Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

BALADĂ PENTRU O DIMINEAŢĂ PIERDUTĂ

Noaptea a trecut. Aerul fierbinte şi dens năvălea în valuri prin fereastra deschisă, iar umezeala făcea ca hainele să se lipească insuportabil de piele. Mă zvârcoleam fără încetare în pat, în încercarea inutilă de a găsi un petic răcoros de cearşaf.
O nouă zi şi atât. Lumina lăptoasă a oraşului a invadat camera. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară şi vedeam deja, în depărtare, aerul tremurând de căldura unei noi zile.
M-am întors în cameră să te privesc dormind în aşternuturile care miroseau atât de tare a tine. Răsuflarea ta egală şi calmă mişca uşor un colţ al cearşafului…
Exist pentru a vedea în fiecare dimineaţă zâmbetul tău insuportabil, imposibil de descris, de povestit. Ai adunat în el un soare şi o galaxie, ai pus în el toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult. Ai pus în el o picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet.
Un moment, mi-am dorit să te trezesc, să îţi spun să pleci. Mi-am amintit că era sâmbătă, iar tu puteai să-ţi dormi liniştit, mai departe visele; eu puteam privi în continuare lumina calmă a dimineţii, care venea peste noi.
M-am îmbrăcat şi am plecat. Camera umplută de parfumul tău devenise sufocantă. M-am oprit în parc şi m-am aşezat pe o bancă. La acea oră parcul era pustiu. Am respirat cu lăcomie aerul curat, am închis ochii şi te-am visat. Te-am visat plecat, mort eroic pe câmpurile de bătălie ale altor cruciade, ale altor vieţi. Te-am visat mormânt în curtea palatului altui regat, te-am visat comoară pe insula altui continent.
Tu dormeai, totuşi, nestingherit în patul meu, şi îmi puteam imagina cu uşurinţa cum te trezeşti, cum îmbraci acelaşi tricou, cum stai cu ochii închişi lângă filtrul care picură aceeaşi cafea tare şi amară ca întotdeauna, cum mă întâmpini, din nou, cu acelaşi zâmbet uşor plictisit.
Îmi doream foarte tare să pleci, să te ştiu dormind în braţele altor femei, stând cu ochii închişi lângă picuratul molcom al altor filtre de cafea, din dimineţile altor iubite. Ştiam că-mi vei lipsi, dar te voiam plecat.
Speram că în locul meu să te alunge liniştea rămasă în urmă.
Speram că odată cu plecarea ta, să nu mai rămână decât nopţile catifelate şi tandre, cu aromele lor veştede de floare moartă .
Când m-am întors şi am intrat în casă, m-a izbit mirosul puternic de cafea proaspăt făcută.
Pe masa din bucătărie mai fumega încă, un rest de ţigară….Te-am găsit pe balcon, privind absent în zare şi te-am întrebat la ce te gândeşti. Mi-ai ră spuns: „la această ultimă dimineaţa pierdută ”.

