Category: Uncategorized

Încerc să-mi amintesc când am simţit prima dată în viaţă gustul sălciu al fricii…

Cred că atunci când a plecat tata prima dată de acasă, ceea ce am simţit a fost spaimă. Aveam 4 ani şi îmi amintesc nodul din gât care mă împiedica să respir. Stăteam la poartă cu Babai Feuzi şi-i spuneam că tata e la I.M.U.M. să „facă o remorcă maaaare, mare, să încapă în ea toţi vecinii”. Babai ştia că tata e la Istanbul şi că nu se întoarce mai devreme de trei săptămâni; eu nu ştiam, pentru că aşa erau vremurile: copiilor nu li se spuneau prea multe lucruri. Nu ştiu dacă mă gândeam că m-a părăsit, că nu se mai întoarce de oriunde ar fi fost el plecat, dar nodul din gât, nodul de dor şi de spaimă…cred că atunci l-am simţit prima dată. După cum aţi observat, m-am exprimaţ: „m-a părăsit”; totul se reducea la mine, la nivelul lumii mele, dincolo de ordinea şi liniştea căreia nu mai conta nimic.

Când a revenit acasă spaima mea s-a transformat în furie. Nici măcar pachetele impresionante cu gumă Turbo, care pe vremea aia ar fi putut topi orice puşti nu m-au înduplecat. Mi-a fost ciudă pe el că nu mi-a spus nimic, că m-a lăsat aşa, fără să ştiu nimic, că pentru prima dată nu mă tratase ca pe un om mare. L-am iertat până la urmă, dar nodul cu gust de cenuşă a rămas şi m-a durut multă vreme în gât. Gustul lui m-a înspăimântat multă vreme după aceea.

Temerile mele s-au schimbat de-a lungul timpului din teama de note mici sau de a nu-i sparge bibelourile mamei, din teama de a nu mă ciupi gâscanul din curtea bunicii, teama de a avea omletă la masă sau teama de a nu-mi murdări hainele bune s-au schimbat, au evoluat în frici pe care nu le pot numi, cărora nu le găsesc nume, care stau bine ascunse, doar bănuite, ca şi cum dacă nu sunt botezate nu se vor materializa niciodată.

Uneori, îmi era ruşine că îmi este frică. Mă jenau amorţeala din mâini şi faptul că nu îmi puteam controla bătăile ciudate ale inimii sau tremurul pe care îl simţeam în obraji. Au fost şi momente când m-am lăsat pradă fricii. A fost mai simplu aşa. Nu te opui şi te laşi târât de valul de teamă; nu ştii ce este dincolo de secunda următoare, nu înţelegi unde se opreşte, ştii doar că nu ai de ce să te agaţi, astfel că teroarea devine completă. Ţi se topeşte ultima urmă de împotrivire. Nu ştii ce urmează după clipa în care îţi dai seama că nu mai ai niciun control. Am trăit două astfel de momente de „teroare perfectă” de-a lungul timpului, momente când am înţeles în sensul cel mai strict şi mai pur expresia: „îţi fuge pământul de sub picioare”.

Nu mi-a fost niciodată teamă de tata, de prieteni, de bărbaţii pe care i-am avut lângă mine, nu m-a înspăimântat gândul singurătăţii sau al sărăciei, nu mi-e teamă de toate lucrurile pe care nu le ştiu, de înălţimi, sau de cărţile încă necitite de lângă pat.

Am mai simţi de multe ori gustul fricii. În copilărie mai rar, apoi din ce în ce mai des în viaţa de adult. Mi-e teamă de multe lucruri: de injecţii, de bătaie de joc, de cutremure, de paralizie, de foc, de urechelniţe, de apa adâncă, de vise urâte, de boală, de ochi răi, de prostia prefăcută, de momentul acela când trebuie să gestionezi cumva golul care îţi rămâne în inimă când cineva pe care îl iubeşti moare, de veşti rele….dar cel mai tare îmi este teamă de gustul sălciu al fricii.

„Doamne, ce bine e când zâmbeşti, nu?”

Am primit acest comentariu nevinovat de curând, la o fotografie. Mi-am amintit cum, aceeaşi persoană, se ruga de mine acum patru ani pe vremea asta, să zâmbesc. Ai dreptate Marius, aşa cum ţi-am şi spus, este incredibil de bine; nu se compară cu absolut nimic.

