Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

UN BILET DE LOTERIE

Vineri am jucat la loterie. Cred că a fost al doilea, sau al treilea bilet pe care l-am pus în viaţa mea. Am auzit că anu’ ăsta tre’ să dea peste mine un sac de bani, stellae dicitur, aşa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să ajut destinul, adică un brânci acolo nu strică.

De vineri până duminică am avut timp la dispoziţie să fac planuri, să le stric, să le rearanjez, să mă gândesc.

Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu mai e nevoie să strâng bani pentru operaţie. O problemă era rezolvată deja, şi încă foarte simplu. Mai sunt mici retuşuri pe ici pe colo, mi-aş fi făcut miopia să dispară, spre exemplu, pentru că mă scot din sărite lentilele aburite iarna pe ger; mai departe de atât nu m-am gândit.

Seara, când am ajuns acasă am intrat pe site-ul de unde îmi comand în general cărţi şi mi-am completat lista de viitoare cumpărături, la prima strigare, cu încă vreo sută de titluri. Ar fi fost mai multe, dar m-a luat somnu’.

Trebuia să visez la toate locurile în care vreau să ajung. Le-am reordonat şi am adus Mongolia cu câteva locuri mai în faţă. M-am trezit în puterea nopţii. Mă visam la Ushuaia. Nu era un coşmar, m-am trezit de prea multa încântare.

Până duminică am avut timp să mai cumpăr câteva case, să le schimb, să iau altele, să mă gândesc ce cadouri îi fac mamei, ce şi cum trebuie să se mai schimbe, să mai fie pus în ordine, să se prioritizeze.

Seara de duminică m-a prins în oraş, într-o cârciumă. Începuse furtuna şi ne refugiasem acolo. Un loc liniştit, cu fereastră semicirculară, dincolo de care ploua furios şi vântos. Muzica de pian era liniştită undeva departe şi în separeu eram doar noi. La ora cuvenită mi-a dat cineva un mesaj cu numerele care au ieşit la tragere. Aveam doar două. Lista de cărţi a revenit la dimensiunile ei de vineri dimineaţă, Mongolia s-a întors înapoi cu câteva locuri şi Ulan Bator a fost dintr-o dată la fel de departe pe cât e şi pe hartă; într-o fracţiune de secundă, toate planurile s-au dematerializat.

Un singur lucru a rămas la fel, nu l-ar fi putut dematerializa nimic: clipa senzaţională de atunci; chiar clipa însăşi, gustul cafelei, muzica de pian, compania cea mai apropiată de sufletul meu, plimbarea sub soarele încins de dinaintea furtunii, ploaia care bătea cu furie frunzele teiului din faţa ferestrei semicirculare. Am înţelea că singurul lucru care ar fi putut face să dispară magia acelei clipe ar fi fost un sac cu bani.

Ştiţi reclama aia care spune că unele lucruri se pot cumpăra, cu cardul sau cash. Pentru altele, nu există nimic, dar absolut nimic pe lumea asta care să le poată cumpăra. Încearcă doar, încearcă doar să pui un preţ pe capul lor, nu contează cât de mic sau de mare, pune un preţ; nu vei reuşi decât să le transformi într-o mocirlă puturoasă, bună doar de a fi ocolită. Până când nu vom înţelege cu toţii că niciun sac de bani nu este de ajuns să cumpere bucuria unei clipe pe care o petreci cu oamenii pe care îi iubeşti, că nicio înşiruire de bancnote nu o poate ţine în loc, că nu contează absolut nimic altceva în afara ei, sunt puţine posibilităţi de a ne putea bucura de ceva. În esenţă nu trebuie decât să înţelegi şi să preţuieşti nepreţuitul din fiecare lucru pe care ochiul, mâna, sau răsuflarea ta îl atinge.

Atunci, abia atunci, poate vei şti dacă viaţa ta a tras sau nu lozul câştigător. Până atunci…

INFINITUL FIECĂREI ZILE

De vreo lună jumate, fiecare zi s-a transformat într-un Univers de sine stătător, un Univers cu toate legile lui ataşate, cu reguli proprii de gospodărire, cu găurile lui negre, cu începuturi şi sfârşituri necunoscute, nedeterminate.

Am găsit cea mai simplă metodă de a face să existe un mâine: fiecare zi să înceapă prin sine însăşi, să se sfârşească la fel, să fie suspendată fără a se lega de cea de înainte sau de cea care va urma. Am ales ca în fiecare dimineaţă să îmi amintesc să spun te iubesc, să inspir o gură de aer la geam, abia apoi să îmi văd de ale mele, să îmi amintesc mirosul de cafea proaspătă care venea peste gard de la Mamure Alai, să îmi fac timp să ascult, să nu uit să ridic ochii la cer.

Poate că sunt prea speriată şi prea temătoare, poate mă zbat prea mult prinsă între „lacrimogenitaţi”. Nu ştiu. Aşa o fi, dar chiar nu se poate descrie sentimentul care te cuprinde dacă stai şi te gândeşti două secunde că poate este ultima dată când ai ocazia să faci un lucru, iar acel ceva trebuie făcut cu fiecare por, cu fiecare celulă, cu fiecare atom, cu toate simţurile ascuţite la maximum. Spun două secunde, pentru că sunt de ajuns. Dincolo de ele, există riscul real de a înnebuni.

