Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

DREAM CATCHER

– Ce faci acum?

– Mănânc îngheţată şi fumez.

– Adică preferi să mănânci îngheţată şi să fumezi în loc să povesteşti literaturi şi vieţi la un pahar cu vin? Nu te înţeleg. Nu-mi dau seama ce ar putea fi mai mişto decât asta şi tu preferi să mănânci îngheţată. Jur că nu te înţeleg…

– Normal că nu înţelegi, am mai tras încă un fum din ţigară şi am lins nişte îngheţată de caramel care mi se scursese topită pe degete, pentru că te opreşti aici, doar la atât. Gândeşte-te că din ceea ce vorbesc cu tine se ţese un dream catcher, o poveste care prinde în ea o altă poveste. Tu o să fii miezul poveştii. Nu contează atât de mult faptele, cât ceea ce poţi ţese din ele.

Gândeşte-te că din poveste în poveste ajungi într-un basm complet nou şi necunoscut. Urmăreşti ce-ţi spun?

Ne-am văzut până la urmă peste câteva zile să povestim despre literaturi şi vieţi, despre elasticitatea personală a timpului, despre iubiri, convenienţe şi clişee, despre alegeri şi greşeli, jocuri cu mărgele de sticlă şi îngheţată, despre aşteptări setate şi dezamăgiri, aşa cum le stă bine poveştilor, la un pahar cu vin roşu şi sec.

După ce am ajuns acasă în seara aia mi-am amintit că am uitat să-i povestesc despre dream catcher-ul pe care i-l făcusem. Poate data viitoare, dacă îmi voi mai aminti.

I-am promis că într-o zi cu furie o să scriu ceva şi o să-i trimit să citească, aşa la prima mână, să las literele să curgă, fără să corectez nimic, fără să schimb nimic.

De atunci, de la ploaia aia de vară până acum, nu am mai trăit nicio zi cu furie. Atunci, sub buzele date atent cu ruj roşu mocneam o furie cum de mult nu mai ştiam în mine. Nu a bănuit asta pentru că furiile-mi sunt aproape la fel de tăcute ca şi iubirile. Cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai înfricoşate şi mai tăcute.

O fi crezut că nu ştiu să mă ţin de promisiuni. Habar nu am, probabil nu voi afla vreodată, dar uite, scriu acum, fără furie, cu somnul lipit de pleoape şi o să-i trimit.

Mă întreba dacă o să povestesc vreodată seara aia. A câta oară în viaţă primesc întrebarea asta? Toţi oamenii vor să ştie dacă o să scriu serile cu ei. Unii mă întreabă cu teamă – oare ce-o să povestească nebuna asta despre mine? oare o să mă pună într-o lumină proastă? dacă mă recunosc cunscuţii? Unii mă întreabă cu infatuare, convinşi fiind că aia a fost cea mai mişto seară pe care am trăit-o vreodată – de parcă un futai dement înseamnă totul, de parcă agăţatul de umerii lor mă salvează de lume sau de mine, de parcă vinul din paharul lor e cel mai roşu şi sec din lume. Alţii mă întreabă curioşi – să vadă cum pun piesele în puzzle, cum construiesc ceva din nimic. Unii mă întreabă aproape rugător – poate, cumva, o poveste oarecare le sigură nemurirea.

Am povestit multe nopţi, uneori fără să-mi dau seama, până am ajuns să le secătuiesc de orice vlagă. Le-am povestit cum au fost, apoi cum le-aş fi vrut şi, în timp, după luni în care le-am lăsat să se aşeze, am povestit ce mi-a mai rămas din ele.

O să povestesc seara aia, pentru că mi-a plăcut şi, mai ales, mi-a plăcut povestea ei, poveste cu gust de vin şi cuvintele lui care îmi reverberează în minte: „Poate mi-ar plăcea cum scrii, dar simt că te înfrânezi, nu te duci până la capăt cu ceea ce vrei să spui şi se simte mirosul de cauciuc ars, ca la o frână din scurt. Scrie-mi ceva să te văd cu adevărat, spune ceea ce vrei să spui de fapt, ceea ce vrei să povesteşti. Asta vreau de la tine şi asta cred că îţi şi lipseşte: visceralul!”

Aş scrie, doar că momentele când îmi iau vălul de pe vârfurile degetelor sunt îngrozitor de rare. Ca şi acum, pornesc de la ceva întâmplat, în cazul ăsta într-o seară anonimă de vară, ceva cu o aromă stinsă de vin sec, dispersată în ploaie şi aş putea ţese o poveste ca un dream catcher.

Contează drumul sau destinaţia? Contează doar oamenii pe care îi cunoşti pe drum şi pe care îi poţi pune în miezul poveştii precum o bucăţică de peruzea în mijlocul unui dream catcher.

Mi-a zis să îi scriu două pagini. Şi acum, scriind, îmi vine să zâmbesc. Se uita la mine cu privirea fixă; nu ştiu dacă încerca să-mi dea cortinele deoparte, dacă voia să îmi citească gândurile, sau dacă aşa se uită la oameni pur şi simplu. Nici nu contează prea mult în economia generală a lucrurilor.

O să îi scriu, îi voi trimite rândurile astea şi o să-l rog să le dea un titlu.

CÂNDVA ACOLO ERA UN SAT

De puţine ori în viaţă, până acum, mi s-a întâmplat să trăiesc cinci secunde de fericire şi mulţumire depline. Am avut câteva momente de tăcere absolută, de linişte şi fericire cum nu mai ştiusem de mult. Mi-au fost date vara asta câteva momente în care mi s-a golit pur şi simplu mintea de orice şi aia a fost. Atât.

Pure bliss.

Sunt rare momentele astea şi extrem de preţioase.

