Astăzi se împlinesc 12 ani de când a murit bunica. Ningea câineşte, viscolit, ger, iarnă grea în noaptea aia. Eram acasă pentru că “picasem” la facultate şi mă pregăteam pentru o nouă admitere. În noaptea când a murit bunica am simţit că a luat sfârşit copilăria mea. Abia atunci… Atunci am înţeles ce înseamnă să închei o etapă, ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, să nu mai fi copil, să înfrunţi realităţi.
A fost cea mai afurisită, rea, bârfitoare şi nesuferită persoană care poate exista. Asta spun ceilalţi. Eu nu mi-o amintesc aşa. Cred că sunt singura care o regretă şi care păstrează amintiri frumoase despre ea. Pe mine m-a iubit. Nu ştiu cum şi de ce; pe tata l-a urât din tot sufletul, dar până la mine i s-au topit toate răutăţile.
Toată copilăria mea este legată de ea. Am dormit la ea în cameră, cu ea în pat, până când am împlinit 11 ani, acolo îmi făceam temele, acolo mă jucam.
La un moment dat, bunica a început să croşeteze macramé. Avea mult timp liber la dispoziţie şi aşa a găsit un mod de a îşi rotunji veniturile şi de a face ceva în timp ce bârfea fără încetare cu toată lumea, pe toată lumea. Este adevărat, că rar am auzit de la ea o vorbă bună despre cineva. O văd mereu aşezată la capu’ patului, cu lămpiţa de carte aprinsă lângă ea… A croşetat kilometri întregi de şnur pe care apoi îl vindea tătăroaicelor de pe stradă; ele îl făceau garnituri de mileuri ce luau drumul Istanbulului. Vorba unui copil de pe strada: „babo, toata ziua îmbledigareşti la aţă”.
Era mereu linişte la ea în cameră. Ea croşeta, aproape fără încetare, eu îmi făceam de lucru pe lângă ea, stând pe „tamburelu’ ” (nu cred să îi fi zis vreodată altfel) vopsit alb, de lângă sobă. Îl mai am şi acum…
Seara, ascultam la radio „Nopţi Albastre” a lui Paul Grigoriu, şi încă o emisiune care cred că se numea „Mărul din Voineşti”.
Uneori îmi citea poveşti, dar destul de rar, pentru că nu prea avea răbdare. La un moment dat reuşise să mă convingă că o să îmi citească din „1001 de nopţi chiar în 1001 de seri şi mă apucasem să le număr, să văd dacă este chiar aşa.
Mai mereu mâncam mere înainte de culcare. Tot timpu’ după sobă punea biscuiţi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cutiile de biscuiţi Pescăruş, albastre cu desene portocalii. Acum nu se mai găsesc. Îi punea după sobă şi se uscau, deveneau crocanţi, erau dulci şi mergeau de minune cu merele. La ea mirosea în permanenţă a mere. Câteodată, când avea chef, cocea biscuiţii pe godinul din bucătăria de afară, apoi îi pisa şi îmi făcea din ei pesmet dulce.
Dacă o rugam să îmi facă ceva bun, fără excepţie îmi făcea clătite (de la ea am învăţat să le fac). Le făcea într-o tingire ţiganeasca din tablă, înnegrită de vreme. Mi le dădea cu dulceaţă de vişine. Pe vremea aia aveam în curte pe Dumbrava Roşie doi vişini foarte mari.
Nu i-am zis niciodată „bunică”. Pentru mine, ea era „măiţa”, sau „mamaia Mia”…deh, tandreţe copilărească.
În ultimii ei ani din viaţă, făcuse o fixaţie, să mă vadă plecată din Medgidia. Cred că încerca să potolească prin mine toate frustrările pe care le adunase stând o viaţă într-un oraş pe care îl ura din sufletul. Nu mi-a spus niciodată de ce. Îmi spunea mereu „ să pleci din „Micidia” asta, să pleci că tare e urât. Învaţă bine şi pleacă”. Când am ratat admiterea la facultate cred ca a suferit mai mult decât mine. Nu a mai trăit să mă vadă plecată, dar cred că între timp a aflat…de la tata.
Author: Simple Cuvinte
MULT/MAI MULT/PUTIN/PREA PUTIN
Nu voi incerca acum sa reinventez roata. Cred că s-a scris despre acest subiect suficient de mult de-a lungul timpului, însă am ceva nedumeriri.
Mi-a rămas în minte că am auzit la un moment dat spunândsu-e: un om adevărat nu accepta niciodată o situatie aflată sub nivelul său.
Nu te onorează cu nimic faptul că accepţi ceva doar pentru că este mai mult decât nimic. Se aplică această teorie în mai toate zonele vieţii unui individ, dar mă întreb: judecata trebuie să fie egală în toate cazurile? Aplicăm masurătoarea cu aceeasi oca?
Accept un serviciu care nu-mi place, care nu mi se potriveşte, alături de oameni pe care îi desconsider profund. Se numeşte instinct de supravieţuire, delăsare, laşitate sau adaptare? Ce primează în mintea mea: confortul financiar sau cel psihologic? Îmi sunt dator să îmi asigur un minim de confort, chiar dacă nu este ceea ce vreau? Ceva, înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar îmi scuză lipsa de curaj şi iniţiativă?
Căutăm bărbatul perfect, frumos, deştept, cu bani şi bun la pat. Până îl găsim ne alegem cu cioara din par şi o tonă de frustrări. În plus mai ajungem şi la concluzii înteligente gen: toţi sunt o apă şi-un pământ, nişte porci nesimţiţi şi egoişti care nu-s buni decât să facă sufleţelele noastre plăpânde să sufere.
Le întreb pe suratele mele: „ FATĂ , un om nu ar trebui să îţi provoace mai multă bucurie decât suferinţă?” Ce încerci să obţii complăcându-te într-o astfel de situaţie?
Te sperie atât de tare ideea de a fi singură încât chiar eşti dispusă să accepţi o situaţie în care nu te regăseşti?
