SUFLETUL

Când eram mică, m-am apucat să scriu poezii. Aveam impresia că tre’ să fiu io aşa un fel de geniu neînţeles. Nu era interesant să-mi văd de treaba mea şi să merg la cercul de lucru manual, că mi-ar fi prins mult mai bine.
Îmi luasem o mină tristă şi un pic tenebroasă, că dădea bine, trebuia să fiu răzvrătită, mă certam cu lumea, peroram chestiuni pe care nu numai că nu le înţelegea nimeni, dar uneori nu le înţelegeam nici eu.
Depăşisem momentul când dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam că vreau să mă fac tomberonistă. Acum vroiam să mă fac poetă, deşi niciodată nu am fost în stare să produc nici cele mai banale rime. Nu conta, se purta poezia fără rimă şi mi-am schimbat polul de interes, aveam mai multă libertate de exprimare, şi până la urmă, ideea conta, nu trebuia să fie musai exprimată în metru iambic.
Am găsit foile cu jalnicele mele încercări literare de atunci, şi m-a pufnit râsu’. Mergeam la cenaclu’ literar care, în afara faptului că mi-a ordonat cât de cât lecturile, şi că m-a ajutat să-mi petrec timpul util, nu a adus niciun beneficiu scrisului meu. Ba mai mult de atât, m-am îndrăgostit nebuneşte de Şolohov, ca să aflu peste ani de tot scandalul din jurul Nobelului său. Nu contează cine l-o fi scris-o până la urmă, dar povestea Donului Liniştit mi-a plăcut.
Tare mă mai frământam când vedeam cum toţi colegii mei, sâmbătă de sâmbătă aduceau minunăţii de poezii, îi lăuda dom’ profesor Aldea şi eu mă alegeam doar cu îndrumări generoase şi îmbrăcate frumos, cu diplomaţie, plus că, nu cred să fi avut mai mult de trei poezii la panou în toţi anii ăia.
În fiecare sâmbătă, dom’ profesor ne punea pe fiecare să aducem câte un citat dintr-o carte, sau pe care îl auzeam pe undeva. Cel mai de soi era ales citatul săptămânii. Nici aici nu am avut cine ştie ce noroc, citatele mele nu erau niciodată cele mai inspirate, dar m-am ales în felul ăsta cu trei caiete cu însemnări.
Am găsit de curând o poezie pe care am scris-o cam acum douăzeci de ani pe vremea asta şi parcă prevesteam cu ea toate perechile de ochi albaştri care de-a lungul timpului mi-au bântuit somnul şi de care nu am avut niciodată parte.
Se pare că nu m-am vindecat complet de boala scrisului, numai că acum nu mai încerc să inventez nimic, m-am convins că nu are sens, că nu mă pricep să fac asta. Acum mă mulţumesc cu povestitul.
SUFLETUL
Sufletul meu,
Uneori e o lacrimă mare, albastră
Alteori e o floare
Căreia tu,
Ca un copil neştiutor
Îi rupi din petale
Fără să ştii că o doare
Că se transformă din nou,
Devenind
O lacrimă albastră şi mare
                                                                    
