Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

FEAR MANAGEMENT

Cum ar fi ca într-o dimineaţă, aşa nici prea însorită, nici prea întunecată, după ce deschizi ochii şi te uiţi cinci minute cum dansează praful în raza aia de lumină care se strecoară de fiecare dată printre draperii şi desenează aceleaşi modele ciudate pe parchet, cum ar fi, ziceam, să te ridici din pat, să mergi la baie cu ochii pe jumătate închişi, să te speli pe dinţi şi apoi să mergi împleticindu-te către bucătărie.

Poate ai ieşit aseară, poate nu. Dai cu piciorul în hol unui pantof descălţat anapoda în toiul nopţii, te gândeşti ce naiba aveai ieri în plan să faci azi, de parcă ar mai conta, îţi faci cafeaua, pe care oricum o dai în foc. De-acum nici nu mai are gust dacă o faci altfel, îţi iei cana şi mergi să te prăbuşeşti pe canapeaua din living. Poate mai adormi, poate măcar mai moţăi un pic.

Cum ar fi să deschizi ochii în timp ce eşti cufundat în canapeaua aia moale ca uitarea, să-i mijeşti de fapt, nu să-i deschizi de tot şi să vezi în faţa ta, aliniate frumos, lângă biblioteca de pe care nu ai mai şters praful de luni bune, toate scaunele din casă. Sunt aliniate şi pe ele stau comode, în linişte deplină, cu ochii aţintiţi către tine, fricile.

Îţi dai seama că s-au aşezat pe scaune, ordonat, în funcţie de rang, vechime şi importanţă: fricile cele mai vechi, alea care sunt acolo de când te ştii, apoi fricile pe care le-ai dospit ani în şir, fricile adânci, la care nici tu nu te uiţi prea bine de obicei, d’aia acum clipeşti mărunt din gene, nici nu le ştiai cum arată şi, la sfârşit de tot, în picioare că n-au mai avut loc pe scaune, fricile noi, tinere, stând sfioase, înghesuite unele în altele într-o masă compactă şi amorfă, o frică mai mare, adică, măi hâdă şi ciudată, deşi îmbrăcată cu ţoale moderne.

Dai să te ridici, dar noaptea trecută şi cafeaua care e încă în cană îţi spun la ureche că ar fi un efort prea mare.

Deschizi ochii ca lumea, măcar atât, şi te întrebi în gând ce poftesc oare doamnele frici, de s-au strâns toate pentru o aşa demonstraţie de forţă. Prima din şir, de bună seamă cea cu mai multă autoritate, deschide gura, într-o conversaţie mută, fără glas, ca atunci când ţipi în vis, uscat, pe silent, până te trezeşti cu gâtul uscat, durându-te de atâta strigăt care se încăpăţânează să nu capete forma niciunui sunet.

Te uiţi nedumerit cum turuie fără ca tu să auzi nimic, încerci să-i citeşti pe buze, dar nu merge nici asta. Încă ai ochii lipiţi. În faţa privirii tale goale, tace. Începe să vorbească următoarea, la fel, nu ai nicio reacţie. Tace şi ea, vorbeşte următoarea şi tot aşa.

Mai mult de juma’ de oră te uiţi, fără să înţelegi nimic, la toate fricile care vorbesc fără întrerupere. Îţi aminteşti de cafeaua care ţi se răceşte între palme şi începi să bei încet, pe îndelete, câte o gură. Ochii încep să ţi se limpezească, dar de auzit, nu auzi în continuare nimic.

Fricile turuie mai departe. Ajung să ia cuvântul junioarele. Vorbesc toate odată, de parcă nu s-ar înţelege între ele care să fie prima.

Deja e târziu. Soarele bate cu putere prin ferestrele cam stropite şi pe al doilea raft al bibliotecii, în spatele fricilor bătrâne, vezi urme de degete desenate în praful gros. Ce carte ai scos de acolo şi mai ales când?

Te ridici, ocoleşti cu grijă şirul de scaune şi vezi că-ţi lipseşte Siddhartha. Unde naibă oi fi pus-o? Locul gol din şirul de cărţi te deranjează mai tare decât capetele întoarse către tine, de data asta cu gurile încleştate.

Mergi plictisit către uşa de la intrare. O deschizi şi le faci semn cu capul să se care. Frica cea mai bătrână se ridică prima şi te priveşte insistent, întrebătoare. Zâmbeşti strâmb din colţul gurii, pleci capul şi-i spui uitându-te în pământ:

– E timpul să ne despărţim, old friends. Azi nu-mi mai e frică. Am dat deja cafeaua în foc, am început deja să uit pe unde îmi pun cărţile. Nu mai aveţi niciun rost. Vă știu cotloanele, m-ați durut prea mult, prea mult timp.

Închizi uşa în urma lor şi dai să te afunzi din nou în uitarea canapelei. Pe podea, au rămas urme adânci, ca şi când pe scaune au stat nişte oameni foarte graşi şi scaunele s-au afundat în moliciunea unui covor. Ştii că nu or să mai treacă niciodată, indiferent cât le-ai curăţa, da’ până la urmă, ce mai contează? Bine că au plecat. Aerul devenise greu. Te sufocai.

Găseşti tu cu ce să acoperi locul. Poate o să pui covorul ăla, de-i era frică maică-tii că nu o să-l foloseşti niciodată.

DESPRE FOŞTI

Foştii, respectiv fostele, sunt o specie aparte de “creaturi” pe care mai niciodată nu ştii cum să le priveşti, cum să le categoriseşti cu adevărat, într-un cuvânt, nu ştii ce să faci cu ei/ele.

Din câte am observat, din experienţele mele de până acum şi din ceea ce am văzut în jurul meu, foştii şi fostele se împart în categorii, care mai de care mai ciudate.

În primul rând, avem categoria foştilor-foşti-de-adevăratelea. Morţi, îngropaţi, la revedere. Te-au scos din lista de facebook, ţi-au şters numărul de telefon, au tăiat toate legăturile, vrei să le dai un mesaj de „La Mulţi Ani” de ziua lor de naştere, naiv tu scuză-mă, şi ei te întreabă cine eşti. Ok. Nimic de zis. Foarte frumos, sunt anumite relaţii care se termină, se prăbuşesc în ele însele, sunt complet consumate, nu mai ai, să zicem, nicio motivaţie să mai păstrezi vreo aparenţă, oricum nu s-ar mai întoarce nimeni la nimeni.