În aceeaşi măsură îî întreb şi pe domnii care se plâng că au fost tocaţi în fel şi chip de diverse fătuci cu aere de fotomodele. Cine-o fi de vină? Cui i-a plăcut să se afişeze? Pentru cine satisfacţia de moment a fost mai importantă? Între vanitatea temporară şi bucuria pe termen lung, de ce ai ales ceea ce ai ales?
Idiferent de situaţia în care te-ai afla, orice decizie doare. Ne învăţăm fantastic de repede cu doza zilnică de confort, ne e călduţ şi bine acolo unde suntem, şi sperăm…în nu se ştie ce. Normal că te doare sufletul…da’ ştii tu: boala lungă, moarte sigură. Cineva trebuie să pună punctul pe I. Faptul că ai făcut tu asta dovedeşte şi că eşti mai matur, şi că ai respect faţă de propria-ţi persoană….îndiferent cât de tare doare…sau, poate tocmai d-aia.
Este adevărat că ceva înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar arta constă în a umple nimicul cu ceva, şi nu vorbesc aici despre suferinţă aia blegoasă, virală, care se lipeşte de tine precum praful de parbrizul masinii parcate în buricul târgului.
Când am început să scriu acest text, ultimele zile nu se întamplaseră înca. Între timp am realizat ca puţin, uneori înseamna deloc, altori înseamna totul; a minţi un pic este acelaşi lucru cu a minţi de tot, a distruge un pic nu înseamnă nici a nu distruge deloc, nici a distruge aşa cum trebuie, înseamnă numai lucruri făcute pe jumătate. Ce înseamna de fapt mult? Prea mult? Puţin? Prea puţin? Ce înseamna de fapt, măsura adevarată a fiecarui lucru?
STELUŢA MEA DE MARE
Mi-e tare ciudă, pentru că mă gândisem de mult să scriu despre ea, dar conform „bunelor” mele obiceiuri, mereu am amânat. Acum pare că am scris doar pentru că s-a mutat. Nu este aşa.
Mai întâi am auzit-o. La câteva zile după mine a venit şi ea. Ai mei nu erau cu mine când a apărut. Îmi amintesc că am auzit-o plângând. Nu ştiam ce i se întâmplă, aş fi vrut să-i spun ceva, dar salonul era o enormitate pentru mine atunci. Nu am avut putere, şi nici nu aş fi ştiut ce.
În primele zile a stat în patul de vis-a-vis de mine, de partea cealaltă a salonului de 20 de paturi; comunicam prin mama şi prin soţul ei. Îi întrebam mereu pe ai mei cum arată. Îmi spuneau că e tare draguţă.
Cu prima ocazie, când s-a eliberat patul din stânga, toată lumea a fost de acord şi au mutat-o pe ea lângă mine. Nu îmi mai amintesc exact ce am văzut atunci: vederea nu mă ajuta şi nu aveam voie cu ochelari…de fapt, cea mai mare parte a timpului stăteam cu ochii închişi.
Cred că printre primele lucruri pe care le-am aflat despre ea a fost că este cu exact un an şi o zi mai mare decât mine. Ne-am amuzat mereu pe tema asta şi ea a rămas de atunci „Steluţa de Mare”, eu „Peştişorul de Aur”.
Nopţile treceau greu, lumina puternică şi zgomotele de spital nu ne lăsau să adormim decât spre dimineaţă, puţin şi chinuit. Ne ţineam de mână prin păienjenişul de perfuzoare şi încercam să ne încurajăm una pe cealaltă. A fost ceva…venit din altă lume cu întâlnirea asta atât de ciudată. Nu era locul nostru acolo, şi amândouă ştiam asta, încercam să ne încurajăm spunându-ne una celeilalte că probabil este doar un hop pe care trebuie să-l trecem, o etapă către ceva mai bun, că aveam să ne învăţăm lecţiile şi să mergem mai departe nişte oameni mai buni; că trebuie să fie ceva frumos în toată povestea asta, măcar şi faptul că ne-am cunoscut una pe cealaltă. Încercam să facem haz de necaz, să facem cel puţin suportabile situaţiile bizare prin care treceam şi pe care habar nu aveam cum să le gestionăm.
Când m-am întors la primul control după externare era tot acolo. Atunci am văzut-o cu adevărat pentru prima dată. Mi se mai despăienjenise vederea. Îmi amintesc exact că m-am înecat îngrozitor cu un bob de strugure în timp ce stăteam pe marginea patului ei. Încă mai aveam probleme cu deglutiţia şi mă gândeam că nimic nu va mai fi la fel…niciodată. Din fericre, “niciodată” nu există ca şi noţiune asa cum ne imaginăm noi. Poate fi mâine sau poate fi într-un viitor îngrozitor de îndepărtat, mai departe decât putem percepe.
De atunci ne-am revăzut de câteva ori, de prea puţine ori…ni s-au întâmplat multe amândurora…Mi-au rămas întipărite în minte vocea ei şi a soţului ei; şi mirosul castanelor coapte, pe care aş fi vrut să le mănânc, dar nu aveam cum.
Acum Steluţa mea de Mare s-a mutat în altă ţară. S-a dus să-şi crească fetiţa printre alţi oameni, care să îi poata oferi o viaţă mai frumoasă. Numai încăpăţânarea şi iubirea celor din jur au schimbat realitatea din jurul ei şi au făcut posibile atât de multe minuni. A plecat să proiecteze un acvariu potrivit pentru sufletul ei mare şi frumos.
POVESTE CU FETIŢĂ ŞI CAINE
Cum a apărut Ursei la noi în familie, nu mai ştiu să spun exact. Într-o zi de iarnă cred că a venit tata cu el în buzunarul de la pufoaică. Îl găsise în curtea I.M.U.M.-ului, zgribulit şi amărât. Milos cum era tata, nu l-a lăsat inima să-l abandoneze acolo, l-a luat la noi.
Era un căţel nici mare nici mic, nici maro nici cafea cu lapte, cu urechile nici blege nici ascuţite.
