Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

I HATE THE WAY I LOVE YOU

Deci, îmi bag picioarele în iubirea pe care mi-ai sădit-o în suflet, daca mormanul ăsta de rahat poate fi numit iubire.

Te-am lăsat baltă de zeci de ori, te-am gonit din suflet, din mintea mea şi tot de atâtea ori am revenit la tine. Nu înţeleg de ce. Nu mă înţeleg, nu pricep ce dracu’ găsesc la tine, ce văd, nu îi înţeleg pe toţi ceilalţi care te ridică în slăvi, pe toţi cei care te laudă.

Eşti urât, eşti hidos pe alocuri şi totuşi, nu pot renunţa la tine. Nu te înţeleg, nu ştiu, de cele mai multe ori, ce vrei să spui, dar te iubesc; în felul meu. Te iubesc aşa colţuros cum eşti, colţuros ca şi mine, la fel ca şi mine, cu muchii şi aşchii pe care nu le-a netezit nimeni; te iubesc cu iubirea mea de şmirghel.

Iau o gură de apă şi o gură de aer, să curăţ gustul sălciu pe care mi l-ai lăsat pe papilele gustative şi închid ochii. Te blestem câteodata. Spun că nu o să mai revin, ca să pot să îmi revin. Mă scutur de tine şi mă gândesc în altă parte. O vreme. Mi te-ai înfipt în suflet, dracu’ ştie cum, şi fug; fug cu tine înfipt în mine şi doar mă mint că este altfel. O vreme. Apoi mă întorc, conştient, cu ochii larg deschişi şi-mi spun că mai încerc o dată. De data asta, ultima dată. Să mai încerc; poate de data asta îmi iese. Nu-mi iese. Te blestem din nou în gând, mă întorc la iubirile mele comode, scap iarăşi de tine, mă vindec o vreme şi apoi iar mă cauţi. Recidiva îmi dă în cap.

Ne-am cunoscut acum un an şi ceva. Ţi-am consumat latura comercială, partea aia a ta feţuita, aia, ştii tu, aia pe care ai ştiut cum să mi-o arunci în faţa ca pe un jet de spermă fierbinte. Atât ai vrut să îmi dai: ceea ce dai uşor oricui. Apoi, m-ai lăsat să ma chinui, să te implor, să mă umilesc, să mă tăvălesc, implorându-te să-ţi dai dracu’ jos păturile din cap, să te văd, să te netezeşti pentru că mă ustură coatele şi genunchii, pentru că m-am săturat să mă doară şi pentru că m-am săturat de tine. Eram învăţată altfel; ştiam că trebuia să fie altfel. Trebuia să fie pe dracu’. Până la urmă va fi care pe care. Mă enervezi! Mă enervezi îngrozitor, pentru că te banuiesc, cred că ştiu ce ascunzi, cred că eşti la fel de fugar şi defect ca şi mine; mă enervezi că nu mă laşi să mă apropii. Ţi-aş sfâşia carnea şi apoi te-aş săruta cu patima aia pe care ştiu că o am în vene şi pe care nu am lăsat-o niciodată să iasă la suprafaţă. Mă blochezi şi îmi pierd curajul. Îmi vine să te scuip şi apoi să mă întorc să te mângâi.

Ţi-ai pus în cap încă de la început să-mi încerci răbdarea şi nervii, să-mi testezi limitele. Îmi venea să muşc din tine. Încă îmi mai vine. Te adulmec, te gust şi nu vreau decât să îmi înfig dinţii în umărul tău, să te sfâşii, să te mestec şi apoi să te scuip printre dinţi. Îmi dai pumni în stomac, îmi faci nervii ghem chiar şi numai la simplul gând că te voi atinge iar. Tremur şi nu ştiu dacă de nervi, de dor, de ciudă, de ură, de iubire.

Îmi place să cred că într-o zi o să te dovedesc. De tot. Nu ca acum, doar de-o părere. Mi-am pus în minte să nu îmi mai pici greu la stomac, să învăţ să te citesc, să te descifrez, să te mestec şi apoi să îţi întorc spatele, la fel cum am făcut cu atât de mulţi alţi imposibili, nedigerabili, antipatici, colţuroşi şi aţoşi. Nu ai ce să faci în privinţa asta, pentru că, după cum ştii şi tu, să te ferească sfântu’ de greutatea felului în care urăsc să te iubesc. Ştii şi nu ai nicio scăpare. Până la urmă, futaiul ăsta jalnic o să fie iubire, până când unul dintre noi o să întoarcă spatele celuilalt.

Atât am avut să-ţi spun; indiferent cât de ciudat ar fi. Ţi-am spus, pentru că trebuia să ştii, să afli cumva. Poate că nu o să afli niciodată altfel decât aşa, dar amestecul de sentimente care mă chinuie zilele astea, a prins într-un final formă. I hate the way I love both you and Roth.

THE WAY IT WAS

„Can it be the way it was?” Nu pe bune. Cum dracu’ să mai fie vreodată cum a fost. Been there, done that, next.

Mulţi oameni folosesc clişeul ăla complet răsuflat şi de prost gust cu ciorba reîncălzită. Nu pe bune, din nou: să-l văd io p-ăla jmeker şi cu trei coaie care face ciorbă proaspătă în fiecare zi şi eventual, de fiecare dată, alt soi de ciorbă, să nu pice rău şi cu greaţă la pipotă. Nu vrei să încălzeşti, mănânci la restaurant, chemi cateringu’, mănânci altceva, solutii sunt, dacă te ţine inima, respectiv buzunaru’. Nu-ţi place niciuna dintre soluţiile enumerate, taci şi înghiţi. Cam atât de simplu este. Ştiu că această replică nu este în repertoriul obişnuit al femeilor, dar asta e. Se mai schimbă şi vremea şi vremurile.

