Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

INSTALL UPDATES AND RESTART

Dacă ar veni într-o zi peştişorul de aur la mine şi mi-ar spune că îmi poate îndeplini trei dorinţe, sau dacă printr-o minune m-aş întâlni cu Duhul Lămpii, l-aş ruga să îmi instaleze un buton secret, undeva în spatele lobului urechii stângi, mascat de o aluniţă (ce vreţi, vanităţi de fată). Unica funcţie a acelui buton ar fi: install update and restart.

Doamne cât de bine mi-ar prinde, câtă nevoie aş avea de un astfel de buton. Aş fi în stare să promit şi că nu voi abuza de el.

I-am simţit acut nevoia de câteva ori de-a lungul timpului. M-ar fi scutit de atât de multă muncă, de atâta energie irosită, timp pierdut şi fel şi fel de stratageme. Am răzbit până la urmă, de fiecare dată, dar cu ce preţ.

De fiecare dată, când trebuie să te reinventezi, te pierzi mai întâi pe tine. Eşti pe muchie, acea linie subţire care desparte totul de nimic. De fiecare dată am avut senzaţia, că pentru o fracţiune de secundă am căzut de partea cealaltă; acum sunt sigură că a fost nevoie de asta pentru a putea zbura. Sună absurd un pic dacă spun: avânt în jos, dar cam asta este ideea. Sunt sigură, că aţi înţeles. E ca un fel de bătaie pe care o fac atleţii înainte de a sări peste ştachetă. Fără acel avânt, nu ai cum să treci de partea cealaltă. E ciudat că în lipsa unor reguli stabilite de alţii, ne instalăm singuri ştacheta cu duşmănie şi sadism, sus; prea sus. Cu toţii ne dorim aripi, dar uităm că o săritură e câteodată mai importantă decât orice zbor, duce mai departe.

E greu să spoieşti sufletul cu var ca să îi dai o faţă nouă şi să şi poţi crede asta. Varul crapă şi cade, ruinele se ghicesc mereu. Uneori, facem asta în grabă, e de faţadă, sau fugim de suferinţă. E nevoie să dărâmi, ca să poţi reconstrui apoi bucată cu bucată totul. Doare al naibii, dar funcţionează. Îţi intră în funcţiune toate sistemele, toate cunoştinţele, toate forţele, toate cunoştinţele şi intuiţiile de strateg; trebuie să recucereşti bucată cu bucată, zi cu zi, fiecare bucăţică de suflet, de creier, de tine. Îţi creezi o urzeală de puncte de sprijin, pe care să poţi reconstrui.

De fiecare dată am avut nevoie de repere şi de fiecare dată le-am găsit în oamenii din jur. M-am folosit de ei fără milă, m-am agăţat, au fost momente când am renunţat să gândesc, am ales să îgnor tot ceea ce îmi trecea prin minte (nu zâmbiţi, e de bine), când am ales să îi ascult pe ei, să fac ce zic ei. Acel „va fi bine” mi s-a înfipt adânc în creier şi a reuşit cumva să înlocuiască disperarea mea. Nu mă puteau minţi, nu? Erau prietenii mei. A fost una dintre cele mai inteligente renunţări la gândire de care am putut da dovadă vreodată. Există vorba aia celebră: „daţi-mi un punct fix şi voi putea răsturna Universul”. Trebuie să admit că sunt unul dintre puţinii oameni norocoşi care au avut aşa ceva la dispoziţie.

În locul permanentei reinventări, în locul tuturor desfăşurărilor de forţe, te rog peştişorule, nu uita: „install update and restart”; e atât de mare nevoie de treaba asta. Mi-ar fi fost mai uşor câteodată…e drept că ar fi fost atât de puţine lucrurile pe care le-aş fi învăţat de-a lungul timpului, dar ar fi durut mai puţin şi aş fi obosit mai puţin…

ORICE-AR FI, NU TE OPRI!

Orice-ar fi, nu te opri…şi nu s-au oprit!

Am văzut aseară, cea mai mare concentraţie de femei penibile, bete în ultimul hal, plecând acasă în patru labe, sau părăsite de „prieteni”, dormind de la doişpe şi un pic pe canapele.

Am văzut cum e să petreci Rev-ul la baie, pentru că trebuia să fii om calculat şi să îţi dai seama că în juma’ de oră, patruşcinci de minute o să îţi vină să faci pipi, şi să te duci din timp. A fost frumos să le vezi şi acolo, pe „sfântul” tărâm al toaletei cum se iau la bătaie, să nu mai intre peste rând.

Tabloul de la sosire era superb: toată lumea îmbrăcată frumos, la patru ace, aranjată, machiaj impecabil. A fost petrecere tematică, trebuia respectată ţinuta. Însă, adevărata faţă o vedeai la plecare. Tot ce fusese ascuns cu grijă sub tone de machiaj şi paiete, ieşea la iveală hâd, în lumina aia de nu ne place, dimineaţa.