A crescut şi distracţia lui preferata era să vină la grădiniţă când mă ducea bunica la prânz sau când mă lua seara. Asta în timpul lui “liber”, pentru că în rest, batea cartierul cu Capelca lu’ Babai Feuzi.
A tot venit cu noi, pâna când, într-o zi, tata, a observat că se descurcă singur şi de atunci el a fost responsabil să mă ducă şi să mă aducă de la grădiniţă. Am primit indicaţii precise să nu plec spre casă până nu vine Ursei, să nu trec strada dacă nu mă lasă Ursei, să îmi “ascult bodyguardul” personal, orice ar fi.
Era un fel de vedetă a grădiniţei, toţi ciutanii se uitau invidioşi, in timp ce bunicile le ştergeau mucii de la nas, cum eu plec doar cu caţelul acasă.
Singura grija a părinţilor mei era sa îi descuie poarta la ora stabilită şi Ursei venea glonţ spre grădiniţa. Eu il aşteptam pe scări până apărea, şi plecam amândoi. Nu de puţine ori m-a apucat cu dinţii de pantaloni şi nu mă lăsa să trec strada dacă el nu considera că este timp suficient.
Intr-o zi, am stat şi l-am aşteptat o grămadă de timp. Ursei al meu nu mai apărea. Au plecat toţi copiii de la grădiniţă, m-am aşezat pe trepte şi nu am îndrăznit să plec spre casă. Părinţii mei, uitaseră să descuie poarta, nu au văzut nici căţelul sărind disperat pe poartă, decât când era deja târziu. I-au deschis într-un final poarta şi Ursei a plecat spre grădiniţă.
Nu ştiu cât am stat acolo…poate o oră, sau mai mult. La un moment dat, l-am vazut pe tata, venea cu pas grăbit dintre blocuri. A stat acasă şi când a văzut că trece o grămadă de timp şi nu mai vin, s-a gândit la ceea ce e mai rau.
M-a luat de mână cu ochii în lacrimi şi am plecat amândoi spre casă, pe drum ocolit. Mi-a spus că vrea să-mi arate în parcul spitalului un arici. I se păruse că semănă cu fostul nostru arici, cel care fugise de curând de acasă.
Evident că nu am găsit acolo nicio lighioana. Mai târziu am aflat că tata nu vroia să-l văd pe Ursei zdrobit de o maşină în mijlocul drumului.
DESPRE SINCERITATE
Mereu am spus că oamenii nu se schimbă niciodată. Fiecare om este într-un anume fel şi toate variaţiile lui comportamentale sunt explicate exclusiv prin prefăcătorie.
Nu mă poate convinge nimeni că un om se schimbă de la o zi la alta. Sigur, în urma unor experienţe importante poate căpăta alta viziune asupra lucrurilor, dar atât.
Nu înţeleg mirarea oamenilor atunci când spun: „s-a schimbat; înainte nu era aşa”. Sunt sigură că la fel era şi înainte, numai că, fie tu nu erai suficient de atent să vezi asta, sau nu vroiai să vezi; fie respectiva persoană era mânată de anumite interese şi pentru a îşi atinge scopul se comporta diferit faţă de cum îi era firea. Nimeni nu se poate preface la infinit, şi daca te păcăleşte cineva o perioada, sigur nu va reuşi la infinit. Trebuie doar să ai răbdăre.
La un moment dat, am descoperit o categorie nouă de persoane: cei care nu ştiau că se poate şi altcumva. Au văzut ceva, au trăit ceva şi se comporta în consecinţă, fără să ştie că dincolo de limita habitatului lor lucrurile pot fi şi altfel. Nu întâmplător am spus habitat, pentru că au comportament de animal sălbătic, hăituit, înfometat. Sunt mereu neîncrezători, mereu pregătiţi să sară la atac, mereu vad duşmani, mereu li se pare că sunt vânaţi. În opinia mea, totul va fi altfel, când pentru aceşti oameni suma experienţelor pozitive şi a amintirilor frumoase o va depăşi pe cea a experienţelor negative. Nu cred că judec simplist. Am avut exemple concrete.
Se spune că cea mai mare victorie a unei femei este „să îndrăgostească” un misogin. Cum s-ar putea întâmpla asta dacă nu dându-i individului peste bot cu toată teoria lui despre femei? Poate omu’ n-are nicio vină, poate toată viaţa a întâlnit (hmm, asta este vina lui, e drept; daca doar asta a căutat), un anume „sortiment” de femei. Teoria se extinde şi asupra suratelor pentru care toţi bărbaţii se scaldă fără nicio diferenţă într-o unică troacă.
Trebuie să ne ferim de păcatul generălizării. Cred că e bine să acordăm circumstanţe fiecărui individ nou care ne apare în areal. Dacă nu dispunem de răbdarea necesară pentru a îl cunoaşte, măcar să îi dăm pace fără a îi mai otrăvi existenţa, sau fără a îl face să creadă în continuare cu şi mai multă tărie in teoriile lui imbecile.
Din păcate, avem tendinţa, încă nu îmi explic cum şi de unde am moştenit-o, de a utiliza straturi nesfîrşite de măşti. La ce or fi bune, nu inţeleg. Le dăm jos de voie, de nevoie şi la un moment dat realizăm că ceilalţi de fapt, nu ne plac. Culmea e că ne şi mira toata treaba asta. Cum să te placă, dacă tot timpu’ a crezut că eşti, de fapt altcineva? La ce folos tot mis-en-scene-ul ăsta? O grămadă de timp şi de resurse irosite, şi mai şi zdruncini viaţa celuilalt. Mă iertaţi dar nu înţeleg.
E adevărat că din toată povestea asta cu sinceritatea nu trebuie să dispara diplomaţia. Trăim, din păcate, conform unor legi sociale pe care trebuie să le acceptăm. Nu putem, chiar tot timpul, să spunem tot ceea ce gândim, sau tot ceea ce credem de fapt, despre orice. Convenienţele sociale sunt bune în măsura în care ne împiedică să ne ucidem între noi şi păstrează o oarecare ordine.
