un moment dat dispare din viaţa mea. Era X marea mea Poveste cu care viaţa doar mi-a dat pe la nas; trebuia să învăţ ceva de la omul ăla; trebuia să-l ţin lângă mine iar eu, în imbecilitatea mea fără margini, l-am lăsat să plece, sau nu?

Dacă stai să desenezi o hartă cu tot ceea ce ţi s-a întâmplat în viaţă în materie de oameni pe care i-ai întâlnit, ai să vezi că ei se împart în trei categorii: cei care au venit şi au rămas, sau dacă nu au rămas ei au rămas urmele pe care le-au lăsat; cei care au venit şi au rămas o bucată bună de vreme, şi-au pus oarecum o amprentă asupra ta – nu ai cum să negi asta şi cei care au venit şi au trecut într-o fracţiune de secundă, practic.

Nu-ţi dai seama prea bine care e treaba cu ei, au fost sau de fapt nu au fost, de ce a trebuit să îi găseşti şi apoi să dispară? Cele mai mari nedumeriri le am în legătură cu persoanele din categoria asta.

Sunt câţiva oameni care, deşi au fost mai mult ca un abur, o impresie de om (nu de Răsărit de Soare), mi-au zguduit sistemul din rădăcini. Care a fost rostul lor? De ce încă mă mai trezesc gândindu-mă la ei, de ce au fost şi în acelaşi timp nu au fost?

A apărut la un moment dat în viaţa mea un tip, pe vremea aia un băiat, pe care l-am văzut o dată. O  singură dată. Apoi, timp de aproape patru ani nu cred că a trecut măcar o zi fără să mă gândesc la el, fără să mă întreb ce a însemnat el şi care i-a fost sensul, pentru că eram şi încă mai sunt convinsă că nu a apărut întâmplător. Într-o bună zi, după ăştia patru ani m-am trezit cu el în faţa ochilor. Mi s-a făcut rău. Atât pot să spun: mi s-a făcut pur şi simplu rău. Nu îmi venea să cred că este acolo, deşi îl aşteptasem, cumva, în fiecare zi. Îl strigasem, îl căutasem.

Nu ştiam nimic despre el şi nici acum nu ştiu, am mai vorbit de câteva ori, am trăit de fiecare dată aceeaşi senzaţie stranie de ardere şi supranatural şi totuşi nu am făcut niciodată nimic să îi schimb traiectoria, să îl întorc din drum. Ştiu sigur că şi el aştepta un semn, pe care eu nu am ştiut, sau nu am putut, sau nu a trebuit să îl dau. Bun, şi atunci, ce căuta el acolo?

La fel ca el mai sunt şi alte personaje pe care le-am trăit cu mai mică intensitate, pe care le-am înţeles şi mai puţin, pe care nu am avut niciodată curajul să le întreb ce caută în viaţa mea şi mai ales, de ce nu s-au oprit din drum.

În ultima vreme personajele de genul ăsta s-au înmulţit. Mă uit în urma lor după ce pleacă, sau plec eu – nu mi-am dat încă seama şi parcă i-am visat pe toţi. Pur şi simplu nu rămâne nimic; un abur, un fum, o impresie de poveste care ar fi trebuit parcă să se nască, dar nu s-a nidat embrionul unde trebuie, cum trebuie.

Pun aburul pe care îl mai prind din urmă într-un borcan, îl aşez pe raft şi nu ştiu cum să îl etichetez, aşa că nu îi mai spun nicicum. Am un întreg dulap care se cheamă „Potenţială Poveste de Iubire Moartă Înainte de a se Naşte”.

« Doamne oare de ce mi-e bine, când sunt departe de mine ? » A.M.

Mi-a atras atenţia acest rând, pentru că sunt o persoană care a încercat ambele variante, şi încă ceva la mijloc. Nu mi-e bine nicicum.

Nu mi-e bine departe, pentru că mă uit. Nu are cum să-ţi fie bine lângă uitare. Nu are cum să îţi fie bine când nu ştii cine eşti, când încerci să uiţi şi să te transformi complet fără a mai păstra vreo fărâmă din tine. Nu poţi fi bine când vrei să pleci de lângă tine fără ca măcar să îţi iei la revedere. Nu mi-e bine departe de mine pentru că abia atunci sunt cu adevărat singură. Nu îmi ţine nimic de cald, niciun gând, nicio amintire.

Nu mi-e bine aproape de mine pentru că mă înspăimântă toţi demonii şi neputinţele pe care le ascund. Le ascund mai ales de mine. Ştii cum este când încerci să înghesui un balon într-un cub mult mai mic? Pe undeva scapă, mereu sfidător, până când bubuie din cauza presiunii. Aruncă în aer cubul, iar tu, invariabil te sperii, deşi pe undeva te gândeai că e posibil să se întâmple şi asta.