EXTRAS DIN DICTIONARUL DE MITOCANIE URBANA

În faţa A.S.E.-ului sunt o grămadă de cafenele, le ştie deja toată lumea. S-a dezmorţit vremea, s-au scos mesele afară pe terase, au ieşit din bârlog toţi guzganii. E impropriu spus din bârlog, pentru că nu au hibernat, nu au stat ascunşi, nu au dispărut pe timpul iernii. Hai să spunem că au ieşit la aer. Cum locuri de parcare în centru nu sunt, cum fiţele, fâţele şi mă iertaţi, băşinile au dat în clocot, ca după iarnă, nu mai este loc nici să respiri, vorbim de zonele „tradiţionale” de cafenele, arealele protejate Decebal – Dorobanţi.
Într-o seară două prietene de-ale mele au ieşit seara după muncă la terasă. Stau ele, îşi beau latte-ul, vorbesc ce au de vorbit, ca după o zi de muncă şi planuri rămase nedetaliate.
Apar inevitabil guzganii despre care vorbeam; culoarea dubioasă, nu înserarea era de vină, gabarit depăşit, maşini albe, mari. Fetele mele încearcă să îşi vadă de treabă. Ignoră compania şi îşi continuă discuţia. „Domnii” încep să râdă zgomotos – mai ţineţi minte ce vă povesteam în postarea WAG’S? cam acolo se încadrează tiparul – să le atragă fetelor atenţia. Ele două nimic; îşi vdeau de treabă. Apar glumele proaste, râsul zgomotos se înteţeşte. Fetele se hotărăsc că nu e pentru ele compania, şi se ridică să plece.
„Staţi măh aşea, unde plecaţi, mai consumaţi ceva că vă plătim noi nota”.
Una dintre ele zâmbeşte ironic din colţu’ gurii: săriţi-ar banii în Dâmboviţa, să îmi plăteşti tu mie latte-ul….hai că asta-i culmea.
„Ce râzi? Nu crezi că ţi-o plăteşte?” Îi sare în ajutor prietenul. Fetele se ridică şi pleacă. Mai bine îşi cumpărau capuccino la plic de la chioşcu’ din colţ şi-l beau liniştite acasă…da’ e păcat de aeru’ curat de primăvară.
Între timp, altă scenă era în desfăşurare. Mai nou, pentru că, după cum spuneam lume multă, locuri puţine, se pun pe marginea drumului navete din plastic, se rezervă, cum ar veni, locu’din faţă pentru „ jmekeru’ ” de serviciu al cafenelei. Nu are absolut nicio relevanţă faptul că în zona respectivă oprirea este interzisă. Vorba aia, stă omu’ în geam să fie văzut, tre’ să-şi supravegheze maşina, că a muncit din greu pentru ea. Plus că, aşa îşi mai rotunjesc veniturile şi chelnerii.
În momentul despre care vorbim, era în trecere prin zonă o maşină de la salubrizare. Ca în filmele western apare de undeva un tânăr domn înalt, bine făcut, îmbrăcat în negru. Face semn maşinii de la salubrizare să oprească, ia pe rând toate navetele din plastic pe o distanţă de trei-patru cafenele şi le aruncă în sictir în cuvă, după care pleacă liniştit mai departe.
Panică printre chelneri. Apar ca cuipercile la uşile cafenelelor şi îşi strigă unii altora.
Ai văzut? Ai văzut ce-a făcut ăla? Moooamă l-ai văzut p-ăla?
L-a văzut; cu siguranţă l-a văzut, şi de asemenea l-au văzut şi fetele mele, care au râs; de data asta cu poftă, nu doar din colţul gurii. Au plecat până la urmă de la cafenea cu un gust mai puţin amar.

INTRE MORRISON SI HESSE

Când aveam vreo 8 ani am avut prima discuţie serioasă cu tata. M-a luat deoparte şi mi-a zis: „ Copilul meu, eu nu mai am nimic să te învăţ. Tot ceea ce am avut, tot ceea ce am ştiut, toată cultura şi cunoştinţele mele s-au dus; de acum, eşti pe cont propriu. Un singur lucru vreau să ştii că-mi doresc: când o să creşti mare, indiferent unde o să fii, indiferent cu cine o să fii, mi-aş dori să nu îţi fie niciodată ruşine să deschizi gura, să poţi lega şi tu două vorbe. De acum înainte o să te mai pot ajuta, atât cât o să mă ţină priceperea, cu câte un sfat, dar te rog, ca niciodată în viaţa ta, să nu treci pe lângă un petic de hârtie fără să te apleci să citeşti ce este scris pe el. Nu se ştie niciodată când îţi va fi de folos ceea ce vei afla de acolo. Te rog, citeşte. Altă şansă să înveţi câte ceva nu ai. Nu ai de la cine.”
Este drept că din anii lui de şcoală mai mult de jumătate au fost repetaţi, şi că a reuşit cu greu să termine o şcoală profesională cu profil turnător – forjor. La noi în familie, „intelectuala” era mama – avea postliceala.
De atunci, de la discuţia cu pricina a mai avut multe lucruri să mă înveţe: m-a învăţat, printre altele, să schimb bujiile la bătrâna lui Dacie, să repar prize şi întrerupătoare şi să fac cartofi copţi.
Nu l-am ascultat să citesc chiar orice petic de hârtie pe lângă care trec, dar l-am ascultat când mi-a spus să citesc.
M-am apucat atât de serios de „treabă”, încât la un moment dat am renunţat să mai învăţ. Mi se părea inutil…oricum nu luam niciodată mai mult de nota 5, aşa că la un moment dat am şi rămas corigentă la chimie. Singura materie la care luam note mai răsărite era Limba Română. Acum, că tot mi-am amintit, trebuie să spun că cel mai „tare profesor pe care l-am avut a fost Domnul Baubec, profu’ de română din generală, un tătar bătrân senzaţional, un pedagog cum nu cred că astăzi mai există.
Cred că tata, în sinea lui se cam speriase că a făcut ceva greşit…nu i se părea lui prea normal totuşi, să citesc non stop, fără să mai fac nimic altceva.Venea noaptea la mine în cameră şi îmi stingea lumina, ca să mă forţeze să dorm. Mă ridicam pe furiş şi citeam la fereastră, la lumina becurilor care băteau de pe stradă. Casa noastră era aşezată destul de aproape de colţul străzii, unde erau mai mulţi stâlpi de iluminat public, aşa că era cât de cât lumină. Dimineaţa la şcoală aveam ochii tulburi şi putere de concentrare zero.
Dintre toţi scriitorii care mi-au produs „fluturi în stomac” în adolescenţă, cu cel mai mare drag îmi amintesc de Hesse. Până l-am descoperit pe el, nu mai ştiu cum, parcă toate celelalte cărţi fuseseră lecturi obligatorii. Prin clasele a unsprezecea şi a doisprezecea, viaţa mea era cumva cuprinsa între Jim Morrison şi Hermann Hesse. Găsisem citatul ăla care spunea că între lucrurile cunoscute şi cele necunoscute sunt porţile cunoaşterii pe care trebuie să le deschidem, şi îl scriam obsesiv pe absolut tot ceea ce semăna cât de cât cu o suprafaţă de scris. Încercam să deschid porţi, între mine şi tot, între mine şi orice, pentru că totul mi se părea bine ferecat; prea bine ferecat. Eram o adolescentă timidă, plinuţă, urâţică şi ochelaristă…rău. Prieteni mulţi nu aveam şi dacă îi întreb acum pe colegii mei de generaţie din liceu, jumătate nici nu îşi amintesc să fi fost şi eu acolo.
Îmi recitam non stop în minte poeziile lui Morrison şi citate din Lupul de Stepă şi ştiam cumva, că într-o zi se vor schimba toate (mulţumesc pentru atenţionare, ştiu deja că sună a clişeu de film american prost).
Cel mai „rău” a fost când am citit Siddhartha. M-am pierdut şi m-am regăsit; în câteva zile s-a dat totul peste cap, s-a schimbat totul…nici măcar Sartre, mai târziu, nu a mai produs un asemenea cutremur.
Este adevărat ceea ce se spune: there are things known and things unknown, and between them are the doors. Partea grea este să găsim cheile potrivite.