De ce şi cum să mai fie vreodată the way it was? Adică raţional vorbind, în momentul în care nu a mai fost the way it used to be şi v-aţi spus „la revedere”, cel puţin la nivel teoretic, dacă practic nu v-a ţinut fibra musculară, în tot paletaru’ de nuanţe de la cele mai civilizate, la cele mai puţin civilizate, tot teoretic, cel puţin, lucrurile au pornit pe drumuri diferite.

Acum, să iţi imaginezi că in the mean time au avut loc transformări radicale în celălalt şi s-a transformat brusc în fix ceea ce îi/îţi lipsea, s-au completat magic nişte goluri, e cel puţin candid. Bineînţeles că sunt şi excepţii, dar sunt atât de rare şi de „excepţionale” încat aproape că nu merită să fie povestite decât cu titlu’ de legendă.

Ȋn cele mai multe cazuri, motorul acestui can it be the way it was este frica de singurătate, frica de a nu mai fi niciodată cu nimeni, frica de etichetele absolut cretine pe care ţi le lipeşte societatea în frunte şi care, din păcate, în foarte multe cazuri atârnă extrem de mult şi sunt cumplit de greu de purtat; sau rarele cazuri excepţionale pe care le-am pomenit mai sus.

The way it was nu există, este o himeră, pur şi simplu. Ori e, ori nu mai e. Ştiu că folosesc la rândul meu un clişeu, dar în continuare cred că un fir care s-a rupt şi a fost înnodat nu are cum să susţină greutatea unei vieţi, cu atât mai puţin greutatea a două vieţi.

De-a lungul timpului, pe marginea acestui subiect am auzit o grămadă de: „Iancu, habar n-ai, nu înţelegi nimic”, „Iancu, inteligenţa ta emoţională e zero spre minus infinit”, „Iancu, nu ai trăit niciodată o iubire d’aia ca un taifun, să fii în stare să înţelegi ce înseamnă şi cât doare the way it was”. Ok. Sunt de acord cu toate reproşurile şi mi le asum. Există şi această posibilitate. Ȋnsă, conform cu ceea ce ştiu, cu ceea ce cred, the way it was este ceva mort, fără viaţă şi îngropat. Nu exista decât the way it is. Dacă ai cum să ţii în viaţă, la calitate superioară acest „it is”, ok. Dacă nu, ar fi bine să-l deconectezi de la aparate, cu ochii deschişi.

Mă amuză un pic ceea ce predic aici de zor şi cu mare vervă. Mă amuză un pic mai mult, de fapt, pentru că în momentul ăsta eu sunt persoana aia care încearcă să dea contur unui „the way it is supposed to be”. „Ar trebui” my ass. E fix un căcat cu moţ ambalat într-o cutie de prăjituri cu fundă roz. E o iluzie, la fel ca toate celelalte variante, numai că asta e de şi mai mare prost gust. Există termen de comparaţie pentru prost gust? Să mor dacă îmi pasă. Oricum ai lua-o, oricum ai da-o, e urât. E un kitch care te zgârie la ochi, la bun simţ şi la corazon, numa’ că ţie îţi place să crezi că toată treaba e luxury. Fix mizerie. Motivul care mă face pe mine să pun căcatu’ cu moţ în cutia de prăjituri e acelaşi cu al tuturor celorlalţi muritori: frica. Care e frica în cazul meu? Frica să nu mor înainte să trăiesc nişte chestii, alea de te fac să te gândeşti la „the way it used to be”, să experimentez nişte trăiri, să mă conving că de fapt, nu am murit între timp.

Care e problema? Simplu: e forţat. Asta e problema în toate cazurile, în „the way it used to be” şi „the way it is supposed to be”. Sunt două melodii cântate în acelaşi registru de aceiaşi the killers, iar drumul pe care te duc de mâna e înfundat. Semnul ăla de la intrare pe care ar trebui să scrie „do not entry”, „dangerous area”, „drum închis”, „pericol de moarte”, „căcat ambalat în cutie roz de prăjituri”, sau naiba mai ştie ce, a fost dărâmat acu’ multă vreme de uraganul pe care ţi l-a stârnit în suflet frica.

NOTTI MAGICHE

Era o vorbă pe vremuri: “Hai să-ţi arăt Bucureştiul, Paris noaptea”. La asta mă gândeam noaptea trecută; la o ora destul de tânără a dimineţii, de fapt. Nu ştiu ce mi-a venit; nostalgii din trecut, nostalgii de după un pahar cu vin. După haosul de peste zi, noaptea Bucurestiul mi se pare absolut superb: maşini răzleţe, clădiri cochete luminate artistic, pomi înca înfrunziţi, covoare de frunze căzute melancolic şi mai ales, linişte.

Stăteam în taxiul care lua curbele destul de smucit, fără nicio legătura, parcă, cu şoferul bătrâior şi ochelarist, care asculta un post de radio cu muzică liniştită. La un moment dat, am realizat că se aude vocea răguşită, dar imposibil de senzuală a Giannei Nannini, cântând Notti Magiche. Am lăsat gândurile să mi-o ia razna şi combinaţia de muzică italiană cu fotbal, nu putea să mă ducă decât, cum altfel, la Ferdi.