Am încercat să îmi prelungesc cumva braţele, să mă iau de mână de departe, să nu mă apropii prea mult, dar să mă port în continuare, pe drumul meu. M-am apropiat uneori, doar uneori, suficient cât să mă ajut să sar pârleazul. Nu ţi-e prea bine când te apropii şi ştii, cu spaimă, că poţi vedea mai bine decât oricine, în oglinda dublă a sinelui toată frumuseţea şi toată urâţenia, deopotrivă. Aşa că am fugit.

Am încercat alteori să îmi acopăr sufletul cu un văl, ca un hijab, să mă apropii de el aşa ascuns şi nu prea, cum era, să-l ştiu lângă mine cuminte, decent, smerit. M-am putut apropia doar până i-am văzut ochii, până când luminile din ochii sufletului meu mi-au spus tot ceea ce era de spus. Cu cruzime şi răceală, mi-au povestit tot ceea ce era ascuns sub văl. Şi am fugit iar, strâmb cum fug eu de obicei, ca un om beat.

Am încercat să tac, să nu-mi vorbesc, să nu-mi pun întrebări. M-a asurzit tăcerea. Am încercat să-mi vorbesc, să îmi ţip, să îmi spun poveşti, să îmi şoptesc tandru, iar atunci m-au asurzit propriile mele cuvinte.

Am încercat să scriu, pentru că nu mi se pare prea zgomotoasă aşternerea cernelei pe hârtie, să mă văd de aproape fără să mă privesc în ochi, să mă povestesc mie însămi, într-un mod care să nu îmi adăncească rănile. Abia atunci am reuşit. Doar aşa, cu nesfârşită tandreţe şi precauţii, ca un vânător navajo m-am apropiat de mine şi uneori, am reuşit să mă prind.

Singura capcană în care poţi cădea este a ta. Din capcanele celorlalţi poţi scăpa, dacă nu îţi sudezi, tot tu zăbrele între gânduri şi cer. Toate neputinţele şi fricile se spulberă, nu sub hijab, ci cu viclenia propriilor tale gânduri.

Mereu, undeva, este o potecă, nici prea aproape, nici prea departe, care să ştie a te purta către tine, să nu pârjoleşti totul în urma ta şi mai cu seamă, înaintea ta. Acea potecă nu va fi niciodată suficient de bătătorită sau desţelenită, vei munci mult la ea, dar în primul rând şi cel mai greu este că îţi trebuie răbdare să o dibui.

Nu ar trebui să fie aşa de greu de înţeles; ar trebui să fie simplu şi limpede ca lumina zilei, noţiuni elementare, simple, care să stea la baza pe care este construit fiecare om. Totuşi, nu este aşa şi să mor dacă înţeleg pe ce se sprijină lumea asta de mai stă dracu’ în picioare.

Prietenia, şi dincolo de ea, pornind mai de la bază, noţiunea de a dărui, sunt drămuite cu ocaua mică. Nu văd nicio luminiţă spre capătul tunelului, ba chiar este din ce în ce mai întuneric.

Asta este una; partea ciudată vine atunci când în schimb, oamenii se aşteaptă să primească cu ocaua mare.

Micul îndreptar de „băi handicapaţilor emoţional” ce sunteţi, trebuie să pornească aşa: ce simţi tu mă nene? Eşti în stare să descifrezi? Simţi că te trage aţa în vreun fel către omul celălalt? Ok, atunci află de la mine că este profund eronat să aştepţi ceva mai întâi şi abia apoi să dai tu. E total greşit să dai cu ţârâita, aşteptând să pui pe un taler ceea ce primeşti, ca să dai cu aceeaşi măsură înapoi. Se întâmplă, să fie nevoie de „investiţii” de ani buni înainte să primeşti ceva înapoi. De multe ori, se întâmplă ca subiectul darurilor tale să fie pur şi simplu o vită nepăsătoare. Crede-mă pe cuvânt, dacă nu de acolo, cu siguranţă de la altcineva se va întoarce către tine înzecit ceea ce ai dat. Ar trebui să nu ne mai fie frică să investim în oameni. Din păcate, pe mulţi ne contrazic evidenţele, viaţa şi personajele sinistre întâlnite în drum.

Nu îi înţeleg pe cei care aşteaptă. Aştepţi ce, prietene? Ziua de apoi? Nu o să îţi dea nimeni nimic de-a gata. Nu îi înţeleg pe cei care nu merg cu braţele deschise, care nu îşi ţin sufletul şi telefonul deschise şi apoi se plâng că nu îi sună nimeni.

Mai ales, nu îi înţeleg pe cei cărora doar li se cuvine. Adică, la drept vorbind, cu ce eşti tu mai cu moţ? Ce te recomandă? Dacă este doar egoismul, poţi să te duci în lume, „dragă” fiinţă supraevaluată, hrănită cu nectar de ego. Cred că pe undeva există un oraş făcut special pentru cei ca tine. V-aţi înţelege de minune voi între voi acolo.