Săptămâna care a trecut a fost plină, rotundă în sine, prin felul ei, prin întâmplările mărunte pe care eşti parcă pregătit să le guşti şi să le simţi altfel, atunci când teama îţi dă târcoale, atunci când ţi se strecoară o umbră în toate mădularele, atunci când înţelegi că trebuie să ai răbdare; răbdarea de a gusta fiecare clipă, nu răbdarea de a compune un puzzle complicat.

Am avut răbdare să îmi scot căştile din urechi atunci când mi-am dat seama că un bătrân îmi vorbeşte. Mă ruga să îl trec strada. Astea sunt fapte bune de manual şcolar, dar în ziua aia m-am simţit utilă. I-am întins palma, m-a luat de mână şi l-am rugat să nu se grăbească. S-a uitat mirat la mine şi mi-a zis oftând: „Eh…în ziua de azi toată lumea se grăbeşte domnişoară, zău aşa”.

În seara asta am avut răbdare să îi explic unei doamne trecute de prima tinereţe ce minunăţii am în borcanele de pe banda casei de marcat. Când mi-am luat sacoşa a strigat după mine de a răsunat magazinul „Poftă Bună!”. Chiar am avut poftă bună…

Am avut răbdarea să mai descopăr şi să mă îndrăgostesc de un scriitor nou pentru mine, întreprindere grea şi complicată, atunci când greu te mai face ceva să uiţi în asemenea hal de tine încât să lăcrimezi în tramvai fără să te mai intereseze nimic.

Acum am răbdare să stau cu capul scos pe geam şi să ascult cum tună din ce în ce mai aproape, fără să mă gândesc că am un milion de alte lucruri de făcut.

Am răbdare să o ascult pe mama seară de seară cum îmi povesteşte convorbirile ei telefonice cu toate babele din neam. Mereu are noutăţi şi suferă al naibii când nu are cui le spune. Mă simt ca în reclamele alea la telefonie mobilă când îţi iei un abonament cu multe minute ca să faci o bucurie mamei.

Am răbdare să privesc lung şi adânc în ochi oamenii, pentru că realizez că dacă nu mai am când să fac asta, trebuie să iau cu mine cât mai mult. Tot.

Mereu înţelegi greu. Greu de tot, toate lucrurile pe care altfel le tratezi cu o superficialitate vecină cu prostia. Ca să ajungi să înţelegi ceva, câte ceva, de fapt, trebuie să curgă mult „sânge” şi multă sudoare. Trebuie să treacă multe zile în gol, zile din care să nu înţelegi nimic, ca să îţi dai seama la un moment dat câte ocazii de a înţelege totul, ai ratat.

E atât de multă lumină în jurul meu…parcă abia acum deschid ochii şi mă orbeşte.

Cu toate astea, încă nu înţeleg cum să fac să am răbdare si să învaţ să iert.

DESPRE MINCIUNA II

Am mai scris şi până acum despre minciună. Despre nesimţireă ei, mai puţin însă. Am scris despre munţii mutaţi, despre anii de muncă, despre renunţări şi câştiguri plasate undeva la capătul drumului, câştiguri cuantificate în elemente despre care „inculpaţii” nu au habar.

Nesimţirea oamenilor care te mint în faţă, fără să clipească nu are absolut nicio scuză. Mereu am fost dispusă să iert minciuna produsă din prostie, din naivitate, minciuna care a avut în spate un motiv, o tentativă decentă de a face viaţa mai bună celorlalţi; eu însămi am minţit de nenumărate ori.

Acum însă, mă deranjează din ce în ce mai tare când sunt luată de proastă. Nu mai am chef să închid ochii la asta. Joc după nişte reguli, şi mă trezesc la un moment dat că sunt singura care le mai respectă, că sunt Păcăliciul de serviciu. Vanitatea mea suferă. Păi dacă nu mai ai chef să respecţi regulile de ce nu mi-ai zis şi mie? Sincer, nu mi se pare amuzant, aşa că te poftesc să mergi în altă parte. Sigur vei găsi pe cineva dispus să îţi asculte fabulaţiile, pe cineva care să se dea de ceasu’ morţii în faţa dramelor tale inventate.

Am obosit şi nu mai am energie şi pentru rahaturi. Cred că mai simplu ar fi să ne spunem „la revedere” în ciuda anilor scurşi. Mă doare, mai ales când mă gândesc că aş fi putut să-mi canalizez energia în altă direcţie, şi mai mult de atât mă doare că nu am reuşit să te învăţ nimic. Nu sunt un guru, dar cred în lucrurile simple. Mă încăpăţânez mereu să cred că oamenii din jur au capacitatea de a digera o realitate, oricum ar fi ea, şi că o preferă mereu unei minciuni.

