Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

DESPRE SINGURĂTĂŢILE MELE

Fugim de singurătate ca de dracu în timp ce, în fond, devenim din ce în ce mai singuratici. Rupem în patru reţelele de socializare, suntem dependenţi de ele, dar suntem din ce în ce mai puţin sociabili. Parcă nu mai ştim să comunicăm, nu mai ştim să vorbim şi să ne exprimăm dincolo de „sfântul” like, şi de statusul zilnic, de ca şi cum, întregul Univers de simţiri al unui om, poate fi redus la melodia pe care o postezi când eşti întrebat „cum te simţi astăzi?”.

Singurătatea ne forţează să trăim cu noi înşine, ne forţează să gândim. Trebuie să învăţăm să ne devenim prieteni.

De multe ori, singurătatea şi gânditul la liber ne transformă în cei mai mari duşmani pe care i-am putea avea. Nu suportăm decât arar privitul onest în oglindă, ghicitul şi recunoaşterea eşecurilor şi cu atât mai puţin, găsirea de soluţii. Probabil acesta este şi motivul pentru care suportam atât de puţin să stăm singuri. Uneori, avem senzaţia că fantomele propriilor noastre gânduri prind viaţă şi ne pândesc de după fiecare toc de uşă.

Când eram mică şi rămâneam singură acasă două lucruri se întâmplau: îmi era teamă să privesc în oglinzi, aveam senzaţia că pe lângă chipul meu voi vedea cine ştie ce grozăvie care se apropie fără ca eu să prind de veste, şi preferam să nu ştiu; îmi era teamă să umblu pe jos, pe podele. În mintea mea se născuse ideea că voi fi apărată dacă nu ating duşumeaua, aşa că în toată casa erau presărate scaune, taburetele de la bucătărie, mese şi în caz de nevoie, câte un pled împăturit cât mai înalt; orice, numai să nu ating podeaua. Stăteam singură, oricât de mult timp era nevoie, fără probleme. Universul meu era apărat, iar eu eram în siguranţă. Ţin minte că ai mei s-au mirat prima dată, apoi au luat-o ca atare, m-au lăsat în pace, că oricum nu aveau cu cine să mă lase.

De atunci, monştrii singurătăţii din jurul meu s-au potolit, pot sta singură acasă, nu îmi este teamă să privesc în oglindă, nu îmi este teamă să merg desculţă pe duşumele, dar cum nimic nu se pierde, ci totul se transformă, singurătatea îşi arată chipul urât atunci când sunt în locuri aglomerate, cu mulţi oameni în jur. Atunci mă cuprind spaimele cele mai cumplite, atunci îmi este teamă şi de mine şi…de tot.

„Cunoaşte-te pe tine însuţi” a ajuns un concept deformat, pe care îl schimonosim în fel şi chip. Ne cunoaştem pe noi înşine în goană, aşa cum ne trăim şi viaţa. Ne privim fugitiv în vitrine, în lumini reci de neoane, nu avem timp şi răbdare să ne acordăm un răgaz, o clipă de meditaţie, în care să fim sinceri şi calzi cu noi înşine, să ne fim în primul rând prieteni.

Am observat că suntem maeştri în a ne găsi scuze, ne inventăm măşti, ne pierdem în superficialitate, în timp ce, celor din jurul nostru suntem din ce în ce mai rar dispuşi să le iertăm păcatele. Pe ei îi punem mereu sub lumini puternice, chirurgicale, sub reflectoare care să scoată la iveală tot.

Singurătatea este în primul rând o stare, iar ceea ce vedem în oglindă depinde de măestria fiecăruia dintre noi de a aşeza luminile pe scenă. Nu mă contrazic cu ceea ce am spus mai devreme; cred doar că realitatea fiecăruia este diferită de a celorlalţi, că griurile mele diferă de ale voastre, că locul în care sunteţi aşezaţi în sală vă permite să vedeţi doar anumite lucruri.

Dureros este că ştim, fiecare dintre noi, ce există dincolo de toate luminile şi umbrele; dureros este că trebuie să pornim, uneori ca Don Quijote în căutarea noastră. Avem nevoie de un strop de nebunie, o nebunie pe care să ne-o asumăm în momentul în care vom decide să întoarcem, măcar o parte din reflectoare, şi asupra propriilor noastre persoane.

Indiferent de ceea ce vom găsi în oglindă, important cred că este să ne străduim până la capăt şi cred că este adevărat, ce spunea Paler că „unele eşecuri sunt mai convingătoare decât unele succese, pentru că e mult mai grav să ai iluzii mediocre, decât să trăieşti mediocru.” Dacă singurătatea fiecăruia îşi depăşeşte condiţia şi devine dascăl, dacă ne învaţă să ne acceptăm, dacă ne învaţă să vorbim cu „singurătăţile” celorlalţi, înseamnă că avem un mare punct câştigat.

DESPRE EROI

Câteodată mi-e ciudă şi mie când trebuie să scriu câte ceva încărcat de negru, de negativ, de ciudă. M-am săturat ca tot ceea ce se întâmplă în jur să îmi inspire aşa ceva.

Mi-e dor să vă povestesc cu lumină în vârful degetelor – cu ele tastez – lucruri frumoase.

Voi încerca să-mi curăţ sufletul câteva zile; sper că întâlnirea cu zorii civilizaţiei îmi va oferi un suflu nou. Am nevoie din când în când să iau o pauza de la tot ceea ce este în jur, pentru a putea merge mai departe.