O subspecie la foştii de mai sus sunt cei care încearcă, stupid după părerea mea, imatur şi copilăresc, să tragă linii acolo unde ele nu există. Încerci absurd, să ştergi orice urmă a existenţei cuiva prin viaţa ta. Nimeni nu te ia de nou şi neprihănit. Atât tu, cât şi cei/cele care apar noi în viaţa ta ar trebui să fiţi în stare să vă asumaţi reciproc trecutul. Orice încercare de a trasa linii acolo unde ele nu ar trebui să existe este cel puţin o dovadă de imbecilitate. Nimeni nu dispare pur şi simplu din viaţa ta ca şi cum nu ar fi fost. Oamenii respectivi au fost cândva acolo, ţi-au dăruit emoţii, senzaţii, timp şi amintiri. Măcar fii demn şi trăieşte împăcat cu alegerile tale.

Avem categoria, cea mai urâtă, a foştilor care nu te lasă să mori. Nu te-ar vrea cu adevărat înapoi, da’ nici nu te lasă să trăieşti. Când eşti cu ei nu te vor, când te depărtezi te vor, într-un yo-yo sentimental fără sfârşit. Oamenii ăştia uită de ce nu te-au mai vrut de la bun început, îşi imaginează că te-ai transformat peste noapte şi parcă, probabil de teama singurătăţii, te-ar mai vrea o tură înapoi. Numai că nu de tot.

Avem, evident, şi foştii pe care îi vrem noi înapoi; din dorinţa de a mai da o şansă unei iubiri, din dorinţa de a îndrepta o greşeală pe care ştim că am făcut-o, din cauza unor forţe ale Universului care sunt mai presus de noi, din cauza unor bagaje karmice care nu ne lasă, pur şi simplu, să mergem mai departe.

Avem şi categoria „Doamne Dumnezeule nu ştiam că mi-am tras-o cu un (o) dezaxat (ă) mintal”. După ce se termină relaţia, oamenii ăştia îşi imaginează că au dispărut brusc toate nopţile şi zilele pline de sex şi pasiune, ce zic eu că au dispărut, de fapt parcă nici nu au fost vreodată, şi îşi imaginează că-ţi sunt fraţi/surori. Pe bune? Acum câteva zile tremuram amândoi în acelaşi pat (de excitaţie, nu de frig), cum dracu am ajuns aici? Aşa ceva nu există decât dacă îţi deviază grav burlanul de la streaşină. Parol.

Categorie înrudită, părerea mea, sunt foştii „prieteni”. Undeva, în subconştient, cineva mai vrea ceva de la cineva; cineva mai speră ceva, nu şi-a încheiat socotelile, sau a rămas cu o nostalgie. Doi oameni care au împărţit cândva un pat nu se pot pretinde prieteni. Conceptul în sine este un non-sens. Nu, nu ne vizităm, nu ieşim la cafea de braţ cu actualii, nu ne luăm unul celuilalt copiii de la grădiniţă.

Sunt, evident, şi foşti cu relaţii civilizate. Nu ne purtăm ranchiuni, nu avem de împărţit nimic. Da, există şi relaţii pe care amândoi le recunosc ca neducând nicăieri, oamenii se despart amiabil, fără să aibă ceva de împărţit. A fost o încercare, poate nimeni nu a crezut cu adevărat în ea, îşi dau bineţe pe stradă şi merg mai departe.

O specie aparte sunt foştii care nu sunt chiar foşti. Vorbesc aici despre one night standing-uri, cei cu care nu ai o relaţie, dar nici nu poţi să pretinzi că nu ai avut niciodată de-a face cu ei. Poate îi mai vezi altă dată, poate nu; poate lucrurile o iau într-o direcţie, poate se opresc unde nici nu au început. Nu există sentimente, dar există un oarecare interes (

măcar sexual); nu există promisiuni, ci doar un „poate ne-om mai auzi”; poate fiecare răcoreşte patul în urma altcuiva, poate doar îl încălzeşte pentru altcineva. Dintr-un punct al existenţelor noastre e greu de crezut, sau de găsit cineva complet singur, aşa că mai bine nu pune nimeni întrebări, zarurile sunt oricum aruncate şi ce-o fi scris să se întâmple s-o întâmpla.

Mai sunt foştii inocenţei noastre, cei cu care ne-am ţinut de mână cu palmele transpirate în adolescenţă, alături de care am roşit prima dată, sau alături de care ni s-a făcut prima dată stomacul ghem…şi cam atât. Rămâne în urma lor doar un surâs nostalgic şi parcă urma degetelor timide în podul palmei, foştii primului sărut şi foştii primei nopţi.

Sunt foştii care nu au apucat niciodată să ajungă foşti, cei în care ai ghicit ceva, dincolo de orice, pentru care toate cuvintele au rămas nerostite, doar privirile şi-au făcut treaba, fără a putea să înlocuiască cu adevărat nimic.

Foştii meteorit, care s-au dus de parcă nici nu au fost. Până să te dezmeticeşti s-au depărtat. Foştii stea, cei care îţi mai sunt punct de reper şi de la care încă mai ai de învăţat de bine; foştii soare, care te mai pârjolesc încă şi foştii lună, de te trezeşti că-ţi vine să hăuleşti în noapte, veşnicii actuali-viitori-foşti, cei cu care poveştile parcă nu încep şi nu se termină niciodată, de nu ştii nici tu pe ce lume şi în ce timp trăieşti, foştii care te mai întreabă de trei ori pe an cum îţi e şi foştii care trec pe trotuarul celălalt când te văd de departe; foştii care te fac să zâmbeşti şi cei care te fac să scrâşneşti din dinţi; cei care te mai fac să îţi muşti buzele şi cei care te fac să îţi strângi pumnii; foştii care numai ţie ţi-au fost, tu nu le-ai fost lor nimic altceva decât umplutură de timp în seri plictisitoare, foştii care ţi-au fost trofeu şi cei care ţi-au fost premiu, cei care ţi-au fost bibliotecă şi cei care ţi-au fost revistă glossy de citit între două decolări, toţi foştii ne umplu poveştile şi faza este că nicând, nimic nu îi poate scoate cu forcepsul din viaţa noastra. Ţi-i asumi şi îi aşezi frumos pe raftul cu foşti, îi ţii aproape, îi goneşti şi te gândeşti la ei bienal, nu contează. E complet irelevant. Sunt acolo, aşezaţi frumos în cutiuţa lor, cu etichetă lipită pe frunte.

Mi-am amintit toţi bărbaţii care mi-au trecut prin viaţă, cu care m-am intersectat sau care mi-au lăsat urme adânci, care au fugit sau s-au îndepărtat tiptil; nu aş renunţa la niciunu, nu l-aş decupa niciodată definitiv din ceea ce sunt în momentul ăsta. Fiecare, în felul lui a contribuit decisiv la mine.