                                                                                                                               1993

DESPRE SAVOIR VIVRE

Savoir vivre…cine oare o mai şti ce înseamnă să trăieşti frumos.
Habar nu am, dar mi se pare că în jur nu mai văd oameni care să depună niciun efort în sensul ăsta. Nu ne învaţă părinţii acasă, râdem de cei care ne arată cum. Respingem din start alternativele frumoase. Este foarte grav când cineva îţi spune că exista alternativă la mâncarea ta de zi cu zi, la felul în care îţi petreci timpul, la felul în care vezi lucrurile. Nu zic să încerci neapărat, dar măcar ascultă, poate într-o zi îţi va prinde bine.
Definiţia e cuprinzătoare, poate vagă pe alocuri, e un concept pe care nu ni-l explică nimeni, a devenit aşa un cerc închis, pentru iniţiaţii în domeniu care vehiculează termeni şi idei în interior. E simplu în esenţă: începe cu „mulţumesc”, „te rog”, pune hârtia la coş, zâmbeşte, îmbracă-te frumos, încearcă să scrii şi să vorbeşti corect, fă în fiecare zi un minim de efort să nu te absoarbă masa care abrutizează spirite.
Apropos de savoir vivre, un foarte „savuros” exemplu am avut intr-o zi…la teatru. Una bucată doamnă de târg, cu un hot-dog picurător de ketchup şi maioneză ca şi recuzită, a ţinut musai să ajungă la locul numărul opt începând rândul din capătul cu numărul treizeci şi opt. Nu i-a trecut nicio clipă prin tărtăcuţa buclată că era mai simplu să coboare un pic să o ia pe culoar şi apoi să ajungă la locul domniei sale fără a teroriza treizeci de persoane sub ameninţarea hot-dog-ului care se bălăngănea periculos în chiflă. În locul telenovelei, sau a serii petrecute la mall, doamna a ales să meargă la teatru. Păi bine mon cher, da fix cu cârnatu printre oameni? Nu are a face. Şi-a umplut domnia sa şi burta şi mintea…sperăm.
Sunt uimită, să constat la persoane, mai fragede la vârstă decât mine, că se cutremură de spaimă, ori de câte ori le mai povestesc una alta: ce-am făcut (nu că fac eu lucruri ieşite din comun, da acolo, cât de cât), unde am fost, ce-am mai mâncat.
Pe mama o înţeleg că două excursii la rând m-a chinuit, refuzând să mănânce altceva decât hamburgeri şi salată de varză. Se temea femeia să nu găsească în farfurie vreo lighioană de văzuse ea vie pe tarabă în „La Boqueria”. Hai să zicem…nu am insistat. Obiceiurile culinare nu se schimbă la şaizeci de ani, nu înveţi calul bătrân să meargă în buiestru şi nici pe mama savoir vivre. Am lăsat-o să se bucure de tot ceea ce i-a cuprins ei mintea, m-am enervat în gând, am bătut seara străzile singură, cu un trist pahar de carton în mână. Asta e.
În schimb, nu pot să îi înţeleg pe cei de vârsta mea, sau mai mici decât mine, cărora limitele autoimpuse nu le dau voie să vadă dincolo de zăbreaua din dreptul nasului.
Nu spun de aruncatul gunoaielor pe jos, deja mă plictiseşte subiectul. Explicaţia este mereu aceeaşi: şi aşa este murdar, crezi că hârtia mea face diferenţa?
Da, cred că hârtia ta face diferenţa. La fel face diferenţa şi faptul că într-o zi te îmbraci frumos şi ieşi pur şi simplu să te plimbi. Eu una, am învăţat să zâmbesc şi să am o zi mai frumoasă dacă văd oameni frumoşi în jur. E drept că treaba asta am învăţat-o de la alţii, dar i-am lăsat să mă înveţe. Sunt atât de multe lucrurile frumoase care trec în fiecare zi pe lângă noi, în timp ce suntem prea ocupaţi să fim posaci, să bodogănim, să înjurăm, să nu avem timp să zâmbim, să nu ridicăm ochii din pământ. Măcar dacă i-am ţine toţi aţintiţi în câte o carte. Aş mai înţelege:  pierzi zâmbetul celui de lângă tine, dar măcar câştigi un gând bun. De cele mai multe ori, nici atât. Stăm cu ochii în gunoaiele de pe jos şi cu atât rămânem în minte.
Revin cu ceea ce am mai spus de atât de multe ori: este esenţial să ştii, să preţuieşti lucrurile mărunte, care chiar au puterea de a îţi face ziua mai bună.
 Cred că până la urmă, savoir vivre înseamnă câte ceva frumos în fiecare zi, ceva frumos pentru tine, sau pentru ceilalţi.
Fericite cazurile când se întâmplă amândouă.

MULŢUMESC!

Astăzi, cândva, undeva între secunde, voi împlini 33 de ani
În locul lamentărilor patetice în privinţa vârstei îmi doresc ca acum, să le mulţumesc celor care de fiecare dată au fost acolo când am strigat, am şoptit, sau vorbele mi s-au oprit în gât, celor care au fost lângă mine de-a lungul unui an plin de învăţăminte, bucurii, experienţe noi, maturizare, râs cu lacrimi, plâns în hohote, în locuri noi şi vechi, în zile mai mult sau mai puţin însorite sau faste: mulţumesc Elena, Maria, Dan, Mamă…
Mulţumesc celor care în fiecare marţi citiţi cuvintele simple pe care vi le spun din inimă
Mulţumesc celor cu care m-am intersectat prea puţin, dar care invariabil mi-aţi schimbat viaţa, cei cărora în fiecare dimineaţă, le dau mailul cu „Bună! Bună să vă fie inima şi ziua!” Anduţa, Cristi, George, Cristina, Gabi, Teo
Mulţumesc prietenilor mei din copilărie, de la grădiniţă chiar, Elmi, Cris, Gabi, Sim, Sergiu şi Lumi
Mulţumesc îngerilor mei, care mi-au îndreptat de fiecare dată paşii: tata, bunica şi Monisa
Mulţumesc celor care mi-au schimbat ,fără niciun dubiu, cursul vieţii Dragoş, Steluţa şi Ferdi
Mulţumesc îngerilor de aici care au avut cândva grija mea Dr. Predescu, Daniela şi Mariana
Mulţumesc lui Mihai cel care m-a reînvăţat la un moment dat să visez
Mulţumesc mama şi tata Manolache pentru sfaturi, sprijin şi  suflet
Mulţumesc CC şi Ana, pentru momente frumoase
Mulţumesc pentru zile frumoase şi mult frumos, în general, Alina
Mulţumesc pentru culori, pentru încurajări, pentru speranţe, pentru tot ceea ce însemnaţi în viaţa mea
Mulţumesc tuturor celor cărora din ignoranţă, uitare sau prostie nu le-am mulţumit la timpul potrivit