Mă gândeam după aceea, când am început să-mi revin din beţie, nici nu ştiu cum să-i spun, un fel de orgasm sufletesc, că în momentul ăla, singurul loc în care aş fi vrut să fiu era fix acolo, în papucii mei. Nu aş fi schimbat locul cu nimeni de pe planeta asta, indiferent unde s-ar fi aflat, în ce lux, bogăţie, sau companie selectă. Nu-mi puteam imagina nimic mai mişto decât să fiu în locul meu, acolo, pe barca din mijlocul lacului, cu soarele ăla sprinţar şi jucăuş cum rar vezi, inhalând fără să îmi ajungă plămânii, miros de brad, de pădure scufundată în apă şi încă ceva, ceva-ul ăla pe care noi, cei trăiţi prea mult pe asfalt l-am uitat.

A plouat mult vara asta şi nivelul lacului a crescut mult; pădurea este în apă şi toate potecile pe care le ştiam şi le foloseam să trecem pe malul apei dintr-o parte în alta au dispărut. Miroase totul a soare şi a frunze ude.

La un moment dat, cum înaintam noi şi nu se auzeau decât motorul bărcii şi clipocitul apei lovindu-se de picioarele mele, aud: „Uite, până aici era comuna Hangu”.

Băi nene, uitasem complet asta. Aici, cândva, era un sat. Aici, pe unde mă plimb eu acum, sătulă sufleteşte şi fără să îmi înţeleg cu adevărat fericirea, aici cândva, era un sat în care locuiau peste 18.000 de suflete. „Uite, toată valea asta dintre munţi era locuită, aici era biserica şi cam aici venea primăria. Uite, pe aici trecea drumul. Toţi oamenii ăştia au fugit în sus, pe dealuri. Au luat cu ei şi au mutat tot ceea ce se putea muta, şi-au mutat inclusiv cimitirul, apoi, lacul ăsta l-au umplut cu apă peste lacrimile lor, peste vieţile lor distruse”.

Spuneţi-i cum vă place : „Marea din Carpaţi”, „Lacul Izvorul Muntelui”, „Lacul Bicaz”, mergeţi să-l vedeţi, plimbaţi-vă prin pădure, mâncaţi păstrăv, staţi la pensiunile care au vedere la Ceahlău şi la lac, bucuraţi-vă de oameni şi de toată frumuseţea din jurul vostru, dacă v-o cuprinde sufletul, dar nu uitaţi: cândva, acolo era un sat.

Habar nu am dacă liniştea şi fericirea pe care le-am simţit atunci au legătură cu povestea satului rămas sub ape. Nici nu contează foarte tare asta. Voiam doar să spun că indiferent de locul în care suntem, indiferent de minunile care ne sunt accesibile tuturor cu ochiul liber, mereu mai există o poveste, pe care e bine să o ştiţi. Poveştile locurilor se uită dacă oamenii, chiar şi cei aflaţi doar în trecere, nu întreabă, nu vor să ştie.

Frumuseţea peisajului este uluitoare şi poate veţi simţi aceeaşi plinătate sufletească şi momente de fericire pură, poate câteva secunde nu aţi vrea să fiţi în niciun alt loc de pe lumea asta, însă nu uitaţi: cândva acolo era un sat, oameni, poveşti, legende. Poate ar fi bine să întrebaţi de ele.

Am scris rândurile astea acum câteva zile, oaspete fiind la una dintre pensiunile de care vă povesteam, Pensiunea Estival, loc numai bun de stat la poveşti cu Ceahlăul, de ascultat şoaptele de sub ape, de aflat poveşti şi legende.

DINCOLO

“Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n-am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să-l descriu?” Jeanette Winterson – Sexul cireşilor

Dincolo de pleoape mi-am construit poveştile şi am trăit o mie de vieţi nemuritoare.

Astăzi scriam în caietul meu şi, pentru că cerneala se încăpăţâna să nu curgă, m-am trezit de parcă eram din nou în clasa întâi, când, fără să mă gândesc, duceam peniţa la buze să înmoi cu salivă cerneala albastră, proastă. Mereu aveam buzele vinete, degetele pătate.

Îmi purtam petele cu mândrie. Mă simţeam cumva ca un scrib sau, mai mult de atât, ca un personaj important, un cărturar din vremuri vechi, murdărit pe degete în timp ce transcria înţelepciuni şi taine, descoperiri importante ce vor schimba soarta lumii.

Pe vremea aia îmi plăcea să mănânc cerneală, pelicanol, acuarele colorate şi cretă. Erau dulci şi parcă îmi colorau gândurile. Parcă visam flori și fluturi. Mai târziu, aveam să aflu că este posibil ca viaţa mea să fie visul unui fluture, așa cum a spus înţeleptul chinez.

Mă gândeam astăzi, în timp ce scriam, că poate o să găsesc la un moment dat o metodă să leg vârfurile degetelor cu sufletul egoist al vocii din spatele pleoapelor. Să transcriu cumva imaginile colorate de dincolo de pleoape.

Învăţ încet şi greu. Învăţ să nu uit că am aripi pictate, de fluture.

Nu ştiu cine trăieşte în visul meu sau în visul cui trăiesc eu, dar uneori, oamenii pe care îi desenez dincolo de pleoape se întâmplă să îmi apară şi în viaţa asta de aici. E obositor să trăieşti în două vieţi. Le încurc între ele. Uneori mi se întâmplă să nu mai ştiu unde se termină una şi începe cealaltă şi să mă port cu oamenii invers faţă de cum ar trebui. Ce contează că oamenii nu există, dacă eu îi văd?

Contează… pentru că aduc oamenii de dincolo de pleoape aici, iar ei nu vor, se încăpăţânează să nu fie aşa cum îi port în suflet.

Ce proşti! Habar nu au cât de fericiţi şi frumoşi sunt. Poate ar vrea să-mi rămână aici dacă ar şti. Dar ei nu ştiu şi nici nu vor să afle.

Şi vis în vis în vis în vis, imaginile fac implozie unele în altele, un caleidoscop colorat din flori de câmp, ca atunci când mâncam acuarele.

Îmi rămân pe sub piele aşchii de sticlă colorată şi pielea mi se transformă în solzi translucizi de peşte, reflectând cerul.