Mereu îmi spun că investesc prea multă energie în revoltă, că se consumă prea multe resurse pentru non valori, că absorb prea multe energii negative, însă nu am cum să închid ochii când văd că toate valorile în care cred sunt terfelite.

Voi pleca în curând în căutarea unui petec de senin. Am nevoie de lumină, am nevoie să nu mi se lovească privirea de niciun gri.

Mă duc să mă încarc cu senin. Mă voi întoarce, cu siguranţă, cu un aer nou de optimism şi cu o altă lumină în suflet.

De ce spun asta? Pentru că de fiecare dată, după fiecare vacanţă m-am întors un pic mai bine. Voi pleca şi acum cu inima deschisă către energiile care vor veni spre mine, plec către soare, către petecul de cer albastru după care tânjesc mereu de la prima mea întâlnire cu Toscana, acum mult timp.

Anul ăsta nu a mai fost să fie Italia, ca de atâtea ori în ultimii 5 ani. Caut alt cer, între valurile altor ape. La întoarcere vă voi povesti cum a fost, vă voi spune dacă am găsit acolo tot ceea ce am auzit povestindu-se de atâtea ori. Mă aştept să găsesc mici comori, mici insule de frumuseţe, mici cântece, clipele pe care după fiecare vacanţă mi le amintesc zâmbind.

Mereu am fost „ducace”, cum spunea bunica. Niciodată nu am avut stare în acelaşi loc, mereu am vrut să văd şi altceva, ca să mă pot bucura cum se cuvine de ceea ce am acasă.

Din diverse motive, în ultimii ani am plecat mereu toamna. E mai blândă lumina, e mai calm totul, turiştii cei mulţi sunt deja la casele lor, relaţia dintre tine şi oraşul pe care te duci să-l cucereşti e mai intimă.

De fiecare dată mi-a plăcut senzaţia pe care ţi-o dă un loc nou, aerul de flirt între doi necunoscuţi, dansul senzual al străzilor, desfătarea pe care o găseşti în a uita tot ceea ce îţi era familiar, vinovăţia pe care o ai în inima strânsă la plecare.

Nu v-am povestit niciodată cum au fost frumoasele mele vacanţe, unele prea scurte, însă cochete, unele cu gaşca de fete, altele cu mama, iubiţii sau doar cu prietena mea. Sunt locuri cu care am avut imediat o chimie, cu care am stabilit un „amantlâc” pe termen lung, altele care m-au respins de la prima vedere. Şi eu pe ele. Am avut experienţe cu traseu sinuos, dar de fiecare dată, prea-plinul sufletului a făcut uitat totul.

Dintre toate, până acum, Toscana rămâne locul unde m-am regăsit, m-am pierdut şi m-am găsit din nou cu cea mai mare intensitate, singurul loc unde am căzut în genunchi pe stradă, dând cu ochii de casa lui Tarkovsky, unde am râs şi am plâns de bucurie, de mai multe ori decât oriunde altundeva.

Acum vă las. Cum călătorului îi şade bine cu drumul, încerc să descopăr un loc nou, să măsor intensitatea relaţiei pe care o vom crea sau nu. Vă voi povesti la întoarcere despre acele apusuri fabuloase de care am auzit, dacă se aseamănă sau nu în splendoare cu stingerea lină a zilei dincolo de colinele din Chianti, dacă legendele mă vor fi dezamăgit sau nu, dacă prea mult alb îţi arde retina, dacă e adevărat sau nu că la orice pas, poţi întâlni un zeu.

ÎNCĂ UN FAPT

Viteza luminii este depăşită cu succes de un singur lucru. Uităm. Mach 6 băgăm când este vorba să uităm. Nimic nu uităm mai repede decât de unde am plecat. Ne loveşte amnezia cu atât de mare viteză încât nici noi nu ne dezmeticim cum trebuie. De cele mai multe ori niciodată.

Ne trăim în prostie mirajul, într-o lume falsă. Probabil că ăsta este şi motivul pentru care nu suntem conştienţi niciodată de ceea ce facem.

Dragul de Einstein spunea că două lucruri sunt infinite: Universul şi prostia omenească, şi încă nu este sigur despre primul. Părerea mea este că ar fi trebuit să menţioneze şi frustrarea.

Frustrările pe care le produc foamea şi prostia din capul vostru, câţiva bănuţi adunaţi, voi ştiţi cum, vă transformă în monştri. Nu am nicio problemă cu asta atâta vreme cât vă rupeţi beregăţile între voi. Nimeni şi nimic pe lumea asta nu vă dă dreptul să intraţi în vieţile altora, să le otrăviţi sistemul de valori şi încrederea în ei înşişi.

Vă invit să fiţi proprii spectatori pentru spectacolele ieftine şi chicioase care aţi devenit. Nu este nevoie să asiste nimeni la asta. Mi-ar plăcea să vă ocolim şi să ne ocoliţi. Sunteţi prea sus pentru noi, şi totuşi aveţi grijă să păşiţi pe urmele fiecărui pas pe care l-am lăsat în lume, aiurea pe străzi sau prin viaţă. Fără puncte de reper nici măcar cretinismul nu funcţionează. Nu mă deranjează că mă daţi la o parte. Sincer vă spun, cu mâna pe inimă, simţul ridicolului mă îndeamnă să spun asta, nu invidia, aşa cum am auzit spunându-se.