Aşa a fost tot anul care a trecut şi ultima lui seara nu s-a dezminţit, a concentrat in ea, esenţa tare a felului în care s-au întâmplat toate: am văzut cum e să nu te opreşti din prostie, pură şi cruntă prostie, să nu te opreşti din băut ca prostu’ când nu are sens, din vorbitul fără rost, din aberat, din minţit, din prefăcut, din înşelat încredere şi oameni, din dezamăgit, din făcut vieţile celorlalţi mai grele decât este cazul.

Am văzut oameni care nu au ştiut să se oprească din nimic, le lipseşte simţul măsurii şi al căii de mijloc, oameni care nu cunosc cum este să fii moderat, să îţi păstrezi consecvenţa, am văzut cum este să îţi baţi joc de darul pe care l-ai primit de a le face celor din jur viaţa mai uşoară şi mai frumoasă. Este trist că uităm cum se face, sau că nu mai vrem să ştim cum se face.

Acum două minute citeam la cineva, că „atunci când găteşti, nu prea ai cum să nu miroşi a mâncare. La fel e si in viaţă: ceea ce te înconjoara, ajunge să te reprezinte”. Cocina umana şi materiala din jur vă dă măsura, respectaţi-vă.

Urarea mea pentru voi în noul an este: „Orice-ar fi, nu vă opriţi”…dar aveţi grijă din ce.

DESPRE GOL

Golul.

Nu ştiu cum să definesc senzaţia. Apăsarea din piept, golul din stomac, nodul din gât, vârtejul din creier, dorinţa de a te agăţa de ceva în cădere. Atunci când ai mai mare nevoie să te agăţi, nu ai de ce.

Bunica mea spunea că îşi dă seama când vede o casă de oameni săraci, pentru că atunci când arunci o pisică spre perete cade; nu este nimic de care să se poată agăţa: o carpetă, o „Răpire din Serai”, un covor atârnat, ceva de care să se prindă cu ghearele. Tot la fel îţi dai seama că sufletul tău e sărac, în clipa când în cădere, sufletul tău nu se poate agăţa de nimic.

Ţi-e gol atunci când pleci, atunci când vii, atunci când nu poţi vorbi, atunci când nu poţi asculta, în faţa unei fotografii uitate, în faţa unei amintiri, în umbra unui gând, la adăpostul unei iubiri, în faţa gândului că cineva nu mai este şi nu va mai fi niciodată acolo, că cineva nu se mai întoarce, că sunt cuvinte pe care nu le ai spus sau că ai spus prea multe lucruri inutile. Ţi-e gol lângă oameni, ţi-e gol lângă tine însuţi, ţi-e gol şi atât.

Nu găseşti cu ce să umpli, nu ştii unde ai împăturitit Răpirea din Serai. Pereţii sufletului tău sunt goi şi nu ai de ce să te agăţi. Sunt prea multe momentele atunci când trebuie să inventezi plase de siguranţă pentru tine însuţi, când nu mai ştii exact dacă te păcăleşti pe tine, dacă îi păcăleşti pe alţii, dacă toată păcăleala asta ţi-a devenit realitate, sau nu.

Fiecare dintre oamenii pe care îi cunosc au trecut prin astfel de momente. Nu pot vorbi despre golurile altora. Golurile mele, sunt din ce în ce mai multe şi mai apăsătoare, într-o perioadă plină de sclipiri de bâlci, de lumini false, de cuvinte prea multe şi prea fără rost, de prea multe lucruri care pică prea greu, şi nu reuşesc să umple nimic, golurile mele se adâncesc şi am senzaţia, că nu aş putea umple nimic acum poate doar dacă aş putea sta de vorbă cu tata; el ar şti să mă liniştească, să simplifice totul în jur, să descompună monştrii în probleme simple, rezolvabile uşor, pe rând, ar şti să şteargă sclipiciul, să aprindă luminile calde, să aducă lucrurile simple acolo unde le este locul, să facă să dispară toate interpretările, toate lucrurile care se complică inutil.

Astăzi nu pot scrie mai mult de atât. Mi-e prea gol, şi prea ciudat.

IARNA COPIILOR

Toţi oamenii mari au fost copii, dar puţini dintre ei şi-o mai amintesc. Nu o spun eu, o spune Micul Prinţ, cel mai înţelept om mare dintre toţi oamenii mici.

Pe când suntem mici, ne dorim să fim mari, independenţi, să nu ne mai spună nimeni ce să facem, să nu ne mai aleagă mama hainele, să nu ne mai facă tata programul, să nu ne mai stabilească bunica porţiile de mâncare, să nu mai avem teme de făcut. Problema este că atunci când suntem copii, niciun argument logic pe care ni l-ar putea da cineva nu ne poate convinge că suntem doar nişte mici fraieri, nişte mici blegi, care habar nu au la ce se înhamă până la urmă vrând nevrând. E adevărat că de anumite lucruri nu ai cum să scapi, dar monstrul care ne stă implacabil în faţă nu este nicicum descris de expresia „las’ că o să vezi tu când o să fii mare.” Nici măcar în ultimul ceas, oamenii mari nu sunt în stare sa fie întregi, să rostească un adevăr de la cap la coadă, aşa cum se cuvine să o faci în faţa unui copil.