Atunci uitasem cum este; nu te supăra pe mine, dar mă agasai pur şi simplu. Nu aveam chef să zâmbesc, uitasem cum este, cum se face şi mai ales de ce. Nu numai tu îmi spuneai. Ar trebui să stai de vorbă cu Ell, sau cu alţi prieteni. Vei afla că nu eram eu, că eram departe de a fi eu. Voi îmi spuneaţi în fiecare zi că totul poate fi altfel, că am motive să râd, că trebuie să înţeleg o grămadă de lucruri şi să le văd altfel. Îmi amintesc vocile voastre din acea perioadă ca fiind undeva departe, pierdute în ceaţa care era în jurul meu.

Acum patru ani, pe vremea asta am pierdut doi oameni dragi: întâi tata, apoi la câteva zile după el, Monisa.

Monisa s-a stins în tăcere, departe de mine. Nu am ştiut, nu am simţit, nu am realizat, nu a ajuns până la mine, pentru că era deja prea gros zidul de durere. Mult mai târziu, când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, nu mi-a mai rămas decât să mă rog ca tata să aibă grija ei, aşa cum făcuse toată copilăria noastră, de la două case distanţă. Vârtejul care atunci părea fără sfârşit mă prinsese şi mai tare.  Nu mai exista niciun motiv de a zâmbi. În faţa nedreptăţilor care se întâmplau la tot pasul, puterea incredibilă a unui zâmbet era neutralizată. Nu mai contau nici zâmbetele celor din jurul meu…nimic.

Acele zâmbete care adună în ele un soare şi o galaxie, în care pui toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult, picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet şi nu te lasă să îl uiţi, bucuria măruntă de fiecare zi, lumina caldă din ochii prietenilor…dispăruseră. Totul se topise într-un val care mătura în calea lui tot.

De atunci, am reînvăţat să zâmbesc, dar îmi pare rău de tot timpul pe care l-am petrecut tristă, absentă la tot şi la toate, cu o grimasă amară, urâtă, în colţul gurii.

Dintre toţi oamenii, tata ar fi cel mai fericit că mi-am recâştigat zâmbetul. Asta s-a întâmplat numai datorită faptului că voi, oamenii dragi mie m-aţi învăţat să rezist în fiecare zi câte puţin. Mi-aţi spus că într-o bună zi toate se vor sfârşi. Nu am de unde să ştiu când, dar într-o bună zi, se va limpezi tot vârtejul…şi aşa a fost.

Astăzi se împlinesc patru ani de când tata nu mai este, dar promsiunea pe care i-am facut-o acum ceva timp, când stând intr-un pat de spital l-am visat cum mă dojenea, a rămas acolo, prezentă: Miciulică, îţi promit că nu voi mai uita să zâmbesc…orice ar fi.

Mult comentatul şi pomenitul, în ultimele zile, personaj Patapievici, spunea că românii se pricep cel mai bine la fotbal, băşcălie şi politică. Eram obişnuită până acum să gândesc afirmaţia asta ca pe un fel de cod CAEN al României.

Am observat că s-a modificat. Nu ştiu dacă şi în ce Registru s-a înregistrat modificarea asta, dacă s-a schimbat sau nu obiectul principal de activitate însă, mai nou, cert este că puţim. Puţim în masă.

Auzisem de gluma aia că la abonamentele RATB vor să dea cadou un antiperspirant. Mi s-ar părea mai inspiraţi să dea un săpun, pentru că, dacă acum miroase în autobuze a mort, cu cadoul respectiv ar mirosi, vorba lu’ Bulă, a mort într-o pădure de brazi – deh, personaj autohton, ce să-i faci?!?

Este inimaginabil, pentru mine, cel puţin, cum la prima oră a dimineţii oamenii pot mirosi în asemenea hal. Pe unii îţi vine să-i mişti, să te convingi că mai sunt sau nu vii. Mă minunează în continuu „grija” cu care oamenii îşi dospesc sudoarea de la o zi la alta fără a se hotărâ să renunţe la ea. Probabil reprezintă trofeul greu cucerit după o zi de muncă.