Vă construiţi pe ascuns, cu grijă, castele din jurul cărora goniţi muritorii de rând. Când o să înţelegeţi că sunteţi singuri, toate vor fi deja altfel, castelele voastre de mucava se dărâmă. Nu o să pot înţelege niciodată absconsul din voi (ABSCÓNS, -Ă, absconși, -se,adj. (Livr.) Greu de înțeles; ascuns, tainic; (voit) obscur. ABSCÓNS adj. v. confuz, echivoc, imprecis, indefinit, neclar, nedefinit, neprecis, obscur) pentru cine are nevoie de lămuriri, nevoia de a vă bate joc, mişmaşurile de cartier, măsură exactă pentru caracterele voastre.

Sunteţi cei mai nefericiţi oameni din lume, dacă singurul lucru care vă face fericiţi sunt banii, sau, de la caz la caz, nevoia de a îi arăta. Nu este nimic greşit în a îţi depăşi condiţia, nu este nimic greşit în evoluţie, greşit este doar să uiţi distanţa pe care o parcurgeai la mă-ta acasă când mergeai la „toaletă” în fundul curţii.

Un lucru ar trebui reţinut de stimabilii în cauză: niciodată, nicio bancnotă, indiferent de formă şi culoare, nu vă astupă găurile din turul pantalonilor. Numai nişte rupţi în cur îmbogăţiţi peste noapte sunt în stare să-şi imagineze altfel. Nu bă, nu, nu-i aşa. Tot rupţi în cur sunteţi, chiar dacă vreţi să uitaţi cine v-a pus un acoperiş deasupra capului când toată lumea v-a zis marş la căcat, cine v-a dat 10 lei de un suc sau o farfurie cu mâncare. Mizerii umane ce sunteţi. Vă mai povesteam, acum ceva vreme despre maimuţele îmbrăcate în mătase. Nu s-a schimbat nimic în evoluţie, lanţul trofic a rămas la fel, şi Darwin e mai prezent ca niciodată. Selecţia naturală şi evoluţia încă funcţionează; o ţoală scumpă nu aruncă pe nimeni în vârful lanţului trofic, şi din fericire, pentru cei „rămaşi în urmă” asta nu se va schimba niciodată.

Ştiu pe nişte unii care nici furculiţa nu au învăţat să o ţină corect, şi pentru care nici lecţia umilinţei şi a bunului simţ nu sunt în aceeaşi zonă.

Încă un lucru. Pumnii când vi-i luaţi de la viaţă, vi-i luaţi în cap….uneori în bot, alteori după ceafă ca să nu uitaţi cum este să priviţi în ţărână. Poate vi se pare că de sus pământul nu se mai vede chiar atât de bine. Toţi, fără excepţie, veţi avea ocazia să vă reamintiţi.

DUPĂ 12 ANI…

Îmi aduc aminte cum stăteam cuminte pe holul de la parter din „Bastilia” şi-mi copiam conştiincioasă orarul. A apărut lângă mine, şi m-a întrebat aşa, cu un aer…nu ştiu cum: „nu te supăra, ai cumva un pix?”.

I-am dat stilou’ meu vişiniu chinezesc, ăla cu care scrisesem patru ani de liceu, la BAC, la o admitere ratată şi una luată la facultate. Mi-a cerut apoi hârtie, şi după aia, mi-a cerut să copieze orarul de la mine, pentru că, nu-i aşa, eram în aceeaşi grupă.

Mi-aduc aminte şi acum cât de puţin mi-a plăcut moaca ei cu păr blond platinat, ce faţă a făcut când i-am zis că sunt născută într-o zi atât de ciudată, şi cum făceam ocol, numai ca să nu luăm împreună acelaşi autobuz, pentru că îmi era pur şi simplu antipatică.

În primele săptămâni din octombrie anul acela, a avut „domiciliu forţat” în Regie. Am căutat-o acasă zile la rând şi când într-un final, mi-a deschis somnoroasă uşa, i-am desenat pe hârtie harta, cum să ajungă la mine la cămin, Agronomie C1, pentru că trebuia să ajungem la nu ştiu ce târg la Romexpo. A apărut la uşă cu hârtia în mână.

Primul examen pentru care am învăţat împreună a fost logica, primul examen pe care l-am dat în viaţa noastră de studenţi. Apoi, au urmat…toate, cu mai multă sau mai puţină logică, cu sau despre viaţă. Nu o să uit niciodată cum stăteam în bucătărie şi ne pierdeam vremea făcând copiuţe oarbe, în loc să învăţăm.

Am stat aseară amândouă la un pahar cu vin, am râs din plâns şi am plâns din râs. Era cât pe ce să ratăm momentul. Ne-am adus aminte târziu de tot. Am depănat, atât cât poţi depăna în câteva ore, 12 ani de amintiri. O viaţă.