De aici până la a transforma prefecatoria în artă este o distanţă considerabilă iar noi suntem campioni la a sări de la una la alta fără probleme. Este vorba despre conceptul de versatilitate care i se aplică omului modern, dar care este mai mereu foarte prost inţeles.
Nu mă poate convinge nimeni că un om se schimbă de la o zi la alta. Sigur, în urma unor experienţe importante poate căpăta alta viziune asupra lucrurilor, dar atât.
Nu înţeleg mirarea oamenilor atunci când spun: „s-a schimbat; înainte nu era aşa”. Sunt sigură că la fel era şi înainte, numai că, fie tu nu erai suficient de atent să vezi asta, sau nu vroiai să vezi; fie respectiva persoană era mânată de anumite interese şi pentru a îşi atinge scopul se comporta diferit faţă de cum îi era firea. Nimeni nu se poate preface la infinit, şi daca te păcăleşte cineva o perioada, sigur nu va reuşi la infinit. Trebuie doar să ai răbdăre.
La un moment dat, am descoperit o categorie nouă de persoane: cei care nu ştiau că se poate şi altcumva. Au văzut ceva, au trăit ceva şi se comporta în consecinţă, fără să ştie că dincolo de limita habitatului lor lucrurile pot fi şi altfel. Nu întâmplător am spus habitat, pentru că au comportament de animal sălbătic, hăituit, înfometat. Sunt mereu neîncrezători, mereu pregătiţi să sară la atac, mereu vad duşmani, mereu li se pare că sunt vânaţi. În opinia mea, totul va fi altfel, când pentru aceşti oameni suma experienţelor pozitive şi a amintirilor frumoase o va depăşi pe cea a experienţelor negative. Nu cred că judec simplist. Am avut exemple concrete.
Se spune că cea mai mare victorie a unei femei este „să îndrăgostească” un misogin. Cum s-ar putea întâmpla asta dacă nu dându-i individului peste bot cu toată teoria lui despre femei? Poate omu’ n-are nicio vină, poate toată viaţa a întâlnit (hmm, asta este vina lui, e drept; daca doar asta a căutat), un anume „sortiment” de femei. Teoria se extinde şi asupra suratelor pentru care toţi bărbaţii se scaldă fără nicio diferenţă într-o unică troacă.
Trebuie să ne ferim de păcatul generălizării. Cred că e bine să acordăm circumstanţe fiecărui individ nou care ne apare în areal. Dacă nu dispunem de răbdarea necesară pentru a îl cunoaşte, măcar să îi dăm pace fără a îi mai otrăvi existenţa, sau fără a îl face să creadă în continuare cu şi mai multă tărie in teoriile lui imbecile.
Din păcate, avem tendinţa, încă nu îmi explic cum şi de unde am moştenit-o, de a utiliza straturi nesfîrşite de măşti. La ce or fi bune, nu inţeleg. Le dăm jos de voie, de nevoie şi la un moment dat realizăm că ceilalţi de fapt, nu ne plac. Culmea e că ne şi mira toata treaba asta. Cum să te placă, dacă tot timpu’ a crezut că eşti, de fapt altcineva? La ce folos tot mis-en-scene-ul ăsta? O grămadă de timp şi de resurse irosite, şi mai şi zdruncini viaţa celuilalt. Mă iertaţi dar nu înţeleg.
E adevărat că din toată povestea asta cu sinceritatea nu trebuie să dispara diplomaţia. Trăim, din păcate, conform unor legi sociale pe care trebuie să le acceptăm. Nu putem, chiar tot timpul, să spunem tot ceea ce gândim, sau tot ceea ce credem de fapt, despre orice. Convenienţele sociale sunt bune în măsura în care ne împiedică să ne ucidem între noi şi păstrează o oarecare ordine.
De aici până la a transforma prefecatoria în artă este o distanţă considerabilă iar noi suntem campioni la a sări de la una la alta fără probleme. Este vorba despre conceptul de versatilitate care i se aplică omului modern, dar care este mai mereu foarte prost inţeles.
CRACIUNUL MEU
Sunt Grinch, urăsc Crăciunul.
Bine, exagerez evident. Nu pot urâ Crăciunul. Mi se pare doar că şi-a pierdut sensul, a devenit o formă fără fond, aşa că mai corect ar fi să spun că urăsc ceea ce a devenit Crăciunul. Mi se pare că s-a pierdut tot ceea ce însemnă bucuria sărbătorii in familie, alături de oameni dragi, împodobirea bradului, emoţia de a primi un cadou pe care l-ai aşteptat întregul an.
Mi se pare foarte neplăcut să văd cum oameni care uită unul de celălalt pe parcursul întregului an îşi amintesc brusc, că ceilalti există, îşi trimit în neştire mesaje „industrializate”, copiate de pe internet, mesaje care nu transmit nicio bucurie şi nicio emoţie, doar aşa din obligaţie, spre satisfacţia fără margini a operatorilor de telefonie mobilă.
Toţi intră în priză, se simt obligaţi să cumpere şi să ofere cadouri. Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie motiv de bucurie? Pe stradă văd doar oameni împovăraţi de obligaţia de a cumpăra şi de felul în care îşi chivernisesc banii să le ajungă pentru toate achiziţiile.
Suntem plictisiţi şi îngreţoşaţi de colinde, de cerşetori, de grupuri care duminică dimineaţa, atunci când ţi-e somnu’ mai dulce intonează pios ode pe casa scării, in timp ce oraşul îşi maschează mizeria sub beculeţe şi sclipici. Societatea de consum atotputernică ţipă din rărunchii ei vulgari, la tot pasul.
Mama mă îndoapă acasă cu mâncare; zici că dacă mănânc mai mult de Crăciun o să îmi ajungă tot anul. Fac rezerve mai ceva decât ursul pentru iarnă. După câteva zile sunt buhăită la faţă şi îmbuibată, fierea se revoltă şi mi-aş dori să urmeze imediat Postu’ Paştelui să mănânc doar ştevie şi urzici fierte. Îmi vine să îmi doresc o vacanţă de dezintoxicare, să reîncep să râd natural. Mă dor deja maxilarele de rânjit forţat oamenilor, că de, spiritul Crăciunului tre să ne gâdile pe toţi la pipotă.