În altă ordine de idei, ne mai place ceva foarte tare…să ne băgăm cu nasu’ în treburile altora. Se bârfeşte şi se comentează incredibil de mult, cu precădere, în curtea altora. Dacă se poate, atenţia ne-o concentrăm pe defecte / greşeli şi restu’, în propoţie variabilă pe minimizarea meritelor. Niciodată nu a făcut nimeni singur un lucru bun; invariabil a fost cineva în spate, a fost o mânărie, o şpagă, o mişcoteală tipic românească. Păi cum altfel? Dacă nu ar fi fost aşa ar mai fi reuşit? Normal că nu, că altfel, aş fi putut şi eu, da’ dacă nu am pe nimeni în spate?!? Singura problemă cu treaba asta ar fi că, pierzând atât de mult timp cu tot soiu’ de teorii, majoritatea uită să mai şi facă ceva. E adevărat că datu’ din gură consumă o grămadă de timp…

Mai rămâne ceva timp? Bun. Ce facem cu el? Ne plângem. Ne plângem de milă, ne plângem soarta, ne plângem de şefi, de job, de lipsă banilor, de aşezarea geografică a ţării, de orice ne ajută imaginaţia. Orice poate fi folosit excelent că şi pretext pentru eşecuri personale, pentru că evident, noi nu putem fi niciodată de vină cu nimic. Nu slăbesc că nu am bani de masaje / tratamente corporale / mers la sală (alergatu’e gratis, apropos şi nu contează cât investesc să mănânc la fast-food), nu evoluez ca şi carieră pentru că îmi pune şefu beţe-n roate, nu contează dacă îmi fac treaba de mântuială (e bine că în multe companii e interzis accesul la internet), nu mă îngrijesc, pentru că totul e prea scump. Mi se pare că pe lumea asta, toate sunt cam cât de scumpe, sau de ieftine vrei tu să fie. Unde îţi dai silinţa să cauţi, vei găsi o grămadă de lucruri mărunte care fac diferenţa, şi o diferenţă remarcabilă, de cele mai multe ori.

Dacă îţi dai silinţa să cauţi, găseşti haine frumoase pe care să le poţi purta, locuri frumoase şi ieftine pe care să le poţi vizita în străinătate, o altă grămadă de locuri frumoase unde îţi poţi petrece timp de calitate cu prietenii. E adevărată vorba aia care spune că niciodată nu s-a întâmplat nimic stând degeaba.

Aşa arată începutul de vară la noi: mirosim, bârfim şi ne plângem de milă. Un singur lucru ar mai fi de spus: măcar asta facem temeinic şi cu succes.

Când începea vara, o moleşeală fără margini cuprindea străzile oraşului. Luam vacanţă, şi asta mă deruta în primele zile, parcă nici nu ştiam ce să fac cu libertatea proaspăt dobândită. Încet, ne dezmeticeam toţi, începeam să ne trezim din amorţeală şi străzile se umpleau de ciutime.

Imediat ce se mai răcorea, pe seară, Dumbrava Roşie şi Kemal-Agi-Amet se umpleau de copii veniţi în vacanţă la bunici, sau adunaţi de pe alte străzi; acolo era locul nostru de întâlnire şi de joacă. Umpleam strada de gălăgie, până când ne goneau acasă vecinii punând pe noi furtunurile cu apă.

Acum îmi dau seama că de cei mai mulţi dintre ei nu mai ştiu absolut nimic de ani de zile, deşi figurile lor îmi sunt proaspete şi vii în minte.

Până noaptea târziu, făceam campionate de sărit elasticu’, de sărit şotron sau picioruşu’, jucam „Flori-Fete”, „Cucii”, „Ţară-Ţară” sau mai ştiu eu ce tâmpenii ne mai dădeau prin cap. Toate jocurile copilăriei îşi găseau locul acolo, în micul paradis de vară; ţipam şi ne fugăream mai ceva ca pieile roşii, da’ un lucru ştiu sigur: niciodată nu mi-a plăcut să mă joc de-a „v-ati ascunselea”.