DESPRE LICURICI

Mereu, de când mă ştiu, an de an îmi promitea că o să mergem să vedem licuricii. Ştia el un loc, undeva spre Dropia, la linia ferată, aia neelectrificată de duce la Tulcea. Îmi povestea cum se strâng sute de mii de licurici, cum se luminează noaptea de vară feeric, cum o să stăm întinşi pe o pătură şi o să ne uităm cum dansează, cum o să ne uităm la stele (deja mă învăţase să găsesc Carul Mare şi Carul Mic), cum o să spunem poveşti, cum o să ne întoarcem acasă abia în zori, când ultimele licăriri de stele şi licurici se vor fi stins.
Ştiam toate poveştile din copilăria lui, când fugea verile de acasă, la licurici. Nu ştiu dacă numai acolo se întâmplau minunăţiile de care povestea; şi dacă da, de ce acolo, în locul ăla uitat de timp, pustiu, lipsit de grandoare, plin de bălării, scaieţi şi praf.
Bineînţeles, că nu am ajuns niciodată. În fiecare an făceam planuri, stabileam, promiteam, era totul clar şi de fiecare dată intervenea câte ceva, astfel încât licuricii trebuiau să mai aştepte încă un an şi încă un an, până când s-au stins de tot. Au rămas undeva departe în urmă, copilării prăfuite nostalgic.
Cândva, când eu eram deja mare, om în toată firea, iar el nu era deloc bine, mi-a bolborosit printre toate tuburile alea care intrau şi ieşeau din el: „dacă nu mor acum, anu’ ăsta te duc să vezi licuricii”, apoi a adormit răpus de anestezice. Dacă l-aş fi întrebat, nu cred că ar fi fost în stare să spună cum îl cheamă, dar trebuia să îşi aducă aminte de licurici, ca să facă totul mult mai greu decât era deja.
Până s-a mai înzdrăvenit un pic s-a făcut toamnă; nu mai era chip de mers. Am încercat să tac; şi aşa mereu îl amăram de câte ori mă supăra: îi reaminteam că m-a amăgit, că nu s-a ţinut de cuvânt.
Anul ăla am fost în Maroc. Jur că într-o seară m-am întrebat dacă cumva, o fi posibil, printre palmieri şi cămile să zăresc vreun „licuric”. Am zâmbit în sinea mea: copil prost, nu ai cum să vezi licurici; e imposibil, el nu e aici cu tine. E la mama naibii, departe, şi cred că sezonul licuricilor s-a dus de mult, parcă aşa zicea.
A fost prima promisiune pe care nu şi-a ţinut-o; şi singura. Nu ştiu de ce. Nu a fost să fie cred. Mereu, de câte ori mă gândesc la el, îmi aduc aminte de gâzele astea, şi parcă îmi vine să râd. Mereu îmi promit că o să mă duc, dacă nu acolo la linia ferată, undeva orinde, să-i văd, pur şi simplu. Până acum nu am zărit în viaţa mea niciun fund luminos de insectă, şi mi se pare absurd. Sunt atât de multe minunăţiile care mi-au trecut prin faţa ochilor, atât de multe, neaşteptate, nesperate, atât de mult noroc am avut, că am ajuns în locuri pe care nici nu îndrăzneam să le visez, dar nu am văzut niciodată, în viaţa mea, bâzdâgăniile alea mici, la care speram în fiecare iarnă. Abia aşteptam să se încălzească şi să se facă vremea să mergem.
Aşa gust amar mi-a lăsat povestea asta… Nu-i vorba că mă simt trădată, dar parcă undeva lipseşte o bucată, şi eu nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite şi simple, să scriu povestea de la marginea câmpului, când în miros de praf şi scaieţi, undeva sub oiştea Carului Mare s-ar fi putut umple cerul de lumini; nu ştiu să îmi imaginez asta, să desenez pe cer arabescuri de lumini. E prea greu. Prea am sperat în gol…o copilărie întreagă.