Vorba cântecului: „De Crăciun fii mai bun…” da’ serios acum, nu putem păstra ceva rezerve de bunătate şi pentru restul anului? Ar fi o super-treabă să putem ţine borcane cu bunătate pe rafturi, aşa cum ţine mama dulceţurile în cămară şi hop să mai desfacem un capac, mai folosim, mai dăm şi la alţii dacă se apropie termenul de „expirare” şi avem mai mult decât ne trebuie, sau decât am putea folosi.
Altfel, ne suprazaharisim toţi; concentrat pe o întindere de vreo 5-6 zile, facem perfuzii cu spirit înalt, înălţător şi plin de nobleţe. Mai bine ne-ar pune cineva o mască de oxigen, să mai respirăm şi o gură de aer curat că suntem intoxicaţi deja de atâta ipocrizie.
Nu îmi place nici că trebuie să învăt tehnici noi de luptă pentru a supravieţui în magazine, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în tren, în autobuz, în rachete spaţiale, pe
Planetă, oriunde.
În timp ce încerc din răsputeri să ajung la mama sau alte rubedenii, îl „binecuvântez” printre dinţi, mascat, pe pruncu’ care stă răsturnat, rumen în obraji şi senin în iesle, şi nu mă pot împiedica să-l întreb: „Prietene, şi pe vremea ta, la fel de aglomerat era în mall-uri?”
Bine, exagerez evident. Nu pot urâ Crăciunul. Mi se pare doar că şi-a pierdut sensul, a devenit o formă fără fond, aşa că mai corect ar fi să spun că urăsc ceea ce a devenit Crăciunul. Mi se pare că s-a pierdut tot ceea ce însemnă bucuria sărbătorii in familie, alături de oameni dragi, împodobirea bradului, emoţia de a primi un cadou pe care l-ai aşteptat întregul an.
Mi se pare foarte neplăcut să văd cum oameni care uită unul de celălalt pe parcursul întregului an îşi amintesc brusc, că ceilalti există, îşi trimit în neştire mesaje „industrializate”, copiate de pe internet, mesaje care nu transmit nicio bucurie şi nicio emoţie, doar aşa din obligaţie, spre satisfacţia fără margini a operatorilor de telefonie mobilă.
Toţi intră în priză, se simt obligaţi să cumpere şi să ofere cadouri. Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie motiv de bucurie? Pe stradă văd doar oameni împovăraţi de obligaţia de a cumpăra şi de felul în care îşi chivernisesc banii să le ajungă pentru toate achiziţiile.
Suntem plictisiţi şi îngreţoşaţi de colinde, de cerşetori, de grupuri care duminică dimineaţa, atunci când ţi-e somnu’ mai dulce intonează pios ode pe casa scării, in timp ce oraşul îşi maschează mizeria sub beculeţe şi sclipici. Societatea de consum atotputernică ţipă din rărunchii ei vulgari, la tot pasul.
Mama mă îndoapă acasă cu mâncare; zici că dacă mănânc mai mult de Crăciun o să îmi ajungă tot anul. Fac rezerve mai ceva decât ursul pentru iarnă. După câteva zile sunt buhăită la faţă şi îmbuibată, fierea se revoltă şi mi-aş dori să urmeze imediat Postu’ Paştelui să mănânc doar ştevie şi urzici fierte. Îmi vine să îmi doresc o vacanţă de dezintoxicare, să reîncep să râd natural. Mă dor deja maxilarele de rânjit forţat oamenilor, că de, spiritul Crăciunului tre să ne gâdile pe toţi la pipotă.
Vorba cântecului: „De Crăciun fii mai bun…” da’ serios acum, nu putem păstra ceva rezerve de bunătate şi pentru restul anului? Ar fi o super-treabă să putem ţine borcane cu bunătate pe rafturi, aşa cum ţine mama dulceţurile în cămară şi hop să mai desfacem un capac, mai folosim, mai dăm şi la alţii dacă se apropie termenul de „expirare” şi avem mai mult decât ne trebuie, sau decât am putea folosi.
Altfel, ne suprazaharisim toţi; concentrat pe o întindere de vreo 5-6 zile, facem perfuzii cu spirit înalt, înălţător şi plin de nobleţe. Mai bine ne-ar pune cineva o mască de oxigen, să mai respirăm şi o gură de aer curat că suntem intoxicaţi deja de atâta ipocrizie.
Nu îmi place nici că trebuie să învăt tehnici noi de luptă pentru a supravieţui în magazine, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în tren, în autobuz, în rachete spaţiale, pe
Planetă, oriunde.
În timp ce încerc din răsputeri să ajung la mama sau alte rubedenii, îl „binecuvântez” printre dinţi, mascat, pe pruncu’ care stă răsturnat, rumen în obraji şi senin în iesle, şi nu mă pot împiedica să-l întreb: „Prietene, şi pe vremea ta, la fel de aglomerat era în mall-uri?”
DESPRE NAIVITATE
„Un sărut schimbă lumea”. Aşa se intitulează anul Klimt care se întâmplă cu „epicentrul” la Viena. Nu-mi place Viena, dar îmi place Klimt; îmi place şi titlul evenimentului.
Păcat că nu ne gândim mai des câte lucruri mărunte şi aparent lipsite de importanţă pot schimba lumea, mă refer aici şi la Universul imediat al fiecăruia dintre noi. În fiecare moment, fiecare lucru mărunt pe care îl facem are potenţial considerabil pentru a deveni în viitor cheia care poate deschide Cutia Pandorei, dar la fel de bine poate deschide şi Sipetul Fermecat. Nu vom şti niciodată în avans.
Stăm, ne gândim, facem calcule şi previziuni, ne irosim vieţile cu strategii, şi ne piere curajul. Avem tendinţa de a pune mereu răul in faţa pentru a distruge şi ultima fărâmă de magie. Ne plac plasele de siguranţă, mai mult decât vrem să recunoaştem.