Nu cred că este corect să spun că perioada „Ferdi” a fost cea mai frumoasă din viaţa mea, dar cu siguranţă a fost cea mai plină; plină de învăţăminte, călătorii, experienţe noi, curiozităţi, plină de uau, cât de tare e asta şi inevitabil, fotbal. Mult fotbal. Am învaţat în anii în care am fost împreună, câte nu am învaţat în alte câteva zeci de ani, am râs şi am călătorit. Dumnezeule, cât am căltorit. Parcă toată perioada aia a fost doar un du-te vino, un schimb de avioane şi de bagaje făcute.

A trecut mult timp de atunci.

Acum vorbim rar, o dată pe an, ne spunem La Mulţi Ani-urile sec, şi ne vedem fiecare de vieţile noastre atât de îndepărtate una de cealalta, de parcă nici nu s-ar fi intersectat vreodată.

După ce m-am dat jos din taxiul care m-a purtat prin Bucureştiul atât de Paris, nu am putut adormi. Am gugălit ore în şir muzică italienească, zâmbind nostalgic în întuneric. Pe vremuri nu îmi plăcea de nicio culoare, ca să îi descopăr acum o muzicalitate aparte în forţa pe care mi-o transmite. Mi l-am amintit pe Ferdi, cu felul lui amuzant de a vorbi româneşte, cu expresiile stâlcite pe care le-am moştenit de la el şi pe care le mai folosesc şi acum.

Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim într-o bună zi şi să avem timp să povestim despre toate cum au fost, să-i pot spune că mi s-a părut întotdeauna că noi doi am fost precum o combinaţie de chihuahua cu un bulldog englez. E simplu de imaginat care în rolul cui.

MANFUL

Cică există o boală care se cheamă ”manful”.

Evident că nu ştiam despre existenţa ei; am auzit prima dată de ea acum vreo două zile. Este o boală capitalistă tânără, sau cum ar fi zis bunicu’ „futu-le mama lor de alintaţi, că nu mai ştiu ce să închipuiască”.

Am încercat să dau un search pe sfântu’ gugăl şi cum nu am înţeles mai nimic, pentru că mi-a returnat o grămadă de minuni, de la boli cu transmitere sexuala până la tot felu’ de ciudăţenii tropicale, nu-mi rămâne decât să mă bazez (total lipsit de profesionalism, e drept), pe ceea ce mi-a povestit amicu’ ăsta al meu care locuieşte în străinătate. De la el am auzit prima dată despre afecţiunea asta, da’ uite că am uitat să-l întreb dacă este cu arie largă de răspândire, sau e o boală endemică.

Am aflat că e o boală de care se îmbolnăvesc doar barbaţii. Tare aş vrea să ştiu, în primul rând, a dracu’ gripă – cică ar fi un fel de gripă – cum ştie să facă diferenţa între bărbaţi şi femei. Nu am reuşit, încă, să mă dumiresc.

Cică e foarte naşpa. Sunt curioasă ce înseamnă foarte naşpa, în condiţiile în care 90% dintre bărbaţii pe care îi cunosc, capabili, de altfel, de fapte de vitejie ieşite din comun şi misogini pâna în măduva oaselor, sar în sus la vederea unui ac de seringă şi leşină de parcă-l văd pe necuratu’ pornind în viteză, cu surle şi trâmbiţe, către ei.

Îl întreb pe băiatu’ ăsta cum se manifestă. Mi-a făcut o descriere de basm, cu frigeri, frigări şi frigărui. N-am înţeles exact dacă e boală, poftă de mâncare excesivă sau un apetit sexual care depăşeşte orice limită a cunoaşterii.

Cică la început îţi frige respiraţia ca unui balaur, mă rog…le frige respiraţia ca unor balauri. Apoi încep să-i doară oasele foarte tare, în special picioarele, după care începe să le fie foarte cald şi le frige pielea ceva de neimaginat.

Partea bună ar fi că trece după patru-cinci zile, deci gripa asta bărbătească nici măcar o gripă d’aia adevărată nu este; e o chestie jalnică, care nu se sperie de paracetamol, sau de piramidonul copilăriei noastre, trece cu ceaiuri, alintături, lămâie şi miere. E o treabă un pic cam lame, dacă mă întrebaţi pe mine, un fake al gripei pe care o face un om normal.

Nu e nicio sfârâială ce vă povestesc eu aici, e doar o scurtă informare. Dacă auziţi vreun „bărbat” că se simte ca un balaur, să ştiţi că nu are chef nebun de sex, cum aţi fi ,poate, tentaţi să vă imaginaţi; numele bolii nu e „man full”, cum i-ar sta bine unei boli sexiste prin excelenţă.

E „manful”, un fel de ceva, o treabă şi ea, acolo, care exprimă nevoia animalului domestic modern de a cerşi fără prea multe cuvinte, atenţie şi alintături.

BOOTY CALL

Aaaaa, hai să îţi explic:

Orice bărbat care s-a culcat cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou când are el chef (dacă există vreun bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav). Şi asta este indiferent dacă unul dintre ei este într-o relaţie, căsătoriţi, cu copii, etc. Deci i-ai tras-o lu’ una = i-o mai tragi oricând ai tu chef. Aşa simplu gândeşte orice bărbat normal funcţional.

Treaba asta se estompează odată cu vârsta şi maturitatea, când bărbatul începe să înţeleagă chestii din viaţă şi gândeşte mai complex.