O să văd ce? M-a pregătit cineva pentru momentul de acum, spre exemplu, când stau înfofolită în pături, mă uit pe geam cum ninge viscolit şi mă gândesc cu groază cum o să ajung mâine la muncă. Când eram mică, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că eu, copilul de atunci mă voi transforma în omul mare de acum. Constat, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că am uitat cum eram.

Bucuria noastră de atunci, era atât de sinceră încât mă cutremur acum, cu picioarele bocnă de frig, lângă calorifer.

Îmi amintesc ierni, când cărarea pe care o făcea tata de la uşa casei până la magazia cu lemne de foc, era mai mult un tunel. În iernile alea, oricât mi s-ar fi explicat, nu înţelegeam îngrijorarea alor mei că nu ne ajung lemnele, grija că viscolul bagă zăpadă în pod sau că ei nu au cum să ajungă la muncă. Noi aveam alte probleme, spre exemplu cum organizăm săniile în bob. Îmi amintesc că ăia mai mari inspectau fiecare sanie, şi primeau doar săniile cu tălpicele lucioase, aşa că ne apucam de treabă cu mult timp înainte.

Ne dădeam pe Kemal Agi Amet. Porneam de sus de tot, şi când era zăpada bătătorită bine ajungeam până aproape de Şcoala 1. Traversam în viteză o stradă destul de circulată, ne răsturnam în zăpadă, ţipam şi urlam ca nişte mici barbari ce eram, dar nu-mi aduc aminte ca vreunu dintre noi să fi păţit vreodată ceva. Nu dădeau maşinile peste noi, nimeni nu şi-a rupt vreodată ceva deşi uneori eram cocoţaţi şi câte patru pe o sanie, nu ne cocoloşeau părinţii. Habar nu am unde şi cum ne suflam mucii. Ţin minte că seara, când intram în casă fularul meu roşu avea pojghiţă de gheaţă la nas, că îmi puneam picioarele pe soba încinsă ca să le dezmorţesc, că aveam zăpadă pe sub toate straturile de haine. Dormeam fantastic de bine, ruptă de oboseală şi de ger, şi abia aşteptam ziua următoare.

Iernile noastre nu miroseau a portocale şi a scorţişoară, că nu ştiam noi atunci ce-s alea. Le vedeam atât de rar că nici nu mai contau; miroseau a plăcintă de bostan, a carne prăjită de porc, a mere coapte şi cartofi prăjiţi cu murături.

Într-un an a venit şi Moşu’. Cred că a fost unul dintre cele mai penibile momente pe care le-am trăit. Am fost paralizată de groază şi de nemaipomenitul întâlnirii; în timp ce vedeam clar că e ceva în neregulă cu Moşul, cu masca aia ţeapănă de pe faţă şi cu vocea piţigăiată de femeie. Moşul meu a bătut la geam; ai mei lăsaseră lumina aprinsă afară, treabă care mi-a dat de gândit mai puţin decât era cazul. După ce a intrat în casă, ştiam că ştiu vocea aia de undeva, îmi era cunoscută, dar era imposibil să-l întrebi pe Moş: „nu te supăra, tu eşti cumva Zebi, colega lu’ mama de la pediatrie?” Ferească sfântul. Cum să faci aşa ceva? Şi nici măcar nu mi-a adus cine ştie ce cadouri. Un Moş care se respectă trebuia să fi ştiut ce-mi doream eu, nu să aducă fix chestiile la care strâmbasem din nas cu o săptămână înainte prin magazine de mână cu mama.

Nu mai contează acum…acum când sunt om mare, când îmi este frică de mor să fiu om mare, când am nevoie ca de aer să mă ia cineva de mână să mă treacă strada, să-mi pună mâncarea deja încălzită în farfurie, când îmi dau seama că nu m-am mai dat cu sania de cel puţin douăzeci de ani, când tata nu mai e aici să-mi facă programul sau ghetele cu cremă. Dacă nu ştiaţi, îi dădeam tatei cinci lei pentru fiecare pereche de ghete cremuită. De unde aveam bani? Mă plătea mama să îi calc rufele.

LABIRINTUL DE OGLINZI

Ni se spune că ceilalţi ar trebui să ne fie măsură şi oglindă. Fals. Complet fals. Puţini sunt cei care au inima precum cristalul şi îţi returnează o imagine limpede a ceea ce eşti. Din păcate, pe aceştia, puţini, îi marginalizăm adesea, alegând să ascultăm vocea mulţimii. Auzim mereu stupizenia atât de răspândită, cum că dacă doi îţi zic că eşti beat, mergi să te culci. Nu e chiar aşa. De multe ori, ei sunt mai beţi decât tine, lumea lor clătinată o face pe a ta să se vadă prin ape tulburi. Nu mergi să te culci când doi îţi zic că eşti beat, deşi tu ştii sigur că nu ai băut nimic. Cel mai deştept e să le întorci spatele şi să îi laşi să se sprijine unul pe celălalt. Extinzând parabola, oamenii care nu sunt capabili să se ţină ei înşişi pe picioare, nu au cum să te ţină pe tine drept. Simple legi ale fizicii.