Ţin minte că eram într-o zi într-un vârf de minaret şi, cu ochii mijiţi din cauza soarelui crud, zăream în depărtare, printre valuri, peşti coloraţi. La picioarele mele, scările spiralate pe care tocmai urcasem se dizolvau în apa mării, hăt departe. Le mai vedeam, încă, printre picăturile sărate, care nu erau decât oglinzi sparte de curcubee. Simţeam soarele cum îmi arde pielea prin materialul subţire al rochiei. Nu ştiu de ce, în ziua aia mă îmbrăcasem în negru, de parcă mă duceam la un priveghi.

Cumva aşa mă şi simţeam.

Printre peşti coloraţi şi oglinzi sparte de curcubee îşi făcea loc în mintea mea gândul că acolo, în vârful ăla de minaret sunt singură. Nu era real nimic în afara lacrimilor pe care mă încăpăţânam să nu le las să-mi curgă pe sub ochelari. „Sunt urâtă când plâng. Nu e real nimic, îmi spuneam. Nici lacrimile astea, nici scara spiralată care se pierde în mare, nici bărbatul ăsta care îmi răsuflă fierbinte pe ceafă. Braţul lui nu este real în jurul mijlocului meu. El nu este real pentru că, de fapt, nu vrea să fie aici cu mine. L-am adus eu cu forţa, de undeva din adâncuri. L-am găsit printre peştii coloraţi ca solzii de culoare de sub pielea mea şi l-am adus până aici”. Asta îmi spuneam încercând în zadar să-mi înghit lacrimile cât se poate de reale.

Cred că am şi reuşit până la urmă, pentru că atunci când m-am uitat în oglindă, mi-am zărit în colţurile ochilor aşchii colorate.

Multă vreme, am purtat sub unghii tăcerea din ziua aia. O zgâriasem aproape cu ură, încercând să o fac să ţipe de durere, să-i dau sângele.

Auzeam cuvinte albastre şi aurii care îmi reverberau sub pleoape. Deschisesem la un moment dat ochii ca să nu-l mai văd pe bărbatul ăsta cum coboară scara spiralată pas cu pas şi se pierde în nisipul umed, apoi în valuri. L-am zărit ultima dată când a atins cu vârfurile degetelor unul dintre peştii coloraţi.

L-am luat de mână şi i-am spus să plecăm, să coborâm de acolo, să mergem să bem o cafea. Am coborât treaptă cu treaptă ţinându-mi strânse sub pleoape gândurile albastre şi aurii. Ştiam că numai ele îmi vor rămâne să le povestesc mai târziu.

Când am ajuns la poalele minaretului, bărbatul acela şi-a continuat coborârea mai departe, printre peştii multicolori şi fragmentele mele de piele. Eu am mers mai departe pe străzile înguste, ţinându-i strânsă în pumn umbra.

Oamenii pleacă mereu, îmi spuneam. Rămân doar cei care au ştiut să înţeleagă de la început, cu o înţelepciune ieşită din comun, că vin de dincolo de pleoape, că sunt desenaţi de un suflet nebun şi colorat. Îi spuneam asta umbrei lui care mi-a mai rămas multă vreme agăţată de palma umedă, strânsă pumn.

Eu ştiam. Mereu ştiu lucrurile astea, numai că, de multe ori uit să fiu atentă dacă le ştiu de dincolo de pleoape sau le ştiu de aici. Nici nu contează, până la urmă.

M-a întrebat cineva zilele trecute de ce râd aşa de mult. I-am spus că aşa sunt eu, dar am uitat să îi spun că este un zâmbet pe care l-am desenat mai întâi dincolo, apoi l-am adus aici şi mi l-am potrivit pe faţă cum am ştiut eu mai bine.

Uneori, noaptea, când nu pot să dorm, îmi mângâi braţele în întuneric.

Dimineaţa, mă trezesc cu zgârieturi pe vârfurile degetelor şi-mi spun şoptit…

Anyway my love, I’ll see you on the other side. I guess…

INSPIR / EXPIR

Am scris ȋntr-un caiet ce mi s-a cerut atunci când am ȋnceput „Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi mă uitam ȋn seara asta peste toate cele; mă gândeam cui să ȋi scriu acum. Mi-au picat ochii peste ceea ce mi-a cerut Mihaela: Ce faci când nu mai poţi? Cum faci să mai poţi?

E greu… greu al dracu’ de povestit şi explicat cum faci când eşti la fundul sacului. De cele mai multe ori nici tu nu ştii cum ȋţi iese să te mai trezeşti ȋncă o dată. De cele mai multe ori, nu-mi rămânea de făcut decât un lucru, ca ȋn bancurile alea stupide şi insipide: inspiră-expiră-inspiră-expiră şi vezi ce se mai ȋntâmplă după aia.

Am avut multe momente de genul ăsta ȋn care tot ceea ce-mi spuneam era „Hai, mai respiră ȋncă o dată, hai că poţi. Vedem după aia ce şi cum. O scoatem noi la capăt cumva. Nu se poate să fi fost toate degeaba. Mai respiră! Încă o dată!”

Cel mai tare mă ȋnspăimânta că aici era o respiraţie şi dincolo de ea nu mai era, pur şi simplu, nimic. Poate a fost bună şi frica asta la ceva şi m-a făcut să mai expir ȋncă o dată. Habar nu am, de fapt.

Scriam la un moment dat că niciodată nu ai de unde să ştii dacă urmează respiraţia următoare sau viaţa următoare. Momentul ȋn care am ales să scriu despre toate astea este extrem de subiectiv şi uşor sensibil pentru mine, sub influenţa amintirilor. Povestesc imediat şi cum vine asta.