Mecanismul ăsta are câţiva paşi simpli:

1. Te vezi cu o tipă, încerci să o cucereşti, o abureşti, etc, ajungi în pat cu ea. Job done.

2. Nu o mai cauţi, pur şi simplu uiţi că există, o ignori.

· Femeia care îşi dă seama de jocu’ ăsta nu cade în plasă

· Femeia care cade în plasă îşi pune eterna întrebare – de ce nu mă mai caută şi a halit-o cum s-ar zice

3. Dacă femeia a căzut în plasă şi este intrigată de faptul că nu mai este sunată, căutată, etc, deja a devenit „booty call”. Adică la primul semn o să sară ca arsă, o să accepte să se vadă şi eventual să şi-o tragă iar, că na, aşa e femeia, curioasă şi silly, crede că martalogu’ ăla o să o bage în seamă mai mult, numai că omu’ nu e capabil de aşa ceva. Dacă ar fi fost bun de ceva, făcea lucrurile altfel, de la bun început. Cu demnitate, adică.

4. De aici aşa merge treaba: golanul o caută doar când rămâne fără material, vorba ta, sau când partenera oficială e „ în deplasare”.

Treaba naşpa e că femeile booty call, săracele, nici nu se implică în alte relaţii, în speranţa că, la un moment dat, vor fi mai mult băgate în seamă de golanu’ ăla al lor.

Femeile care îşi dau seama că s-au ars şi au fost „booty call”, dar le place aventura, sunt alea care transformă ele bărbaţii în „booty call” fără să le pese dacă golanii ăia sunt bărbaţi însuraţi sau implicaţi în relaţii serioase, că ăsta e tot farmecu’: să faci jocul omului, dar să întorci armele.

Tu draga mea – din câte îmi zici şi ce am înţeles eu – te cam joci cu focul. Ai grijă să nu îti explodeze grenada în mâna. Atât am avut să îţi spun…

Nu este nimic scris de mine; nu este un guest post; nu este nici o reinventare a roţii; este doar o concluzie, un punct de vedere destul de elementar, al unui prieten, pe marginea unei poveşti pe care a auzit-o. Poate fi orice poveste, a oricui.

Îmi place, uneori să le pun în faţă prietenilor mei, mai mult sau mai puţin bărbaţi, diverse ecuaţii, să îi aud ce au de spus. Prietenul ăsta pe care l-am citat, este om „serios”, implicat de mulţi ani într-o relaţie şi este un personaj cu veleităţi didactice dovedite. Tare-i mai place să explice diverse mecanisme, cu schemă, desen şi liniuţă de la capăt, să se asigure că este suficient de plastic în lecţia pe care o predă. Îi mulţumesc pentru porţia bună de râs de pe ziua de astăzi.

ACASĂ

Ce înseamnă pentru fiecare dintre noi “acasă”?

Locul unde orice crăpătură din perete are o poveste pe care o ştii de când erai mic? Locul, singurul loc în care mai găseşti mirosul cu care ai crescut şi gustul mâncarii făcute de mama? Locul în care auzi poveşti cu oameni pe care aproape nici măcar tu nu ţi-i mai aminteşti foarte bine? Locul în care îţi încarci bateriile? Locul în care reuşeşti să te regăseşti? Locul în care încă mai trăieşte mama, sau poate doar locul în care tot ceea ce mai găseşti sunt mormintele alor tai. Nici nu contează.

Acasă are altă definiţie pentru fiecare dintre noi, cuprinde câte o bucăţică din tot ceea ce am scris eu mai sus, sau poate lucruri care mie nici nu îmi trec prin cap. Acasă este singurul loc în care îţi „permiţi” slăbiciunea de a fi tu însuţi şi „luxul” de a îţi reconsidera tot sistemul.

Eu sunt genul de persoană care refuză (nu întâmplător spun că refuz; fix asta fac), să se uite la filme. De fiecare dată am alte priorităţi, prefer să fac altceva în timpul ăla, sunt prea plictisită sau lipsită de răbdare. Din când în când, mă mai îndur să mă uit la câte un film, trasă de mânecă, bineînţeles, de Manolo, ca pentru toate chestiile mişto pe care le fac pe lumea asta.

Zilele trecute, la îndemnul ei, ca de obicei, „Hai măi Bu, nu ne uităm şi noi la un film?”, zic „Da frate! Hai să ne uităm”.

Cel mai important lucru care mi s-a impregnat în minte, după ce am văzut filmul ăsta, a fost puterea lui „acasă”, puterea locului în care te regăseşti, îţi reconsideri valorile pe care le-ai dat uitării, alterat fiind de vreme şi de vremuri, luxul de a îţi permite să faci asta, impactul pe care îl are asupra ta energia locului.

Povestea, secundară în economia filmului, este a unui tânăr de origine austriacă, născut în Statele Unite, după ce bunicii lui au emigrat ca urmare a Holocaustului. Într-un punct, tânărul decide să se întoarcă în Austria, mânat de o motivaţie complet greşită: banii; sperâd că va pune mâna pe un comision gras. Atât. Undeva, pe drum, nevoit să înfrunte poveştile străbunilor lui, poveşti pe care mereu le-a tratat cu superficialitate, lupta lui se transformă în luptă pentru un principiu. În asta constă cu adevărat puterea „rădăcinilor”, puterea lui acasă, chiar dacă acasă, în cazul lui însemna un loc în care nu mai fusese niciodată.

Transformarea lui pe parcursul filmului este lentă, aproape insesizabilă, recunoşti doar încrâncenarea pe care o arată spre final, doar aşa înţelegi că acolo s-a întâmplat ceva, că s-a transformat ceva în el.

Povestea în sine este destul de subţire. Poate aţi văzut „Lady in Gold”, poate ar fi bine să îl vedeţi dacă nu ştiţi despre ce este vorba.