Sunt naivă şi nu vreau să mă tratez. Nu vreau; va trebui să mă duceţi în cămaşă de forţă, dar voi găsi şi atunci o scăpare. Ivcelnaiv spunea într-un interviu că naivitatea este acea stare de graţie, care ne permite să ne bucurăm. Poate singura, aş adăuga eu.
Vreau să cred în continuare în efectul de domino invers. Mi-a intrat în cap că, un lucru care începe să meargă bine va atrage după el, va ridica de jos o altă piesă. Vârtejul lucrurilor pozitive aranjează în jurul lui toate celelalte lucruri şi toate vor merge spre bine. Nu mai cred în „prăpăstioşenii”, nu vreau să mă mai gândesc că nimic nu merge bine, că toate sunt pe dos.
Îmi place în rezervaţia mea naturală, protejată de legile mele. Poate nu e bine, poate nu sunt la modă, poate sunt prostuţă, dar imi place. Nu pot şi nici nu mă strădui să schimb ceva. Nu-mi pasă dacă alţii râd de mine. Vreau să cred în continuare că toate energiile mele pozitive vor aduce o fărâma de bine în vieţile celor apropiaţi mie. Sunt din ce in ce mai puţini, dar cred in ei.
M-am plictisit de oamenii care atunci când ai un serviciu îţi spun că mai bine ai fi încercat un business, ai fi avut resurse, minte şi premize pentru asta. Când începi o afacere, îţi spun ca ţi-ai făcut de lucru, oricum nu-ţi iese mare brânză; nu ai fi fost tu mai liniştit în slujba ta anostă?
Dacă îţi cumperi un apartament îţi spun că esti prost. Toată lumea visează la „case pe pământ”, în capu’ tău ce-o fi fost? Dacă îti cumperi o casă îti spun că ţi-ai băgat beleaua în viaţă fără să fie nevoie. Ehhheeee păi la ce costuri de întreţinere presupune o casă ţi-ai fi trimis copiii la şcoli înalte.
Dacă îţi urmezi marea iubire auzi că poveşti nu mai există, că dragostea trece prin stomac şi calu’ alb al prinţului tău nu-i automat de tăiat bancnote. Dacă îl alegi pe tipul cu „potenţial”, auzi că eşti materialistă şi profitoare.
Când îmi făceam planuri, lângă mine erau o grămadă de persoane. Mă încurajau din rărunchi şi strigau din toţi bojocii. Eu m-am apucat de treabă şi la un moment dat, mi-a atras atenţia liniştea din jur. Tăcerea era spartă doar de două trei voci cunoscute. Se încăpăţânau să compenseze absenţa celorlalţi. M-am întrebat pe unde or fi dispărut, dar mi-a spus cineva să nu îmi fac griji: vor apărea imediat ce toate se vor fi pus in mişcare. Atunci vor avea grijă să-mi spună însă, că am uitat de unde am plecat, nu-mi mai cunosc prietenii şi sunt cu nasul pe sus.
Îmi place să cred în poveşti, şi sunt sigură că dacă îţi scrii corect şi din inimă lista cu dorinţe, ea va deveni realitate. Este adevărat că nu toţi avem strălucirea şi magia Sărutului lui Klimt, dar putem schimba lumea.
Păcat că nu ne gândim mai des câte lucruri mărunte şi aparent lipsite de importanţă pot schimba lumea, mă refer aici şi la Universul imediat al fiecăruia dintre noi. În fiecare moment, fiecare lucru mărunt pe care îl facem are potenţial considerabil pentru a deveni în viitor cheia care poate deschide Cutia Pandorei, dar la fel de bine poate deschide şi Sipetul Fermecat. Nu vom şti niciodată în avans.
Stăm, ne gândim, facem calcule şi previziuni, ne irosim vieţile cu strategii, şi ne piere curajul. Avem tendinţa de a pune mereu răul in faţa pentru a distruge şi ultima fărâmă de magie. Ne plac plasele de siguranţă, mai mult decât vrem să recunoaştem.
Sunt naivă şi nu vreau să mă tratez. Nu vreau; va trebui să mă duceţi în cămaşă de forţă, dar voi găsi şi atunci o scăpare. Ivcelnaiv spunea într-un interviu că naivitatea este acea stare de graţie, care ne permite să ne bucurăm. Poate singura, aş adăuga eu.
Vreau să cred în continuare în efectul de domino invers. Mi-a intrat în cap că, un lucru care începe să meargă bine va atrage după el, va ridica de jos o altă piesă. Vârtejul lucrurilor pozitive aranjează în jurul lui toate celelalte lucruri şi toate vor merge spre bine. Nu mai cred în „prăpăstioşenii”, nu vreau să mă mai gândesc că nimic nu merge bine, că toate sunt pe dos.
Îmi place în rezervaţia mea naturală, protejată de legile mele. Poate nu e bine, poate nu sunt la modă, poate sunt prostuţă, dar imi place. Nu pot şi nici nu mă strădui să schimb ceva. Nu-mi pasă dacă alţii râd de mine. Vreau să cred în continuare că toate energiile mele pozitive vor aduce o fărâma de bine în vieţile celor apropiaţi mie. Sunt din ce in ce mai puţini, dar cred in ei.
M-am plictisit de oamenii care atunci când ai un serviciu îţi spun că mai bine ai fi încercat un business, ai fi avut resurse, minte şi premize pentru asta. Când începi o afacere, îţi spun ca ţi-ai făcut de lucru, oricum nu-ţi iese mare brânză; nu ai fi fost tu mai liniştit în slujba ta anostă?
Dacă îţi cumperi un apartament îţi spun că esti prost. Toată lumea visează la „case pe pământ”, în capu’ tău ce-o fi fost? Dacă îti cumperi o casă îti spun că ţi-ai băgat beleaua în viaţă fără să fie nevoie. Ehhheeee păi la ce costuri de întreţinere presupune o casă ţi-ai fi trimis copiii la şcoli înalte.
Dacă îţi urmezi marea iubire auzi că poveşti nu mai există, că dragostea trece prin stomac şi calu’ alb al prinţului tău nu-i automat de tăiat bancnote. Dacă îl alegi pe tipul cu „potenţial”, auzi că eşti materialistă şi profitoare.