DESPRE FEMEILE DIN TRAMVAI

În fiecare dimineaţă, în drum spre muncă parcurg invariabil acelaşi traseu: autobuz, tramvai, autobuz 282 / 1 / 104. În fiecare dimineaţă văd cam aceeaşi oameni; îmi sunt atât de familiari, încât îmi vine să îi salut. Băieţelul „de ce” îmi zâmbeşte şi el în fiecare dimineaţă când mă vede. Îi spun aşa, pentru că în momentul în care se suie cu mama lui în tramvai, trebuie să închid cartea pe care o citesc; nu mă mai pot concentra la nimic…vorbeşte non stop, pune întrebări peste întrebări, la care aproape nu aşteaptă răspunsuri pentru că are mereu alte nedumeriri. Mă uit fascinată la mama lui care îi răspunde cu răbdare, pe înţelesul lui, la absolut tot ceea ce vrea să ştie, ba în plus, are mereu grijă şi de jucăria de pluş pe care veşnic o ţine atârnată de coadă cu capul în jos.

M-am obişnuit cu ei toţi, şi dacă se întâmplă cumva să întârzii, îmi dau seama imediat : formula din autobuz / tramvai este schimbată.

Într-o dimineaţă, s-a întâmplat ceva straniu: tramvaiul era luminos, colorat…mai uşor parcă. Mă uit în jur, bag cartea înapoi în rucsac şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Parcă nimeni nu mai semăna cu nimeni, desi ora era corectă.

Toate „colegele mele de parcurs” erau îmbrăcate frumos – cu hainele alea bune, machiate, cu unghiile făcute, cu părul aranjat…zâmbeau toate, fără excepţie. Trag cu urechea în jur şi prind din zbor : « măcar astăzi, că e 8 Martie ! ».

Aham, deci asta era. Este 8 Martie, şi astăzi, măcar astazi, ne dăm dreptul să ne simţim bine, să fim răsfăţate, să facem lucrurile pe care ar trebui să le facem în fiecare zi. Tot cenuşiul şi apăsarea de fiecare dimineaţă din tramvai dispăruseră. Toate Cenuşăresele se transformaseră în prinţese, erau de nerecunoscut. Aveau toate flori în braţe, şi ochii umezi de emoţie şi bucurie.

Ziua următoare, când ne-am reîntâlnit dimineaţa, strălucirea din priviri dispăruse, erau înapoi, Cenuşăresele mele, împovărate de griji, cu priviri agresive, se uitau urât la oricine le atingea, îşi dădeau coate pentru locuri, nu mai erau flori, nu mai erau culori, doar mohorala tânără a dimineţii.

Luni dimineaţă deja lacul de unghii s-a ciobit, pot răsufla uşurată, nu am intrat într-o lume paralelă, totul a revenit la normal. Până la anu’ de 14 februarie / 1-8 martie, stăm liniştiţi, nu mai aşteptăm să spună nimeni te iubesc/eşti frumoasă/să ai o primăvară frumoasă/la mulţi ani/eşti cea mai bună mamă. Aşteptăm zile programate şi definite prin lege să ne putem bucura că suntem femei.