…SĂ NU UIŢI NIMIC

Să nu uiţi! Cu asta îmi încep toate amintirile.

„Să nu uiţi Darie, aşa s-a călit oţelul”, să nu uiţi prin câte ai trecut, de asta eşti omul pe care îl vezi acum în oglindă. De parcă mare om aş fi. Să nu uiţi de unde ai plecat. Să nu uiţi cine vrei să fii. Să nu uiţi oamenii pe care i-ai întâlnit în drum, pe niciunu, ei te-au format. Să nu uiţi nimic.

Să nu uiţi primele întâlniri cu bărbaţii din viaţa ta, nici pe ultimele, sfârşiturile de capitol sau de carte sunt cele mai importante. Nu uita introducerile, prefaţa şi epilogul. Ţine minte ce-ai citit pe coperta a patra.

Dacă găseşti pe jos o bucată de hârtie ridic-o, citeşte şi ţine minte. Nu se ştie când ar putea să îţi folosescă. Nu uita mirosuri şi culori, din asta sunt formaţi oamenii. Ţine minte cât oi trăi mirosul de pâine coaptă de bunica în cuptorul de afară, din spatele bucătăriei. Asta înseamnă toată copilăria ta. Nu uita mirosul de şuberek şi tei din Dumbrava Roşie. E tot ce ai, în fond.

Ţine minte cuvintele grele pe care le-ai auzit. Te-au călit. Să nu uiţi niciodată cuvintele frumoase pe care oamenii au ştiut să ţi le spună. Au investit timp şi sensibilitate care nu se găsesc pe toate drumurile.

Ţine minte cămaşa pe care o purta prima dată când l-ai văzut. E una dintre cele mai dragi amintiri pe care le ai. Ah, şi şuviţa aia, şuviţa aia care cădea dezordonată pe frunte, ca la nimeni altcineva, ce naiba ar mai fi totul fără ea?

Nu uita mirosul de spital, de parcă ai avea cum să îl uiţi vreodată. Nu îţi iese din nări nici în somn. Imaginile groaznice ale angiografiei, care îţi arată două anevrisme, nu unu, cum credeai tu… şi tot era rău şi aşa. Expresia cumplită: accident vascular cerebral ischemic; tromboza de sinus sagital stâng. Tricoul ăla cu „Regarde le Ciel” pe care l-ai îmbrăcat prima dată în drum spre Franţa, vocea Profesorului Turjman care te întreba de la cine e mesajul de încurajare de pe bluză.

Nu uita cum te chinuiai să pui înapoi în cutie beţele de chibrit pe care Elena ţi le împrăştia cu „cruzime” pe masă, numai să exersezi la nesfârşit, cu sudoarea picurându-ţi pe sub ochelari. Nu uita că a fost un moment când nu puteai sa mergi singură, când nu vedeai şi nu te legai la şireturi. Atunci au fost alţii care au făcut asta pentru tine. Nu uita lacrimile care îi umpleau ochii maică-ti când te vedea sau îmbrăţişarea ei de acum, când te duci acasă atât de rar. Nu uita ochii Mariei când şi-a petrecut cu tine la Municipal ziua de naştere. Nu o uita pe Alina şi tricoul ăla pe care scrie „For the Unstoppable, the Unshakable Andreea” (unshakable my ass), de l-a purtat când a plecat de nebună cu bicicleta prin munţi să adune bineţe pentru tine, doar doar ţi-o fi mai uşor cu toate.

Nu uita toate nopţile pe care le stai cu Elena în bucătărie şi faceţi planuri, vă povestiţi, vă spuneţi amarul, vă povăţuiţi, râdeţi sau plângeţi.

Nu uita vacanţele, cluburile şi dansurile, chiar dacă dansezi ca o ciubotă veche, nunţile prietenilor, naşterile copiilor lor, îmbrăţişările după ani, după luni de absenţă, prietenii din grădiniţă sau şcoală, Elmira, Simona, Ţintă. Nu uita, cu ei au început toate.

Nu uita cum îţi cânta Dan la chitară la trei noaptea, nu uita gustul de anghinare murată pe care o mâncai cu Ferdi sub chiparoşi în Toscana. Nu-ţi uita primul sărut, nici prima noapte de dragoste, evident. Ce naiba ai mai fi fără ele.

Nu uita indicatorul din fibră de sticlă pe care tovarăşa îl scârţâia pe tablă, sau gustul de praf de cretă care îţi intra în gură când erai prea mică şi te chinuiai, ridicată pe vârfuri, să scrii. Nu uita prima corijenţă, nici prima restanţă, nu-ţi uita absolvirile, niciuna, colegii, poveştile lor.

Nu-ţi uita prima dragoste, nici pe ultima. Nu uita gustul de baclavale, de minuni şi de geantâk, nu uita nimic.

Nu renunţa la nimic! Şi ţi se învălmăşesc toate în cap, amestecate cu bordurile de care te-ai împiedicat, cu florile pe care le-ai primit, cu cerul la care te-ai uitat de atâtea ori lipsită de speranţăs sau, din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?

Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!

…să nu uiţi nimic

← Back

Thank you for your response. ✨

sau din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?

Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!

…să nu uiţi nimc

25

Era soare şi în curte mirosea a curat. Mama întindea rufe albe pe frânghia aia înaltă cu prăjină lungă, din faţa casei. Le văd şi acum fâlfâind în soare precum aripile de înger. Era linişte. Mai ales liniştea mi-o amintesc.

Îmi făceam de lucru în casă. Cred că ştergeam praful, îmi mutam cărţile de pe un raft pe altu’(nu aveam prea multe pe vremea aia) sau ceva de genul ăsta; şi mai ştiu că era la noi în vizită unchiu Costică de la Brăila, fratele bunicii. Pe fereastră pătrundea o bucată subţire de soare lăsând dâre calde pe covorul grena cu flori.

Dintr-o dată, poarta de fier s-a izbit cu putere de gard aproape să sară din ţâţâni şi în curte a intrat grăbit şi roşu la faţă, tata.

Nu era ora lui de venit de la uzină. Mi-am dat seama că se întâmplă ceva; ceva grav. Mi s-a făcut stomacul ghem şi mi s-a umplut gura cu salivă. O clipă mi-a fost teamă că o să vomit. Mi-am dat papucii jos să nu fac zgomot şi m-am apropiat încet de uşă, am păşit pe gresia rece din hol şi am încercat să ascult, să-i aud ce vorbesc în şoaptă, lipiţi de zidul casei.