Ne-am amintit cum învăţam împreună, cum am stat una lângă cealaltă în faţa unui ceaun întrebându-ne dacă se va mai transforma vreodată în pilaf ceea ce era acolo, cum ne-am dus una în locul celeilalte la examenele de la master, cum am spălat rufe călcându-le amândouă în picioare în cadă, cum ne-am cărat una pe cealaltă când am fost bolnave, cum ne-am vizitat una tatăl celeilalte la spital, cum ne sufla vântul dimineaţa la ora 6 pe Cheiul Dâmboviţei în staţie la 601 plecând din club direct la cursuri, cum ne duceam la şcoală numai ca să avem de unde merge la Everest să luăm micul dejun (ţin minte şi acum: sandvişuri cu ardei, şuncă şi ciuperci cu maioneză, eu cafea şi ea ceai), cum copiam una pentru cealaltă la examene, cum am gătit primele noastre mâncăruri, cum eu ştiam mai bine decât ea ce şi cum se găseşte prin dulapuri, cum am mers prima dată, după anul 1 de facultate la ea acasă şi am zis că orice-ar fi, eu acolo vreau să mor, atat de frumos este, cum a venit la mine acasă şi auzindu-l pe Hogea cum cheamă la rugăciune din minaretul geamiei , mă întreba cu ochi mari „ce se aude în aer?”, cum familia ei m-a adoptat instantaneu, cum am făcut prima noastră vacanţă împreună în Maroc şi ne-am rătăcit pe Aeroportul Charles de Gaulle, cum ne-am certat mereu doar din cauza unor prostii, cum întotdeauna, şi după atâta timp, mai avem o groază de lucruri să ne spunem şi să mai învăţăm una de la cealaltă.

Nu vreau să dau în lacrimogen şi sentamentalisme ieftine. Aseară ne miram amândouă cum toate par a fi trecut cu o zi în urmă. Grele, cumplite, frumoase, toate încercările pe care le-am lăsat în urma noastră, sunt sigură că ne-au făcut oameni mai buni. Am trecut împreună vârsta ingrată dintre adolescenţă şi maturitate, când vrei să ţii totul în loc, doar pentru tine, ţinem cu dinţii de copilăriile noastre, aşteptăm cu spatele drept tot ce va fi să vină.

Se spune că fetele nu ştiu, şi nu pot fi prietene. Părerea mea, după toţi anii ăştia este că orice sistem “poate fi păcălit” dacă vrei.

DESPRE RELAŢIILE DINTRE NOI

Îmi pare rău şi îmi este ruşine că trebuie să spun asta, dar din păcate, am atât de puţin timp…Din cele 24 de ore ale zilei, dacă scad orele de lucru, orele de somn şi pe cele pe care le petrec în RATB până la muncă şi înapoi, îmi mai rămân pentru “uz personal” aproximativ cinci ore.

Îmi pare rău că din aceste câteva ore, prea rar şi prea puţin, am timp, timp pe care să îl împart cu oameni dragi, cu prietenii mei, cu cei lângă care sunt, într-adevăr, prea rar şi prea puţin. Îmi pare rău că ajung acasă sfârşită de oboseală, fără energie, fără chef, încărcată cu toate aberaţiile pe care le aud la muncă timp de nouă ore, încât uneori nici un telefon nu mai pot da.

Nu am energie pentru cunoştinţe şi „prieteni” noi. Nu mai promit că „da, o să ne vedem”. Când ne-om vedea, ne-om purta civilizat, ne-om saluta, ne-om da bineţe şi atât. Nu am cum, nu pot fi atât de ipocrită încât să îmi asum „prieteni” noi. Din punctul ăsta de vedere, viaţa mea este completă. Am descoperit formula perfectă, am transformat apa în sânge, apropos de expresia idioată „sângele apă nu se face”, şi am construit în jurul meu o familie.

Nu mă costă nimic, şi nici pe voi, ca o dată pe an, sau de două ori, atunci când ne vedem, să ne comportăm civilizat. Nu suntem prieteni, şi hai să recunoaştem: vieţile noastre sunt atât de departe una de cealaltă, încât nici nu înţeleg ce am putea avea în comun. Ce cauţi la mine? Inspiraţie pentru viitoarele vacanţe? Idei pentru cărţi noi de citit? Viaţa mea nu ţi se potriveşte şi nu ai loc în ea. A ta este construită altfel, diferit, în alt Univers, şi pe mine nu mă interesează.

Nu voi pretinde că dau doi bani pe ea, pentru că, fie nu îi am, fie aleg să-i investesc în altceva. Orice am fi avut vreodată în comun, dacă nu a rezistat până astăzi, ducă-se-n pace.

Sunt relaţii care mai departe de „hi hi hi ha ha ha” nu au cum şi nici de ce să treacă. Menirea lor este să rămână acolo şi foarte bine fac, pentru că ne scutesc pe toţi de complicaţii.

Sunt relaţii de socializare, oameni cu care „ieşi” şi atât. Compania lor se potriveşte, cu scopul, se potriveşte cu contextul, suntem toţi conştienţi, ne asumăm şi nu cerem mai mult. Ne vedem la o cafea, împărtăşim două bârfe-trei prostii şi ne vedem de treabă.

Pe de altă parte, în viaţa fiecăruia, şi în a mea de asemenea, există oameni pe care îi revăd după ani, cu care vorbesc rar, pentru că sunt prea departe, sau pentru că nici unii nu avem timp, dar lângă care, trecerea timpului nu are sens şi nici valoare. Niciodată relaţiile cu acei oameni nu sunt afectate de trecerea timpului. De fiecare dată regăseşti totul la fel. Mereu găseşti lângă ei confort, chimie, comunicare şi înţelegere. Îmi face plăcere să stăm de vorbă, îmi face plăcere să ne auzim, să ne scriem, să facem schimb de idei. Când te desparţi de ei, ai mereu o senzaţie de plinătate în suflet. Naturaleţea cu care schimbi câteva vorbe cu oameni, pe care de regulă nu i-ai mai văzut de mult, te face să te simţi cumva, într-un fel anume, te desparţi de ei zâmbind.