Mă doare să văd cum ne dezarmează minciuna. Nu ştim cum să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne trezim ca proştii cu o măciucă în cap, clipim mărunt şi des, şi tot ce putem articula este: „serios? Tu vorbeşti serios?”. Şi uite aşa noi rămânem cu nedumerirea şi ei cu ale lor, pentru că, din păcate, de cele mai multe ori îţi e ruşine de ruşinea lor să le zici în faţă vreo două, o urare de drum lung şi succes.

Ziceam de nesimţire. La atât se reduce: proastă creştere, nesimţire şi prostie. Îţi trebuie un tupeu fantastic să îţi minţi apropiaţii, să le trânteşti deliberat invenţii, să brodezi situaţii, numai să îi vezi cum se aprind, cum sunt de partea ta…realitatea e alta, şi e în altă parte. Nesimţirea m-a lăsat de fiecare dată mută. Nu ştiu să lupt împotriva ei, nu ştiu să o contracarez. De fiecare dată am încercat să-i întorc spatele şi să plec, să merg spre un loc mai curat şi mai senin, mai spălat de astfel de trăiri.

Nu înţeleg de ce lumea suferă după vieţi rupte din scenarii de film. Sunt atât de multe situaţiile în care banalitatea e mult mai reconfortantă. Tânjeşti ca prostu’ după viaţa celorlalţi, vrei să ai parte de o atenţie care nu ţi se cuvine, după o viaţă care nu îţi aparţine, şi uiţi să o mai trăieşti pe a ta. Sunt ciudate alegerile pe care le fac oamenii şi mie îmi scapă motivaţiile lor.

Toate valorile în care cred pălesc şi sunt terfelite de aceşti pseudo-oameni, şi simt că îmi răcesc gura aiurea, că mă lupt cu morile de vânt. Mi-e ciudă că suntem buni şi iertători cu cine nu dă doi bani, mi-e ciudă că îmi vin în minte o căruţă de cuvinte pe care nu numai că nu am curaj să le scriu aici, dar nici nu li le spun lor în faţă. M-aş răcori un pic, dar consider undeva într-un ungher de suflet că oamenii ăştia sunt deja tare „necăjiţi” şi săraci cu duhul, aşa că nu ţin musai să mai contribui şi eu la decăderea lor.

Sper că este evident pentru toţi cei care citesc că am în minte exemple concrete şi apropiate, că nu aberez pe temă dată, şi că rândurile astea sunt pe principiul bate şaua să priceapă iapa.

ULTIMELE AVENTURI ALE MATIZULUI VERDE

Următoarele rânduri s-ar putea numi: „cum să bagi o umbrelă într-un Matiz încuiat”, sau „Poliţia Română, noaptea de Înviere şi Matizul încuiat”.

Nimic ieşit din comun: chei uitate în contact, maşina încuiată, pasagerii plecaţi ca două flori, ora zece fără ceva.

La întoarcere se complică treaba. Zece şi ceva, lumina aşteptată acasă, cheile în continuare în contact, noi pe lângă maşină. Idee bună că am parcat pe o stradă circulată, sub un bec, în faţa unui chioşc cu de toate. Proprietarul făcea grătar alături.

Bun…astea fiind datele problemei, ce putem face. Dat fiind că internetul este o sursă inepuizabilă de informaţii, îşi aminteşte Dan de un filmuleţ pe Youtube, unde nişte indivizi te învaţă să deschizi o maşină cu un şiret. Să încercăm…converşii au şireturi lungi, teoretic ideea e genială; practic, e imposibilă, credeţi-mă pe cuvânt.

Când am plecat de acasă tuna, aşa că mama mi-a dat umbrela ei. Ne gândim să improvizăm o jojă dintr-o spiţă, că cică merge. Nu; nu merge. Sub nicio formă. Trece prima jumătate de oră şi se sesizează buticaru’ de la magazinul cu de toate că moşmondim acolo de ceva vreme. Vine să vadă care-i situaţia, se întoarce şi povesteşte. În cinci minute apar şi ceilalţi: cinci tineri săritori care teoretic ştiau cum să deschidă un Matiz cu cheile încuiate înăuntru; teoretic toţi mai făcuseră asta cel puţin o dată. Practic, nu a funcţionat nimic…absolut nimic.

Oprim prima maşină, un frate Matiz alb. Femeile se sperie când le cerem ajutorul şi demarează în trombă. Oprim a doua maşină, alt frate Matiz, de data asta albastru. Ocupanţii mai prietenoşi. Băieţii rămân cu noi, fata se duce acasă să ne aducă o riglă, după ce am încercat două chei de-ale ei şi evident că nu s-a potrivit niciuna. Între timp au mai căzut la datorie trei spiţe de umbrelă modelate în diverse forme de cârlig, şi chederul de la uşa pasagerului.

Scurt inventar: noi doi, buticarul, cei cinci tineri săritori, trei ocupanţi ai Matizului albastru, să tot fim unsprezece persoane şi aşa se duce prima oră de chin.