„Au început să împuşte oamenii”. Atât am auzit înainte să mi se facă întuneric în minte. Nu cred că am stat acolo, cu şosetele lipite de gresia în pătrăţele mici, maro, mai mult de câteva secunde. Îmi văd şi acum degetele fremătând, încercând să scape din materialul flauşat, cârpit de mama la călcâi. Cine trage? În ce oameni? Unde? Ce înseamnă asta? De ce a venit tata acasă?

Am ieşit pe scări, uitând să mă mai încalţ. Înainte să mă vadă cineva, am mai apucat să o văd pe mama frângându-şi mâinile, să o aud cum întreabă: „Şi acum? Acum ce o să se întâmple?” Apoi m-au văzut şi m-au trimis în casă. M-am ascuns după uşă şi am continuat să ascult. A ieşit unchiu Costică şi a zis că auzise şi el ceva la radio. În camera bunicii, ultima dintre toate, fără pereţi sau ferestre spre stradă, cu două pături groase puse în geam era singurul loc unde se asculta Europa Liberă; ce-o mai fi însemnat şi aia de se fereau toţi. Cum adică „liberă”? Ce însemna Europa Liberă? Nu era deja liberă?

Bunica nu avea televizor aşa că am mers toţi cinci în dormitorul părinţilor mei şi au dat drumu’ la TV. Ţin minte că în faţă la Comitetul Central era lume multă, era la fel ca întotdeauna, lume ieşită în stradă să asculte discursul lui Ceauşescu de la balcon.

De Timişoara nu ştiam. Eu nu aflasem nimic; nu aveam de unde.

A zis ceva de mărit pensiile sau salariile; ceva de mărit oricum, cu doi lei.

Dintr-o dată, ca atunci când urmează să fie un cutremur şi înainte de a simţi pământul auzi vuietul, vuietul ăla inconfundabil de sfârşit de lume, zornăitul pe care îl face fiecare bulgăre de pământ care încearcă să îţi spună ceva, de undeva, ca din măruntaiele pământului, din mijlocul acelei mulţimi s-a pornit un vuiet. Nu l-am înţeles atunci. Nu puteam să întreb, pentru că de mine uitaseră într-un colţ şi mi-era teamă să nu mă alunge de acolo.

Au început să dispară pancardele şi vuietul s-a trănsformat într-un huiduit, un urlet venit dintr-un singur plămân de uriaş, care luase locul tuturor oamenilor de acolo. S-a auzit din ce în ce mai tare, apoi mulţimea şi-a recăpătat iarăşi zecile de capete şi de plămâni, forfota s-a propagat în sus către balconul care a început să freamete. Ţin minte că am văzut faţa unui om care părea să înţeleagă la fel de puţin ca şi mine, Ceauşescu-ochii lui goi, oamenii care se agitau în spate, apoi nimic.

M-am apropiat de tata şi nu am mai apucat să îl întreb nimic. Mi-a spus singur: „O să fie Revoluţie. Să stai să te uiţi la televizor, cât or mai da. Să nu uiţi nimic, să povesteşti când oi creşte, apoi s-a uitat în pământ şi a continuat în şoaptă, dacă nu ne-or omorâ ăştia pe toţi”.

Unchiu Costică s-a întors la Brăila. A luat trenul de după amiază, să fie şi el cu ai lui, în caz că vine sfârşitul lumii.

Au aprins focul în sobă; parcă mai altfel decât alte dăţi, mai încet, mai molcom, de parcă era un lucru pe care îl făceau pentru ultima dată.

Nu am uitat ce am văzut zilele alea la televizor, dar dacă ar fi să aleg câteva imagini, cele care m-au marcat cel mai tare, ar fi cerul luminat de trasoare, atât cât putea arăta televizorul nostru alb-negru de atunci, nişte oameni care în faţă la TVR agitau două ciolane goale şi baricada de la Universitate. Nu înţelegeam nimic, nu înţelegeam de unde a început şi unde o să se sfârşească, cei mari erau amuţiţi, prea îngânduraţi ca să vorbească, să mai comenteze ceva, eu încercam să ţin minte tot, să nu uit, să povestesc.

Nici acum nu mi s-au limpezit prea multe în minte, paranoia care cuprinsese pe toată lumea zilele alea a spălat mult din înţelegerea pe care o putea avea un copil de nouă ani, noi eram departe de tot, nu avea cine să ne povestească nimic, să ne explice nimic.

În seara zilei în care s-a înălţat elicopterul de pe CC tata a copt cartofi în sobă. I-am mâncat fără să înţeleg nimic din ei, fără să le simt gustul. Trebuia să nu uit; stăteam cu ochii într-un televizor care pentru prima dată, de când mă ştiam avea program mai mult de trei ore seara.

Era Revoluţie şi auzeam că mor oameni. Nu văzusem niciodată de aproape un om mort şi aveam un gust coclit în gură. Ştiam că e sfârşitul unei lumi, dar nu înţelegeam ce lume se sfârşea şi mai ales, ce urma să îi ia locul.

Apoi, parcă fără nicio clipă de pauză, au apărut reclamele la pantofii Gregorio Rizo, am înţeles că nu mai sunt comandant de detaşament, că va trebui să îmi ascund cravată şi costumul de pionier, am gustat prima dată un Boni-Bon şi am auzit cuvântul democraţie.

Suna la fel de străin ca şi Europa Liberă.

CĂTĂLIN

Stătea pe bolovanul mare de lângă gard şi îşi zgândărea absentă o coajă groasă din genunchi. O usturau ochii de caldură şi praf şi pe limbă simţea o pulbere fină de ţărână coclită. Tocmai trecuse pe stradă, dacă aia se putea numi stradă, nea Ilie din deal, cu căruţa şi stârnise un nor gros de praf care nu se mai ostoia în arşiţa amiezii. Îi era sete, dar era prea toropită să se mişte de acolo, aşa că răbda, lingându-şi din când în când buzele uscate.

O puseseră să stea la poartă să păzească cârdul de gâşte care îşi făceau veacul în faţa porţii. Nu prea înţelegea de ce, că doar maşinile care treceau pe acolo erau rare şi mergeau încet; poate să nu le fure careva. De data asta, gâştele stateau potolite, ciuguleau leneşe muşeţelul care creştea din belşug pe marginea şanţului. Măcar dacă ar fi fost vreun pom, ca la poarta cealaltă, ar fi putut să se uite la cer printre crengi, printre umbre, i-ar mai fi trecut timpul. Aşa, nu era chip să ridice privirea către cerul care-i ardea ochii, încins, aproape alb.