Mama a fost şi ea la o petrecere de 8 Martie, împreună cu niste colege de-ale ei. Unele au fost nevoite să-şi mintă bărbaţii ca să se poată „distra” o dată pe an, măcar atunci, că era 8 Martie.

Mă întrebam ce aş afla dacă m-aş duce la fiecare dintre Cenuşăresele din tramvai şi le-aş întreba de câte ori pe an primesc flori de la bărbaţii lor, şi de câte ori, bătaie. Cred că răspunsul îl ştiu deja, se vede pe feţele lor în fiecare dimineaţă.

Îmi aminteam că într-o seară, acum câţiva ani mă întorceam de la stomatolog. Era seară, lumina proastă. Aveam falca umflată şi faţa chinuită de durere. Din sens opus venea o tânără, s-a uitat lung la mine şi după câţiva paşi s-a întors, m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă sunt bine, dacă am nevoie de ajutor. I-am făcut semn că nu, dar nu a fost convinsă, m-a întrebat dacă am fost victima unei agresiuni; se referea evident la violenţa domestică. Am încercat să-i zâmbesc, i-am explicat că vin de la stomatolog; m-a ajutat şi mirosul inconfundabil şi m-a crezut.

Acum, amintindu-mi acea întâmplare, mă întreb: pe Cenuşăresele mele din tramvai, oare le întreabă cineva vreodată, dacă au fost victima unei agresiuni?

În data de 8 Martie s-a promulgat legea împotriva violentei domestice. Sunt curioasă, privirile câtor dintre colegele mele de drum se vor schimba în urma acestei legi…

BU, ÎŢI DEDIC UN PUZZLE

Apropo de inspiraţie, să-ţi spun o poveste – povestea puzzle-ului meu.
Ţi-o dedic pentru că de la tine a plecat inspiraţia mea.
Povestea începe aşa:
Am citit în decembrie articolul tău „Despre Naivitate”.
Pe măsură ce parcurgeam lent fiecare cuvânt, mi se aprindeau treptat beculeţe: « sărut » (aici mi s-a aprins un candelabru întreg), « Klimt » (da, îmi spunea ceva a fost un cineva acolo, un om important), «Viena » (aici iar s-a aprins un beculeţ, fusesem în Viena cu trei luni înainte, mă pozasem în faţă la Tiffany’s mâncând castane coapte, comandasem şniţel la Figlmuller – l-am mâncat jumătate, iar cealaltă jumătate l-am adus câinelui meu).
Apoi dintr-o dată am realizat că am fost la Viena şi n-am văzut niciun sărut, niciun Klimt.
Ca un om cu o cultură generală vastă, am pus sănătos mâna pe Google, şi după ce mi s-a afişat rezultatul căutării, cei doi neuroni din mintea mea au dat un bobârnac celui de-al treilea şi au făcut marea legătură : fusesem în Viena, Klimt era acolo (la Belvedere – unde am zis că nu merg, pentru că era departe şi scump pentru bugetul meu cam sărăcit).
Am început să-mi amintesc din ce în ce mai mult – majoritatea suvenirurilor erau cu sărutul lui Klimt, îl văzusem în reproduceri de tablouri, în broşuri cu muzee, pe brichete, pe scrumiere, pe sacoşe…până şi noi cumpărasem « săruturi » suvenire pentru prietenii de acasă.
Atunci pentru prima dată, mi-a părut rău că am fost acolo şi n-am văzut tabloul în original. Dar, mi-am promis că la următoarea expediţie în Viena nu mă las.
Prin ianuarie, cu bonurile cadou în mână, mă plimbam prin supermarket la vânătoare de reduceri (şampanie, ciocolată, panettone, etc – ca după sărbători).
Pe la standurile cu jucării, jocuri şi puzzle-uri, dintr-o dată văd undeva sus, pe un raft puzzle-uri colecţia Klimt – 1000 piese.
Iau o scară şi mă apuc să caut, dau la o parte vreo trei Judith şi o Doamnă cu Evantai, ţintind la un Sărut sau la o Adele.
În cele din urmă, am găsit un Sărut, pe care acum îl am acasă, şi cu mândrie pot spune că până azi am făcut în proporţie de 60% din el, asta însemnând covorul verde şi decorul maro, urmând ca în cel mult o săptămînă să dau formă celor două personaje centrale. Poate timpul pare scurt, dar te asigur că nu a fost aşa, i-am dedicat tot timpul meu liber, orele de sport şi orice altceva.
Iniţial m-am gândit să-l fac cadou, dar sincer, am vărsat multă sudoare lucrând la el şi încă mai am de lucru. Fetele râdeau de mine când l-am început, spuneau că-mi va lua mai mult să-l fac decât i-a luat lui Klimt să-l picteze (aveam zile când puneam maxim 12 piese după două ore de încercări). Decorul maro din spate a fost făcut exclusiv prin încercări succesive, pentru că nu aveam ce combinaţii să fac (am făcut până şi febră musculară la mâna dreptă de la atâta ridică piesa-vezi dacă merge-încearcă şi partea cealaltă-NU-treci la următoarea). Dar iubesc fiecare punct din el.
Chiar dacă puzzle-ul nu e gata şi chiar dacă n-am să-ţi atşez şi o poză de-a lui, un lucru e sigur – când am văzut prima dată cutia la tine m-am gândit şi la articolul tău.
Te pup Bu”