Dacă îţi zice unu că eşti deştept, adesea te gândeşti că îţi spune aşa din prietenie (falsă sau nu), că îţi zice „doar aşa” şi nu-l crezi. Nu are cum să fie adevărat. Alegi să-i crezi pe ăia mulţi, ceilalţi, care mânaţi de meschinărie, îţi dau de înţeles contrariul. Unii ţi-o şi spun în faţă. Exemple găsesc fără număr, extinse pe o arie de cel mult cinci prieteni.

Într-o perioadă în care auzeam din jurul meu la tot pasul că am probleme de comunicare, de limpezime a exprimării ideilor, de socializare şi empatie interpersonală, am primit un mesaj, care pentru mine a fost propteaua de care aveam atunci nevoie: „mi-e dor de tine şi am un sentiment ciudat. Mă simţeam un om mai puternic şi eram mai în siguranţă cât am stat cu tine; mă simţeam mult mai sigură pe mine şi eşti omul cu care reuşesc să comunic cel mai uşor: din trei cuvinte înţelegeai ce vreau să spun…na că am spus-o dintr-o răsuflare…”. După ce am citit acest mesaj, s-au limpezit multe în jurul meu. Am ajuns la concluzia, că poate transmit eu un mesaj greşit, nu că sunt complet „greşită” aşa cum credeam până atunci. Pe cine să crezi? Pe cei mulţi, sau pe acel unu, care „dintr-o suflare”, îţi spune fix ceea ce îţi trebuie în acea clipă ca să îţi restabileasca ordinea în Univers?

Sunt unii oameni care în mod complet eronat, pun între ei şi restul lumii, o distanţă fundamental greşit mai mare decât este cazul, vorba cuiva: „Ce vrei dom’le? Ne tăvălim printre vip-uri” şi de aici, Dumnezeu cu mila; cum să se rupă de miraj şi să îşi amintească de ceilalţi, care le sunt, la propriu, cu multe clase peste? Dacă ai sta să îi asculţi, dacă te-ai uita la ei, ţi-ai săpa singur groapa şi dus ai fi. Din fericire, tot ce trebuie să faci e să ai răbdare şi să îi priveşti atunci când vine clipa aceea, când îşi dau seama că ei nu sunt atât de sus, că tu nu eşti atât de jos, când îşi înghit umilinţa în sec…da’ nu mai au ce să facă.

Mă gândesc acum cum îşi începea Paler cartea „Autoportret într-o Oglindă Spartă”. Spunea că după o vreme, memoria nu îţi mai reflectă decât frânturi din ceea ce a fost. Nu mai are puterea de a îţi reaminti adevărul întreg. Aşa sunt şi oamenii. Puţini sunt cei pe care privindu-i în ochi îţi dau înapoi adevărata măsură a propriei tale persoane.

Jocul de oglinzi, mii şi mii de oglinzi, care se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru este înnebunitor. E greu să nu te rătăceşti, e greu să îţi iei reperul corect, cel care rămâne mereu al originalului.

Din păcate, sau din fericire, oamenii din jurul nostru au defectele lor. Greşeala noastră este fie atunci când în noianul de rău, binele nu mai face diferenţa, fie când în binele de până atunci, un rău, face o diferenţă prea mare. Învingător va ieşi întotdeauna străinul din oglinda către care te apleci mai mult.

Eu m-am decis să mă „folosesc” de defectele lor, ca să mă pot ghida corect prin labirintul de oglinzi pe care îl simt în faţă.

SUNT INOFENSIV

Zilele trecute, toată lumea s-a amuzat foarte tare în urma postării mele de pe pagina de facebook, unde vă povesteam cum se desfăşoară un dialog cu un client, cu ocazia unei banale deschideri de cont.

Vreau să fac câteva precizări, în urma comentariilor pe care le-am primit. Mi-ar fi plăcut să fie o glumă proastă, dar din păcate, nu este. E cât se poate de adevărat. Partea tristă este că se întâmplă foarte des, şi partea şi mai tristă este că a fost un caz „uşor”. Ce îmi este dat să aud zi de zi, este inimaginabil. Nu vorbesc numai despre întrebările prosteşti pe care le aud sau despre dezacordurile monumentale; cel mai tare mă deranjează atitudinea, felul în căre vin şi pun problema.

Îmi place, uneori, să îi las să vorbească cinci, zece minute, şi apoi le spun „Bună Ziua”. Îmi doresc foarte tare să îi înregistrez, să îi pot arăta lumii; trebuie văzut cum se schimbă la faţă şi rămân cu guma de mestecat agăţată între măsele.

M-am gândit şi eu, că ei vor contribui, sau nu, cine ştie, la pensia mea. Mă trece un fior pe şira spinării, e drept; dar la urma urmei, cine ştie câtă pensie o să apuc să mănânc eu de pe urma lor. O să încerc să mă îngrijesc din timp de bătrâneţea mea, să-mi iau de o grijă.