Până ajunge rigla, apare prima maşină de poliţie; nu vom afla niciodată dacă întâmplător, sau anunţată de vreun creştin cu spirit civic, care şi-o fi imaginat că ne apucăm să spargem maşini pe o stradă, să-i spunem principală, aglomerată, sub un bec, în faţa unui butic deschis. Nu contează. Cert e că de la poliţia comunitară, îşi face apariţia personajul, hai să-i spunem Marean, care se interesează de situaţie, se dă ştiutor, ne explică cum se deschide şi ne cere buletinele, aşa de fun, ca să scrie şi el în carnet. Se duce omu la maşină să aducă o sculă ajutătoare şi dă datele mele prin staţie. Apare rigla, pe care Marean o scapă împreună cu alte spiţe de la umbrelă şi cu scula lui în portiera maşinii. Nu-i nimic. Stau bine acolo.

Pleacă Matizul albastru, apare brigada de la Poliţia Rutieră: doi domni foarte spirituali şi săritori, care pe lângă idei, i-au adus lui Marean şi informaţii proaspete despre mine, proprietara maşinii, aşa că domnia sa s-a putut ocupa în continuare de spargerea maşinii fără grija că ajută infractori.

La un moment dat, după ce luminiţele împânziseră oraşul, după ce jumătate din populaţie a trecut închinându-se pe lângă noi, văzându-ne cum tragem disperaţi de două table, cineva a zis că mecanismul de la portiera din dreapta s-a stricat, e inutil să mai încercăm, şi că e momentul să ne mutăm în stânga, la uşa şoferului. Era unu şi ceva, eram deja echipă de paisprezece, mai apăruse şi scula cu care se deschidea uşa comandantului că cică şi ăla îşi încuie frecvent cheile în măşină.

La ora două apare şi soldatul de serviciu de la unitatea militară de peste drum. Tip zdravăn şi cu iniţiativă, ţine milităreşte o lanternă în dinţi, scoate plăcuţa de înmatriculare, şi o îndeasă muncitoreşte în portieră; nu se ştie de ce…poate împinge ceva, poate agaţă ceva, nu contează, să se întâmple ceva. Eram acolo de prea mult timp. Omul nu a mai putut sta deoparte. A venit să ne ajute. A tras de portbagaj să-i rupă butucul. Nu a mers.

Au stricat şi portiera de la şofer, umbrela a dispărut toată, spiţă cu spiţă. Eu am eşuat pe bordura de lângă maşină, râdeam că poliţia e aşa de bine informată, nu numa’ că ştiau unde stă mama în oraş, dar ştiau unde lucrez eu în Bucureşti, făceam haz de necaz să demonteze dracu maşina cu totu să o luăm în pungă înapoi, şi încercam să mă gândesc ce să-i zic maică-mi dacă până la urmă spargem geamurile.

Părea singura soluţie, dar după patru ore de chin şi paisprezece oameni scoşi din minţi de nervi, cu soldatu de peste drum cin’şpe, încăpăţânarea Matizului verde s-a tocit, şi a fost de acord să-şi dea peste cap geamul din spate, la insistenţele soldatului şi ale lui Marean comunitaru’.

Toată lumea a răsuflat uşurată, mai puţin Marean, care îşi vroia sculele înapoi, aşa că ne-a dus la Fane Nebunu, care a demontat portiera, de unde a apărut o riglă, umbrela mamei spiţă cu spiţă, numa scula tristului Marean nu, pentru că a rămas înţepenită într-un loc inaccesibil nouă la ora trei, în noaptea de Înviere, la lumina chioară a unei lanternuţe cu baterii pe care am căpătat-o din mila unui trecător.

Înutil să vă spun că acum, ca să intri în maşină trebuie descuiat portbagajul, apoi uşa din spate, apoi uşa şoferului, că portiera din dreapta este blocată, că miroase şi acum a peşte de la cuţitul pe care ni l-a împrumutat buticarul ca să scoatem chederul, şi că în ziua aia, undeva pe un drum de ţară am condus prima dată această maşină.

DESPRE “VA URMA”

Abia reînvăţasem să respir. Aşteptam primăvara asta ca pe o binecuvântare, ca pe o gură de oxigen. S-a dovedit a fi doar o gură de otravă. Încă una.

Aveam planuri, şi idei, şi vise. Toate s-au dovedit a fi doar o glumă sinistră a destinului. Vor trebui să aştepte cuminţi în sertar, încă o bucată de timp.

Până când? Nu ştiu.

Mă tot întreb ce nu am învăţat acum 4 ani, de la ce lecţie am chiulit, ce trebuie să înţeleg din tot ceea ce se întâmplă. De ce trebuie să învăţ acum, printr-o lecţie atât de leşioasă, de ce?

Probabil că voi afla. Atunci când voi epuiza revoltele, atunci când „de ce eu, de ce tocmai mie?” nu va mai avea sens, atunci când furia mea se va fi stins, când voi face pace în primul rând cu mine, atunci când toate lecţiile vor fi parcurse şi învăţate, când persoana care mă va privi din oglindă va fi adevărata mea reflecţie, când oboseala de care vă povesteam se va fi domolit…poate abia atunci.

Deocamdată învăţ.

Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, nu mi-a plăcut ca nimeni şi nimic să se focuseze pe mine, poate doar în secret; m-au stânjenit momentele în care eu am fost buricul pământului; nu mi-au plăcut niciodată. Acum învăţ că trebuie să fac şi asta, învăţ în fiecare zi că sunt buricul Universului pentru cei dragi, care suferă, şi se agită, şi se frământă să găsească soluţii, pentru ca eu să am liniştea de a lua o decizie. Cea mai grea. Mă simt vinovată pentru cearcănele lor, pentru insomniile lor. Ştiu că nu ar trebui, sunt o materializare a iubirii. Ştiu că şi eu aş fi făcut la fel…dar, încă învăţ.

Ai mei m-au crescut să nu mă plâng, să mă descurc cu ce am, oricât ar fi de greu, să nu întind mâna, să nu cer. Acum învăţ să recunosc că nu am de ales, învăţ să cer şi să zic mulţumesc. Nu că nu aş fi absolut recunoscătoare pentru tot, dar e atât de greu. Nu ştiam cum se face; acum învăţ.

Învaţ că sunt mai norocoasă decât majoritatea oamenilor. Dacă nu aş fi în pielea mea, m-aş înverzi de invidie, aş fi în stare sa ucid pentru aşa prieteni.

E adevărat că acum încerc să pun la punct dezordini, să sterg praful, să spun tot ceea ce nu a fost spus la momentul potrivit, să găsesc cumva răspunsuri la întrebarea care mă chinuie noapte de noapte: dacă ar fi să fie, eu ce las în urmă?

E trist ceea ce spun.

Îmi înghit lacrimile şi frustrarea, încerc să o liniştesc pe mama, încerc să nu mă las înghiţită de frică, de atacurile de panică ce au pus stăpânire pe mine. Încerc să nu uit să privesc florile, să nu uit cum se citesc cărţile, să nu uit zâmbetele copiilor, îmi repet obsesiv în minte lista cu oraşele pe care le mai am de vizitat, mă agăţ de tot ce pot, mă rog să nu mi se tocească şi ultima fărâmă de putere, să nu îmi pierd minţile, să nu uit ce-mi spunea tata când îmi era greu: „Lasă Darie, aşa s-a călit oţelul!”

E mantra mea; sper să nu mă lase la greu, sper că va urma un „Va Urma”…

ATÂT DE MULT

Mi-am adus aminte astăzi de vorba cuiva: „multă lume greşită”…fundamental greşită…cel puţin în opinia mea, conform criteriilor în funcţie de care judec eu astfel de lucruri. Ultimele câteva zile m-au făcut să îmi reamintesc de lucruri care mă revoltaseră de-a lungul timpului şi pe care am început să le uit din cauza altor mult mai importante şi stringente probleme, dar care acum, parcă pălesc, parcă şi-au pierdut din ţepi şi din otravă.

Atât de multă muzică frumoasă s-a făcut de-a lungul timpului, încât parcă nicio clipă nu trebuie pierdută. Zicea cineva că nu-i înţelege pe cei care merg pe stradă şi în autobuz cu căştile în urechi, pentru că pierd o felie săvuroasă de viaţă reală, de discuţii şi fărâme din realităţile altora. Astăzi, mi-am uitat „muzica” în rucsac, astfel încât mi s-a aplecat copios de la o felie de viaţă de care m-aş fi lipsit bucuroasă: domniţa din spatele meu, lipită de mine, cât era ea de lungă şi eu de scurtă, îşi flencănea guma de mestecat în pauzele de conversaţie la telefon, conversaţie formată exclusiv din „fată, da fată”. Mulţumesc frumos, promit să am mai multă grijă de acu’ încolo, iar căştile mele vor fi acolo unde ne place mai tare…şi mie şi lor.

Mă uitam zilele trecute la nişte oameni atât de frumoşi pe exterior şi atât de găunoşi pe interior încât mi-am dat seama cu adevărat că nicio clipă nu aş schimba asimetria feţei mele, ochiul meu pe jumătate închis, cu frumuseţea lor rece şi sprijinită pe nimic. Dacă nu există ceva dincolo…nu are sens, nu mă interesează. Mulţumesc.

Am ascultat nişte oameni cărora atât de mult le place să ridice tonul, să se contrazică şi să se aricească din nimic, atât de tare le place să ia totul personal, să se contrazică şi să se ia la harţă, încât mai mult preţuiesc tăcerile mele, parcă aşa inutile sunt cuvintele câteodată, aşa de puţin te învaţă.

Am văzut atât de mulţi oameni aşa de urâţi, aşa goi şi plini de măşti, încât mai tare îi iubesc pe oamenii din jurul meu. Sunt aşa de frumoşi şi de curaţi, şi sunt atât de mândră de ei, de fiecare în parte, încât parcă nu-mi vine să cred că sunt atât de norocoasă, că am atras atât de mult frumos lângă mine. Mă bucur că am avut la momentul potrivit suficient de multă minte încât să arunc balastul în mare.