În timpul zilei stăteam ascunsă în curte, mă jucam sub bolta de viţă cu pisicile, citeam şi mă făceam că îmi fac temele de vacanţă, până în ultima clipă, când nu mai aveam de ales şi trebuia să mă pun pe treabă. Nu aveam niciodată emoţii cu lecturile de vacanţă. Aveam grijă să le termin din timp, ca să mă pot lăfăi mai apoi cu tot ceea ce îmi poftea inima.

Vara începea jocul de-a şoarecele şi pisica cu mama, care ţinea morţiş să mă pună să dorm la prânz, cică era prea cald afară, activitate care nu îmi plăcea absolut de loc. Trăgeam de timp cât puteam de mult, şi mă înduplecam să mă bag în pat când auzeam sirena de la I.M.U.M. care anunţa sfârşitul programului de muncă, asta însemnând că în scurt timp urmează să vină tata acasă şi sunt salvată. Într-adevăr, când auzeam poarta, săream în sus ca arsă, fugeam în curte şi se termina cu odihna de după amiază a copiilor cuminţi. A durat o perioadă până când s-a prins toată lumea care-mi sunt calculele.

Nu aş fi avut ce să fac afară din curte, ştiam asta, vorba tatei: la ora două dacă ieşi şi tragi cu puşca, nu ai pe cine să omori, că nu-i nimeni pe stradă, dar pur şi simplu nu vroiam să dorm. Mi se părea că pierd vremea când aveam de descoperit o minunată lume de gândaci, râme şi furnici.

De atunci datează şi termenul „turnică”; pentru că pe vremea aia aveam neînţelegeri majore cu câteva litere care se încăpăţânau să semene între ele, cum ar fi t-f sau m-n, aşa că la transcrierea unei poezii, o familie de furnici s-a transformat într-o familie de turnici, rămasă de atunci celebră.

O vreme, în vacanţă de vară aveam alocată o săptămână pentru bunicii de la ţară. În timp, săptămână respectivă s-a mutat la mare, la Constanţa, apoi a dispărut şi ea. Până târziu, în fiecare vară am fost în tabără. Minunate amintiri am din mai toate locurile pe unde am fost, toate copilăriile pe care le făceam şi mai ales bucuria cu care începeam pregătirile de cu 2 luni înainte de plecare şi nu mai dormeam noaptea de emoţie cu două săptămâni înainte.

Vara trecea leneşă; ca şi oraşul nostru de provincie, avea ritm şi personalitate proprie. Nu semăna cu nimic din ceea ce ştiu acum. Toamna, iţindu-se de sub şosetele trei sferturi albe, genunchii juliţi şi plini de cicatrici povesteau despre toţi copacii şi gardurile pe care ne căţărasem peste vară, despre fotbalul jucat pe maidane şi toate celelalte minunate căzături. Spun minunate, pentru că atunci nu ne dureau, nu le studiam să vedem dacă ne rămân semne, ne rupeam singuri cojile, pentru că ne „ţineau” la alergat.

Eram soioşi pe mâini până la coate de zeamă de pepene şi mâncam caise verzi direct din pomi. La mine, în spate, era un loc numai bun: de pe scara de la pod săream gardu’ direct pe coteţu’ de păsări a lu’ Tanti Aurora, lângă care creştea un cais. Aranjamentul era numai bun, pentru că stăteam pe acoperiş „la plajă” şi mâncam caise până ni se umfla burta. Asta se întâmpla până când începeau să se coacă şi nu mai prezentau niciun interes. Atunci, în general ne mutam într-unul dintre cei doi vişini din curte, unde petreceam toată ziua, ca să nu zică mama că nu stau la umbră.

Vara la noi mirosea a ţărână încinsă, avea ochii mijiţi de soare, de prea mult albastru şi galben, cuprindea în sufletul ei arome abia bănuite de toamnă, avea verdele deja bătrân.

Îl chema Mircea, ca şi pe tata, şi era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem în toţi cei şaisprezece ani ai mei.

Să dea naiba dacă mai ţin minte ce mă fascinase atât de tare la el, dar tind să cred că ochii ăia uluitor de albaştri cum eu nu mai văzusem vreodată, şi poate faptul că era foarte înalt; avea puţin peste doi metri.