SCURTA LAMURIRE



Ceea ce primim înapoi reprezintă oglinda, măsura întreagă a ceea ce suntem, a ceea ce dăm. Din fericire, aici nu se poate cu ocaua mică.
Mă uimeşte să văd persoane mature care încă se întreabă de ce nu au prieteni, de ce nu îi ajută nimeni, de ce sunt singuri, de ce alţii „au”. În schimb, nu îşi pun întrebări. Nu se întreabă niciodată ce au dat în schimb, de ce au pretenţia să primească atunci când nu dau nimic. Nu se întreabă niciodată ce au dat ceilalţi, care este „preţul” pe care alţii l-au plătit, care şi câte au fost momentele în care au dat…
Prietenia este o investiţie riscantă, fără beneficii cuantificabile pe termen scurt. Întâi te întrebi ce poţi da tu, abia apoi, ce poţi primi de la celălalt. Nu porneşti cu un capital pe care să îl tranzacţionezi sigur, în obligaţiuni garantate de stat, să îţi primeşti cuminte dobânda anuală. Îţi asumi riscul; aşa e fair-play.
Sunt lecţii care se învaţă în copilărie. Mă întorc la perioada de aur, la cei 7 ani de acasă, perioadă în care unii dintre noi sunt crescuţi sălbatic, ca nişte fiare, cu lecţii simple şi violente de supravieţuire, cu egoism, cu ură şi ciudă; alţii în schimb, sunt învăţaţi de acasă, de ai lor să dea…sentimente, prietenie, voie bună, altruism. Atunci învăţăm să fim prieteni; în primul rând nouă înşine, apoi celorlalţi. Atunci înveţi să laşi de la tine, să înţelegi, să faci concesii, să respecţi. Mai ales să respecţi. Asta este o lecţie pe care o învăţăm greu, unii dintre noi, niciodată.
Am simţit nevoia acestor rânduri, pentru că în ultima vreme, în jurul meu văd din ce în ce mai mulţi nedumeriţi. Din ce în ce mai mulţi oameni care nu înţeleg, din ce în ce mai mulţi îmbufnaţi, înrăiţi, mărunţitori din buze, mincinoşi, prefăcuţi…Îmbracă haina bunului prieten până când invariabil arama îşi arată faţa urâtă.
Mi-e milă de ei; de fapt, mai mult silă decât milă. Mă amuză, şi mă fac să zâmbesc cinic dintr-un colţ de gură, amar, dezamăgită.
Spuneam zilele trecute că nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă poate vindeca de optimism. Mereu voi crede în oameni, mereu, voi spera că nu s-a pierdut totul.
Vă urez dragii mei, vă ţin pumnii strânşi, m-aş şi ruga pentru voi să aveţi parte de momentul ăla de sclipire, de geniu, de atingere divină, care să vă facă să înţelegeţi. Atât. E simplu.

…ISME


Profu’ meu de desen din generală era poreclit Musca Ţeţe. Era un personaj înalt şi uscăţiv, uşor adus de spate, urât ca noaptea, pe numele său oficial Domnu’ Oprea.
La un moment dat, dându-şi seama că ar fi pierdut timpul cu noi, punându-ne să desenăm „case dărâmate”, vorba tatei, că altceva nu ieşea din mâinile mele, a decis să modifice uşor programa şi în timpul orelor de desen, în care nu am fi făcut decât să ne mânjim cu acuarele, să ne predea istoria artei.
A fost, cred, cea mai inteligentă decizie pe care putea să o ia, astfel încât să facă şi el ceva ce-i place, să stăpânească şi haosul din clasă, pentru că nu eram chiar cea mai ortodoxă adunătură, să ne şi înveţe ceva bun.
Şi-a dat absolut toată silinţa: ne aducea tot felu’ de planşe şi albume, ne făcea scheme, ne dădea teme pentru acasă şi periodic, lucrări de control. Nu ştiu de câţi dintre noi s-a prins câte ceva, însă mie mi-a plăcut la nebunie. Atât de tare m-a prins, încât am început să ascund mărunţişu’ din casă ca să mă duc la Constanţa să îmi cumpăr albume de artă (la noi în oraş aşa ceva era imposibil de găsit).
Tot ceea ce am învăţat despre artă de atunci a început; ori de câte ori am mers pe undeva şi am fost în stare să recunosc un stil arhitectural, sau un tablou, mi-l aminteam pe Musca Ţeţe, cum umbla adus de spate printre bănci, cu o reproducere în mână şi ne povestea.
Era greu să iei notiţe la orele lui. Vorbea repede, pătimaş şi uita să facă pauze. Atunci am învăţat să scriu cu prescurtări.
O perioadă, în timpul anilor mei zbuciumaţi de liceu am uitat de el; am uitat tot ceea ce ne învăţase, pentru ca într-o bună zi, să-mi dau seamă că nu se pierduse nimic; totul era acolo, ordonat frumos, clasat pe perioade şi epoci, ca în cărţile alea frumos colorate „…ISME”.
De domnul Oprea nu mai ştiu nimic de când am terminat generala. Îmi dau seama, pe zi ce trece, din ce în ce mai tare, cât de mult au contat în viaţa mea, în ceea ce îmi place acum mai mult pe lume, arta şi literatura, dumnealui şi domnu’ Baubec, tătaru’ încăpăţânat şi sever, care ne-a învăţat limba română, care ne-a băgat gramatica în cap, oriunde a găsit un spaţiu liber. Îmi amintesc şi acum ce jale era dacă intra Baubec în clasă la începutul orelor şi nu ne găsea scriind, copiind texte din manual. Atunci ni se părea un căpcăun absurd, dar nu cred să fi fost vreunu dintre noi „capabil” de a săvârşi sagrilegiul unui dezacord la o teză sau când era ascultat la o lecţie.
Nu vreau acum să încep cu poveşti de pe vremea mea, dar uitându-mă la fiecare pas la generaţia „mai m-am decât”, nu mă pot împiedica să mă gândesc la pufniturile încruntate ale domnului Baubec, la lecţiile aspre pe care ni le dădea şi la sudorile reci care ne treceau chiar şi numai când îi pomeneam numele. Acum îmi dau seama, că mie una, nu îmi era frică de el. Nu aveam de ce, pentru că era un om incredibil de bun; mă teroriza însă, teama de a nu mă face de ruşine. Cred că era cel mai rău coşmar pe care l-aş fi putut trăi pe vremea aia. E adevărat că atunci, pentru noi contau alte lucruri, aveam alte valori, ne înspăimântau lucruri care pentru copiii de acum sunt de neconceput.
Nu îmi pare rău. Ştiu sigur că măcar noţiunile elementare le-am învăţat, şi orice ar fi, nu se poate spune că măcar anumite lucruri mi-au trecut o dată-n viaţă pe la ureche.
Hmmm…abia acum îmi dau seama de ce acu’ două zile, o puştoaică de optişpe’ ani mi-a vorbit cu „dumneavoastră”, de s-a zbârlit iremediabil pielea pe mine. Şi toţuşi, pe vremea mea, parcă era altfel…cel puţin, era mai inocent totul.