La puţin timp după ce am văzut filmul, eu însămi, am mers acasă. Recunoscut fiind faptul că nu sunt nici pe departe o familistă, că am o problemă cu pupăturile neamurilor, că păstrez legătura cu extrem de puţini membri ai familiei mele, de data asta a trebuit să înfrunt şi să confrunt o variantă extinsă a neamurilor, cu rubedenii apropiate şi depărtate şi mai mult de atât, să îi promit maică-mi că măcar o să încerc să mă comport civilizat, să schimb câteva vorbe cu fiecare.

Mi-am înghiţit nervii, bâzdâcii şi încăpăţânarea, la fel de recunoscute şi am încercat. Am făcut un test, un experiment, să văd ce iese. Mi-am dat ochii peste cap în gând, am înjurat printre dinţi şi am încercat. În primul rând, am constatat că nu am murit. În al doilea rând, ajunsă fiind acasă, după o zi plină de emoţii stranii pentru mine, mi-am dat seama că mă simt ciudat. Ciudat într-un mod foarte aparte, pe care nu l-am mai simţit de multă vreme. Erau ei…toţi: rudele, rădăcinile, legăturile pe care le tai fără să fie nevoie, vizita pe fosta mea stradă, bunica, baclavalele, mâna turcoaicelor pe creştetul meu, yaurum, mama, teii de pe Dumbrava, cimitirul cu ai mei, poveştile pe care le-am auzit din nou despre tata.

Faptul că aparţii unui loc care are atât de multe să îţi spună, faptul că cineva îşi aminteşte de bunicii tăi, de tine pe vremea când erai doar un copil, te întregeşte, îţi dă rost şi valoare, te readuce mai aproape de ceea ce eşti ca om şi de ceea ce vrei să te faci când o să fii mare.

Uitasem. Credeam că vreau să fiu alt fel de om, credeam că e bun modul în care fug să nu mă ajungă platitudinea din urmă. Ei bine, fuga de istoria ta personală e fundamental greşită.

A fost destul de straniu pentru mine să accept faptul că fix un film m-a făcut să îmi reamintesc toate astea, să mă gândesc din nou la ele, să îmi destup urechile pentru a auzi din nou poveştile pe care mi le spune „acasă”.

PRINŢU’ ŞI APA SFINŢITĂ

Îţi citeam seara poveşti cu prinţi şi prinţese; d’alea cu „şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Ţi le citeam la lumina chioară a telefonului, da’ măcar ţi le citeam cu intonaţie şi patos, puneam suflet şi pe ici pe colo mai înfloream şi eu câte ceva; am auzit că-i bine să lansezi intenţii în Univers, să setezi energii, să te imaginezi în ipostaza aia, sau ailaltă, că cică, cu cât crezi mai tare, cu atât mai mult lucrează Universul în favoarea ta. Pe alocuri bullshit, pe alocuri adevărat. În cazul tău nu prea funcţionează, de-a dracu’ ce-i pielea pe tine; logic.

Când ajungeam la partea cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, îmi tremura o lacrimă spânzurată de gene; din ochiu’ drept, că stângu’ se porneşte mai greu şi mă lua somnu’ dacă aşteptam să plâng cu ambii ochi. Suspinam adânc şi abia aşteptam să adorm ca să te visez.

Îţi citeam în lipsă, bineînţeles; nu că nu ţi-ar plăcea poveştile, habar n-am de fapt, că asta nu am mai apucat să te întreb. Îţi citeam în lipsă, nu ca să nu te trezesc din somn, că poate nici nu apuci să adormi când am eu ora de lectură. Îţi citeam în lipsă. Punct. Las’ că povestesc io altă dată.

Câteodată, te visam, să mor, de nu! Te visam măi omule, da’ numa’ că ceva nu era OK în visele astea. Frate, erai om, înţelegi? Ştiai să vorbeşti la telefon; ştiai să vorbeşti, asta în primul rând şi mai ales, vorbeai normal. Glumeai şi spuneai chestii umane, calde, te coborai, aşa…printre noi, muritorii de rând. Nu aveai o problemă să mergi pe stradă aproape de mine, să mă ţii de umeri, adică, ce mai, făceam chestii împreună, cum ar veni. Şi era mişto.

Băi, îmi plăceai. Numai că dimineaţa, când mă trezeam cu ochii cârpiţi de somn şi vise, nu mai înţelegeam nimic. Adică, până la urmă…unde dracu’ erai? Cu cine rahat mă ţinusem eu de mână pe stradă, şi cu cine râsesem până la lacrimi? Cui îi citisem eu cu patos poveşti? Cu tine nu mai vorbisem la telefon de ani lumină. Şi atunci? Vocea aia, pe care o auzisem în vis, era a ta, sau nu? Băi nu ştiu. Pe scurt, să mor dacă ştiu!

Într-o dimineaţă, coboram eu cu liftu’ şi mă uitam în oglindă, verificam să văd dacă arăt bine pentru tipul ălălalt. Îmi place unu’ de mor, da’ are un cusur: nu ştiu cum îl cheamă. Asta nu ar fi o problemă, în principiu, numa’ că e cam greu să îţi intri în stare când zici: „Hai mă Icsulescule să-ţi citesc o poveste”. În fine, să revenim.