Pentru astfel de persoane, cred că ar fi indicată o clasă pregătitoare între fiecare dintre anii de şcoală, să aibă timp să recapituleze ceea ce au învăţat.

Ca şi contra exemplu, o să vă povestesc despre un celebru interpret de manele; nu importă care (nu cred că am văzut de multe ori în viaţă obiecte de atâtea mii de euro la un singur loc). Trecem peste.

A stat omu’ liniştit la rând şi când a ajuns în faţa mea, am tras aer în piept şi am numărat în gând. Nu am apucat să ajung până la cinci, că omul nostru spune: „Bună Ziua, mă scuzaţi că vă deranjez”. Opaaa, stai că devine interesant, îmi zic. Continuă: „Vă rog frumos, să îmi explicaţi şi mie câte ceva, că nu înţeleg eu mare lucru şi am nişte nelămuriri, da’ cred că dacă aveţi un pic de răbdare, pot să pricep şi nu vă mai deranjez p-ormă”. Mamă, niciun dezacord până acum. Taci că-i bine. Îl întreb pe om ce nu pricepe, iau un pix şi-o foaie, mă ridic să-i explic. Fac desene, săgeţi, îl las să întrebe, îi povestesc din nou, până înţelege. Treaba e că a priceput surprinzător de repede. I se luminau ochii. Vă mărturisesc că mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu el. Nu am simţit nicio urmă de aroganţă, nicio miştocăreală ieftină, doar politeţe. Mi-a mulţumit frumos şi dus a fost.

După ce a ieşit pe uşă, şi i-a luat locul o domnişoară ce se încadra perfect în tiparul pe care vi l-am descris, mi-am cerut scuze, în gând, că m-am grăbit să-l judec şi că m-am lăsat influenţată de idei preconcepute. Hmmm…greşeala mea.

Pentru cine nu ştie postarea de pe facebook, o reproduc aici, înspre citire/recitire/minunare/stupoare/amuzament sau care ce-o mai crede de cuviinţă:

I-am deschis astăzi cont unei domnişoare născute în ’93. Domnişoara, bine pusă la punct, aranjată, machiată, îmbrăcată frumos, curat, modern, scump. Întrebările pe care mi le-a pus, din păcate sunt clasice, tipice tuturor celor din generaţia din care face parte. În paranteză aveţi răspunsurile pe care îmi doresc cu ardoare să le dau…dar nu pot:
-CE ÎNSEAMNĂ INIŢIALA TATĂLUI? (înseamnă să enumeri constelaţiile cunoscute din Univers şi vreo două formule chimice; la alegere);

-LA CETĂŢENIE CE SCRIU? (ce-ţi sună mai bine. Congoleză, Nigeriană…la alegere)
-CUM ADICĂ LOCALITATEA NAŞTERII? ORAŞUL SAU SPITALUL UNDE M-AM NĂSCUT? (numele spitalului, eventual şi al moaşei. Este absolut relevant aspectul)
-UNDE SCRIE PE BULETIN DATA/CINE L-A ELIBERAT? (pe dungă!!! Se uită la buletinele alea de parcă ar fi scriere cuneiformă)
-CE ÎNSEAMNĂ ANGAJATOR? (peştele care te scoate la produs)
-CUM ADICĂ SURSA FONDURILOR? (fraude informatice, prostituţie, şpăgi)
-AICI SCRIU “DECÂT” PRENUMELE? (nu. Aici e locul potrivit să scrii “decât” prost/proastă m-a mai făcut mama)
-UNDE SEMNEZ? (de obicei unde scrie semnătură. E o dungă acolo! Groasă! Dacă era altceva, sigur o vedeai)
-CĂSUŢELE ASTEA LE COMPLETEZ? (nu. Sunt de decor)
-MAI SCRIU ŞI PE VERSO? (cam ce crezi? Mai scrii sau nu?)
Îţi vine să-i scuipi, să le dai în cap, şi pe urmă să-i scuipi din nou. Mi-am amintit un vers: ” Sunt inofensiv, dar gândul meu e criminal”. Nu ma întrebaţi cine cântă.

ÎNVĂŢĂTURILE SĂPTĂMÂNII

Zilele astea am mers cu cel mai haios taximetrist din Bucureşti. Cel puţin, aşa cred. Niciodată, de cât timp folosesc firma respectivă, nu am nimerit un şofer atât de vorbăreţ, în sensul bun al cuvântului. Trebuia să ajungem în centru, la o aniversare; accident pe Lascăr Catargiu, Calea Victoriei blocată, o oră pentru un drum de zece minute.

Cu ocazia asta am aflat că: există o domnişoară la o reprezentanţă auto (nu spui care, firmă însemnată) care îşi doreşte ca toţi taximetriştii din Bucureşti să poarte cămăşi albe scrobite, drept pentru care s-a luat de omu’ nostru.

Am mai aflat că: a scăzut rata urmăririlor conjugale. De când cu noile programe care se pot instala pe telefoanele astea noi şi deştepte, atunci când posesorul doarme (subliniată precizarea), taximetriştii mănâncă mai puţină pâine din activitatea de detectiv. Oricum, am înţeles că doamnele urmăresc mai mult decât domnii, pe distanţe mai lungi, şi grupa de vârstă este eterogenă.