Atât de multe sunt lucrurile pe care le-am câştigat din cărţi, încât nu regret nicio clipă renunţările la care m-am supus de bună voie. Avea dreptate tata, o să ştie să-mi spună lucruri pe care el doar le simţea, nu ştia atât de multe cuvinte încât să mi le povestească. Abia acum, după ani de investiţii de timp, au început să-mi deschidă şi uşi.

Atât de multe amintiri frumoase, atât de mute poveşti am legate de foştii mei iubiti, incât nici macar o data nu m-am gândit la ei altfel decât cu duioşie si nostalgie.

Atât de multe sunt lucrurile pe care le mai am de învăţat, atât de multe poveşti de spus, atât de multe nopţi de poveşti şi de iubire, atât de multe melodii de ascultat, atât de multe de făcut şi de schimbat, încât îmi doresc să se întâmple cumva, o magie, să dispară atacurile de panică, să revină seninul, să mă trezesc cumva, nu ştiu cum, peste câteva luni, când totul se va fi terminat.

DOMNULE DOCTOR

“Domnule doctor, operaţi?”

„Nu, că nu am cu ce. Am operat până acum o lună, da’ s-au terminat fondurile şi nu mai am materiale.”

„Păi cumpăr eu tot ce trebuie, aduc eu. Mă operaţi?”

„Nu, că nu mă lasă spitalu’. Nu am voie să operez cu materialele clienţilor. Ăsta-i sistemu’ domnişoară. Io vă operez şi după aia ne daţi în judecată să vă recuperaţi banii pe care i-aţi cheltuit. Nu mai merge aşa.”

Peste două zile: „Domnu’ doctor, am făcut rost de bani pentru intervenţie, am toată suma (glumă ordinară, doar că domnu’ doctor nu avea de unde să ştie şi a pus botu’), mă operaţi?”.

„Poftiţi, luaţi loc, (mi-a ţinut scaunul să mă aşez), să discutăm…cum ziceaţi?”

„Am făcut rost de bani pentru intervenţie…haideţi să mai discutăm încă o dată cum facem…ce e de făcut, să ştiu şi eu, să înţeleg mai exact.”

Atunci mi s-a explicat că ţinem legătura, că are speranţe totuşi, că i se aprobă fonduri, cam în două săptămâni, că mă anunţă, doar are adresa mea de e-mail, nicio problemă; bine, tot va trebui să cumpăr eu bucata aia de plasă de 3000 de euro, da’ nu-i bai, îmi zice el de unde, şi să ştiu că o să-şi cheme şi prietenul, pentru mai multă siguranţă, că e caz greu, eu sunt aşa tânără…nu se poate să rămânem descoperiţi în caz de Doamne Fereşte.

Legile cinice ale monopolului funcţionează fără greş şi în medicină: suntem trei care putem face un lucru, stabilim regulile, facem cum credem de cuviinţă, fără bun simţ, doar după bunul plac, tragem ce şi cât putem. Dacă erau câteva zeci, se schimbau datele problemei, făceam noi regulile, iar ei s-ar fi purtat decent. Din păcate, nu este posibil, pentru că, vorba domnului doctor, nu ne lasă sistemu’. Până una alta, este inflaţie de pacienţi, nu de medici capabili să rezolve anumite probleme.

Până când ne va lăsa sistemul, scotocim internetul să găsim clinici în ţări unde nu plătim impozite, unde nu contribuim la sistemul asigurărilor de sănătate, unde suntem străini şi nu avem pile, unde nu avem relaţii şi nu intervine nimeni pentru noi. Căutam un sistem mai puţin bolnav, mai puţin sarcastic, încercăm să fim şi noi mai puţin bolnavi, încercăm să ne vindecăm, să înţelegem ce se întâmplă. Eu nu reuşesc să înţeleg nimic. Asta nu este din cauza perioadei complet halucinante pentru mine, este pentru că…nu este nimic de înţeles.

Vă rog iertaţi-mi consternarea că în timp ce eu aştept să-mi bubuie capul, la propriu, sistemul se ţine de şotii; iertaţi-mi lipsa de simţ al umorului când nu pot primi un bilet de ieşire din spital pentru că la ora opt dimineaţă nu este nimeni disponibil să încaseze cei 10 lei pe care îi datoram spitalului pentru noaptea pe care am petrecut-o acolo.

Iertaţi-mi şocul în faţa unor cearşafuri curate pe patul din salon, în faţa băii care era complet utilizabilă, mai mult de atât, era chiar curată, în faţa personalului care nu a ridicat vocea nici măcar o dată. Nu-mi venea să cred. Noroc că o doamnă şi-a dat ochii peste cap ca să nu cumva să-mi imaginez că am murit şi am ajuns în raiul spitalelor, un rai unde am căpătat permisiunea să stea cu mine trei persoane o zi întreagă, să am o pernă moale, să fie cald în salon, să miroasă decent pe coridor. E adevărat! Aşa ceva a fost posibil şi nu mi-a venit să cred; şi cei care erau cu mine se uitau la fel de nedumeriţi în jurul lor…se poate. Şocul de nedescris în faţa normalităţii şi a decenţei care par rupte din alt film când vine vorba de acest sistem bolnav, ne-a amuţit pe toţi.