Aproape fără să-şi dea seama, cum se întâmpla de obicei, mintea i s-a întors la Cătălin. Trecuseră ani buni de când îl văzuse ultima dată şi totuşi nu uita nimic. Ținea minte tot, fiecare zi în care se jucaseră împreună, ochii lui sau felul în care își recita fără chef şi intonaţie poeziile.

Văzuse cândva, într-un film de oameni mari, un actor care a zis că nu ştiu cine avea dreptate: dragostea învinge până la urmă tot. Atât îi rămăsese în minte şi era convinsă că dacă nu va uita, că dacă se va gândi mereu la el, într-o zi Cătălin se va întoarce.

Trecuseră ani de atunci şi, la un moment dat, i-a răsărit în minte gândul că dacă se va întoarce, de unde o să ştie unde să o găsească? Trecuseră atâţia ani de când plecase, îi spuneau că e mare de-acum, aproape o domnişoară, are zece ani împliniţi. Asta însemna că şi Cătălin are tot atâţia şi o să mai treacă încă o vreme pâna îl vor lăsa să plece singur de acasă să o caute. Nu încăpea vorbă: într-o zi avea să o caute. Era singurul gând pe care îl primea în minte în timp ce culegea de pe jos pietricele cu care încerca să-l nimerească pe gânsacu’ cel mare în cioc. Îl rata de puţin de fiecare dată şi pasărea se uita pieziş la ea, ca mai apoi să-şi vadă liniştită de cigulit muşeţel. Cătălin o învăţase să arunce la ţintă şi trebuia neapărat să se perfecţioneze, să-i arate, când se vor întâlni din nou, ce a mai învăţat.

Aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la oraş. Acolo erau mai multe şanse să îl întâlnească, în cazul în care ar fi venit să viziteze pe cineva. Până la urmă, locuiseră în acelaşi oraş; imposibil să nu mai aibă pe cineva de vizitat, mai ales că era vacanţă. Îşi făcea socoteala pe unde ar putea să-l întâlnească, undeva aproape de casă, că nu avea voie să se ducă prea departe. Poate la grădiniţă, acolo unde se văzuseră ultima dată, Cătălin bocind de mama focului în timp ce taică-su îl smucea de mână. Nici măcar nu-i lăsaseră să-şi ia la revedere cum se cade. Oameni mari fără minte, care nu înţeleg niciodată nimic (aici erau amândoi de aceeaşi părere).

Iar i se umpleau ochii de lacrimi. Se minţea că e de la soare, de la praf, de la stratul gros de murdărie de pe faţă. Ştia că nu e aşa, dar nu ştia să spună dacă e de ciudă, de dor, de iubire, de singurătate, de toate la un loc.

Nici nu avea prea mare importanţă până la urmă, că doar nu era nimeni să o întrebe. Ăi bătrâni se odihneau de amiază în casă, la răcoare, pe drum nu trecea nici măcar un copil de rudar să se uite după el, să-i mai treacă de plictiseală, nu avea nimic de făcut, se uita fără chef la gâşte şi se gândea că probabil aşa trebuia să se fi simţit şi ultimul copil de pe o insulă pustie. Singur.

Avea chef să plângă, da’ nu prea avea cum, aşa fără motiv. Se gândea să se caţere iar în nuc, unde nu avea voie, şi să-şi juleasca bubele din genunchi. Ar fi fost un motiv bun să plângă după pofta inimii fără să o întrebe nimeni nimic.

Se mai uita din când în când la ceasul de la mână. Primise de la ai ei cadou un Orex cu cadran gălbui când fuseseră în concediu şi până să vină timpul să bage gâştele înapoi în curte mai era cam un ceas. Ar fi putut să culeagă nişte muşeţel pentru iarnă, dar îi era prea lene. S-ar fi întins pe jos să aţipească un pic, dar în iarbă erau o mulţime de pietricele colţurose, aşa că a rămas în continuare cu capul sprijinit de gard, cu ochii mijiţi în soare, uitându-se spre capătul drumului.

Dacă avea să apară de acolo Cătălin? Şi-a sters pe iarbă adidaşii murdari de noroi şi şi-a netezit părul şi tricoul. Nu spuneau oamenii mari că dragostea învinge orice? Dacă, până la urmă, măcar o dată ştiau ce vorbesc?

PÂINEA

Bunica făcea cea mai bună pâine din lume.

Aducea de cu seară făina în casă, să aibă timp să se odihnească şi să se încălzească în covata mare din lemn. In preajma fainii se vorbea cu teamă şi respect, în şoaptă. Mirosea curat, uscat, a vară şi grâu copt, a soare, a promisiuni şi înţelepciune.

Când am mai crescut, am învăţat să fac în moliciunea albă urme precum cele lăsate în zăpadă de iepurii de câmp. Le ştergem repede să nu mă vadă bunica cum tulbur liniştea aşternută fin în covată.

După ce o cernea cu ochii mijiţi, se uita aproape matern cum făina se aşterne înapoi cuminte la locul ei. Pregătea plămada caldă, cea care făcea ca peste noapte, făina să se transforme în aluat.

Mă uitam pe furiş pe sub ştergarele puse de bunica deasupra încercând să pândesc, să văd ce minune se petrece acolo, căutam să înţeleg cum se face pâinea pâine. Până la urmă, trebuia să merg la culcare, să amân pe altă dată dezlegarea misterelor.

Bunica se trezea dis de dimineaţă să frământe, să modeleze, să aşeze în tăvi, să lase aluatul la crescut în timp ce ea făcea altă magie, afară la cuptor.

În stânga bucătăriei, afară, era construit un cuptor mare din pământ. Nu-mi pot imagina pâinea aia coaptă niciunde altundeva, nu-mi pot imagina că acel gust ar fi putut veni din altă parte decât de la focul de coceni, de la cuptorul mare de pământ cu o tablă ruginită pusă în loc de uşă.

Mai erau tăvile alea de tinichea înnegrite şi vechi, tăvile alea arse, din tablă ordinară în care se cocea pâine de când e lumea lume.

O parte din aluat, ceea ce era în plus la pâine şi mereu avea bunica grijă să fie, se transforma în pisugei. Nu ştiu de unde ne venise ideea să le spunem aşa, poate pentru că semănau cu nişte pisoi încolăciţi în somn. Pisugeii erau nişte pâinici mici, un fel de cornuri crocante, pe măsura noastră, care mergeau de minune cu laptele crud, proaspăt muls dimieaţa. Tingirile cu pisugei ajungeau ultimele în cuptor, se coceau primele şi dădeau mereu măsura pâinii care avea să fie gata mai târziu.