Lucrurile ar trebui să se întâmple puţin altfel: crezi în cineva, ai un feeling cât de mic acolo, câteodată nu ţi-l poţi explica nici ţie? Lasă armura jos şi ia-o înainte. Nimic rău nu poate veni din asta. În cel mai rău caz mai înveţi ceva, sau îţi iei o palmă peste ochi. Se mai întâmplă ca cei către care îţi îndrepţi tu atenţia şi deschiderea să nu aibă, pur şi simplu, nevoie de nimic din ceea ce ai tu de dat, sau se mai poate întâmpla ca locul să fie ocupat, să nu mai fie loc în viaţa acelei persoane şi pentru tine. Ia-o ca pe o învăţătură şi atât; nimic nu îţi dă dreptul să porţi ranchiună umanitaţii.

Nu frate. Toată lumea aşteaptă. Aşteaptă să le dai, să te prindă la cotitură să îţi demonstreze cine sunt ei şi ce de neînlocuit sunt, aşteaptă să îţi ia banii, sufletul, îţi pândesc moştenirile, li se cuvin timpul şi atenţia ta şi când tre’ să dea ceva în schimb, nu au. Atât pot spune. Nu au nimic, dar absolut nimic. Bine, ar mai avea nevoie de una, de alta, da’ asta nu se pune. Nu au timp, nu au bani, nu au energie, nu au chef, nu au disponibilitate, nu au hârtie de la împărăţie, nu au dispoziţie, nu au voie de la nevastă sau bărbat, nu au nici măcar un zâmbet sau o vorbă bună. Băi nene, da’ chiar nimic? Cu tot ceea ce aţi primit până acum ce dracu aţi făcut? În care gaură ferită de soare aţi îndesat tot spre bună păstrare?

Parcă îi aud pe ai mei când eram mică şi nu mă lăsau să port hainele „alea bune”, că le stric. Ghici ce? Absolut toate mi-au rămas mici, nu le-am purtat mai mult de o dată, un Paşte sau un Crăciun. Au mai stat o bucată de vreme în dulap şi până la urmă le-am dat că nu mai era loc de nimic.

Ştiu că sună ciudat, dar banii şi sentimentele tre’ rulate. Nu în felul ăla în care rulezi un cui, ci în felul ăla iei-dai, dai-iei. Un du-te vino care să îţi reîmprospăteze sângele şi suflul. Dacă le ţii acolo se mucegăiesc, îşi pierd valoarea şi nu mai sunt bune de nimic. Da’ nu uita: cere numai după ce ai dat tot ce ai ştiut tu că poţi mai mult şi mai bine.

Nu îi înţeleg pe cei cărora amărala şi trădarea unora i-a făcut să întoarcă armele. E nevoie de bine. E atâta nevoie de bine, încât am senzaţia că fără ei nu se poate, că fiecare e o pierdere iremediabilă.

Încerc să-i înţeleg şi pe cei cărora li se potriveşte vorba aia: „dacă n-au avut măh când erau mici…”. Acum strâng, adună, de frică să nu sărăcească, un fel de Hagi Tudose; nu dau, dar se pricep de minune la strâns. Culegătorii perfecţi.

Cei mai răi, oricum sunt cei care dau cu ţârâita, pentru că în perversitatea gândirii lor sunt conduşi ideea că de muştele se strâng la miere, nu la fiere şi dau cât să amăgească, atât cât şi-au calculat ei că le aduce înzecit înapoi.

Nu merge aşa fraţii mei. Nu vă păgubiţi decât pe voi. Până la urmă şi ultimul naiv se trezeşte din visare şi închide robinetul. Cred că cea mai grea pedeapsă pentru cei ca voi este că la final nu mai aveţi cu cine să împărtăşiţi nimic. Ştiţi ce e ăla nimic? Nu ştiţi? Cam ceea ce aţi dat voi celorlalţi!

Deschid ochii cu greu. Pe geam, nu intră decât lumina murdară de iarnă, răpăiala din ferestre şi zgomotul străzii, ca o maşină de spălat cu centrifuga stricată. Unul dintre puţinele avantaje când ai geam la bulvar’ e că ştii cum e vremea înainte să te ridici din pat. Sunetul străzii e mai precis decât un buletin meteo.

Singura mea grijă e dacă mai am timp sau nu să-mi fac o cafea. Probabil iar am dormit mai mult decât e cazul. Întind mâna pe lângă cap şi-mi pipăi ochelarii. Sunt acolo. Mereu. Două lucruri sunt constante în viaţa mea: locul unde-mi pun ochelarii seara şi grija care mă încearcă în fiecare dimineaţă că într-o bună zi nu o să-i găsesc acolo, că cineva, Sfântu’ Duh, a făcut o glumă proastă şi le-a schimbat locul.