Când îmi făceam planuri, lângă mine erau o grămadă de persoane. Mă încurajau din rărunchi şi strigau din toţi bojocii. Eu m-am apucat de treabă şi la un moment dat, mi-a atras atenţia liniştea din jur. Tăcerea era spartă doar de două trei voci cunoscute. Se încăpăţânau să compenseze absenţa celorlalţi. M-am întrebat pe unde or fi dispărut, dar mi-a spus cineva să nu îmi fac griji: vor apărea imediat ce toate se vor fi pus in mişcare. Atunci vor avea grijă să-mi spună însă, că am uitat de unde am plecat, nu-mi mai cunosc prietenii şi sunt cu nasul pe sus.
Îmi place să cred în poveşti, şi sunt sigură că dacă îţi scrii corect şi din inimă lista cu dorinţe, ea va deveni realitate. Este adevărat că nu toţi avem strălucirea şi magia Sărutului lui Klimt, dar putem schimba lumea.
DESPRE SCUZE
Dintre cele mai simple cuvinte care ar putea fi rostite, fac parte si cele mai greu de pronuntat; cuvinte gen „imi pare rau”, „recunosc ca am gresit”, „te iubesc” ies anevoie la lumina. Nu inteleg exact care este cauza, ce se intampla de ne pica plumb pe limba cand avem de rostit astfel de fraze.
Se intampla uneori, sa nu ne dam seama unde am gresit, se intampla uneori sa realizam prea tarziu. Este inutil sa ne cerem scuze? Este, de fapt, vreodata prea tarziu?
Am auzit spunandu-se ca in momentul in care recunostem o greseala, le oferim celorlalti un ascendent moral asupra noastra. Ii lasam sa ne domine si sa preia conducerea. Daca pana in momentul acela, noi am fost la conducere, raportul de forte se inverseaza si in acel moment, devenim mai slabi si mai vulnerabili. Este adevarat? Este adevarat ca daca ne recunoastem greselile ne transformam in niste oameni slabi?
Razboiul de gherila al orgoliilor nu cred ca poate da nastere la ceva bun. Reparatia morala care se petrece in momentul in care recunosti ca ai gresit, este mai reconfortanta pentru cel care greseste, sau pentru cel caruia i se adreseaza scuzele?
De cate ori nu mi-am cerut scuze sau nu am recunoscut ca am gresit, a fost pentru ca pur si simplu nu mi-am dat seama, sau am fost in continuare convinsa ca, de fapt, am dreptate sau, in anumite cazuri, nu am gasit modul corect sa fac asta. Uneori, este drept ca la mijloc s-a gasit prostia in stare pura, alteori mi-a fost si jena dar, e oare vreodata prea tarziu sa iti recunosti greselile?
Este bine sau rau? Este bine sa recunosc acum, ca in urma cu 11 ani am facut o tampenie, pe care nu mi-o pot explica? Copilaria mea de atunci nu poate fi o scuza. De fapt, nici nu am scuze. Imi pare pur si simplu rau. Am realizat cu multa vreme in urma ce greseala am facut, dar nu am gasit niciodata calea corecta de a ii explica persoanei respective ca imi pare rau. Acum nu mai poate fi vorba de nicio reparatie morala, asta este evident. Daca scuzele mele nu vor fi acceptate, cine greseste mai mult? Eu, sau persoana in fata careia imi cer scuze acum, chiar si dupa atat de mult timp.
Nu este o chestiune de confort psihic pentru mine. Este vorba despre un principiu, despre a face cumva dreptate intr-o chestiune care m-a macinat foarte multa vreme.
Sa fie oare vorba despre egoism? Rascolesc acum niste lucruri care ar fi trebuit de mult sa fie ingropate? Poate. Nu vreau sa ma gandesc la asta. Vreau sa ma gandesc ca asa este corect. Atat.
Nu ma pot impiedica sa ma intreb daca sunt dispusa sa accept cu aceeasi unitate de masura scuzele celorlalti. Au aceeasi valoare in timp si pentru mine?
Dintre lucrurile simple fac parte si sinceritatea, si puterea de a spune anumite lucruri. Este adevarat ca societatea in care traim este departe de a incuraja astfel de valori, dar este alegerea fiecaruia dintre noi daca vrea sau nu sa coboare armura.
Este destul de dificil sa luam astfel de decizii, sa ne asumam valorile in care credem, sa „picam de prosti”, dar oare nu meritam fiecare dintre noi? Nu este un pic mai limpede oglinda dupa aceea?
DESPRE LUCRURILE SIMPLE
A scrie despre lucruri simple este o misiune care s-a dovedit a fi destul de grea. Am fost intrebata de ce in lumea lucrurilor simple sunt atat de multe intrebari si nedumeriri, daca nu este mai bine ca lucrurile simple sa ramana simple. Am raspuns, ca intrebarile se nasc din descompunerea lucrurilor simple; ele sunt cele care formeaza fundamentul zilnic al existentei noastre. Avem tendinta de a complica inutil lucrurile simple, uneori, doar pentru a ne da noua insine senzatia ca suntem mai interesanti, ca existentele noastre nu sunt anoste.
Multa vreme am crezut ceea ce am auzit candva la o femeie, remarcabila din punctul meu de vedere: „lucrurile simple sunt pentru oameni simpli”. Asta a fost cu multa vreme in urma, cand multe stateau altfel, cand gandurile mele erau altfel.
Intre timp, poate si datorita tuturor celor ce mi s-au intamplat am descoperit (mi-ar placea sa spun ”redescoperit”, dar ar fi complet fals), importanta si frumusetea lucrurilor simple.
Nu cred ca m-am reintors la copilarie, dar incerc sa recastig o parte din ceea ce am pierdut in timp. Am gasit un mod eronat de a ma adapta la mediul urbano-imbecil in care am ales sa traiesc. Mi-am imaginat ca adaptandu-ma reusesc sa ma integrez. Nu am facut decat sa adancesc procesul de alienare, pana in momentul in care, niste intamplari m-au facut sa ma reintorc la lucrurile simple. Toate lucrurile simple in care am crezut candva ma asteptau cuminti, fara resentimente sau reprosuri.