Astăzi se poate spune că trag un pic chiulul. Însă, acest mesaj pe care l-am primit de la un cititor mi-a umplut sufletul de bucurie si m-am gândit ca ar fi frumos să îl citiţi şi voi…

SUNT O REGINA

Sunt o Regină. Împăratul meu este Mircea cel Bun, iar Împărăteasa mea este Ioana; nu D’Arc, dar la fel de războinică. Regatul meu este în Dumbrava Roşie şi Minunată, unde toate poveştile devin realitate, unde strugurii au boabe uriaşe, aricii sunt blânzi şi prietenoşi, motanii sunt portocalii şi ştiu să facă vrăji, iar toamna este desprinsă din poveştile cu zâne bune. În Regatul meu locuiesc personaje de poveste: Oaka, Ti, Elmi şi Ţintă. Acolo, copilăria încă mai există, magică, printre amintiri.
În Regatul meu cărţile prind viaţă, dimineaţa miroase a cafea prăjită şi măcinată după reţeta lui Florescu şi seara miroase a frezii un pic îngheţate.
Îmi place să stau la poveşti, în miros de tartă cu mere şi scorţişoară, îmi place să parfumez toamna cu miros de vin roşu, sec, îmi place să visez gândindu-mă la Toscana şi cerul ei nefiresc de albastru.
Nu îmi plac urechelniţele, gerul şi trandafirii.
După ce am plecat de acasă, am cunoscut şi alte Regine, cu care am construit palate de cleştar, am plănuit Regate noi de vise şi speranţe. Reginele mele minunate mi-au şters lacrimile când a fost cazul, au râs cu mine, au plâns lângă mine, m-au reînvăţat să merg atunci când a fost cazul. Mi-au povestit cum în Regat speranţa nu dispare niciodată, cum o Regină nu se dă niciodată bătută.
Sunt o Regină. Am o armată de războinici care mă apără. Mă protejează îngerii mei de acolo de sus, Tata, Măiţa şi Monisa. Mă protejează prietenii mei, îngerii mei păzitori de aici din Regat. Am observat că lucrează în ture, astfel încât eu să fiu apărată 24 ore pe zi.
Sunt departe de a fi perfectă, dar asta este valabil pentru lumea de dincolo de graniţele Regatului. Nu am treabă, nu mă interesează. E mai simplu aşa. Nu mă mai doare acum nimic, pentru că m-au durut destule de-a lungul timpului. Mă feresc să pornesc războaie cu lumea de dincolo de graniţe. Sunt educată şi crescută în spirit hippie. Încă mai ascult muzica celor mai bătrâni şi încă mai cred că se poate cu mai multă iubire. Vă spuneam acum ceva timp că sunt naivă. Este încă valabil.
Regii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului şi-au pus amprenta puternic asupra lumii mele. Regi puternici cu tradiţie, sau trubaduri moderni, toţi m-au învăţat să cred într-o lume mai frumoasă.
Sunt o Regină şi îmi serbez ziua o dată la câţiva ani, ca să se ducă vestea peste mări şi ţări.
Acum doi ani, de ziua mea purtam un tricou pe care scria „I’m so fucking precious”. Anul ăsta am mai crescut. Am un tricou c♥♥lta care declară lumii că „I’m a spiosexual”. Şi este atât de adevărat …

DESPRE UNA, DESPRE ALTA

Pe una am cunoscut-o în faţa orarului, în holul de la parter, în prima zi de facultate.
Îi era prea lene să-şi scrie singură cursurile; bine, nici nu avea la ea pix sau hârtie, aşa că mi-a cerut mie orarul. Instinctiv, mutra ei nu mi-a plăcut. Avea părul blond platinat şi mă gândeam, minte de copil prost, că probabil, nu pot avea prea multe în comun cu ea. Eu aproape nu ştiam la ce foloseşte un creion dermatograf, ea părea genul care nu iese din casă fără să se aranjeze. În primele zile am aflat că suntem în aceeaşi grupă şi că mergem în aceeaşi direcţie, cu acelaşi autobuz 300, eu la cămin, ea acasă. Vreo două săptămâni am făcut fel şi fel de stratageme să nu merg cu ea. Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Încet încet, am început să învăţăm împreună pentru examene, să ieşim împreună, să facem tot mai puţine lucruri una fără cealaltă, să împartim aceeaşi casă… Îmi amintesc şi acum de cum arăta fiecare dintre noi acum 11 ani, luminile copilăreşti din ochii noştri, felul în care m-a învatat ce înseamă încrederea, dezinvoltura, lejeritatea. Ceea ce nu îmi mai amintesc exact este când a aparut Bu, pentru că ea l-a inventat pe Bu.