Fix acum niște ani, stăteam ȋn toiul nopţii ȋn fund, ȋn mijlocul unui pat de spital din Lyon. Cel mai apropiat suflet era Manolo, ȋn partea cealaltă de oraş (ea ştie dacă şi cum dormea; mi-o fi povestit atunci, dar nu mai ţin minte). Stăteam ȋn fund, după cum spuneam şi mă gândeam, vorbeam singură şi mă certam:

“Pe bune coaie? Pe bune? Cum mama dracului ai ajuns aici băi Iancu? Ce faci tu aici? Cum? Tu ȋnţelegi ce o să ţi se ȋntâmple mâine? Şi dacă iese naşpa? Pe bune coaie? Pe bune? Cum o să o mai iei de la capăt şi după asta? Băi, ai făcut-o lată din nou! Cât mai poţi aşa? Până când?”

Şi tot aşa, am ţinut-o ore ȋn şir până când, la un moment dat, am adormit, fără vreun răspuns. Când mi-au pus masca pe faţă mă gândeam că atunci trebuie să inspir, să expir, ca să nu mă doară. După aia văd eu ce fac… dacă mă mai trezesc vreodată, ȋmi găsesc eu, poate, vreun capăt, de care să mă iau la scuturat.

Atunci am găsit. Alte dăţi… mai greu.

Îi povesteam zilele trecute unei tinere, că eu sunt genul ăla de om foarte prost care ȋnvaţă totul foarte ȋncet, greu şi extrem de dureros. Am ȋnvăţat ȋn ani, că atunci când nu ȋţi mai place job-ul pleci, indiferent ce şi cum. Când nu am mai putut, când cu greu am ȋnţeles că nu era nimic pentru mine acolo, abia atunci, am plecat din relaţii ( de orice fel ar fi fost ele), de obicei cu sufletul bucăţi, dar am plecat până la urmă.

Toate cele, ȋn viaţa mea, le-am făcut când nu am mai putut altfel. Din pură prostie, bag seamă, nu le-am făcut niciodată ȋnainte.

Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori de-a lungul timpului a fost ce faci să mai poţi atunci când nu mai poţi ȋn viaţa ta, nu ȋn job-uri, relaţii şi situaţii. Atunci când nu te mai ajută nici să te gândeşti la respiraţia următoare, nici să-ţi fie ruşine de cei pe care ȋi laşi să cureţe ȋn urma ta rahatul pe care l-ai făcut.

Despre asta şi alţi demoni, ȋntr-o postare viitoare. Până atunci, inspir-expir-inspir-expir-ins…

PRICETAG

Dacă ţi-ai dori ceva foarte tare, ce ai fi dispus să faci pentru asta? La ce ai fi dispus să renunţi? Nu mă refer aici la capricii, ci la lucruri cu adevărat importante, life changing, mind-blowing…

Se spune că orice om are un preţ, la fel se spune şi că orice este de vânzare, pentru preţul corect. Care este preţul corect? Care este preţul tău, de fapt?

Una dintre primele noțiuni care sunt predate la economie se numeşte „costul de oportunitate”. Cât te costă de fapt, nu să ai ceva, ci să renunți la altceva pentru a avea ceva-ul ăla. Cam asta este ideea de bază.

Toate lucrurile ȋn viață vin cu pricetag atârnat de ele și nu doar prețuri reale, gen trebuie să scoți o anumită sumă din buzunar ca să ai cămașa aia la care visezi de mult timp. Preţ de genul: la ce ești dispus să renunți, pe cine ești dispus să vinzi, pentru cât, cât de departe poți merge ca să ai ceea ce îți dorești?

Am văzut zilele astea un film, am înțeles că este făcut după un serial mai vechi, care pune pe tapet într-o manieră foarte faină, exact subiectul ăsta. Ce dai? Cât? Cât de departe și pentru ce? Ce spune asta despre tine?

Au fost mai multe momente ȋn viața mea de până acum, când mă gândeam că aș fi dat orice să ȋl aduc pe tata înapoi, să fiu sănătoasă, să am parte fix atunci de o îmbrățișare, să fiu frumoasă, să am fața simetrică, să mă iubească X, să fiu deșteaptă, să fi vizitat fiecare țară de pe planetă etc.

Aş fi dat orice? Chiar aș fi dat cu adevărat orice? Sinceră să fiu, mă îndoiesc de asta din toată inima, şi nu doar pentru că unele lucruri s-au aranjat de la sine sau altele nu au mai avut nicio importanță odată cu trecerea timpului, ci pentru că, exact cum spunea bătrâna din film, dacă aș face ceva să schimb cursul lucrurilor, dacă aș plăti preţul, eu m-aș schimba atât de profund, încât nu aș mai fi persoana care a făcut cererea. Și atunci? Nu vreau să spun că lucrurile se întâmplă mereu cu o logică şi un scop, indiferent cât de nedrepte sau de dureroase sunt, cred doar că preţul pe care l-am avea de plătit este, ȋn toate cazurile, mult prea mare. Nu ni-l permitem niciunii; nici măcar ȋn cazul ȋn care ne-am amaneta sufletul diavolului.
Am încercat o dată, odată, să îmi vând sufletul ca să obțin ceva ce nu-mi aparținea şi știam că nu-mi va aparține niciodată. M-am „prins” să îmi asum un rol, să mă prefac că nu-mi pasă. Mi-au trebuit ani buni să mă aduc înapoi și după aia să ȋnvăţ să-mi iubesc cicatricile.
E ok să think outside the box, să think big, să see the bigger picture, e ok să schimbi the point of view, să schimbi paradigma, să înveți, să crești, să te autoeduci, să muncești, să greșești, să o iei de la capăt, e ok ȋn principiu să orice, să te ia dracu’ și apoi să te aducă înapoi (Trust me! Been there, done that!), mai puțin ok este să-ți vinzi sufletul. Este foarte probabil să te trezești prins într-un şir nesfârșit de tranzacții care te vor băga ȋn faliment.

In the end, coaie, sufletul ăla e tot ce ai… de fapt.

DESPRE IUBIRE

Mi-a spus Dan să scriu despre dragoste, despre iubire and stuff like that. După ce mi-a scris pe Facebook, m-a sunat şi mi-a zis: “Băi, vezi că e greu tare. D’aia te-am pus să scrii. Nu e uşor. Vezi, că tre’ să scrii fără dulcegării, să scrii dur, să intri tare ȋn subiect”.