Coboram cu liftu’, mai ceva ca Rapunzel pe coamă şi cum mă uitam eu aşa în oglindă, mă gândeam: Mă, Rapunzel cobora pe coamă să îşi vadă prinţu’ jos. Eu nu numa’ că nu-s blondă, da’ nici prinţ n-am, frate. M-am pricopsit cu o gloabă, de-i zic eu în fel şi chip. Jăratec nu-i trebe, Ferească Sfântu’, că-i ajunge cât i-a dat mă-sa (v-aţi prins că-i gloabă în alt sens), cu nişte apă sfinţită poate să-i dau, că nu-i pe drumul lui. Ăsta clar încurcă împăraţii între ei, grădinile între ele, a Spânului cu a Ursului, a Împăratului Roş cu a Împăratului Verde şi tot aşa, adică nu prea ştie ce-i de capu lui săracu’.

Până să termin ideea (asta nu-i o noutate, pentru că de obicei nu prea apuc să termin idei), mă trezeşte liftu’ când ajung la parter. Ies.

Avem un vecin nou în cartier, cu un câine cam zănatec, negru, de rasă shar-pei. Sare câinele pe mine, mă băleşte; i-aş fi zis vreo două (că m-a speriat; hainele alea bune dă-le dracu’), nu pot că mă uit la vecinu’ cum râde cu ochii cârpiţi de somn. Mă îndoiesc că ăsta a citit cuiva poveşti aseară; după faţa pe care o are, aş zice că a scris poveşti. Eniuei.

Merg mai departe; am alunecat pe naiba ştie ce mizerie, cât pe ce să-mi rup gâtu’; nimic nou, nici de data asta; ameţită, as usual. Mă umflă râsu’ şi-mi aduc aminte iar că te-am visat. Băi nene, tu erai? Te-aş suna să te întreb dacă azi noapte, ţi-aduci aminte să fi făcut vizite. Te-aş suna, da’ numa’ că noi nu prea ne sunăm; peste etapa asta de tehnologiei am cam sărit. Lasă că nu te mai sun. Cre’ că tu erai, că doar ţie ţi-am citit aşa frumos poveşti azi noapte. Cin’ să fie? Icsulescu? N-are cum, clar!

Cum stăteam eu, ciuşdită de frig în staţie, aşteptând autobuzul, făceam inventaru’ să văd ce naiba să-ţi mai povestesc la ceas de taină şi…în lipsă, logic. M-am gândit că dacă poveşti d’astea neaoşe cu prinţi şi prinţese nu pricepi, o să-ţi povestesc despre un Paşă.

Paşa ăsta al nostru, ţinea un Harem, că d-aia Paşa-i Paşă. Cu cât îi e mai mare haremu’ cu atât mai vestit (sunt civilizată şi încerc să nu zic coios) e Paşa. Ca să nu aibă parte de scandal între muierile lui, şi de bătăi de cap, s-a gândit cum să facă şi a ajuns la concluzia că cel mai bine, ar fi să le ţină pe femei departe una de cealaltă, să nu se ştie, să nu afle una de alta, că doar Paşalâcu’ e mare. Ce n-a luat în calcul Paşa, greşeala tuturor marilor oameni, la o adică, e curiozitatea fără seamăn a femeilor din Harem. Să nu mă ia gura de dinainte, zic, că asta-i altă poveste.

Nu ştiu cum, în mersul legănat al autobuzului, m-am trezit că uitasem de Paşă şi de tot, Icsulescu se uita cu coadă ochiului pe furiş la mine şi eu îţi povesteam (am senzaţia că-ţi povesteam o idee cam prea real, la modul că dădeam mărunt din buze) cum am visat azi noapte că mergeam cu tine de mână pe stradă şi îţi sărutam în tăcere ochii…

VIAŢA ÎNTRE LAUR ŞI RITA

Pentru un om care nu crede în iubire, întâlnirea cu Laur a fost o năucire. O altfel de năucire decât întâlnirea cu Rita. Dacă la Rita şi iubirea din “Scrisori către Rita” totul îmi era familiar, limbajul, poveştile, modul cinic de a vedea viaţa şi tot ce ţine de ea, propriile scuturi, de care mi s-a reamintit şi pe care cartea mi le-a pus din nou în faţă în lumină rece, scuturile alea amare pe care le cunosc atât de bine, Laur a venit ca un văl translucid care se aşterne peste tot şi toate. Aproape că, citind-o, simţeam nevoia să port o mască de oxigen. Pasiunea mea pentru literatura rusă este cunoscută, slăbiciunea pe care o am pentru poveşti şi povestitori, lucruri pe care eu nu stiu sa le fac, m-au fascinat dintotdeauna şi din acest punct de vedere nu am fost dezamăgită nicio secundă.

Eu sunt sacadată, nu ştiu să inventez, am fraze scurte şi poveşti amare, nu cred în iubire, mă apăr de ea, nu scriu despre sentimente şi sentimentalisme, caut să citesc cărţi care îmi sunt exact opuse, care mă obligă să văd lucruri pe lângă care eu prefer să trec cu ochelari de cal.

Perioada în care l-am cunoscut pe Laur şi timpul pe care l-am lungit cât de mult am putut pentru a îl avea în viaţa mea, m-a făcut să alunec pe o pantă de care ma dezic în mod constant şi conştient. Laur, dincolo de a fi o carte, este un vis. Visul că o astfel de iubire poate fi posibilă.

Felul în care e construită cartea, stratificată ca prăjitura pe care o făcea mama când eram mică, m-a uluit. Straturile de timp, feliile de viaţă pe care oamenii le trăiesc, timpurile amestecate, tresăririle pe care le au prevăzând viitorul, exact ca atunci când amesteci straturile colorate ale unui frappe cu un băţ din lemn, sticla aia de plastic care apare în pădurea medievală, te fac să uiţi de tine şi de timpul pe care îl trăieşti…şi peste toate Laur, care îşi caută iubirea, vrea să o mântuie, vrea să se mântuie, pentru că el a ucis-o.