Domnule doctor, vreau să vă mai întreb ceva: dacă nu operaţi, că nu sunteţi lăsat de sistem, deşi în regim privat se poate, aşa mi-aţi zis, n-ar fi bine să ieşim la o cafea? Numa’ bine, ne petrecem timpul agreabil în timp ce dumneavoastră aşteptaţi să vi se aprobe fonduri, iar eu aştept să mor.

DESPRE OBOSEALĂ

Declar în mod oficial că am obosit. Atât. E simplu. Am obosit să cred, să cred când toţi cei din jur îmi spun că o să fie bine, că se va termina totul, am obosit să mai zâmbesc şi eu strâmb din când în când şi să îi asigur că am moralul sus, că da aşa va fi.

Am obosit de toate acele „TREBUIE”: trebuie să gândeşti pozitiv, trebuie să speri, trebuie să atragi, trebuie să ai feeling-uri bune, trebuie să aia, trebuie să ailaltă. Ştiu că aşa este, dar pur şi simplu am obosit.

Mă frustrează faptul că am o grămadă de treabă, o grămadă de planuri, o grămadă de lucruri de făcut, idei în aşteptare, iar eu irosesc resurse preţioase, pe o armată de trebuie, în care trebuie (iată, din nou trebuie) să cred orbeşte, fără nicio garanţie.

Îmi răsună, fără să vreau, în minte, refrenul ăla: „sometimes in life, you feel the fight is over”. Încerc să-l alung. Nu e de-al meu, nu-i recunosc maternitatea, iar paternitatea şi mai puţin. Îl alung, dar este mereu acolo, după primul colţ. Vreau doar să mă încovrig pe covor, să închid ochii în întuneric şi când îi deschid din nou, refrenul să fi dispărut, să fie altă muzică, să fie alte gânduri şi alte speranţe şi poate, dacă nu cer prea mult, să fiu un pic, măcar un pic mai odihnită.

Vorba unei prietene: e sătulă lumea de drame. Nu asta e ideea de bază, nu dramatizez, nu îmi plâng de milă. Mereu am preferat tăcerile, suferinţele în cerc închis, lipsa de expunere. Nu e treaba nimănui ce se întâmplă dincolo de cercul extrem de intim al acelor puţini oameni în prezenţa cărora îţi permiţi slăbiciuni.

Oboseala, e umană. E simplă, firească şi naturală. Câteodată eşti îndreptăţit să simţi asta, să te laşi doborât, să îţi permiţi luxul, după ani de luptă, când nu te mai aştepţi decât să te agăţi de o rază de soare şi în schimb vezi că te întorci acolo unde nu vrei să te afli, în punctul de care credeai că te-ai îndepărtat, câteodată îţi permiţi luxul de a fi obosit. E un lux, e drept, şi îl câştigi greu, sau doar ai senzaţia că ai câştigat dreptul la acest lux. De cele mai multe ori eşti antrenat să crezi că nu ai dreptul să simţi asta, că e nefiresc şi cumva contra naturii, dar declar în mod oficial şi asumat, că am obosit.

DESPRE ALTE ANOTIMPURI

A fost vreme mohorâtă zilele astea. Prea mohorâtă. Sunt prea bătrână şi prea meteo-sufleto-dependentă ca să mă mai pot bucura de aşa ceva. Mă înspăimântă nevoia mea de a mă ascunde, de a nu lăsa nicio picătură de ploaie, niciun fulg de zăpadă să ajungă până la mine. Mă ascund sub geaca groasă, îmi trag fesul pe nas, gluga, îmi îndes bine căştile în urechi, să nu aud nici măcar sunetul picăturilor de ploaie, să nu aud vântul, să nu aud oamenii. Am renunţat şi la umbrela lila. E prea colorată.

În jur e aceeaşi desfăşurare penibilă de forţe: umbrele mari, foarte mari, cât mai mari, haine cât mai groase. Uneori, cred că sunt utilizate pentru a îi ţine la distanţă pe ceilalţi, mai degrabă decât ploaia sau frigul; scuturi contra oamenilor. Privirile furioase, privirile goale, privirile topite în asfaltul cenuşiu, caută o bucăţică de albastru. În zadar. Problema este că sub cerul monocrom al umbrelelor, albastrul nu are loc.

Şi în ploaie, ca şi în viaţă, uneori e simplu: dai umbrela deoparte, laşi stropii să vină spre tine, nu te fereşti, pentru că oricum, o să calci în cele din urmă într-o baltă. Nu e nicio problemă; nu creşti, cum ne spuneau când eram mici, dar nici, nu o să te topeşti, lasă-te să te bucuri…

Când eram mici nu ne păsa. Nu ne păsa că ne curge tuşul din gene, că ne facem praf manşetele jeanşilor, nu ne păsa că ne stricăm părul, săream în bălţi, stropeam, ţipam. Ne feream mai puţin. Ne feream mai puţin de toate. Nu prea ne păsa ce se revarsă asupra noastră, pentru că eram mici şi ştiam să luăm altfel în piept tot ceea ce apărea.