Mi-a spus Dan să scriu despre iubire şi mi s-au sterpezit dinţii instantaneu. Cum dracu să fac eu asta şi mai ales, cum aş putea să scriu vreodată dulcegării. De-a lungul timpului, mi-am povestit aici, ȋntr-un fel sau altul, nefericitele iubiri. Mereu a fost o luptă, o ȋncleştare, strâns din dinţi ȋn spatele unui zâmbet.

Ţin minte că ȋntr-o zi de iarnă m-am văzut cu Dan la o cafea şi am vorbit despre multe. Printre toate cele şi despre iubiri. Mi-a spus atunci că este ȋndrăgostit şi că-i este bine. M-a ȋntrebat de mine. Ce să-i fi spus? Probabil ceea ce le spun tuturor, ȋncercând să râd de mine şi de tot: nu s-au ȋntâlnit cererea şi oferta… mie nu mi-a ajuns ce au avut ei să-mi dea, ei nu au avut ce să facă cu ceea ce am avut eu de dat şi invers, de la caz la caz. Un carusel fără sfârşit ȋn care, ȋn cel mai cinic şi economic explicat mod, cererea nu s-a ȋntâlnit cu oferta, deci pe grafic nu a existat niciun punct de ȋntâlnire; două paralele pe care eu am obosit să le urmez, să le urmăresc până departe ȋn zare, ȋn noapte.

Mi-a spus Dan să scriu despre iubire „Băi, da’ vezi, să nu scrii cu dulcegării”. Mă gândeam, ȋn timp ce citeam a mia oară, la ultima mea mare iubire, care nu a avut timp şi chef de dulcegării şi tandreţuri inutile. Mi s-a părut prea seacă aşa cum era, era seacă ca dracu’, pe cuvântu’ meu, şi i-am ţesut o poveste.

Mi-a plăcut atât de tare povestea aia şi am fost atât de mândră de ea, ȋncât am ȋnceput să o cred, am ajuns ȋntr-un punct ȋn care nu am mai vrut să văd că este doar o poveste inventată. Mi-am făcut-o realitate şi cât timp am putut sta acolo a fost bine. Am stat până nu am mai putut, apoi am plecat.

Nu aşa cum plec din poveştile reale, fără să mă mai uit ȋnapoi, nici de-a dracu’, niciodată, indiferent cât de tare doare.

M-am oprit ȋn loc de nenumărate ori şi m-am uitat. Am vrut să văd dacă vine după mine, am vrut să văd dacă, crezând cu atât de multă tărie ȋn povestea aia am făcut o minune, dacă am făcut, cumva, să devină adevărată. Inutil să mai spun că nu a venit şi era destul de evident că asta nu se va întâmpla niciodată, dar care ar mai fi farmecul poveştilor dacă ar avea ochii deschişi?

Chiar l-am iubit pe băiatul ăla. În felul meu nespus şi ciudat, chiar l-am iubit. Poate ȋntr-o zi o să-i povestesc ce am ţesut ȋn jurul lui. O să ȋi povestesc fără dulcegării şi tandreţuri cum, atunci când ȋl muşcam de beregată aş fi vrut să ȋl sărut, dar ȋn instrucţiunile de utilizare cu care am fost livrată, nu am găsit capitolul care să mă ȋnveţe cum să fac, cum să spun ceea ce îmi doresc, cum să scap de timiditate.

O să povestesc şi altă istorie, cum mi-am zis ȋn gând la un moment dat: „băi, mai ȋncerc o dată, hai să văd ce iese… poate…”.

M-am trezit prea târziu, ȋntr-un montagne russe, care m-a aruncat ca un cal nărăvaş peste gard, fără să se ȋntrebe cum o să ȋmi fie, dacă o să cad sau nu pe moale.

Să nu scriu cu dulcegării? Cum să faci asta, când tu ȋţi tratezi vânătăile de pe fund? Pe de altă parte, I’m not the right person for sweet things. L-am ȋntrebat zilele trecute pe un tip dacă vrea să meargă cu mine undeva. A stat un pic pe gânduri şi a spus cinstit: „Nu ştiu ce să zic… pari cam vanilla”. M-a pufnit râsul. Dacă m-ar fi ȋntrebat, nu aş fi zis niciodată despre mine că-s vanilla, dar cum nu a ȋntrebat, am lăsat-o fix cum a picat. Nici măcar nu-mi place vanilia. I’m more the chocolate kind of girl: bitter and with a slight promise of sweetness, only if you taste me long enough. Mă rog, nu la deserturi făcea domnia să referire, dar deja se lungeşte prea tare povestea.

„Iancu, să nu-mi scrii cu dulcegării”. Nu scriu cu dulcegării, Dane, că nu le ştiu gustul.

Pentru mine, iubirea e o floare de in sau un ciuline din stepa de lângă Dropia, e un licurici ȋn noapte, un pescăruş ȋn picaj spre valuri sau o tipsie din argint ȋn medina din Marrakech. Iubirea mea urlă sau tace apăsător, dar nu ştie a vorbi calm, iubirile mele au mirosit aspru a mosc şi a praf uscat care ţi se lipeşte de bocanci, a trup excitat, au tunat ȋn geam şi mi-au fulgerat orizontal peste cerul sub care ne plimbam amândoi, eu arzând să-l iau de mână, el spunându-mi voalat că nu despre asta este vorba, eu prefăcându-mă că sunt de acord, dar dorindu-mi orice altceva, mai ales să ȋl iau măcar o dată de mână.

E prea dulceag dacă ȋţi scriu despre asta? A rămas unul dintre visele de la care mi-am luat adio: să mă plimb măcar o dată de mână cu băiatul căruia i-am făcut o poveste. Doamne cât de de frumoasă este povestea aia…

Se spune că un vis care a devenit realitate e un vis care a trădat. Nu aş avea o problemă cu asta.