Laur, indiferent de cele patru nume pe care le are de-a lungul carţii, în funcţie de etapa pe care o parcurge, nu vrea decât să îşi regăsească iubirea pe care a reuşit doar să o bănuiască şi a îndepărtat-o cu cruzime, parţial conştient, parcă temându-se de viaţa împlinită pe care ar fi putut să o aibă. Mereu chinuit de sentimentul de gol care îl bântuie, mereu vorbind cu ea, chiar şi atunci când nu mai era el însusi, când ştia că ea nu l-ar mai recunoaşte, mereu căutând moartea care să-l ducă înapoi lângă cea pe care a ucis-o, Laur îşi trăieşte în permanenţă povestea de iubire, vindecând, alinând, învăţându-i pe alţii. Sentimentul de vină venit din încăpăţânarea cu care nu a ştiut să îşi vadă şi să îşi recunoască limitele, nu i-a fost spălat decât la finalul cărţii când cercul se închide, când Laur ţine în sfârşit în braţe copilul pe care nu l-a avut niciodată, când bătrân şi cu misiunea în sfârşit îndeplinită îşi reîntâlneşte dragostea.

Pe scurt, este vorba despre iubire, povestită într-un mod nesiropos şi diafan, dar iubire în forma ei absolută, pe care mulţi doar o bănuim, povestită cumva dincolo de cuvinte, din imagini.

Dincolo de iubire, am învăţat de la Laur şi celelalte avataruri ale lui, lecţii despre curaj, despre mersul pe apă, despre căutare şi regăsire, despre aruncatul în abis, unde pe lângă proprii demoni sunt şanse mari să găseşti şi trambulina care să te propulseze înapoi. Poate nu va fi aşa, dar merită să încerci. Călătoria, ca de obicei, e singura care merită, dincolo de toate pericolele pe care cu siguranţă le vei găsi pe drum.

Am pomenit la început despre „Scrisori către Rita”. Am pomenit-o des zilele din urmă, am răsfoit-o din nou, mi-au dat lacrimile de ciudă. Dacă pentru Laur îţi trebuie inima tare, pentru Rita îţi trebuie stomacul tare, puterea de a citi lucrurile spuse frust, fara niciun arabesc, goale în realism şi cinism, exact cum se întâmplă. Ai spune ca Rita este la polul opus. În esenţă, nu este deloc aşa. Este tot o poveste despre curaj şi despre a accepta, mai ales despre căutare şi eşec, despre puterea de a îţi pune oglinda în faţă şi leagănul în mijlocul camerei şi a te asculta pe tine. Nu iţi place ce citeşti, ce vezi, ce auzi, dar nu ai cum să nu iubeşti cartea asta. Poţi fi pudibond, puritan, ţi se poate strânge stomacul, dar viaţa e făcută (şi) din felii de Rita (o Rita al cărei ideal e Laur), numai că Rita trăieşte alte vremuri. Ale noastre.

SA IL AJUTAM PE IONUT

Acum trei ani, va povesteam despre prietenul meu Ionut, caruia i s-a pus in fata o incercare cat o viata. A reusit atunci, cu ajutorul nostru, al tuturor sa stranga suma de bani care ii era necesara pentru operatia foarte complicata pe creier, pe care a facut-o la Hanovra. A reusit atunci, nu fara efort sa isi revina, sa se recupereze si sa ia de la capat o viata schimbata complet.

Acum, Ionut are din nou nevoie de ajutor. Are nevoie de o noua interventie in Germania. Timpul in care trebuie sa faca rost de bani necesari pentru aceasta noua operatie este foarte scurt. Are programata operatia pe 15 iunie.

Am fost eu insami, cu ceva timp in urma, pusa in postura de a avea nevoie de ajutor pentru a strange banii necesari unei operatii pe creier. Stiu exact ce inseamna fiecare donatie, fiecare ban care adunat inseamna o noua sansa la viata.

Va rog sa il ajutati, ca si cum v-as ruga pentru mine…

Donatiile pot fi facute in conturile:

RO66RZBR0000060017742639 – EURO

RO02RZBR0000060017739717 – LEI

Titular cont: Kreici Ileana

RAIFFEISEN BANK, Ag. Medgidia, Str. Republicii, Nr. 12

SWIFT: RZBRROBU

SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ

Ce-am mai învătat săptămâna asta? Păi o mulţime de lucruri care mai de care mai dubioase; concluziile le-am tras de la caz la caz.

Toate femeile-s curve. Ne plac curvele? Ne plac, da’ numa ale noastre; ne plac curvele dintr-un singur motiv: nu ne plac pioasele. Singurele curve viabile sunt alea din dotare; curvele altora sunt pur şi simplu penale, fac tot felu’ de lucruri care nu s-ar cuveni făcute. Evident, nu vorbeşte invidia din noi; nu, ale noastre nu s-au casnicizat între timp (nici nu există cuvântul casnicizat; las’ că-l inventăm acum), ale altora fac pur şi simplu tot felu’ de chestii aiurea. Nimic nou. P’asta o ştiam de la tata, nu e ca şi cum aş fi aflat acum că Pământul se învârte, doar că de atunci şi până acum, misoginismul a atins noi dimensiuni.