Ca în toate poveştile adolescenţei, când l-am văzut prima dată nu mi-a plăcut de nicio culoare.  Mi se părea arogant, nesimţit, şi cred că şi un pic necioplit. După ce mi-a trecut sentimentul ăsta, am plâns după el ani buni.
Nu prea mai înţeleg acum de ce, pentru că, nu cred că ne-am văzut decât de vreo trei ori tot timpul ăsta. Acum, evident, nu mai contează…poveştile de aur ale copilăriei…dar cred că am ratat vreo două-trei „partide bune” din pricina asta. Seară de seară adormeam în minte cu silueta lui cu plete blonde – dap, atunci era epoca de aur a părului lung şi rebel.

Ţin minte că l-am cunoscut într-un miez de vară, la Mamaia, cumva în anturajul vară-mii. Şi acum zâmbesc nostalgic când mă gândesc cum mi s-au înmuiat genunchii când m-a sărutat prima dată; am fost copleşită de enormitatea momentului, şi mi se părea ceva uriaş.

Acum, parcă nici nu-mi vine să cred că am fost cândva un copil atât de bleg, dar preţuiesc aşa cum se cuvine timpurile de naivitate şi inocenţă, pe care niciodată nu le voi mai trăi.

Toate capitolele astea din viaţa unui om, pe care într-un fel sau altul sunt sigură că le-am trăit toţi, nu-mi par ridicole acum când atât de mulţi ani au trecut peste ele. Sunt o epocă luminoasă, aurie; golden-age-ul meu personal.

„Mă-ngrop în dimineaţă ca-n uitare şi încep să înot prin faldurile de lumină albastră. Înot cu disperare ca şi cum de asta ar depinde soarta sufletului meu. E un albastru infinit şi în imensitate, nu am găsit niciun punct de reper. Până acum, zi şi noapte, Steaua mea Polară era zâmbetul tău, care însă, a plecat să guverneze alte emisfere.

Aş vrea să-ti sărut chipul împodobit acum de Crucea Sudului, să mă scald în apele tale australe, albastre şi călduţe, să alerg prin părul tău binecuvântat de soare, dar în jurul meu nu este decât uitarea albastră. Tu, ai plecat cu constelaţiile agăţate de degete şi ai aruncat pe alte ceruri steaua mea norocoasă. M-ai lăsat să mă chinui încercând să mă eliberez de funiile albastre, şi tu râzi, râzi când vezi că albastrul îmi răneşte ochii şi braţele…

Mă iei în palmă şi mă dezmierzi, ca pe urmă să mă înghită ochiul tău larg deschis spre albastru.”

o bucăţică albastră de cer, impecabilă, care îmi amintea cumva de cerul fără nor al Toscanei,
un dâmb acoperit cu iarbă verde, atât de verde, după cenuşiul oraşului, încât totul mi se părea venit din altă galaxie

un copil alături, făcea râzând baloane de săpun, în timp ce se dădea în leagăn

o conversaţie leneşă, fetele răsturnate în fotolii, la umbră, un frappe rece, răcoare

o ploaie jucăuşă de vară, ne-a luat prin surprindere la plimbare, străzile s-au transformat rapid în pâraie, cerul s-a întunecat pentru cinsprezece minute, teneşii coloraţi s-au dat bătuţi, dar fetele râdeau

un oraş frumos, încins de căldura insuportabilă, toată lumea ascunsă sub umbrele, la răcoare

gândul, tăcut că eşti atât de incredibil de norocos

gândul, negândit, dar prezent în inimă, că bucuria pentru ceea ce ai în clipa aceea, depăşeşte cu mult orice altceva îţi lipseşte

mica maşină verde, care nu  plimbase niciodată pâna atunci cinci persoane
tata

oameni pe care după mult timp îi revezi cu drag

doi băieţei, de nici doi ani, care te fac să te gândeşti înainte

mâncare bună; incredibil de bună

mici răutăţi, mici bârfe, mici răzbunări

plimbare pe munte, din nou mult verde, din nou mult soare, din nou multă bucurie

două zile liniştite, venite ca o oază de pace după câteva săptămâni întunecate de stres

o pisică tărcată se uita la noi printre scândurile gardului de la restaurant

îngheţată cu frişcă

fotografii frumoase

cea mai bună friptură cu cartofi făcută de iubitul meu

vin roşu sec

soare de munte, copil sprinţar cu inima arzătoare

alergie de la soare, ca să nu mai spun de nasul meu roşu şi pârlit

ultimele două zile din viaţa mea, pline, luminoase, colorate, prietenele mele dragi, iubitul meu, peisaj impresionist, tuşe rapide, colorate, lipsite de negru – impresie, început de vară