M-am obişnuit atât de tare cu trădările, ȋncât aş mai putea să ȋndur şi trădarea unui vis care-mi devine realitate.

E prea dulceag, Dane? Sau scriu ca şi până acum despre futaiurile aspre care ascund cuvinte prea multe şi tăceri, deopotrivă, despre gustul lui sălciu şi fierbinte pe care mă strădui să nu-l uit? Cum e mai bine? Să-i povestesc palmele ȋncleştate pe coapsele mele şi tăcerea absurdă din urechea mea dreaptă? Habar nu am.

Poate voi, poeţii adevăraţi ştiţi să scrieţi mai bine despre iubire. Pentru mine, a ȋnsemnat puţin, extrem de puţin. Poveşti scrise ȋn noapte şi vise care nu trădează.

DESPRE CURAJ

Am ȋntrebat oamenii, acum ceva timp, despre ce vor să le scriu. M-am gândit să ȋncep o serie care să se numească “Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi voi scrie pentru fiecare câte ceva; va primi fiecare un text, care cum mi-a cerut. Temele de gândire pe care mi le-au dat m-au ȋnspăimântat şi provocat ȋn egală măsură.

Voi ȋncepe cu „tema” pe care am primit-o de la Alina Ene, care mi-a cerut să-i scriu Despre Curaj.

În primă fază, m-am plâns că e greu, că ce ştiu eu să scriu despre curaj? Că mai degrabă ar trebui să scrie ea, cea care şi-a luat bicicleta ȋn spate şi a bătut singură jumătate de lume şi ar fi mai ȋn măsură. Alina, mi-a spus că mă ȋnşel: curajul are multe chipuri. M-am gândit mult la vorbele ei şi mi-am amintit toate ocaziile când mie ȋnsămi mi s-a spus că sunt sau am fost curajoasă. Deşi am uitat mare parte dintre vorbele alea, aşa este. Curajul are multe chipuri şi toate sunt la fel de frumoase.

Ne-am obişnuit să asociem curajul cu fapte legendare de eroism. Realitatea, ȋnsă, nu stă deloc aşa.

Gândindu-mă doar la mine, spre exemplu, curaj a fost când m-am suit ȋn avionul care mă ducea să fiu operată pe creier sau când am ieşit prima dată singură pe stradă după accidentul cerebral, deşi mergeam prost, strâmb şi oboseam după o suta de metri; curaj a fost când am dat post primului meu articol pe blog (nu am avut niciodată inimă să-l recitesc de atunci); curaj a fost când mi-am aruncat scuturile ȋn faţa bărbatului care apoi mi-a tăvălit sufletul fără să se oprească ȋn loc nici măcar o secundă; curaj a fost când i-am spus mamei că fumez; curaj a ȋnsemnat să ţin prima dată, ȋn clasa a şasea, un băiat de mână; curaj a fost să fac prima dată ceva de mâncare.

Acum, în ochii mei, curajul adevărat ia feţe banale şi mărunte, pe care de multe ori le pierdem ȋn aglomeraţia fiecărei zile. După un timp, ȋmi dau seama cât de mult a trebuit să strâng din mine şi să pun ȋn gestul respectiv.

Curajul este de foarte puţine ori eroic; poate doar ȋn basme. Da, doar acolo Făt Frumos se luptă cu balaurul şi străbate şapte mări şi şapte ţări. În lumea reală, oamenii ăştia nu fac decât să fugă de ei ȋnşişi, mascându-şi lipsa de coaie ȋn spatele ȋncercărilor venite de la Împăratul Roş sau de la fantomele din debara. Uneori, e mai uşor să te lupţi cu balaurii, decât să-ţi pui oglinda ȋn faţă.

Cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc ies din casă ȋn fiecare zi, deşi ştiu că ȋn secunda următoare vor face un atac de panică sau ştiu să spună „nu pot” şi „ajută-mă”. Eroii mei adevărați nu fug de ei înșiși şi cred că ăsta este actul suprem de curaj. Se aşteaptă pe ei ȋnşişi, ȋşi dau voie să se ajungă din urmă şi să se privească ȋn ochi. Curajoşii lasă tot şi o iau de la capăt fără să facă bravadă din asta, sunt eroi netelevizaţi şi nu foarte populari ȋn social media.

Curajos a fost, spre exemplu, tata care mi-a recunoscut când aveam opt ani că nu mai ştie să mă ȋnveţe nimic. Curajoasă este prietena mea care ştie să te privească ȋn ochi şi să ȋţi spună ce crede, fără să se joace de-a v-aţi-ascunselea cu mintea ta, la fel şi cealaltă prietenă care ştie să ȋţi panseze sufletul după ce mai ȋntâi taie ȋn carne vie, şi-i mai ştiu pe unii care au avut curaj să-şi construiască viaţa de la zero sau un prieten care a avut curaj să spună ȋmi pare rău că am divorţat, am fost un bou, tot pe tine te vreau, de fapt.

Nu aş mai termina niciodată, dacă m-aş apuca să povestesc curajul oamenilor pe care ȋi cunosc. Culmea este că până ȋn momentul ȋn care m-a pus Alina să scriu despre curaj, nu văzusem lucrurile aşa. Nu aveam ochi să văd ce se ȋntâmplă la fiecare pas ȋn jurul meu.

Acum, ȋmi dau seamă cât de tare mă frustrează când ȋi spun cuiva „Uau, e super tare că ai făcut chestia aia! Bravo! Eu nu aş fi avut curaj” şi respectivul/a bagatelizează totul, „Mda, nu e nicio scofală. Oricine ar fi putut”.