Mă scot din minţi relaţiile de familie. Nu trebuie să fiu prietenă cu rudele, nu trebuie să ne vedem, nu trebuie să ne sunăm şi să ne prefacem că ne pasă (asta doar daca nu vin toate din firescul vieţii). Atât de puţini oameni au cu adevărat ceva în comun cu rudele lor, încât este înspăimântător să vezi prin ce chinuri trec când trebuie să meargă la „reuniuni de familie”: nunţi, botezuri, înmormântări.

Mi se taie răsuflarea când aud: „vai de mine, cum să nu mergi??? E ruşine, nu se cade…”. De cele mai multe ori cedez, pentru că nu am cum, nici să explic, nici să fiu înţeleasă, că nu mă interesează. Pur şi simplu nu mă interesează. Aş prefera să fac orice altceva în timpul ăla; nu dau doi bani că nu se cade. Ca mine, ştiu o grămadă de persoane, încorsetate de false valori sociale, care se schimonosesc în grimase false preţ de câteva ceasuri, ca apoi să nu mai aibă de a face ani în şir cu persoanele respective, care pur şi simplu nu îi interesează.

Vă mulţumesc pentru grijă. Chiar am cui să povestesc ce mi se întâmplă în viaţă, am cui să cer sfături, am cu cine să împart şi bune şi rele.

Spunea o prietenă zilele trecute: „ca să înţelegi ce se întâmplă în viaţa cuiva, trebuie să fii acolo. Să fii prezent şi să te intereseze. Nu întrebi la telefon o dată la câteva luni, nu studiezi pe Facebook, pe Whatsapp, Bbm sau mai ştiu eu ce. E prea puţin.

Relaţiile cu oamenii pe care îi preţuim se construiesc altfel; cu totul altfel.

SUNT UN OM NOROCOS

Eşti un om care are ziua de naştere o dată la patru ani, şi ţi se întâmplă ceva, la început de toamnă, o întâmplare, pe care ai putea să o cataloghezi mai degrabă nefericită, în aşa fel încât să poţi să îţi sărbătoresti naşterea, sau mai bine spus, renaşterea, în fiecare an…ce mai poţi spune în plus?

De acum trei ani, de pe 18 septembrie 2009 am şansa de a îmi sărbători în fiecare an ziua de renaştere. Nu vă mai spun încă o dată ce s-a întâmplat atunci. Mulţi dintre voi ştiu. Ca un boxer trezit din pumni şi mai apoi câştigător de meci, m-am trezit şi eu la realitate, m-am trezit la ceea ce se îndepărtase de mine fără ca eu să simt şi să fiu conştientă.

Mai am enorm de multe lucruri de învăţat, realitatea la care m-am trezit nu este încă un tablou complet, în fiecare zi învăţ să potrivesc piese la puzzle, însă…de atunci s-a schimbat totul pentru mine.

Trebuie să le mulţumesc, şi nu numai acum, ci în fiecare clipă a vieţii mele, unor oameni minunaţi, care atunci, şi în toate momentele grele care au urmat au ştiut să fie lângă mine, să mă încurajeze, să tragă de mine uneori, să nu uit să lupt, să nu obosesc. Trebuie să le mulţumesc celor care m-au reînvăţat să merg, să mănânc, să mă leg la şireturi, să zâmbesc, celor care obsesiv îmi repetau din cinci în cinci minute, “fă cu stânga”, “îndoaie genunchiul”, “ridică piciorul”, “mişcă-te, nu mai sta aşa”, “o să fie bine”. Lor nu le-a păsat de nimic atunci, nu au ţinut cont nici de oboseală, nici de problemele personale, mi-au sărbătorit, printre lacrimi, prima dată, apoi printre zâmbete, ziua de naştere.

Este un moment bun să vă povestesc despre Cristi, unul dintre terapeuţii mei de la spitalul de recuperare, care îmi desenase pe coli albe paşi, îi presăra în fiecare seară pe holul de la etajul unde aveam salonul, îmi lega sacii cu nisip la genunchi, la stângul mai grei, la dreptul mai uşori, mă ţinea de antebraţe şi exersam împreună mersul. În fiecare zi îmi aşeza “paşii” mai apropiaţi şi mai deşi. Îşi pusese în cap să îmi corecteze mersul crăcănat şi nesigur şi în trei săptămâni cât am stat acolo a reuşit. Laitmotivul nostru a fost: “ înlăcătează genunchiul, nu-l lăsa să scape. Înlăcătează genunchiul am spus”.

Vreau să vă mai povestesc şi despre cel mai lung şi cel mai greu drum pe care l-am făcut în viaţa mea: cei câţiva metri pe care i-am avut de parcurs de la marginea trotuarului după ce m-am dat jos din maşină (nu îmi mai amintesc cum) până la scara blocului, în ziua când m-am întors acasă pe 9 octombrie. Mă întorceam acasă după o viaţă parcă, şi ca atunci când ai un coşmar, casa se îndepărtează de tine, faci un pas, dar în loc să te apropii, te îndepărtezi, nu mai ajungi niciodată acolo unde crezi că eşti în siguranţă, acolo unde crezi că ţi-ar putea fi mai bine.

Este adevărat că unele lucruri nu se uită niciodată, şi poate că este mai bine să nu le uităm niciodată, pentru a nu cădea din nou în aceleaşi greşeli şi nepreţuiri. Odată cu trecerea timpului nu s-a şters nimic, amintirea acelor zile nu s-a estompat.