Nu-mi dau seama când ajung în baie. Mă spăl mecanic pe dinţi cu gândul la cafeaua pe care, totuşi am timp să o fac.

Termin de fiert cafeaua şi scot ibricul pe geam, să se răcească, să o pot bea până plec, să nu mă mai opăresc şi azi. Zâmbesc prosteşte la gândul că s-ar putea să alunece de pe pervaz la un moment dat şi cineva să-şi înceapă ziua cu cafeaua-n cap. Noroc că nu mai avem porumbei. Era odată unu, cam cealiu săracu’, de-i dădeam mâncare şi într-o zi era să mor de inimă că m-am trezit cu el în bucătărie. Eu m-am speriat, el s-a speriat şi mai tare, dădeam amândoi din aripi ca proştii.

Mă duc în baie râzând de-a binelea şi încep să mă machiez strâmb, miop, fără chef şi talent, dar simt nevoia să îmi dau o faţă cât de cât. Mă îmbrac. Cu hainele de ieri că mi-e prea lene să caut altele. Nu contează, oricum. Plouă în continuare şi maşina de spălat a străzii pare tot mai stricată, „se măreşte aglomeraţia”, îmi zic, e timpul să o întind. Smulg din mers paltonul din cuier, pufăi cu parfum în direcţia uşii de la baie, blestem în gând că-s şi adormită şi chioară, întorc sticluţa spre mine.

Mirosul de portocală se amestecă cu cel al cafelei proaspăt fierte. Mi-e bine şi cald; cad pe gânduri, mă hipnotizează ploaia de afară, în timp ce dosul palmelor, muşcate de frig se revoltă. Închid geamul, mai beau o gură de cafea şi plec. Îmi dau cu ruj în lift, noroc că stau la zece şi e timp destul până jos.

Uit geanta deschisă şi îmi plouă pe cărţi. De parcă ar fi prima dată. În drum spre staţie mă întâlnesc cu aceiaşi doi vecini care cu ochii cârpiţi de somn, dârdâind îmbrăcaţi în pantaloni de casă îşi plimbă câinii. Ne salutăm şi dau să trec mai departe. Unul dintre câini are chef de joacă. Mă aplec din politeţe şi-i ciufulesc laţele din creştet. Se gudură şi ar mai vrea. Trebuie să plec aşa că îl dau uşor cu piciorul din drum, îi zâmbesc lu’ stăpân-su, care atunci pare că mă vede prima dată şi merg mai departe.

La semafor mă stropesc două maşini. Nu mă obosesc să mă scutur de apă. Nu are sens, doar îmi dă prin minte că ar fi trebuit să mai beau măcar o gură de cafea la geam. Îmi scot muzicantu’ din geantă, înfig cu ciudă căştile în urechi. Se face verde, dau să trec şi un bou cât pe ce să mă lovească pe trecerea de pietoni. Presupunând că mi s-ar vedea ochii de sub căciulă plus ochelari, mă uit urât. Îmi închipui că fix d-aia nu mai poate el că mă uit urât şi merg mai departe.

Vântul îmi lipeşte o şuviţă de buze. Încerc să o dau deoparte din mers, dar nu reuşesc; sunt prea multe gesturi pentru mine, aşa că mă opresc pe bordură, numai bine cât să împiedic doi dintre muncitorii care lucrează la blocul de peste drum. Noroc că apucasem să dau drumu’ la muzică aşa că nici măcar nu m-am prefăcut că nu-i aud.

Ajung în staţie şi mă zgribulesc sub o streaşină de Mega Image, măcar să nu mă murez de tot. Văd aceeaşi lume ca în fiecare dimineaţă, ceea ce înseamnă fie că a întârziat autobuzul, fie că nu am întârziat eu.

Mă sui şi mi se aburesc ochelarii. Înjur şi reuşesc să scot o mână dintre două mamaie care cotcodăcesc de zor, ca să-i trag în jos pe nas. Acum măcar văd şi eu ceva. Iau în braţe o bară metalică lipicioasă, pe ochelari mi-au mai rămas două semilune de abur, încerc să respir cu toracele strivit între bară şi o matahală. „Trag în piept aerul jegos de Bucureşti”, încerc să îmi dau seama ce îmi cântă în urechi. Cineva ţipă ascuţit din capătul autobuzului. Nu înţeleg ce vrea şi nici măcar nu încerc.

Ascult. Închid ochii şi ascult.

Mă trezeşte o frână la semafor, oamenii se agită, dar nu mă mai interesează. În curând cobor, şi dacă am un pic de noroc, printre stropii de ploaie se va sui în autobuz băiatul ăla, fără nume, fără zâmbet, care în fiecare dimineaţă mă ţine în braţe fix o staţie.