MIC DEJUN DE DECREŢEL

Stăteam într-o zi într-un supermagazin, şi mă învârteam fără rost încercând să cumpăr ceva de mâncare. Să ne înţelegem: prin ceva de mâncare căutam ceva gustos, sănătos, aspectuos şi gata preparat. Ultimul lucru de care mai aveam chef era să mă duc acasă, să mai stau încă cel puţin două ore în picioare în bucătărie, ca abia apoi să poată fi mâncat într-o oarecare formă.
Nu îmi venea să cred că nimic, dar absolut nimic nu întrunea condiţiile minime.
Înainte să plec de acasă pusesem întrebarea clasică: „Ce iau de mâncare?”. Răspunsul, ca de obicei: „Vezi tu ce te inspiră, ceva bun, da’ bun să fie, şi ia şi ceva să avem pentru dimineaţă”. Iau, nimic de zis, dar ce?
Am sfârşit prin a umple coşul de tot felu’ de mizerii, dar asta e altă poveste deja.
Cu prima ocazie când am fost acasă am întrebat-o pe mama: „Mă mamă, io când eram mică ce mâncam dimineaţa?”.
A făcut o pauză lungă, şi-a tras ochelarii de pe nas, a dat să zică ceva şi s-a oprit. După alte câteva momente a zis: „Nu ştiu, nu mai ţin minte”. „Mă mamă, dă-o naibii de treabă, io nu-mi mai aduc aminte, că eram prea mică, da’ te rog io frumos fă un efort de memorie. Ce mâncam eu dimineaţa, în anii ’80, înainte să plec la grădiniţă şi pe urmă la şcoală?”.
Se vedea cum biata femeie face eforturi disperate să-şi amintească. Până la urmă zice: „roşii cu brânză”. „Bine mă, asta mâncam vara, când era sezon, că altfel, nu găseai codiţă de roşie pe nicăieri”. „…Păi iarna mâncai de-ale porcului”. „Bine femeie! iarna şi vara, şi în rest? Că nu mâncam doar două anotimpuri pe an, mai mâncam şi toamna şi primăvara”.
Stă mama, se chinuie, se frământă şi începe: „mâncai brânză cu smântână, ouă fierte, pâine prăjită cu unt făcut de bunică-ta şi gem, biscuiţi, mai făceam câteodată rost de câte o cutie de pate de ficat, sau parizer, da’ asta mai rar. Beai ceai şi lapte cu cacao, da erau şi dimineţi când nu vroiai nimic. În rest, nu-ţi lipseau niciodată merele”.
Mama s-a ridicat şi şi-a văzut de treaba ei, iar eu am rămas năucă să mă gândesc cum a fost posibil ca generaţii întregi de copii să crească (destul de frumos, aş spune), fără sute de sortimente de lapte, iaurturi, iaurţele cu fructe sau fără, de băut, mâncat şi aruncat pe pereţi, fără cereale cu sau fără surprize, gusturi, forme arome şi culori, fără brânzici, care mai de care mai sofisticate, fără cărnuri vidate, mezeluri speciale pentru copii, fără fiţe şi mofturi.
Nu pot să cred că mama şi atât de multe alte mame, nu se fâţâia ore în şir printre rafturi împingând la cărucioare pline ochi, cu un plod urlător atârnat de ea. Parcă mi se pare imposibil că ne-am făcut mari fără piureuri din fructe exotice blenduite cu grijă, că banane vedeam numa’ de sărbători, dezvelite pe furiş din ziare, date jos cu zgârcenie de pe şifonieru’ din camera aia bună, neîncălzită.
Mă uitam la mama ca la o făptură de pe altă planetă şi am întrebat-o: „Şi atât? Numa’ atât mâncam io dimineaţa? Nimic altceva?”. Parcă aşteptam să mai zică ceva, trebuia să mai urmeze ceva. Nu se putea să fie doar atât. Nu aveam cum să cresc măncând ani în şir aceleaşi cinci chestii numa’ că schimbate între ele. Părea imposibil. Se opreşte mama din treabă, se uită la mine: „Păi ce mamă, pe vremea aia era altceva?!? Nu găseai altceva de mâncare, şi tu tot ai fost norocoasă că erau alde bunică-ta la sat, altfel ai fi mâncat şi tu ca toţi ceilalţi copii margarină cu pâine”.
Deci… se poate …se poate şi aşa… şi mi-au apărut brusc în minte toţi mucoşii urlători din magazine, şi toate mamele care le pun în coş tot ce-şi aleg de pe rafturi cu mânuţe dolofane de viitori obezi cardiaci.