Am mai aflat că: în cazul în care taximetristul îţi spune că este alergic la pisici, şi se oferă să îţi cheme altă maşină, la pet-shop-ul de unde tu vrei să-ţi transporţi mâţa la domiciliu, e mai bine să accepţi, pentru că altfel poate păţi diverse lucruri.

Din învăţăturile săptămânii am mai desprins că: atunci când îi spui cuiva că-l ajuţi, trebuie să faci asta din toată inima, cu toată priceperea şi responsabilitatea. Dacă nu eşti sigur că poţi, îi spui să găsească pe altcineva; e mai cinstit aşa decât să încurci mai tare.

Am învăţat că te poţi distra chiar şi în situaţii extreme de oboseală şi stres, că poţi face lucruri frumoase, că poţi fi de folos şi poţi face oamenii să râdă; e atât de simplu...

Am învăţat că, în două zile în care te găseşti printre oameni necunoscuţi poţi învăţa lucruri bune şi frumoase, că poţi primi şi dărui zâmbete, că bucuriile mărunte se găsesc mai uşor decât ne imaginăm şi sunt mai valoroase decât multe alte lucruri în care investim infinit mai mult timp şi energie.

Am mai învăţat că de multe ori avem nevoie să ne împingă cineva de la spate. Nu tare. Uşor. Un brânci. Să nu uităm să pornim din loc. Nu contează demarajul în trombă. Pe mine nu mă impresionează. Putem porni şi încet, bătrâneşte, să mărim pasul pe urmă. Până la urmă, încrederea în noi înşine se câştigă treptat, se cucereşte alături de cei puţini şi aleşi. Fiecare pas şovăitor pe care îl faci devine mai uşor atunci când ştii că în spatele tău este mereu cineva care te va ajuta să îţi păstrezi echilibrul.

Contabilizăm mereu etape, ce este în faţă, şi mai des, ceea ce a rămas în urmă. Numărăm mereu, fără încetare, totul, mai puţin prezentul.

Săptămâna asta, învăţăturile au fost simple şi importante: prin cuvinte şi fapte avem puterea de a face totul mai frumos şi mai simplu, cu condiţia de a acorda atenţia necesară amănuntelor care altfel, se pierd în haosul zilnic.

Nu vreau să mai treacă încă o zi fără a le mulţumi celor care prin simple cuvinte şi fapte mi-au dat ocazia să zâmbesc şi să nu uit că bucuria, prietenii, simplitatea şi mulţumirea se cuceresc greu, se pierd uşor, şi din păcate le subapreciem.

POVEŞTI NEMURITOARE

În seara asta mă întorceam acasă. Frig bine, autobuzul destul de gol. La un moment dat, sunetul monoton al unei voci mi-a atras atenţia. M-am uitat spre partea din faţă a autobuzului şi am văzut pe două scaune alăturate un bătrân şi o fetiţă de vreo patru ani. M-am apropiat încet de ei şi mi-am dat seama că acolo se întâmplă ceva magic: fetiţa îl privea fascinată, cu ochii mari pe bunicul ei, care îi povestea „Capra cu Trei Iezi”.

M-am oprit uimită în spatele lor şi am ascultat. Nu îmi venea pur şi simplu să cred, că nu era vorba despre nicio prinţesă Disney, niciun robot, niciun personaj contemporan, pictat în roz strălucitor; bătrâna poveste din copilăriile noastre îşi făcea loc în sufletul unui copil.

Bunicul a simţit că sunt acolo, a întors capul, m-a privit o clipă, a zâmbit blând şi şi-a continuat povestea.

Când eram eu mică bunica a început să îmi citească din „1001 de nopţi”. Ţineam cartea la capul patului, sub lămpiţa ei pentru croşetat. Mă străduiam să îmi imaginez cât vor dura o mie şi una de nopţi, pentru că regula era să îmi citească doar o poveste în fiecare seară, iar eu nu înţelegeam exact cât va însemna asta. În fiecare seară mă temeam că îmi vă spune că cele o mie şi una de nopţi au luat sfârşit, şi aia a fost ultima poveste. Nu adormeam imediat după aceea; trebuia să ascult la bătrânul radio Gloria emisiunea mea preferată „Nopţi Albastre”, tot un fel de poveste şi ea, abia apoi, puteam să mă culc liniştită.

Cel mai tare ţin minte că mi-a plăcut a doua poveste din carte; cu o femeie care furase două felii de pâine, pentru că erau înfometaţi copiii ei, şi i-au fost taiate mâinile drept pedeapsă, apoi le-a primit înapoi, dar pentru inima sa bună. Mai am şi acum cartea cu arabescuri pe fiecare pagină, tipărită pe hârtie groasă, ordinară, dar care miroase dulceag, a carte veche şi a copilărie; un miros cum nu mai poate fi întâlnit nicăieri.