Sunt un om norocos şi nu uit asta, niciodată. Am avut un noroc pe care nu multă lume îl întâlneşte…am avut şansa de a mă regăsi în primul rând pe mine.

ATÂT PENTRU ASTĂZI

Când eram mici, îl aveam pe Moş Gerilă. Surogatul de Moş Crăciun, cel care ne era interzis, s-a transformat natural în acel ceva, mascat, de care aveam nevoie ca să putem crede, să putem visa, să ne punem dorinţe şi speranţe.

Între timp, Moş Crăciun e „la liber” şi s-a globalizat, nu mai are niciun haz, nu mai răsplăteşte nimic, vine „by default”.

Între timp, credinţa care era interzisă s-a liberalizat şi bagatelizat, dărâmăm şcoli, construim biserici, lăsăm monumente în paragină si ridicăm kitsch-ul pe piedestal, ne călcăm în picioare la sfintele moaşte şi de fapt, nu mai credem în nimic.

Aveam în 2011, 18300 de biserici, 4700 de şcoli generale, 425 de spitale. Suntem bolnavi şi la trup şi la suflet, nu mai avem nici măcar un surogat de Moş Crăciun, care să apară la geam chemat de patosul poeziilor patriotice, nu mai avem nimic, uneori ne-am pierdut şi pe noi.

Nu ştim să vindecăm nimic, pentru că nu găsim timp pentru nimic. Lucrurile care ne măsoară bogăţia s-au denaturat groaznic de-a lungul timpului.

Credem ancestral în lucruri interzise, cultura underground ne-a fost insuflată de când eram mici. Puneam pături în geam ca să ascultăm Europa Liberă, iar acum o Europă Liberă ne expulzează ca un organism, organul transplantat. Avem libertatea de a construi, dar nu facem altceva decât să ne consumăm energiile demne de o cauză mai bună, construind castele din cărţi de de joc.

Nu mai ştim să vorbim, dar avem acces liber la absolut orice informaţie ne-am putea dori, stăm blazaţi în faţa calculatoarelor, iar în parcuri vezi armate de zombie cu smartphone-uri în mână.

Ne plângem de obezitatea în creştere în rândul copiilor, dar în parcuri mamele ţipă la ei că îşi murdăresc hainele. Îi smucesc brutal către casă, ca apoi să îngroaşe rândurile în sălile de aşteptare ale cabinetelor de psihologie, copii înfricoşaţi de lumina zilei, sau de alţi copii.

Creştem sălbatici, mergem şi la fiecare pas ne uităm înapoi, suntem învăţaţi să ne ferim, mai ales de noi înşine.

WISH LIST

De ceva vreme am prins obiceiul ca la sfârşitul fiecărui an, mai precis în ultima zi a anului să scriu “whish list-ul” pentru anul următor.

Am ajuns cândva la concluzia că la miezul nopţii îmi este foarte greu să mă concentrez, şi în plus, uit o grămadă de dorinţe care ar trebui să se îndeplinească, aşa că cel mai bine e să „pregătesc” din timp dorinţele, scriu lista şi la miezul nopţii mă gândesc ceva de genul: „sper că tot ceea ce este scris pe listă să se îndeplinească”. Un fel de short-cut, cum ar veni.

Lista, o port cu mine tot timpul anului şi rar se mai întâmplă să mă uit pe ea. Respect obiceiul cu sfinţenie, şi parcă nici nu îndrăznesc să mă rup de el. De obicei, scot bucăţica de hârtie din portofel în ultima zi din an şi încep să fac bilanţul: asta s-a întâmplat, asta nu, asta parcă a început, asta ,de fapt, nici măcar nu îmi doream.

Câteodată, adun toate hârtiile şi încerc să fac aşa, un fel de studiu; am observat că o grămadă dintre lucrurile pe care le scriu se repetă an de an. Nu că nu se îndeplinesc, dar de fiecare dată, mi le doresc cu aceeaşi ardoare, sunt punctele fundamentale ale existenţei mele, care nu trebuie, nu au cum să se schimbe, pentru ca în clipa aceea s-ar dărâma totul, tot sistemul meu s-ar duce pe apa sâmbetei.

O altă categorie este reprezentată de dorinţele care până acum nu s-au îndeplinit. Se încăpăţânează să apară an de an pe listă, poate, poate se va întâmpla minunea şi la anu’ altceva le va lua locul.

Mai am meschinăriile, dorinţele mici, copilăreşti, care atunci când se îndeplinesc, îmi fac viaţa mai frumoasă, adică îmi aşează pe nas ochelarii ăia roz de poveste (lentilele mele de acum sunt groaznic de incolore). Mereu trăiesc aşa, mici voluptăţi când îmi spun: „ahhha, deci pe tine pot să te şterg de pe listă”. Tot aici sunt şi lucrurile care nu se îndeplinesc dar care nu contează, au fost gânduri de moment. Uneori, la sfârşit de an nici nu le mai recunosc; nici maternitatea, nici paternitatea lor nu îmi aparţin, mă uit mirată şi mă întreb la ce m-oi fi gândit oare în momentul acela.

Poate postarea asta era mai potrivită pentru un sfârşit de an, habar nu am. Treaba este că astăzi, am găsit întâmplător lista de anul ăsta. Am scris-o pe 31 decembrie, în avion, în drum spre cel mai frumos sfârşit de an pe care l-am petrecut vreodată. Nu am avut curaj să despăturesc hârtia. O voi face ca de fiecare dată atunci când va veni timpul.