ITALIA MEA


Am fost în Italia în toate anotimpurile, în toate stările de spirit şi în diverse combinaţii: cu mama, cu prietenele, cu prietena, cu fostul iubit. De fiecare dată m-a fascinat sufletul ei cald, chiar dacă s-a întâmplat să tremur sub zloata îngheţată de sfârşit de noiembrie.
Este o destinaţie prea puţin primitoare cu românii, exploatată în profunzime, învârtită pe toate părţile, vulgarizată pe alocuri…şi totuşi, o iubesc pentru toate câte mi-a dat cu generozitate, cu poezie, uneori în ciuda oamenilor pe care i-am întâlnit.
Am trăit acolo, experienţe profund spirituale, senzuale, culturale, culinare cum nu mi s-a mai întâmplat în altă parte.
Prima noastră întâlnire a fost acum vreo 6 ani, când am şi stat cel mai mult, vreo două săptămâni. Experienţa mea Toscană şi-a pus amprenta asupra a tot ceea ce urma să văd din acel moment, asupra tuturor celorlalte ţări pe care urma să le întâlnesc, asupra felului în care urma să diger muzeele, să înţeleg şi să simt frumosul. Am revenit după aceea la Florenţa de încă două ori, de fiecare dată cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi bucurie, cu sentimentul că revezi un iubit de care nu ai reuşit niciodată să te desprinzi definitiv.
Odată ce ai reuşit să te legi de tot ceea ce are Italia mai pur şi mai frumos, începând cu moştenirea etruscă, va fi greu să ai alt termen de comparaţie. Îmi asum ceea ce spun. Nicicând cerul nu a mai fost la fel, după ce, zile la rând m-a ars soarele de vară din Chianti în goana unei motociclete, printre podgorii, oprind uneori să mănânc anghinare murată şi brânză la umbra chiparoşilor de la marginea unor drumuri uitate de lume şi de timp. Am avut atunci noroc cu Ferdi, care născut acolo fiind, a ştiut să îmi arate cu aerul că atunci descoperă şi el, minunăţii pe care nu toţi turiştii le văd. M-a lăsat să mă bucur de tot, a stat răbdător lângă muţenia mea, plîmbându-mă prin locuri de care îmi voi aminti mereu cu sufletul cald.
Spuneam că am cunoscut Italia în varii anotimpuri şi companii, însă nu am reuşit până acum să cobor spre sud, să cunosc lumea ancestrală, anacronică de acolo. Am rămas in nord, captiva Toscanei, prizonieră a Familiei Medici şi a încă vreo câteva oraşe.
Cu aer de anecdotă, vreau să vă povestesc cum la un moment dat, venind spre Florenţa, Dumnezeu mai ştie de unde, urma să ne oprim într-un oraş din apropiere unde se ţinea un festival culinar al mâncărurilor gătite exclusiv din carne de mistreţ. Am oprit la marginea drumului, din motive uşor de bănuit. Am mers vreo zece metri prin desiş, şi fix când cugetam că locul e numai bun, se aude un foşgăit nu prea departe, adică foarte aproape şi lângă mine a apărut un mistreţ măricel, de toată frumuseţea, uşor nedumerit, e drept. Nu-mi dau sema cine s-a speriat mai tare…eu sau el, cert este că nu mi-a mai trebuit nimic, am ajuns din doi paşi la maşină, şi numai după ce am blocat portiera am fost în stare să îndrug două vorbe. Nu a mai contat, când după câteva ore am mâncat cele mai bune paste cu carne de mistreţ care s-au pomenit vreodată, făcute în cazane uriaşe, de oameni veseli şi extraordinar de gălăgioşi.
Nu vă înşir oraşele pe care le-am vizitat…nu are sens. De fiecare dată, fiecare oraş în care am revenit a fost nou, îmbrăcat în altă lumină, ascunzând alte comori şi alte bucurii. Din punctul meu de vedere drumurile nu duc la Roma, deşi m-a cucerit definitiv cu poveştile şi decadenţa ei; duc spre minunăţiile ascunse între colinele îmbrăcate în măslini şi vie din Toscana, spre Ufizzi şi Santa Maria del Fiore, către Michelangelo şi Dante.
Am reuşit să o duc şi pe mama într-o toamnă în Italia. Am plimbat-o pe cărări abrupte, spânzurate deasupra Mării Ligurice, am lăsat-o să inspire aerul impregnat de pesto şi pecorino, am ridicat şi pentru ea un colţ de cortină.
Mi-e dor, mereu îmi va fi dor de hoinăreala cu fetele pe străzile arse de soare, mă voi gândi cu drag la nopţile parfumate petrecute cu iubitul meu de atunci, la umbrele castelelor pe coline, la mirosul răspândit în aer de chiparoşi şi pământul ars, la roşiile ucate şi la emoţiile atât de multor Pieta.