Pe cealaltă am cunoscut-o când a deschis uşa camerei de la cămin. Intram în anul doi, şi eu şi ea. Ne-am uitat circumspecte (spre urât) una la cealaltă, am stabilit regulile şi speram într-o convieţuire civilizată. Asta în primele două săptămâni, pentru că după aia am hotărât că e mai simplu să punem un singur lacăt pe două dulapuri: eu aveam rafturi, ea spaţiu pentru umeraşe. Am împărţit frăţeşte dulapurile şi asta a fost. După alte câteva săptămâni „s-a combinat” cu prietenul meu din copilărie şi coleg de liceu. În curând, după mai mult de zece ani, voi participa la nunta lor. Împreună am făcut prima mâncare: o varză nefiartă, pe pietroiul cu rezistenţă din camera de cămin. Cred că până s-a făcut mâncarea s-a ars rezistenţa de două ori.
Ţin minte că la un moment dat am şi tuns-o. Şi acum mă întreb cât curaj i-a trebuit să se lase pe mâna mea.
S-au cunoscut şi ele două. Acum mult timp, când încă mai eram copii, când încă mai râdeam prosteşte, când încă mai credeam, în multe lucruri care acum au devenit religii moarte cu zei strălucitori căzuţi în dizgraţie.

De atunci, ne-am văzut una pe cealaltă crescând, am învăţat să avem încredere, am învăţat că ne putem baza, am învăţat lecţii importante şi de la viaţă, şi de la noi însene…care cu lacrimi în ochi, care cu zâmbetul pe buze. Ne-am văzut transformându-ne şi devenind femei, ne-am ciondănit, ne-am şi certat dar nu am uitat nicicând că oamenii importanţi pe care îi avem alături trebuie preţuiţi şi păstraţi aproape. Sunt tare mândră de ele două. Toate ştim că nu oricine se trezeşte în miezul nopţii pentru tine, că nu oricine te ascultă, că nu oricine îşi rupe de la gură şi mai ales, că nu oricine crede în tine în ciuda a tot şi a toate.

DESPRE LEI SI ALTE NIMICURI

Oamenii nu lovesc niciodată privindu-te în ochi aşa cum fac leii, sau asta se întâmplă foarte rar. Te atacă pe la spate, precum hienele. De obicei, te atacă fie când au impresia că ei sunt mai puternici decât tine, fie când au împresia că tu ai ajuns mai jos decât ei, mai slab, mai vulnerabil.
Avem talentul de a uita că lanţul trofic, de multe ori este „laţ trofic”, ne poate strânge de gât fără să ne dăm seama; concentrându-ne la jugulara altora, uităm să ne păzim spatele. Avem momente când ne asemănăm mai mult cu hamsterii, necunoscând şi partea de sus a roţii, ne învârtim de zor, dar fără spor. Unii pur şi simplu sunt meniti să fie rozătoare întreaga lor viaţă; nu sunt structuraţi să fie regii sălbăticiei. Cum ar fi să vezi hamsterul rege al junglei? Treaba şoarecelui este să ronţăie, să fugă, să se ascundă.
Avem, de multe ori un sistem tare dubios al valorilor. Multe lucruri, din exterior par de neînţeles. Nu este uşor să înţelegi unde îţi este locul, revin iarăşi la ideea cu lanţul trofic, la fel şi însemnătatea sa. Baza piramidei nu este mai puţin împortantă decât vârful său. Toţi ne dorim să strălucim acolo sus, dar fără cei care îşi fac treaba jos, piramida asta s-ar prăbuşi. E greu să fii în pielea altcuiva. Nu încerca să îmbraci o oaie în blană de lup, că nu o să hăulească niciodată în pustiu, aşa se dau toate de-a dura.
Animalele nu se prefac. Nu te mint. Singurele şiretlicuri le fac pentru a supravieţui. Atacă pentru a se apăra. Ghicesc în mirosul oamenilor, purtat de vânt, iminenţa pericolului. Vânează cât să rămână în viaţă, nu acumulează, nu strâng pentru a fi mai presus decât semenii lor. Animalele nu cunosc invidia. Superioritatea lor se manifestă maiestuos, altcumva, se manifestă printr-o atitudine care nouă ne lipseşte. Oamenii în schimb, îşi clădesc gloria pe cadavrele prieteniilor, pe care nici nu se ostenesc să le ascundă cum trebuie. Ne place duhoarea mizeriilor pe care le lăsăm în urma noastră…ne „parfumează” gloria.
Animalele au “decenţa” înnăscută de a selecta genetic indivizii mai puternici, viabili; pe ei îi caută pentru împerechere, cu ei se aliază pentru supravieţuirea speciei. Oamenii, în schimb, au căutat pentru împerechere, indivizii mai influenţi, mai bogati, şi au slăbit specia. Lucrăm intens la autodistrugere. Ne transformăm în dinozauri inadaptaţi, nu suntem capabili să ne salvăm pielea, frumuseţea şi unicitatea, nu ne înţelegem rolul, ne asumăm rolul de stăpâni ai piramidei, din cauza puterii distructive, nu constructive. Felinele mari ar trebui să fie acolo…leii, nu alte nimicuri.
Într-o lume a fake-ului reuşim să mânjim tot, punem coroane de tinichea şi pene colorate pe capul maimuţelor – să nu încerce cineva să-mi spună că din primate a evoluat homo sapiens; nu mai avem regi ai junglei, ci conducători de turmă.
Şi încă cevă: sunt de acord cu faptul că leul este regele animalelor, dar numai în varianta autentică. Blana sintetică, eventual second hand nu mă inspiră nicicum.