Ce scrii atunci când nu ştii despre ce să scrii? Nu mai devreme de acum câteva seri, mă întreba cineva, ce faci atunci când te păraseste inspiraţia. M-am tot gândit, şi iată că a venit şi momentul ăsta. Toată săptămâna mi-am bătut mintea ce să scriu; am despicat, puricat şi aruncat idei. Nimic nu mi-a plăcut, niciun gând nu am putut duce până la capăt. Până acum, am mai fentat, am mai „trişat”, am mai folosit din lucrurile vechi, scuturate de praf, am mai reformulat şi împachetat scriituri vechi, am publicat chiar şi câteva rânduri pe care mi le trimisese cineva, dar săptămâna asta nimic. Pur şi simplu nimic.

Nu vă voi scrie despre vreme; chiar dacă sunt meteodependentă, m-am resemnat. Plouă pur şi simplu, pentru câtă vreme de acum încolo, vom vedea. Am trecut de momentul când mă deprimau condiţiile meteo; de la o vreme mi-e doar somn, şi mă încearcă parcă o undă de plictiseală. Sentimentul de mucegai m-a părăsit, dar mă mai dor din când în când încheieturile.

Nu voi face campanie electorală pentru că nici nu mă pricep la politică, nici nu mă interesează, cu toate că la momentul potrivit îmi voi asuma responsabilitatea unui vot.

Mă gândeam, pur şi simplu, să vă povestesc ce am făcut de săptămâna trecută, mai precis de marţi, de când am postat ultima dată.

Sper că vă interesează, săptămăna care a trecut, a fost destul de plină şi de variată.

Am fost cu fetele C♥♥LTE la un eveniment interesant: AVANPREMIERE. Toată treaba s-a întâmplat la MNAC, unde am ajuns direct de la muncă, destul de devreme. Până au ajuns fetele, am stat pe scări şi m-am uitat la lume. Am văzut acolo un ghiveci impresionant de oameni, stiluri, genuri şi personalităţi de toate felurile; a fost un spectacol absolut impresionant. Trebuie să recunosc că la intrare, fotografii evenimentului mi-au făcut una dintre cele mai „zdruncinatoare” poze…pentru încrederea în propria-mi persoană. Nu mai contează, a fost o seară împresionantă…şi prin spectacolul uman, şi prin ceea ce am văzut acolo.

Am terminat de citit „Jurnalul Unei Fete Greu de Mulţumit” şi „Blues Pentru o PisicăNeagră”. Ambele cărţi au fost ca nişte pumni în stomac pentru mine. Jeni Acterian şi Boris Vian…nu e o combinaţie prea ortodoxă, nu? Am fost şi am mai cumpărat nişte cărţi. Cineva mi-a recomandat „Vânătorul de Zmeie”. Aştept să văd cum mi se va părea literatura din acea parte a lumii, în era post-Rushdie, cu care mi-am încheiat oficial toate conturile.

Am fost la un concert, să ascult, după multă vreme, cum sună chitara prietenului meu. Trecuse aproape un an de când nu îl mai auzisem cântând şi îmi era dor.

In rest..am mai învăţat câte ceva despre oameni, am râs mult, am luat câteva bobârnace în freză, nimic neobişnuit.

Aceleaşi zile fade la birou, aceeaşi atitudine pe care nu o poţi combate altfel decât finuţ, finuţ cât să nu se prindă, să nu se prindă nimeni, dar totuşi, să îţi oblojeşti orgoliul terfelit de sloganul: clientul nostru, stăpânul nostru.

Am făcut lucruri bune de mâncare, unele mai puţin reuşite, altele de-a dreptu’ divine.

A fost o săptămână frumoasă, ziceam, cu o atmosferă uşor prea bacoviană pentru gusturile mele, dar…important este că nu a fost o săptămână pierdută; drept dovadă, am putut scrie câteva rânduri în urma ei.