SCURTA ŞI UITATA POVESTE A LUCIEI

Singurii oameni din lume care i-au spus vreodată Lucia au fost tante Aurora Popeea, nebuna cartierului şi taică-su, Moş Ghiţă. Luciei nu i-a plăcut niciodată acest al doilea nume al ei, şi nu înţelegea de ce ei doi se încăpăţânează să o strige aşa, deşi ea le explicase că nu-i place deloc.
Moş Ghiţă s-a prăpădit când Lucia avea trei ani. Nu şi l-a amintit niciodată prea bine. Are cu el câteva imagini sepia, şterse de ani, cu moşu stând pe scaun, sprijinit în baston aproape de colţul casei. O striga de câte ori o vedea ieşind în casă: „Lucica, ce faci tu Lucica?”. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care ei doi nu au fost niciodată prieteni.
Când era mică, Lucia stătea cu nasul lipit de şipcile verzi ale gardului, şi se uita cu teamă la universul misterios de dincolo. O dată pe an venea de la Întorsura Buzăului sora lu’ tante Aurora şi făcea curat. În rest, curtea se umplea de bălării mai înalte decât Lucia, de obiecte de tot felu’ şi de vietăţi misterioase. Într-o zi a zărit printre şipcile gardului chiar şi o broască ţestoasă, pe lângă faptul că era paradisul pisicilor fără căpătâi din cartier.
Se spunea că tante Aurora a înnebunit din cauza unei decepţii în dragoste şi din cauza unei prea mari şi prea ascuţite inteligenţe. Vorbea impecabil franceza şi engleza, lucru mare pentru vremurile acelea, şi din când în când o pândea pe Lucia să o înveţe câte-n lună şi-n stele. În rest, îi aştepta pe Americani. Erau perioade când zile în şir, tante Aurora stătea în mijlocul grădinii lângă vişinul sălbăticit şi striga într-una, făcând bezele la cer „Vive America”. Pe vremea aia Lucia nu ştia decât că îi tulbura liniştea lecturilor de vară. Nici măcar Securitatea nu se deranja cu ea. Americanii nu aveau să vină.
La un moment dat, Lucia s-a împrietenit cu Tony, căţelandrul pripăşit în curte la tante Aurora. După ce a mai crescut, Tony venea destul de des la poarta curţii vecine după mâncare, aşa că s-a împrietenit cu fetiţa care se juca cu el. În timp, căţelul s-a transformat în umbra lui tante Aurora. Dormea cu ea în pat, o urmărea pretutindeni, şi când nu mergeau de colo colo, stătea cu botul pe galoşii ei bărbăteşti, invariabil cu câteva numere mai mari.
Câteodată Lucia mai şi stătea de vorbă cu tante Aurora. În timp a început să nu o mai deranjeze, o asculta cu răbdare înţelegând nevoia ei de a sta de vorbă cu cineva, o lăsa să-i dăruiască shocolată, fără a se mai cutremura de degetele ei murdare şi uneori, pline de lovituri.
Tante Aurora se străduia să o înveţe pe Lucia să devină o adevărată doamnă. Mereu îi atrăgea atenţia că nu se cuvine ca o domnişoară să fie tunsă scurt, să umble cu nădragii suflecaţi, să alerge sau să ţipe şi să joace fotbal cu băieţii din cartier. Strădaniile ei au rămas fără rezultat, pentru că Lucia lua în piept toate gardurile pe care le găsea în cale, îşi rupea hainele în copaci şi numai iarna îi cădeau cojile din genunchi.
După ce a mai trecut timpul, tante Aurora a început să se intereseze de ceea ce se întâmplă la şcoală, a încercat să o înveţe pe Lucia franceză şi a vrut să-i dăruiască nişte cărţi, numai că nu rămăsese niciuna care să fi scăpat de foamea şobolanilor.
Lucia nu se mai uita printre şipcile verzi ale gardului şi încet încet a prins curaj şi chiar a trecut cu tatăl ei…dincolo; doar o dată sau de două ori, pentru că ceva din curtea vecină trebuia să rămână în lumea tainică a copilăriei. Tony a îmbătrânit, vişinul sălbăticit a fost tăiat, iar tatăl Luciei a cumpărat o coasă cam boantă şi din când în când punea bălăriile la pământ. Nu de alta, dar o vecină susţinea că într-o zi a văzut un şarpe.
Povestea Luciei a luat sfârşit când a plecat de acolo, iar tante Aurora a rămas să fie îngrijită de cineva, să strige din ce în ce mai rar „Vive America”, când locul şipcilor verzi de lemn a fost luat de un zid înalt, când bălăriile din curtea vecină au dispărut sub plăci de beton, când în cele din urma Tante Aurora s-a stins fără să o mai fi văzut nimeni de luni bune, când Luciei nu i-a mai spus nimeni Lucia, aşa cum îşi dorise toată copilăria…