DESPRE FOTBAL

Tata era rapidist. Nu ştiu cum a devenit rapidist, dar nu îmi amintesc să îl fi auzit vorbind vreodată despre o altă echipă. Cum eram mai mult băiatul tatei decât fata mamei şi petreceam foarte mult timp împreună, ne uitam amândoi la meciurile, destul de puţine, care se dădeau pe vremea aia la televizor. De fapt, ne uitam la toate transmisiunile sportive, dar cu cea mai mare plăcere urmăream împreună fotbal şi tenis. Mi-a explicat cu răbdare regulile, mi-a desenat, mi-a povestit, m-a învăţat să văd frumuseţea sportului.
Tatei îi era drag să mă vadă că stau cu el şi mă uit la fotbal, îi plăcea să o surghiunim pe mama, care era în minoritate, în altă cameră. Câteodată mai şi glumea: te uiţi la fotbal de parcă o să îţi dea de mâncare. Mai fă şi tu altceva; habar nu ai câte cepe sa pui la o ciorba. Fotbalul nu mi-a dat de mâncare, e drept, dar la un moment dat, prin 2002 am încercat să mă angajez la un ziar de sport. Nu a fost să fie atunci.
Într-un alt punct, viaţa m-a făcut să cunosc îndeaproape un om care lucra în domeniu. Nu am reuşit să îl convertesc la „dinamovism”, e drept că nici nu-l interesa, dar datorită lui am vazut o mulţime de meciuri frumoase şi să capăt autograful lui Roberto Carlos. Nu a fost Raul, aşa cum îmi dorisem, dar episodul ăsta e o altă poveste marca „micile ironii ale vieţii”.
Cu mult timp în urmă, să fi avut eu 6 ani, sau mai puţin de atât, tata m-a întrebat cu ce echipă ţin. I-am răspuns: „cu Dinamo, Miciulică; cu Dinamo”. Îmi amintesc că a pufnit în râs…”păi sigur că ţii cu Dinamo; e pe primul loc. Normal. Asa faceţi voi puştanii: mereu ţineţi cu ăia de pe primul loc”. Mi-au dat lacrimile de ciudă, am încercat din răsputeri să-l conving că nu-i adevărat, că nu o să mă sucesc niciodată, că mereu voi ţine cu Dinamo, orice ar fi. Nu ştiam cum să-i explic, nu aveam destule cuvinte, că îi idolatrizam pe Klein şi Mateuţ. De încăpăţânare, de drag, sau cine ştie de ce, lucrul ăsta nu s-a schimbat; tot cu Dinamo ţin şi acum.
La primul meci, tot tata m-a dus. Cred că se juca un meci de cupă la Medgidia. Atât am bâzâit pe lângă el, încât până la urmă l-am convins să mă ia şi pe mine. Nu ar fi avut nicio tragere de inimă, ar fi stat şi el cu colegii de la fabrică, dar nu l-a lăsat inima să mă dezamăgească. Îmi amintesc şi acum emoţia care mă cuprinsese apropiindu-mă de stadion, se auzea de afară vuietul…sentimentul de groază când am intrat în incintă. Totul era imens pentru mine, plus că nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni strânşi în acelaşi loc…şi zgomotul…făcut de mulţime. Deliciul acelui moment îl trăiesc şi acum când intru într-un stadion.
Nu am văzut mare lucru pentru că eram prea mică de înălţime. În a doua repriză (pauza a ţinut o eternitate) m-a ridicat tata pe umeri. Imaginea aceea nu mi se va şterge niciodată din memorie. Ştiu că atunci am început să scandez şi eu. Colegii lui s-au întors amuzaţi către noi, au început să râdă şi unul dintre ei, zis Talanu’ mi-a dat un steag tricolor. Îl mai am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie aşa zdrenţuit cum este. Ştiu că după meci am povestit zile în şir cu tata; nu îmi trecea entuziasmul.
De atunci am fost la multe meciuri; unele mai importante, altele din divizia a doua, am scandat golăneşte, m-am ascuns de jandarmi; mereu îl sunam pe tata şi îl lăsam şi pe el să asculte vacarmul, cântecele de pe stadion, scandările, dar nimic nu va egala acel prim meci la care am fost.
Mă uit şi acum la fotbal, dar ceva din era romantică s-a pierdut. Mercantilismul mă îngreţoşază un pic, nu pot suferi vedetismele şi eroii de carton, oamenii aceia care joaca, nu cu sufletul, ci doar cu buzunarul, milioanele vehiculate şi aruncate cu nonşalanţă; uneori nu mai văd frumuseţea sportului în sine…şi e păcat…chiar ştiu ce-i ăla un off-side.