O să îmi amintesc toată viaţa mirosul copt si rotund care razbatea prin stergarele albe, pâinile aliniate să se răcească în bucătărie, apoi umplând cămara cu mirosul lor, coaja aspră, prima felie tăiată ceremonios de bunicu’, nu înainte de a închina pâinea.

Bunicii mei, tata, nu băgau niciodată cuţitul în pâine înainte de a îi face semnul crucii, înainte de a îi mulţumi şi de a rosti în şoaptă o rugăciune. Bunicu’ ţinea pâinea mare la subsoara, îi zgâria semnul crucii pe vatră, apoi tăia coltucul, pe care ne băteam toţi, norocul, bucuria, simbolul, esenţa pâinii, începutul şi sfârşitul.

Toate copilăriile sunt compuse din esenţe, mirosuri şi culori, amintiri vagi care ţes pânza aia deşirată şi firavă, singura care ne mai inveleşte, care ne mai ţine de cald când e frig în suflete. Copilaria mea nu va putea fi niciodată desparţită de mirosul de pâine caldă, de aluatul moale şi elastic cu aromă înţepătoare de drojdie, de laptele cald, crud, proaspăt muls, de mieunatul pisoilor lângă uşa verandei.

GARA

Îmi plac trenurile şi gările.

Mereu mi-a plăcut să mă plimb cu trenul; cu cât mai lungă distanţa, cu atât mai bine.

Îmi plac nopţile în trenuri, curgerea diferită a timpului, fantomele desenate de stâlpi pe marginea drumului, oamenii fantomatici din gări, oameni către care destinul tău se deschide o fracţiune de secundă; poate îi mai revezi vreodată în viaţă şi habar nu ai că vă ştiţi deja.

Îmi plac căile ferate de la câmpie: când e năucitor să te uiţi în zare, să nu ţi se lovească privirea de nimic, să pară că stai; să te uiti aproape cu nasul lipit de geamul aburit şi să se învârtă totul ameţitor pe lângă tine, ca un decor hollywoodian, de mucava.

Îmi plăceau mai mult trenurile când aveai voie să fumezi pe coridor şi în fiecare tren parcă filma Tarkovsky; lumina chioară a becurilor, oameni cenuşii cu obrajii supţi şi ochii înfundaţi, mirosul acru de timp care trece cu şuier pe lângă tine…

Mereu mi-au plăcut gările, cu mirosul lor acru de sudoare, imund şi lipicios, amestecătura de oameni, de parcă o gură uriaşă şi ştirbă a mestecat prost şi a scuipat la grămadă oameni de toate felurile. Îmi plac graba din care rar se ostoaie cineva să se uite în jur, freamătul, nerăbdarea, privirile fixe către peroane şi tabele, pupilele dilatate.

Uneori câte unu’ se mai opreşte să se uite în jur, să studieze. De cele mai multe ori este hoţ.

În toate gările, în toate trenurile, oamenii simt nevoia să intre în vorbă, să-ţi povestească, să-ţi spună viaţa şi necazurile, să-ţi împărtăşească cele mai nebuneşti secrete pe care le au. Se simt toţi apăraţi de decor, de gândul că nu te vor mai vedea niciodată; aruncă şi împovărează cu gândurile lor, împrăstie suflete în buzunarele necunoscuţilor din faţă.

Într-un an, am plecat pe 1 ianuarie de la un Revelion pe care l-am făcut la Zărneşti şi în noaptea aia am rămas în Gara de Nord. Una dintre cele mai ciudate faune pe care mi-a fost dat să o văd în viaţa mea părea că se strânsese atunci, acolo. Gardienii au băgat de câteva ori capul in sala de aşteptare, au ascultat un pic poveştile, apoi ne-au lăsat în pace.

Instinctiv, la un moment dat, ne-am adunat pe o bancă trei persoane: eu, o bătrânică cochetă şi ţicnită, un tânăr pe jumătate ciudat, pe jumătate dubios. Până dimineaţa, tânărul pe care nu am aflat niciodată cum îl cheamă m-a desenat non stop. Avea un caiet jerpelit în care şi-a notat tot felu’ de lucruri şi în care a desenat. Nu a vrut să îmi arate când l-am rugat, a vorbit foarte puţin toată noaptea. Se uita la mine, zâmbea şi desena. Atât mi-a spus: că mă desenează ca să nu mă uite.

Bătrâna a vorbit neîntrerupt, mi-a povestit, mi-a explicat o mulţime de lucruri, pe ton neutru şi liniar. Vorbeam toţi trei în şoaptă, aplecaţi conspirativ unul spre celălat, deşi nu avea cine să ne audă; împărţeam taine. Eram doar noi trei pierduţi de lume în haloul de lumină chioară şi lăptoasă.

O bucată de timp, a vorbit doar bătrâna. Eu scriam, tânărul desena aşezat lălâu în scaunul lui. Nu părea să o deranjeze că nu o ascultă nimeni. Zâmbea şi povestea. M-am oprit din scris şi am ascultat-o. Nu-mi mai amintesc decât că la un moment dat mi-a spus că singurul lucru pe care îl ai împotriva tuturor este zâmbetul. Cu asta nimeni nu poate să se lupte, nimeni nu ştie cum. Pare un clişeu prăfuit, dar rostit de ea, în atmosfera fantomatică a Gării de Nord, pe 2 ianuarie la patru dimineaţa dădea impresia că a găsit adevărurile supreme ale vieţii, că te invaţă matusalemic să te aperi de tot şi de toate.

Nu mai ştiu care, cum, în ce ordine şi direcţie au plecat. Când m-am suit în trenul de la ora şase spre Constanţa am adormit aproape imediat. Era cald şi timpul trecea altfel înăbuşit în zăpada care căzuse peste noapte.

O clipă am crezut că i-am visat, că mi i-am imaginat. Am deschis caietul în care îi povestisem. Erau acolo. Ar trebui să caut caietul de atunci, să-i reîntâlnesc. Mi-e dor de ei.