BĂIEŢII DE PE STRADA MEA

Titlul mi l-a inspirat Naghib Mahfuz, dar nu despre el vreau să vă povestesc. Încă nu am stabilit o relaţie cu el, aşa că nu am mare lucru a vă spune. Nu am reuşit să îl plasez exact între preferinţele mele, să-i găsesc un loc. Ştiu doar că e sub Rushdie, acel Rushdie din perioada când între mine şi el nu interveniseră consumismul şi marketingul.
Băieţii de pe strada mea erau în proporţie covârşitoare musulmani. Vara, mai creştea numărul românilor, odată cu venirea lui Alex de la Bucureşti, pentru vacanţă. Creştea numărul lor, în sensul că vara erau trei.
Alex era un fel de vedetă a străzii; când apărea el era clar că a început vacanţa, era clar că urmează o lungă perioadă fără griji. Venea cu un aer destul de străin de strada noastră, de obiceiurile noastre, şi mai ales, nu ştia ce înseamnă „kel minda”.
Ultima dată când am fost acasă, am făcut cu mama un exerciţiu de memorie, am întrebat-o de fiecare în parte ce şi cum mai ştie, ce-a mai auzit din vecini, care pe unde mai este. Am început de sus, de la intersecţia cu Mărgăritarului, cu Onel și Givan, până am ajuns jos, pe bucata noastră de stradă la  Edvin şi Caidu, cei mai mici dintre băieţii de pe strada noastră.
Nu prea au mai rămas băieţi pe strada noastră; au plecat care încotro. De mulţi, nici ea nu mai ştie nimic; de când s-a mutat de acolo, a cam pierdut legăturile cu toată lumea.
Băieţii erau toţi mai mari decât mine, nu prea mă jucam cu ei când eram mică; aveau gaşca lor, care se amesteca cu mucoşii cine ştie cum, întâmplător. Nu puteam ţine pasu’ cu ei nici la drăcii, nici la jocuri.
Tanerică ce se mai juca cu mine, da’ mare boacănă de joc ne găsisem şi noi: organizasem la el în curte, pe peluza din faţa casei lui un cimitir de păsări, cu precădere vrăbii, pe care le dezgropam periodic să vedem cum arată. Da, ştiu, e sinistru, dar cam atât ştiam noi atunci printre mâncatul de chiftele din noroi amestecat cu iarba pisicii şi altele cam în aceeaşi notă. A fost distractiv până ne-a văzut mamă-sa într-o zi şi s-a dus naibii tot; nu numai că ne-a certat ea, dar m-a şi pârât acasă şi m-a chelfănit şi mama rău de tot, aşa că vreo două săptămâni m-am jucat singură în curte.
După ce am mai crescut şi noi, a apărut un val nou de ţânci. Mi-i amintesc pe toţi, cum umblau crăcănaţi pe stradă proaspăt circumcişi, îmbrăcaţi în veşmintele lor lungi, albe, brodate migălos şi cu tichii pe cap. Cu ăştia mici ne mai jucam, pentru că aveau surori de vârsta noastră şi cum îi aveau în grijă, se ţineau scai de noi peste tot. Îmi amintesc cu drag de ei. Erau haioşi tare, le plăcea să joace fotbal şi „flori–fete”.
Ultima dată când i-am văzut, nu-mi venea să cred. Mă uitam la ei, şi eram şocată de cât sunt de înalţi, de felul în care s-au transformat în bărbaţi de-a dreptu’. În 2006 când am plecat noi de pe stradă erau copii; acum i-am recunoscut doar pentru că păstrau din trăsăturile bunicilor lor, alde ani şi babai, cei care erau familiile noastre ale tuturor.
RSS
Follow by Email
Twitter