Povestirile din copilăria mea nu se rezumau doar la serile cu bunica. Cele mai frumoase poveşti mi le spunea Babai Feuzi, când stăteam la poartă, lângă gardul din scânduri spoite cu var alb, sau la o trataţie cu baclavale la el acasă. Aş fi putut sta ore în şir să îl ascult cum povesteşte; a fost un fel de Şeherezadă a copilăriei mele şi fac rămăşag că adunate, mi-a spus mai mult de o mie şi una de poveşti.

Când am mai crescut, scenariul s-a schimbat. Pe vremea aia se întrerupea destul de des lumina seara, mai ales iarna, şi îmi petreceam timpul ascultând ascunşi după sobă, poveştile tatei. Coceam cartofi pe spuza de la gura teracotei şi şuşoteam non stop. Apoi, după ce am învăţat să citesc, rolurile s-au schimbat: eu devenisem Şeherezada de serviciu în fiecare seară. Tata mă asculta răbdător, pentru că înţelesese cât era de important pentru mine să asculte, să mă lase să mă laud cumva cu realizările de peste zi, să mă încurajeze pentru zilele următoare, să mă facă să citesc mereu câte ceva. M-a păcălit frumos.

Îmi amintesc şi acum de „Pana lui Finist Şoimanul”, de basmele lui Călin Gruia sau Ispirescu, de toate cărţile ale căror nume nu le mai ştiu, dar pe care le-am păstrat şi pe care le mai răsfoiesc uneori. Când eram mică, nu aveam acelaşi cult al cărţilor pe care îl am acum. Scriam pe ele fără milă, desenam, exersam literele de tipar. Zâmbesc de fiecare dată când revăd „însemnările” de pe ele, şi realizez cât de urât şi inegal am scris mereu. Nu mă mir de ce nici acum nu-mi înţelege nimeni scrisul.

Poveştile pe care le citeam au crescut în acelaşi timp cu mine, am început să-i povestesc tatei lucruri din ce în ce mai complicate, până într-o zi, când şi-a dat seama că, pe de o parte scopul lui fusese atins, iar pe de altă parte, a înţeles că este depăşit, nu mă mai putea urmări, nu mai înţelegea ce-i spun.

S-a retras încet din poveste, delicat, fără ca eu să îmi dau seama. Am rămas fără singurul meu ascultător şi nu am realizat când, pentru că eram deja prea ocupată să citesc…mult, să am ce îi povesti, să îi împărtăşesc miliarde de comori, descoperiri noi, lucruri nemaivăzute, nemaiauzite…taine.

Într-o zi, când am ridicat ochii dintr-o carte l-am văzut pe tata stând tăcut în cealaltă parte a camerei privindu-mă. M-am gândit la toate serile din copilărie şi abia atunci mi-am dat seama că trecuseră ani buni de când nu îi mai povestisem tatei niciun basm, că eram deja mare.

Atunci m-am apucat să scriu.

DOAR DIN CULORI

Dintr-un moment în altul aştepţi să se sfârşească vara, dar o regăseşti mereu, stingheră, într-o frunză arămie, renăscută, reflectată într-o coloană antică, surâzând într-un bob de strugure.

Fredonezi mereu în gând: „Summer’s almost gone, summer’s almost gone / Almost gone, yeah, almost gone / Where will we be when the summer’s gone?”.

Nu vom fi nicăieri, vom fi tot în noi, mereu acolo, oricât de mult am vrea să scăpăm, orice se va întâmpla, anotimpul următor ne va regăsi tot în noi înşine.

După fiecare toamnă, mă simt mereu obosită, secătuită, de ca şi cum tot cenuşiul s-a mutat în mine.

Credeţi că mai rezistăm până la primăvară? Acum când lacrimi înflorite-n crizanteme plâng în grădini, când pădurile amintesc prin frunze de muguri, şi ţipetele păsărilor sunt tot ce-a mai rămas din cântece, te poţi gândi la altceva decât la primăvară?

Niciodată nu m-a deprimat toamna, nu m-a înfrigurat şi nu mi-a zbârcit sufletul. Nu am cum să mă gândesc la lucruri triste înconjurată de o asemenea exploxie de bucurie, de culoare, de arome şi mirosuri.

Toate copilăriile se leagă de gutui, de crizantemele pe care i le duceam „lu’ tovarăşa”, miros acru de fum de la frunzele arse prin grădini, must, ceaţă de dimineaţă, prietenii revăzuţi după vacanţă, explozie de neimaginat, de orice şi…nimic. Este poate un pic melancolie, dar nostalgia de toamnă, nu ar trebui să existe. După goliciunea şi superficialitatea verii, toamna nu poate veni decât ca o gură de oxigen.

În toată ploaia măruntă şi rece de acum câteva zile nu ghiceai decât singurătatea turnului în care a fost închisă prinţesa; nu a mai rămas decât cenuşiul îngheţat al pietrelor, al dalelor pustii de pe aleile unde nu se mai plimbă nimeni. Parcă s-a curăţat totul de vulgaritate, de culori ţipătoare, de gândurile seci, topite în aerul fierbinte.

Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a îmbătrânit tăcerea. Atât! Pe mine m-a lăsat neschimbată; numai tăcerea mea s-a mutat undeva mai în adâncul sufletului, s-a zbârcit şi s-a ascuns mai bine în spatele zâmbetelor.

Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a răpit nemurirea. Mă simt atât de vulnerabilă, după ce vârtejul de frunze a răpit anii care pentru mine nu treceau niciodată. Copilăria mea îngheţată sub primul val de brumă, m-a durut. Nu am mai găsit niciodată puterea să o păstrez lângă mine, să o aduc în casă şi a murit îngheţată pe patul de frunze al ultimei toamne.

Fără prea multe cuvinte, doar din culori şi din stare de bine, doar din zâmbete şi amintiri frumoase, din mult soare strâns în suflet, din miros de gutuie şi dovleac portocaliu, din struguri şi cântece pierdute în zare, încă o toamnă se cuibăreşte molcom lângă noi.

DOR DE TOAMNA

Inevitabil, trebuia să se termine şi concediul. Aveam nevoie ca de aer de câteva zile în care să nu mă trezesc de dimineaţă, să nu bat Bucureştiul de-a curmezişu’, în care să stau cocoloşită sub pături, cu gândurile mele, cu ochii închişi, mai mult simţind, decât văzând lumina galbenă, filtrată prin draperii.

„Vacanţa de fete” de anul ăsta, m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Am avut parte de o întâlnire miraculoasă aproape, cu un loc magic. Plăcerea întâlnirii a fost sporită şi de faptul că am amânat de multe ori, de prea multe ori, să mergem acolo. Poate că încă nu era momentul. Am avut parte, din belşug, de soarele cuminte de toamnă, de magie, de frumuseţe, de verde, de gusturi, culori, arome, vin bun, conversaţii frumoase, multe zâmbete, ochi mijiţi de prea mult soare reflectat de pietrele albe, demonstraţii de forţă şi caracter, tăcere respectuoasă…

Nu ştiu dacă este adevărat ce se spune, că locurile celebre, vizitate, vestite în literatură, artă, arhitectură, îţi anihilează cumva curajul de a spune că nu ţi-au plăcut (când este cazul). O singură experienţă am avut în sensul ăsta, şi nu am spus că nu mi-a plăcut, ci că nu este genul meu. Acum nu a fost cazul. Mi-a inspirat imens de mult respect, şi mi-a plăcut la nebunie. A fost genul meu, şi m-am bucurat de fiecare secundă pe care am petrecut-o acolo. M-am întors un om un pic mai bogat, un om care a mai văzut şi a mai învăţat ceva.

Exceptând explozia de sentimente şi culoare a acelor câtorva zile, nu s-au întâmplat prea multe lucruri notabile. M-am bucurat de toamnă, în felul meu.

Am fost la mama; timpul ritualic aproape, petrecut aproape de rădăcini, unde te încarci cu altfel de gânduri, unde eşti mai aproape de cei care nu mai sunt şi cărora ai avea să le povesteşti mii de lucruri şi să le ceri milioane de sfaturi, cei de a căror povaţă şi sprijin ai mereu nevoie, locul unde revezi prietenii din copilărie, unde totul, atât de familiar îţi amorţeşte parcă, şi îţi dă jos toate scuturile pe care, ţi le ridici atunci când trăieşti într-un oraş mare, care se încăpăţânează să-ţi rămână rece, străin.

Vacanţa asta am citit tare puţin. Aş fi avut timp, dar nu am avut energie. Mă simţeam mai obosită ca niciodată.

Nu îmi este dor de serviciu, ar fi chiar culmea, pentru că nu am suficient de mult noroc încât ceea ce fac să fie exact ceea ce îmi doresc, ce-mi place şi mă reprezintă.

Mă bucur doar că îmi voi relua ritmul zilnic, că îmi voi regăsi cumva jaloanele de timp printre care mă mişc, care mă ajută, culmea, să eficientizez ceea ce am la dispoziţie. Am observat că sunt genul de persoană care atunci când are prea mult timp la dispoziţie îl pierde aiurea; nu reuşesc să mă organizez. E un pic absurd. Mereu mă plâng că nu am timp, că nu reuşesc să fac tot ceea ce aş vrea, şi când am timp, cum s-a întâmplat acum, nu am făcut efectiv nimic. Au trecut şi câteva zile fără să ies din casă, fără să fac…nimic.

Din când în când am scris. Am încercat să acopăr o perioadă goală în caietul meu, dar am constatat că m-a lăsat memoria şi nu mă mai ajută nici răbdarea. Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Orice încerc să povestesc la distanţă de câteva săptămâni îmi pare a fi fad, artificial, repovestesc fapte seci, şi fac asta impersonal, pentru că am pierdut ceea ce era mai important: sufletul momentului.

În rest, nimic. Aştept să se oprească ploaia, să se usuce frunzele căzute pe trotuare, ca să le pot spulbera cu tenişii mei roşii, să răscolesc mirosul arămiu de toamnă.

Ar mai fi fost de făcut câte ceva, dar cum fiecare lucru are sufletul lui, probabil că nu era încă momentul.