TOTOŞII ROŞII

Cea mai mare parte a zilei mi-o petrec într-o zonă recunoscută pentru cârciumi, cafenele şi locante de pierzanie şi videochat. Zilele trecute ies să iau mâncare. Aşteptam o colegă în faţa magazinului şi când colo, să vezi minune.
O apariţie care ne-a tăiat răsuflarea îşi poartă paşii din magazin spre taxiul ce aştepta la marginea trotuarului. Sinceră să fiu mă aşteptam să cotească în fugă spre vreo scară de bloc, dar nu dumneaei avea cu totu’ alt traseu.
Nimic ieşit din comun până aici, doar că suava făptură cu păr neted lung şi negru, era înveşmântată într-un pufos şi roşu halat de baie, de o lungime, hai sa-i zic mai bine scurtime ameţitoare. Adică abia îi acoperea fundu’, asta vreau să spun.
Bun, m-aş fi împăcat eu cu halatul de baie roşu, scurt şi pufos, numai că era încălţată cu o pereche de totoşi roz, cum altfel, pufoşi şi ei, sub formă de căţel.
Treaba asta n-am înţeles-o prea bine, fiindcă totoşul fiind voluminos din fire îi impunea domnişoarei un mers haios, legănat şi crăcănat, de raţă.
Altfel, am apreciat că era machiată minuţios şi că avea pe mâna stângă o poşeta albastră, poşetă ce nu putea fi purtată altfel decât, logic, bot de raţă. Îmi închipui că ştiţi postura de pe bulivar’ : antebraţ ridicat paralel cu trunchiul, încheietură căzută neglijent şi nefiresc, perpendicular pe antebraţ, gentuţa suspendată undeva în zonă.
În fine, o clipă, aşa apariţie m-a lăsat fără cuvinte. Am mulţumit în gând că nu-s bărbat şi am făcut repede cu limba trei cruci în cerul gurii. Doamne-ajută, zic în gând, apără şi păzeşte, dă-mi mintea cea de pe urmă.
Mi-am făcut în minte zeci de scenarii, unde s-o fi ducând domnia sa costumată aşa de gală ziua în amiaza mare? Dacă ar fi fost dis de dimineaţă m-aş fi putut gândi că a furat-o peisajul, sau a surprins-o nevasta venită acasă pe nepusă masă. Nici nu avea în mână vreo plasă cu cartofi, măcar ziceai băi, a rămas fără materie primă pentru tocană.
Parcă acum îmi pare rău că nu m-am dus după ea să o întreb. M-a luat prin surprindere traseul, că nu mă aşteptam să iasă in stradă.
Îmi zic băi, am prejudecăţi şi judec oamenii aşa de-a-n boulea. O fi fost femeia împinsă de vreo urgenţă şi io stau ca o ţaţă la colţ şi emit păreri. Pai bine-mi şade mie, jună cu pretenţii?
Frate, da’ totuşi, măcar fundu’ de i l-ar fi acoperit ca lumea halatul ăla şi poate nu m-aş mai fi uitat la totoşi.

NESIMŢIT DE SIMPLU

Uneori, e nesimţit de simplu sa fii fericit.

Te uiţi la farfuria cu paste perfecte cu somon pe care le-ai pregătit, la mulţumirea din ochii persoanei cu care le împarţi şi te întrebi ce naiba ai făcut bun pe lumea asta, de uneori e atât de nesimţit de simplu să fii fericit.

Altădată, stai într-o după amiază de duminică, cum numai pictată ai putea-o înţelege, cu cei mai dragi dintre toţi lângă tine, alegi tort pentru o nuntă şi te gândeşti, în momentul ăla, de linişte şi mulţumire, că aşa trebuie să arate fericirea.

Nu contează că deşi e toamnă, încă mai arde soarele şi te pişcă un pic la faţă. Iei ochelarii de soare ai cuiva de la masă, îi pui peste ochelarii de vedere, înjuri în gând că nu vezi şi tu ca alţi oameni, înjuri în gând chelneriţa care, după ce că nu şi-a notat să-ţi aducă cafea, a apărut într-un final cu o pişoarcă vag cafenie şi fără gust; îţi trece. Stai răsturnat nesimţit în scaun, cu capul sprijinit de spătar, faci ochii roată şi realizezi că sunt toţi acolo, că sunt bine, că râd toţi, că urmeaza să se întâmple o nuntă, că se va naşte un copil.

În clipa în care îţi trec toate astea de-a valma prin minte, te sună mama, să îţi spună fix nimic. Nu conteaza; nu îţi mai pierzi răbdarea cu ea, te bucuri că are cine să te sune, că e încă acolo, că la trei, într-o duminică după amiază te sună să-ţi spună fix nimic. E încă acolo.

Mai iei aşa, într-o doară o linguriţă din prăjiturile care nu au rămas pe lista scurtă pentru tort – pe celelalte le va termina mireasa – mousse de ciocolată şi nici nu mai contează ce. Sunt toţi acolo şi sunt bine. Râd. După toate câte au fost, râd toţi, vorbind nimicuri.

Te gândeşti că într-o zi chiar o sa trebuiască să faci pastele alea. Pofteşti la ele de atâta vreme. Îţi aminteşti că acum ceva timp te-a întrebat cineva dacă ai învăţat să faci paste de la fostul iubit, italianul ăla cu care ai fost. Da de unde. Ai văzut cândva o reţetă pe internet.

Toamna curge mai departe şi în pomul din faţă, care a început să se îngălbenească, să-i cadă frunzle, e atârnată o căsuţă viu colorată, pentru păsări . Are intrarea atât de mică încât te întrebi ce păsări s-ar putea adăposti acolo. Probabil o vrabie mai silfidă. Nu contează, or să se descurce ele cumva.

Uneori, stai în autobuzul ticsit cu oameni rău mirositori şi dintr-o dată la semafor, lânga autobuz apare o maşină cu cineva la care te gândeşti destul de mult în ultima vreme. Nu are cum să te vadă, butonează absent telefonul, autobuzul e aglomerat. Se face verde şi dispare, mergând cumva, în aceeaşi direcţie cu tine. Zâmbeşti; să fie forţa de atracţie a gândului? În coincidenţe nu mai crezi. Nici nu mai contează. Autobuzul e prea lent ca să-l mai prindă la următorul semafor, dar îţi dai seama că fix în clipa aia ai fost fericit. Nici nu mai contează motivele.

Alteori, stai zgribulit în staţie dimineaţa, laşi câteodată să treacă aiurea autobuzele, numai ca să mai asişti încă o dată la cea mai frumoasă scenă pe care ţi-a fost dat să o vezi in ultima vreme. De undeva, apar în staţie doi puşti: cel mic are vreo şase-şapte ani, cel mare nu mai mult de unsprezece. Merg la şcoală în direcţii diferite, cel mic pe jos, cel mare cu autobuzul. Stau împreună în staţie până apare autobuzul fratelui mare, care înainte de a se sui îl strânge pe cel mic în braţe, îl sărută pe frunte, apoi îi ciufuleşte parul şi îi spune câteva vorbe, invariabil în ordinea asta. Absolut de fiecare dată şoferii îi aşteaptă să îşi termine ritualul. Cel mic porneşte spre şcoala, celălalt se suie în autobuz. Nu ai niciodată curaj să te apropii de ei să îi auzi ce îşi spun. Stai la distanţă, de cele mai multe ori cu ochii în lacrimi şi îţi dai seama că privindu-i pe acei doi fraţi eşti pur şi simplu fericit. Nu e nevoie de nimic mai mult ca să îti începi dimineaţa. E dovada simplă că dincolo de tot şi de toate, se poate.