Nu ştim să ȋnţelegem ce mare căcat este uneori simplul fapt că avem curaj să ne trezim ȋntr-o dimineaţă, apoi şi ȋn altă dimineaţă după aia, şi tot aşa, până ne ȋnfrângem depresiile, până găsim un sens. Ce mare curaj e să cauţi un sens când el pare să fi dispărut şi din ultimul cotlon de pe planetă. Cât de curajoşi suntem uneori când respirăm adânc şi ne spunem: „Mai merg şi la date-ul ăsta, deşi am sufletul zdrenţe. Poate… cine ştie”. Cât curaj ȋţi trebuie să pleci dintr-un job confortabil şi să o iei pe un drum care nu ştii unde va duce, ce curaj ȋţi trebuie să spui cuiva că eşti gay, că nu ȋţi plac roşiile, că îți este frică, de cât curaj este nevoie să faci un copil sau să râzi pentru o clipă cu poftă.

Curajul e firesc, simplu şi totuşi al dracu’ de greu, ȋn fiecare respiraţie care ȋl ȋnsoţeşte. Căutăm eroii cu telecomanda, vrem să-i citim ȋn ziare şi totuşi cei mai mişto şi curajoşi oameni sunt cei care respiră pe perna de alături.

PHOTOSHOP

Spune-mi, despre ce ai vrea să scriu? Adică ce poveste ţi-ar plăcea să citeşti săptămâna viitoare? Sau spune-mi un cuvânt. Am mai făcut asta, dar până acum pe tine nu te-am ȋntrebat.

Aş vrea să citesc despre apă. Ba nu… despre baloane, sau copii, sau copii fericiţi, sau despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr. Da, asta vreau: scrie-mi despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr.

Mi-a trimis nişte fotografii, să mă inspir ȋnainte să mă apuc de scris. Le-am privit zâmbind, dar aproape fără să le văd. În mintea mea era deja fotografia unui copil fericit cu un nor mare din vată de zahăr suspendat ȋn dreptul nasului cârn.

Îmi amintesc copilul ăla ȋntr-o zi ȋnsorită, primăvăra, la grădina zoologică din Brăila. Ţinea strâns ȋn mână băţul lipicios din lemn aspru. Odată ȋi intrase ȋn degetul mare o aşchie dintr-un băţ de la vata de zahăr, dar ȋnvăţase totuşi să nu-i fie frică de nori. Se uita la norul din faţă şi se gândea cum ar fi să ȋnceapă ȋntr-o zi să plutească. Să ȋnceapă pur şi simplu să plutească uşor deasupra pământului, din ce ȋn ce mai sus, până când tenişii cu vârfurile tăiate de taică-su cu briceagul, pentru că nu ȋi mai veneau şi ȋncepuseră să o strângă nu vor mai atinge pământul. Apoi mai sus şi mai sus, mai sus decât cel mai sus-sus ȋn care ajunsese vreodată, umerii lu’ taică-su, care pe vremea aia ȋncă mai părea un uriaş. Oare a ce miroase aerul acolo sus? A fluturi?

Ţinea ȋn mâna dreaptă vata de zahăr şi ȋn stânga un snop anemic de păpădii care ȋncepuseră să se veştejească sub soarele puternic.

Era cald şi era fericită. Avea ȋn mână un snop mic de sori lipicioşi şi un nor. Ce şi-ar fi putut dori mai mult? Poate doar să nu ȋi plece norul ȋn zbor, dar s-a liniştit când şi-a dat seama că ţine băţul strâns, ȋntre degetele mânjite cu zahăr.

Vata de zahăr ȋncepuse să facă broboane de sirop acolo unde o atinsese cu limba şi ȋncerca să mănânce din ea fără să se ajute de mâna cu păpădiile, pentru că asta ar fi ȋnsemnat să renunţe la comoara de sori. Nu era simplu, dar ȋn fotografie nu se vede asta. Se vede doar un copil fericit ȋn soare, la grădina zoologică din Brăila.

Parcă niciodată vata de zahăr nu a mAi fost la fel de nor ca atunci, sau sorii mai păpădii şi nici aerul mai ȋnfluturat. Avea ochii mijiţi ȋn soare, degetele lipicioase şi un roi de fluturi ȋn jur. Poate asta am adăugat eu mai târziu ȋn photoshop, nu mai ştiu exact, dar asta e imaginea pe care o văd.

Să-mi scrii despre copii fericiţi cu vată de zahăr.

Mi-a trimis fotografii care să mă inspire, dar eu am fotografia mea, la rezoluţie destul de mică şi culori şterse. Doar zâmbetul mi-l mai recunosc la fel ca atunci. Prind fotografia de un colţ şi o ridic ȋn dreptul ochilor. Ghicesc aerul cald care ȋmi bate ȋn păr şi soarele. Nu cred să mă mai fi uitat de atunci vreodată la soare prin vată de zahăr ca printr-o pereche de ochelari de soare.

Mă uitam la fotografiile cu copii, pe care mi le-a trimis. Au pe faţă aceeaşi privire pe care ȋmi imaginez că o aveam eu. Mi-a zis: Mai ţii minte cum făceam când eram mici? Făceam vata ghemotoc, ca să putem băga cât mai multă ȋn gură?

Cum aş putea să uit? Poţi uita asta vreodată? O băteam uşor cu palmele pe laterale şi apoi jupuiam o şuviţă. Când mi-a zis asta, am simţit pe limbă dulcele aspru şi pişcătura soarelui pe nas. Nu cred să fi mâncat vreodată vată de zahăr altfel decât ȋn soare, ȋn parc.

Stau acum şi ȋmi dau seamă că din excursia aia de la Brăila nu mai ţin minte nimic altceva. Noroc că am fotografia asta cu un copil care mănâncă vată de zahăr ȋn soare.

POVESTE CU CORSET

— De când cu tine, mai sap și eu printre amintiri. Îmi place să fac asta. Îmi amintesc povești, le scutur de praf. Parcă mă redescopăr cumva.
Fiecare poveste are povestea ei, știi, nu? Păcat că nu avem fiecare dintre noi pe cineva să ne scrie poveștile.

— Mai taci! Nu te mai alinta atât. Tu scrii povești!

— Da, așa este, scriu… doar că pe a mea nu are cine să o scrie și nu cred că-mi place prea tare. Asta ziceam. Atât. Că mi-ar plăcea să-mi dictez povestea.