Am aflat, prin urmare, că nu există pe lumea asta nicio femeie care să valoreze mai mult de o prăjitură. Lovitura a venit sub formă de întrebare: „Ştii vreo femeie pe lumea asta, care să valoreze mai mult de o prăjitură?”. Era cât pe ce să-i răspund: „Mama dumneavoastră, stimate Domn, că altfel nu avea cum să dea naştere unei astfel de minunăţii”. Vorba aia, eu sunt o doamnă-n pula mea, nu aveam cum să-i răspund: „Mă-ta, imbecilule!”. M-am abţinut când am realizat că eu nu o cunosc pe mama ilustrului personaj, aşa că poate are dreptate şi nu valorează mai mult de o amandină, asta aşa…să nu fiu nesimţită şi să zic savarină.

Am mai aflat că în ziua în care realizezi că viaţa ta se reduce la pumnul de pastile pe care trebuie să le înghiţi ca să te poţi trezi a doua zi dimineaţă, ai la dispoziţie două variante: îţi reconsideri tot sistemul, sau devii hater. Nu contează pe cine şi ce urăşti. Îţi construieşti sistemul ăla care îţi permite să îţi bagi pula în tot şi toate, îţi asumi un rol şi îi dai înainte. E ok şi asta până la urmă, numai să nu uiţi cine e omul din spatele măştii; materialul din care e făcută masca nu are importanţă; poate fi orice, de la fier, la căcat.

Am aflat, de fapt mi s-a reamintit, că sunt ultima persoană din lume care funcţionează la ultimatumuri, suli în coaste şi şuturi în fund. Atât de tare mă sictiresc, că-mi iau jucăriile, sau ce mai am eu pe acolo şi plec. Nu mă mai interesează nimic, cu atât mai puţin când nu există o bază „legală” (spre exemplu, nu ne cunoaştem de un număr de ani format din două cifre), astfel încât tu, oricine ai fi tu, să îmi poţi pretinde mie chestii. Du-te-n mă-ta. Scurt. Mă apucă nervii ăia mari, ăia de fac să-mi vibreze bilele şi ce alte device-uri mai am io prin cutia craniană.

Am aflat cât de mişto e să râzi cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de şaişpe’ ani. S-a întâmplat zilele astea o mini reuniune a clasei mele din liceu. A fost aşa o senzaţie…cum să îi zic eu, un fel de vată de zahăr cu zimţi. Reconfortant şi plăcut să vezi oameni cu care ai crescut, lângă care te-ai format, ale căror miştouri te-au zgâriat pe suflet în anii sensibili ai adolescenţei, cărora îţi venea să le scoţi ochii, oameni pe care atunci când i-ai văzut ultima dată pluteau. Asta era ocupaţia noastră principală atunci când ne-am văzut ultima dată. Acum, am simţit cum mi se strânge stomacul. Stăteam cu ei la masă şi încercam să îmi imaginez că în spatele scaunului fiecăruia dintre noi stă cel pe care l-am văzut ultimă oară acum şaisprezece ani. Am convingerea că fiecare dintre noi ăştia de acum şi-ar fi luat numa’ palme după ceafă şi castane-n cap de la cei care eram atunci. Nu mai contează; am râs. Doamne cu câtă poftă, şi ciudă, şi ură, şi bucurie, şi frustrare am râs. Abia târziu în noapte mi-am dat seamă câtă nevoie aveam să îi revăd.

Am aflat, tot săptămâna asta, câte chestii mişto găseşti scrise peste tot în Bucureşti, pe stradă, în autobuze şi pe garduri. Imposibil, dacă zgâieşti ochii cum se cuvine, să nu ai în fiecare zi o porţie de râs. Astăzi, nu am mai citit nimic pe nicăieri, dar nici nu mai era nevoie. Am văzut, cu siguranţă, cel mai frumos lucru din lume. Pe scaunul din faţa mea, un tată îşi ţinea pe genunchi fetiţa care nu avea mai mult de câţiva ani. Ea îi înlănţuise gâtul cu braţul şi îl mângâia absentă pe tâmple. Priveau amândoi pe fereastră şi comentau încetişor lumea de dincolo de geam. S-au dat jos mână în mână din autobuz şi au plecat ţanţoşi mai departe, impasibili la privirile oamenilor din staţie. Amândoi aveau Sindrom Down.

Am aflat, că unul dintre cele mai mişto lucruri pe care poţi să le împarţi cu alţii este o pătură în carouri, trântită pe iarba înaltă care gâdilă la nas, fix sub o lună impertinentă şi pufoasă, apărută aşa aiurea pe cer, într-o după amiază de mai. Băi, jur că e una dintre cele mai mişto senzaţii din lume.

Am mai aflat că nu toţi mucoşii se supără pe tine dacă te dai sub nasul Lor, în leagănul Lor, din parcul Lor, iar alţi mucoşi fac baloane din săpun special pentru tine, special ca tu, om mare, să râzi tâmp în timp ce alergi bezmetic în soare să le spargi pe toate. Şi mai sunt şi alţii care îţi spun cu emfază la telefon: „Vezi că eu peste patru săptămâni plec din ţară pentru două luni. Ai grijă cum îţi faci programul, să vii să mă vezi. Neapărat!”. No kidding?!? Păi o să am grijă atunci, să nu se supere Măria Ta pe mine, că aşa ceva nu este de dorit.

Băi şi am mai învăţat că oameni pe care nu îi cunoşti, dar ei te ştiu de pe Facebook, te recunosc în metrou şi se duc acasă şi povestesc că te-au văzut, la fel cum sunt şi oameni care te văd pe stradă, dar nu se opresc să te salute, că nu le eşti în drum.

Mi-a fost dragă săptămâna asta, în felul ei aparte, cu ochii cârpiţi de oboseală şi cu florile ei de castan scuturate pe trotuar.