Alteori, nu ai nevoie decât de cerul răsăritului, colorat de un pictor dement; se văd nu prea departe turlele Caşinului, pete întunecate în nebunia de culori. Nu ai nevoie de mai mult să rămâi atârnat în balcon în răcoarea umedă a dimineţii. Atunci, fericirea e nesimţit de simplă, îţi dai seama ce norocos eşti că nu vezi în faţa ochilor un alt bloc şi nu îti mai trebuie nimic altceva. Te gândeşti că seara, tot spectacolul se mută de partea cealaltă a blocului, stai la geamul din bucătărie şi în faţa ochilor ţi se desfăşoară în toată splendoarea Răpirea din Serai de pe peretele bunicii.

Uneori, e nesimţit de simplu. Doar uneori.

TĂCERE ŞI CARTOFI PRĂJITI

Mă gândeam la săptămâna asta care a trecut; uneori viaţa îţi pune în faţă nişte momente d-alea, gen Kodak, când nu-ţi vine decât să te scarpini în barbă (cine are; cine nu, improvizează) şi să spui: “Aiiii, băga-mi-aş pula” (din nou, cine are; cine nu, improvizează).

Mă gândesc în clipa asta la un milion de lucruri care s-au întâmplat, că de, când nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă frate; când vin toate năvală, îţi faci listă la sfârşitul zilei, să nu uiţi.

A fost săptămâna asta înâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii. Oricât de înspăimântătoare a fost la un moment dat ideea, a fost un moment Kodak, de zile mari. Moment plin de clişee evident, plin de feţe sincere şi de îmbrăţişări d’alea adevărate, cu dor, plin de: “ce mă bucur să te văd”, “nu te-ai schimbat deloc”, “ce bine arăţi”, “nu mai ştiu cum te cheamă, da’ dacă eşti aici e clar că am fost colegi”, etc.

Au lipsit o grămadă de oameni care îmi sunt foarte dragi şi altă grămadă de oameni pe care aş fi vrut să-i văd, a fost ciudată revederea după atâta amar de vreme, cu aşa de multi oameni. Ne-am hlizit unii la alţii ca nişte cretini, am râs cu lacrimi, ne-am amintit o grămadă de tâmpenii, vise, inimi frânte şi examene, m-am convins, din nou, că unele lucruri nu se schimbă niciodată, sunt sigură că aşa vor fi şi la întâlnirea de douăzeci de ani.

A fost săptămâna asta un fel de buclă ciudată în timp, un moment d-ăla, când viaţa parcă se înnoadă şi fix în acelaşi loc şi în acelaşi mod se întâmplă fix acelaşi lucru care s-a mai întâmplat fix acum nişte ani, vreo şapte, şi rămâi năuc, că parcă nu are cum să fie aşa, că parcă e un vis prost, că parcă dacă nu ar fi nişte oameni care ştiu, ceilalţi te-ar crede nebun.

Şi a mai fost o buclă ciudată, când după nişte ani, vreo douăzeci, îţi apare în faţa ochilor, de nicăieri, un om pe care l-ai iubit cândva, în felul tău ăla tăcut, şters-adolescentin, fără cuvinte şi fără semne. Ţi se înmoaie genunchii şi te trec năduşelile, exact ca acum douăzeci de ani când îl vedeai. Mda, curată nostalgie dom’ le!

Şi după săptămâna asta nu mai cred că “dragostea este un câine venit din iad”. Spun asta, după ce am văzut doi oameni, trecuţi de prima tinereţe, cu muşcături adânci ale vieţii în suflete, care ştiu să se privească cu nesfârşită dragoste şi tandreţe.

Da, domnule, deci se poate! Cumva, în felul ei tainic, iubirea ştie să îşi facă loc în orice cotlon, să pună betadină peste răni, să dezinfecteze şi să cureţe, să fie cel mai bun antiseptic pentru orice, să împlinească. Mi s-au tăiat genunchii când i-am auzit. Mi-au dat speranţa că nu mereu te afli de partea greşită a poveştii, că într-un final se poate, există.

Am descoperit că sunt oameni cu care ai milioane de lucruri în comun, vorbeşti cu ei după ani de tăcere de ca şi cum azi dimineaţă v-aţi luat “la revedere” în acelaşti 282 ticsit, oameni cu care împarţi aceleaşi supape de păstrat mintea limpede, deşi habar nu aveai. Doamne, ce bine e! Parcă ţi se relaxează dintr-o dată toţi muşchii. Mie îmi cad umerii când nu mai port povara măştilor, mă agăţ de gâtul lor, respir adânc şi mulţumesc în gând.

Şi mai sunt momente, când de undeva de la capătul lumii, vine spre tine, exact atunci când ai nevoie, mesajul din sticlă, mesajul ăla de speranţă care îţi spune exact ce ai nevoie să auzi, atunci când te doare mai tare. Să juri, nu alta, că îngerul tău păzitor ţi l-a pus în prag.

O săptămână în care să nu fi fost zi în care să nu fi înghiţit un rahat, din partea vieţii, sau a oamenilor de lângă tine, dar seara când tragi linie, când te întrebi tu, ca nimeni altcineva, “cum ţi-a fost ziua, fraiere?”, să înţelegi că ai şi râs mult şi senin, că ai tras linii şi ai încheiat etape, că ai învăţat, ai zâmbit printre lacrimi, ţi-ai recăpătat speranţa sau o gură de aer, că ai mai câştigat ceva, chiar şi numai săptămâna asta.

Mulţumesc în fiecare seară oamenilor cu care nu am nevoie de cuvinte, nici măcar de cuvinte simple, care pur şi simplu ştiu, înţeleg dintr-o privire, sau o nuanţă a respiraţiei. Pe unii îi sperie. Habar nu au ce pierd, cât este de reconfortant ca la sfârşitul unei zile de tot căcatul cinva să ştie, fără să întrebe, fără să-i spui, că nimic nu ţi-ar prinde mai bine ca o tigaie cu cartofi prăjiţi şi câteva ore de tăcere.