SINDROMUL STENDHAL

Frumosul şi urâtul nu pot exista prin ele însele. Fiecare capătă nume prin absenţa celuilalt. Nu am spus-o eu, evident. A spus-o J.S., un pic altfel, în Evangheliile lui Apocrife, cele care au cucerit un Nobel.
Sindromul Stendhal sau Sindromul Florenţa, este un termen medical; reprezintă o afecţiune psihosomatică; se întâmplă atunci când o pictură sau orice formă de artă sunt atât de frumoase încât îl copleşesc pe privitor. Se poate întâmpla şi când privitorul este copleşit de frumuseţea unui cadru natural. E ca un fel de şoc. Atunci când a vizitat Florenţa, în 1817, Stendhal a declarat că aproape a leşinat de încântare. Inima începe să-ţi palpite necontrolat. Ameţeşti. Atunci când priveşti o operă de artă magistrală, uiţi cum te cheamă, uiţi până şi unde te afli. Se poate lăsa cu depresie sau sfârşeală. Amnezie. Panică. Atac de inimă. Colaps.
Am citit despre Sindromul Stendhal când mă documentam înaintea primei mele vizite la Florenţa. Am zâmbit uşor ironic, gândindu-mă că o fi fost absinthul vremii de vină, sau opiumul dozat necorespunzător. Senzatia pe care am trăit-o când am dat cu ochii de Santa Maria del Fiore a fost atât de intensă încât m-am speriat; am scăpat şi îngheţata din mână. Atunci mi-am adus aminte de bietul om pe care-l dispreţuisem şi am încremenit. Ar fi fost culmea să leşin atunci; nici nu ajunsesem bine, mai erau atâtea de văzut…nici nu trecusem încă pe la Loggia dei Lanzi.
M-am întrebat uneori dacă Sindromul Stendhal poate fi extins şi în literatură. Mi-ar plăcea să cred că da. Sunt atât de multe cărţile care m-au făcut să-mi pierd suflul, sufletul, nopţile, pofta de mâncare, să modific timpul, să mă pierd şi să mă recâştig deopotrivă, încât cred că da. Există un Sindrom Stendhal al literaturii. O să rezist tentaţiei de a face acum o listă a preferaţilor mei.
Nu contează acum asta. Am vrut să scriu de fapt, despre varianta modernă a Sindromului Stendhal. Mă întreb în faţa a ce ne mai prosternăm, ce ne mai taie răsuflarea? Mi se pare că sunt din ce în ce mai puţini „nebunii” dispuşi să-şi piardă stăpânirea şi controlul în faţa frumosului, indiferent de forma pe care ar lua-o el. Cosmina Cornea a avut o întâlnire cu varianta modernă şi adaptat – cocalară a lui Brâncuşi, măcelărit prin pronunţia cu accent pe prima silabă a numelui şi exemplul mi se pare sugestiv.
Văd oameni care îşi pierd răsuflarea în faţa unui morman de bani sau în faţa unei maşini ultimul tip (cu tot respectul pentru minunile tehnologiei), dar puţini sunt cei care mai au timp de pierdut în fata unei altfel de minuni. Credem că progresul stă în cu totul altceva decât suflet. Salvaţi Sindromul Stendhal, de fapt, salvaţi-vă sufletele, sau ceea ce a mai rămas din ele. Propun un test: aşezaţi-vă în faţa unei fotografii cu un tablou de Magritte şi încercaţi să aflaţi ce vedeţi dincolo.