Acum ne-am pierdut curajul. Stăm gârboviţi, ne doare spatele, ne ucide vremea care odinioară ne bucura. Nu mai avem timp să râdem, pentru că ne încruntăm la vânt, la ploaie, la soare.

Mi-e dor de grădina de pe Dumbrava Roşie, unde stăteam mereu, indiferent de vreme, mă jucam cu lighioanele mele, unde noroiul era sursă de distracţie, unde ploaia lovea cu furie frunzele de viţa de vie şi lăsa în urmă miros de fructe coapte, de copilărie, unde la o secundă după ce se oprea vijelia auzeai ţipătul fericit al unui copil (mai prompt decât claxonul la verde al maşinii din spate, la Bucureşti). Abia aşteptam să se însenineze un pic şi să o luăm la goană prin bălţi.

Ultima dată când nu m-am ferit de ploaie: îmi amintesc exact; eram în timpul liceului, era cald şi purtam cămăşi în carouri roşii şi bocanci, aveam părul lung şi sufletul mai puţin împovărat. Am ieşit în curtea liceului şi am dansat în ploaie.

De atunci, nu-mi amintesc decât goana mea de a mă feri de orice strop. Nu răcesc prea uşor, nu am haine pretenţioase, nu ştiu de ce mă feresc mereu…şi totuşi, ironie, niciodată nu reuşesc să fug la timp din faţa maşinilor care trec cu viteză prin bălţi.

Într-o zi am văzut într-o stăţie o tânără doamnă care stătea impasibilă sub umbrela ei roşie, fără nicio picătură de noroi pe hainele impecabile. Era dreaptă, senină, fredona melodia din căşti, zâmbea abia ghicit. Mă uitam la ea şi mă întrebam care este secretul, de unde răsărise minunea în asfaltul de plumb topit al oraşului. Nu m-am dus la ea să o întreb şi mi-a părut rău imediat ce a dispărut cu primul tramvai. Aş fi vrut să ştiu cum, ce ştia ea să facă să zâmbească în ploaie, ce „accident” modern i-a transformat încruntarea?

Uneori, am impresia că singurii care mai ştiu să râdă sunt copiii şi fularul meu în culorile curcubeului.

DESPRE OAMENI OBIŞNUIŢI

Oameni obişnuiţi cu poveşti neobişnuite…

Mereu, la tot pasul, oamenii aceia fără nume şi fără chip la început, ale căror poveşti devin povestea ta, îţi schimbă povestea sau te fac povestea lor.

Oamenii obişnuiţi pe care nu dai doi bani, pe care îi tratezi cu o uşoară indiferenţă, ca să descoperi apoi un întreg univers ascuns în spatele lor, ale căror poveşti te uluiesc prin bogăţie, complexitate şi modestie.

Oamenii obişnuiţi care ţi-au zâmbit timid de la masa de alături, din uşă, din faţa orarului, de partea cealaltă a scenei, de la distanţă, fără a părea cumva posibil să vă mai intersectaţi vreodată şi totuşi îţi schimbă viaţa şi visele.

Oamenii obişnuiţi care par a avea potenţial de a îţi îmbogăţi viaţa măcar un pic şi ajung să îţi otrăvească zilele, să îţi întunece dimineţile, de care vrei să scapi şi parcă nu mai poţi…ţi se lipesc de viaţă şi de zori.

Am fost toate astea pe rând şi de prea multe ori toate astea la un loc. Ştiu sigur că am fost, cum se spune, şi mumă şi ciumă.

Am reuşit cu succes de-a lungul timpului să uimesc şi să dezamăgesc în egală măsură, să alin şi să lovesc, să ridic cortine şi să cobor cortine, să schimb decorul şi apoi să astern praful peste tot.

Suntem oameni obişnuiţi şi ne complacem în mediocritate şi în tăceri. Ignorăm puterea pe care o avem să facem bine. Niciodată aproape nu alegem să ardem lângă alţii, să închidem ochii şi să ne lăsăm duşi mai departe.

Suntem oameni obişnuiţi, ne lipsesc curajul şi inteligenţa de a ne lăsa purtaţi de val.

Suntem prea obişnuiţi să avem curajul de a renunţa. E greu. E greu să renunţi la tine şi să îl laşi pe altul să te înveţe. E atât de târziu când ne dăm seama că am pierdut şi atunci ne învârtim înnebuniţi în loc, încercăm să scoatem din cenuşă ce a mai rămas. Avem noroc doar dacă cei din jurul nostru nu sunt oameni obişnuiţi, dacă au genă de Phoenix, dacă pot şi vor, dacă ştiu cum să îţi crească înapoi aripile.

Suntem doar oameni obişnuiţi şi ne e frică, şi ne e greu, şi nu ştim, şi nu ascultăm, şi nu dăm voie, şi ne pricepem să interzicem, să spunem nu, să fugim, să minţim, să înşelăm, să preferăm calea uşoară, să bem un pahar în plus, să citim o carte în plus, când uneori, tot ceea ce avem de făcut este să deschidem ochii. Atât.