Mă gândesc la momentul de la miezul nopţii când mi-am dorit ca tot ceea ce este scris acolo să se întâmple. Eram într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu un suflet drag, atât de drag lângă mine; la picioarele noastre, la propriu, s-a întâmplat cel mai frumos foc de artificii pe care mi-a fost dat să-l văd. Emoţiile şi bucuria din seara aia nu pot fi comparate cu nimic. Am început anul cu inima atât de senină, cu energii atât de bune, încât mi se pare imposibil ca Universul să nu îşi adune forţele să facă în aşa fel încât peticul meu de hârtie să prindă viaţă.

A doua zi plimbându-mă pe străzi, mi-am dorit ceva ce nu era scris iniţial pe listă; mi-am dorit ca de fiecare dată să sfârşesc un an şi să îl încep pe celălalt cu senzaţia de plutire în suflet, pe care am avut-o atunci, mi-am dorit că mereu, să fac tot ceea îmi stă în puteri să mă simt aşa.

Priveam cu sete cerul, îmi venea să plâng şi să râd, mă copleşea senzaţia că sunt atât de norocoasă să fiu acolo, lipsa celor care nu erau cu mine, senzaţiile noi pe care le-am trăit atunci, hai-huitul pe străzi, ştiu că nu există cuvântul, dar nu-mi pasă, oamenii senini şi zâmbitori.

Acum pare ireal. Dar totuşi, cuvintele de genul ăsta ar trebui să ne părăsească, să îşi ia zborul de lângă noi. Totul este real, totul se poate întâmpla, şi de cele mai multe ori nu trebuie decât să avem curaj să întindem mâna. Fericirea am cucerit-o de fiecare dată cu paşi mici, şovăitori. Fiecare liniuţă de pe wish list, fiecare punct şi de la capăt au consumat de fiecare dată enorm din mine, fiecare izbândă măruntă a fost muncită. Pentru alţii, probabil că sunt lucruri lipsite de importanţă. Nu mă interesează. Nu mă demotivează opiniile altora. De fiecare dată mi se activează scutul de siguranţă, peretele care respinge păreri. Instinctul meu de supravieţuire este suficient de bine dezvoltat şi antrenat să mă apere de mâncătorii de rahat. Au fost destui cei care au râs de mine când le-am povestit…dar totuşi, continuu să cred că un wish list este esenţial; nu doar cel mare de început/sfârşit de an. E important să nu uiţi ce îţi doreşti, să nu uiţi pentru ce lupţi, atâta timp cât lupta nu îţi întunecă viaţa.

CE CĂRĂM DUPĂ NOI

Oamenii din jurul nostru se dovedesc a fi doar vampiri energetici; asta, în cele mai multe dintre cazuri. Nu fac altceva decât să ne înegrească zilele, karma şi să ne fută „feng-shuiu’”.

Aştepţi de la ei cu totul altceva decât ceea ce îţi oferă. E greşeala ta, de acord. Cari în spate balast. Nu numai că nu sunt acolo niciodată când ai nevoie de ei, nu au niciodată timp să te asculte, nu te sprijină cu nimic, îţi reproşază că nu-i suni, nu dai semne de viaţă (asta, doar când au ei chef, bineînteles), te ascunzi, eşti necomunicativ, sociopat, dar te mai şi încarcă cu toate aberaţiile lumii.

Te desparţi de ei după juma de oră de chin, vlăguit, fără chef de viaţă, fără speranţă. În locul infuziilor cu pozitivism, te târăsc după ei pe spirale energetice negative, te fac să îţi fie teamă şi de umbra ta, nu numai de ziua de mâine, de care oricum, erai îngrozit.

Se întâmpla uneori ca dupa ce îţi petreci timpul cu anumite persoane, să fii atât de încărcat negativ, încât si câinii maidanezi fioroşi, şi şmenarii agresivi din cartierele rău famate se feresc din calea ta. Jur ca ştiu cazuri.

Au mereu păreri, culmea, despre cum ar trebui să fii tu, despre cum ar trebui să fie viaţa ta, despre cum trebuie să gestionezi, sau ar fi trebuit să gestionezi diverse situaţii, fără să auzi, totuşi o încurajare, sau fără ca ei să se fi aflat vreodata în situaţii similare. E important să avem păreri bazate pe ce am văzut în filme.

Nimeni nu se uită în urmă lui, dar se pricepe de minune să emită judecăţi. Ai ieşit din tipar, eşti ciudat. Se uită pieziş la tine şi ridică din umeri ca în faţa unei cauze pierdute.

Da tu nu ai de gând să te măriţi? Ba da. Când? Cam în 15 minute dacă aveţi amabilitatea să vă ţineţi gura. Ştiu deja, sunt bătrână, nu mă mai ia nimeni, trebuie să fiu realistă. Sunteţi amabili, dar daţi-mi voie să am altă părere.

Când pleci în concediu? Peste câteva zile…facem planuri acum. Cu cine mergi? Cu prietena mea cea mai bună. Auzi, da’ tu nu ai un iubit? Ba da. Deja priviri nedumerite…îşi ia inima în dinţi şi întreabă: da…nu are nimic de zis? Nu. Nu are, pentru că nu este bolnav psihic, dar vă mulţumesc că-mi purtaţi de grijă. Care o fi problema, nu-mi dau seama. Ştie cineva de ce toată lumea este aşa de nedumerită de planurile mele de vacanţă? Merg cu prietena mea pentru că ne potrivim la gusturi de destinaţii şi la stil de colindat. Nu vă puteţi concentra fiecare la vacanţele voastre all inclusive şi să mă lăsaţi să îmi fac planu’?