— O să te descos într-o bună zi, să-ți aflu povestea, și poate o să o scriu chiar eu, cine știe? Până atunci pot să-ți spun ce imagine mi-a venit în minte când am spus asta: am văzut un corset din mătase, un corset cu șiret. Eu trăgeam de un capăt al șiretului, iar la celălalt capăt erai tu.

— Mi-a plăcut imaginea asta, cu mine la un capăt de șnur, de corset, de piele, habar n-am. Cred că am să visez la noapte rochii din mătase și corsete cu șnur. Și totuși, eu despre ce scriu acum? Despre povești cu corset? Sau despre șireturi cu povești? M? Ia spune-mi…

— Scrie, Andree. Scrie. Scrie despre ce vrei tu, doar să scrii și despre corpul din corset! Despre ăla nu scrii? Îl scoți din schemă?

— Nu, despre ăla nu scriu, pentru că nu suntem prea prieteni, eu și corpul din corset…

— Păi de ce nu ești? Într-o lume ideală, ți-aș fi spus că, dacă tu nu ești, să mă lași pe mine să fiu, să ne faci cunoștință, apoi să ne lași, iar tu… să fii o simplă privitoare din afară.

— Într-o lume ideală, da, v-aș fi făcut cunoștință și eu m-aș fi uitat la voi, cu gelozie, poate. Poate te-aș fi învățat unde să o atingi și cum, unde îi place să fie sărutată ușor, pe clavicula stângă; te-aș fi învățat să-i sufli cald, ușor, pe omoplat și cum să o muști de ceafă, suficient de tare cât să-i placă.

În lumea asta a mea, ideal de imperfectă, aș vrea să te împrietenesc cu povestea mea, să te las să tragi de șnurul de la spate până ajungi la mine. Aș vrea să te învăț cum să înfășori șnurul ăla pe deget și cum să-l faci fundă, pe care să mi-o prinzi în păr sau cu care să mă legi de tăbliul dantelat al patului.

În lumea asta, imperfect de ideală, o să te las să-mi scrii povestea, poate. E mai mult decât am să-ți dau.

— Aș vrea să ies cu tine odată la un apus de soare, știi? Partea proastă e că o să te decizi greu să vii cu mine, iar dacă trece timpul, o să uiți că trebuie să te decizi.

— Și te temi că, dacă mă mai întrebi din când în când, o să zic „da”?

— Nu știu. Poate. Mai spune-mi… mai spune-mi ce ți-ar plăcea să vezi dacă, în lumea aia a ta ideală, ai sta pe scaun lângă perete și te-ai uita?

— Mi-ar plăcea să o văd cum își lasă părul încolăcit pe degetele tale, care trag ușor… până șuvițele alunecă de pe degete și cum se uită la tine prin ochii întredeschiși, cum își lasă corsetul cu șnur să-ți cadă la picioare — ofrandă și înfrângere. Și mi-ar mai plăcea să văd cum degetele ei îți zgârie beregata. Ăsta e un clișeu la mine. Îmi place să-l văd, aproape la fel de tare cum îmi place să simt pielea caldă strângându-mi-se sub unghii. Mi-ar plăcea să aud învălmășeala de nume șoptite fără sens și logică, fără noimă și aer.

Într-o lume ideală, aș sta cuminte pe scaunul de lângă perete și te-aș ajuta să-i deznozi șiretul de la corset.

Până atunci, o să te ajut să-i scrii povestea. Sau măcar o să-ți așez o foaie în față și o să-ți umplu stiloul cu cerneală.

UNEORI

uneori

ȋmi trimiţi poezii

iar eu le citesc cu uimirea unui copil

care primeşte bomboane pe stradă

scotocesc printre cuvinte aşa cum scotoceam când eram mică

printre firele de iarbă

ȋncercând să găsesc un semn că au fost scrise special pentru mine

că nu au mi-au ajuns dintr-o greşeală de curierat

pentru că pescăruşul Jonathan Livingston era prea ameţit de aerul tare al ȋnălţimilor

mă jenez brusc că tu te-ai fi putut gândi la mine

când ai scris cuvintele alea de ca şi cum

nu le-aş merita

poate nici nu le merit

sau eu sunt doar o plăsmuire a minţii tale habar nu am

uneori

te sun din senin să ȋţi mai aud când şi când vocea

şi tu mă ȋntrebi nesigur şi neȋncrezător

dacă mi s-a ȋntâmplat ceva şi vreau să-ţi povestesc

nu mă crezi

când ȋţi spun că voiam doar aşa

să ştiu ce mai faci

alteori

caut câte o fotografie cu tine

o privesc fix şi ȋncerc

să-mi aduc aminte

dacă ai existat cu adevărat

ȋncerc să-mi amintesc ce gust ai ca să fiu sigură

că nu mi te-am imaginat doar

alteori

scriu

te scriu adunat din gânduri pe care mă tem

să le las să se piardă

te scriu să te ţin aici lângă mine

pentru că de prea multe ori

te-ai dizolvat nicăieri

pierdut ȋn peretele alb din spatele bibliotecii mele de acasă

te văd

stând sprijinit de dulapul din bucătărie şi-ncerc să ghicesc ȋn locul ăla

urma coapsei tale

am scris cândva

nişte poveşti inventate de iubire

te-am pus fărâmă cu fărâmă ȋn fiecare dintre ele

şi te-am lăsat să te ghiceşti singur ȋn cazul ȋn care le-ai citi vreodată

uneori

doar uneori

ȋmi amintesc că

eşti acolo şi mă apuc să recitesc poveştile ȋn care mi te-am inventat

mă ȋntreb

dacă şi tu te cauţi printre cuvinte

aşa cum mă caut eu printre versurile poeziilor pe care le primesc

uneori

doar uneori

ȋmi dau seama că eu sunt reală printre versuri

la fel cum

şi tu eşti real

ȋn urma imaginară

a dulapului din bucătărie.