Am dat două exemple banale de întrebări pe care le aud des…din ce în ce mai des. De unde şi cum răsar aceste lucruri din minţile unor oamani de aceeaşi vârstă cu mine? Mama are circumstanţe atenuante. Pe vremea ei lucrurile stăteau altfel. Pot înţelege asta.

Nu îi pot înţelege pe cei de vârsta mea, cei cu care acum câţiva ani (nu chiar atât de mulţi, fir-ar să fie) stăteam noaptea şi făceam planuri, schimbam lumea cu entuziasm şi idei. Când ne-am transformat toţi în acrituri, când am început să ne împovărăm şi să fugim unii de alţii? Când rezervele de energie şi pozitivism s-au transformat în otrava, invidii si negativ?

De cele mai multe ori nu-mi vine să le spun decât: „vă mulţumesc că mi-aţi împărtăşit părerile voastre, dar acum mă gândesc că poate aveţi treabă…şi vă reţin”.

Exact aşa cum spunea şi Zully Mustafa: „sînt și oameni precum unele cutii. înghesui în ei cuvinte și întîmplări, și pentru că într-o zi realizezi că nu te-au învățat nimic bun, nu au avut o vorbă bună la îndemînă, în nici o situație, ci au fost acolo doar să-ți curețe timpul de consistență, îi lași în drum fără prea multe explicații. nu și-au făcut niciodată timp să te facă să rîzi. sau să plîngi. doar să se plîngă său să te facă de rîs.

cutii pe care nu le vei mai lua nicăieri. și nici nu le vei simți lipsa.”

DESPRE SPAIMELE IUBIRII

încerc să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu vie, dacă m-au înghiţit sau nu, ochii tăi ca două porţi de infern

mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut, mi-e dor de răsuflarea ta; îmi doresc atât de mult să o mai simt mângâindu-mi obrajii; dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni pierdute

te-am găsit într-o dimineaţă. dormeai. aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr; păreai atât de copil. m-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodată.

ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. am realizat că miroseai a frunze şi a primăvară; te iubeam.

te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.

te invidiez. ţi-ai încolăcit visele de frânghiile fluide ale ploii şi-acum îţi bălăngăni fericit picioarele. frânghiile, sunt totuşi frânghii şi mai devreme sau mai târziu ţi se vor strânge în jurul gâtului şi vei muri ştrangulat de propriile-ţi vise. te invidiez. alergi pe câmpuri dureros de verzi, ca şi cum de asta ţi-ar depinde existenţa. cu cât alergi mai mult, cu atât iarba va creşte mai mare, îţi va încolăci gleznele, genunchii, şi în cele din urmă, vei muri sufocat de propriile-ţi gânduri. şi tot aşa mereu, mereu, la nesfârşit. poate ar fi mai bine să nu ai vise. aşa ai putea iubi fără teamă şi iarba, şi ploaia.

eu îţi dau un nor, tu îmi dai un sărut. eu îţi dau un soare, tu îmi dai o privire. eu îţi dau ploaia, tu îmi dai o atingere. eu îţi dau Universul; tu îmi întorci spatele şi pleci.

sărutul tău otrăvit a transformat cumva tăcerea în singurătate. acum, cuvintele năuce ricoşează din zidurile tăcerii în ochii stupizi şi indiferenţi ai spectatorilor alienării mele. şi plec. cu spatele frânt, cu ochii plecaţi, caut locul judecăţii la care ştiu că oricum nu voi fi primită.

şi pentru că răspunsurile pe care ei le caută nu se află în mine, mi te pun în cale să-mi fii otravă şi pedeapsă, să-mi îndrepţi paşii spre abisul care-mi va fi leagăn. vei sta pe margine să priveşti zâmbitor cum mă strivesc de întuneric.

e seară târziu şi ochiul lunii nu vrea să se-nchidă. aştept să uite zorii să apară. plâng uscat, fără lacrimi; mă doare că tu nu-mi bănui niciodată furtunile, mă doare că mi-e frică. te privesc cum stai de partea cealaltă a focului şi te uiţi în gol, printre flăcari. am început să te caut, să alerg după gândurile tale, să încerc să te-nţeleg. te căutam disperată pe sub frunzele şi stelele moarte deşi simţeam că nu te găsesc, că tu nu eşti acolo.

în momentul în care a răsărit soarele, iar eu am început să mor, mi-am dat seama că de fapt, căutam nişte urme, urme pe care tu le lăsasei într-un alt suflet, dintr-un alt secol, bântuit de alte furtuni, care m-au spulberat şi pe mine.

zilele vor trece şi tu nu vei afla cât de mult te-am iubit. ce spui? n-aî ce face cu dragostea mea? cred că nici eu, de aceea o irosesc pentru tine. ce spui? sunt nebună? poate, dar nu îţi vei da seama câtă nevoie aveai de mine, decât atunci când va fi prea târziu, vei realiza că nimeni nu te poate iubi mai mult decât atunci când…ce spui? nu-ţi pasă? nici mie, dar te blestem să mă cauţi spulberat de vânt şi să mă găseşti abia cu o clipă înainte de moarte. a mea? a iubirii? uitasem! nu ai ce face cu dragostea mea, sunt nebună, nu-ţi pasă. nici mie…