Ma gandeam de mult sa scriu despre toate credintele mele si despre tot ceea ce vad anapoda in jur. Am amanat si din lasitate, si de teama de a nu-mi transforma cunoscutii in dusmani. Pusi intre oglinzi, oamenii reactioneaza neasteptat. Pana la urma, s-a intamplat, exact cum spunea si dragul de Saramago: „momentele nu vin niciodata tarziu sau devreme, vin cand le bate ceasul, al lor, nu al nostru”. Nu am devenit fatalista, dar cred ca toate se intampla cu o logica, si ne duc exact catre usile pe care trebuie sa le deschidem mai departe, indiferent cat de tare ne opunem.
M-am intrebat daca scriind, nu incerc sa ma refugiez, sau nu incerc sa ma apar construindu-mi un cocon. Incerc doar sa spun lucruri pe care vad ca oamenii nu mai vor sa le recunosca. Incercam sa ne convingem unii pe altii ca gresim, incercam sa ne construim lumi false, cu idoli falsi, cu sclipiri efemere de globuri disco.
Nu ma cred mai desteapta decat media oamenilor, de fapt, nici macar nu ma cred desteapta. Mi-e doar sila. Mi-e sila de fetele care citesc in reviste cum sa iubeasca si cum sa faca sex. Mi-e sila de oamenii care citesc in autobuz, dar nu sunt in stare sa foloseasca in fraza prepozitiile. Mi-e sila de barbatii care se cred stapanii absoluti ai universului. Mi-e sila de oamenii lipsiti de demnitate. Mi-e sila de hartiile de pe strada, de oamenii care schingiuiesc animale, de golanii care ma fac sa-mi fie teama sa mai merg pe stadioane, de smecherii care ma fac sa nu mai vreau sa ies in cafenele…
Am scris pe rand despre toate lucrurile acestea. La fel, v-am spus ca imi place sa rad si sa mananc ciocolata, ca-mi plac Saramago si Dinamo. Am avut pisici cu nume ciudate si un caine pe care il chema „Coaie” – tot tata l-a botezat. Mananc merele cu tot cu cotor si m-am indragostit iremediabil de Florenta. Ma voi reintoarce acolo cu siguranta, pentru ca este unul dintre putinele locuri de pe Pamant unde ma simt aproape de cer, si unde pot crede ca perfectiunea exista. Voi trai mereu cu regretul ca nu am reusit sa ajung acolo cu tata, dar macar i-am povestit cat inca mai era in viata. De cate ori am revenit in Florenta m-am gandit la el si i-am povestit inainte de culcare tot ce am descoperit. Toti prietenii mei sunt de-o viata. Cred in barbatul minunat de imperfect care mi-a schimbat existenta. Mi-e dor de strugurii de acasa si de felul in care miroase toamna in oraselul meu natal.
Lumea lui Bu este despre lucruri simple, multe intrebari, multe motive de sila, dar si mult mai multe motive de a zambi.
DESPRE TOAMNA DE ACASA
Niciodata in viaţa mea toamna nu va mai mirosi ca toamnele de acasa, ca toamnele de pe Dumbrava Rosie.
De cate ori ma intorceam acasa şi treceam cu trenul de Cernavoda, totul era altfel, de fiecare data, in fiecare an. Culorile şi mirosurile se schimbau mereu, incat am ajuns sa cred ca in Dobrogea toamna e magica. Inca ma mai intreb daca “de vina” este aerul tataresc cu toate parfumurile lui de mirodenii aduse din est.
Imi lipseşte teribil de mult mirosul de acasa. Cand eram mica, tata a inlocuit bolta de trandafiri din curte cu o viţa de vie. Habar nu am cum se numeşte soiul. Noi ii spuneam “ţâţa caprei“. Sunt struguri albi, cu boabe lunguieţe şi dulci. De cand ai mei au vandut casa nu am mai gustat niciodata pentru ca mi-a fost prea teama ca nu vor mai avea acelaşi gust.
Viţa tatei a crescut şi s-a intins in toata curtea. La umbra ei mi-am facut temele ani in şir, acolo m-am jucat, acolo stateam sa citesc, aşteptand toamna, moment in care in curtea mea incepea magia. Bolta de viţa de vie incepea sa se aureasca.
Stateam la poveşti cu tata pe treptele casei şi mancam struguri pana seara tarziu, in timp ce Prostea şi Coiţa işi vedeau alene de treburile lor pisiceşti, la picioarele noastre. De la Mazis Alai de peste drum venea miros de şuberec, iar tanti Marioara facea cele mai bune placinte poale-n brau pe care le-am mancat vreodata. Din cand in cand le duceam cate un castron cu struguri ca sa ma capat in schimb cu bunataţi.
Imi lipseşte teribil de mult mirosul de acasa. Cand eram mica, tata a inlocuit bolta de trandafiri din curte cu o viţa de vie. Habar nu am cum se numeşte soiul. Noi ii spuneam “ţâţa caprei“. Sunt struguri albi, cu boabe lunguieţe şi dulci. De cand ai mei au vandut casa nu am mai gustat niciodata pentru ca mi-a fost prea teama ca nu vor mai avea acelaşi gust.
Viţa tatei a crescut şi s-a intins in toata curtea. La umbra ei mi-am facut temele ani in şir, acolo m-am jucat, acolo stateam sa citesc, aşteptand toamna, moment in care in curtea mea incepea magia. Bolta de viţa de vie incepea sa se aureasca.
Stateam la poveşti cu tata pe treptele casei şi mancam struguri pana seara tarziu, in timp ce Prostea şi Coiţa işi vedeau alene de treburile lor pisiceşti, la picioarele noastre. De la Mazis Alai de peste drum venea miros de şuberec, iar tanti Marioara facea cele mai bune placinte poale-n brau pe care le-am mancat vreodata. Din cand in cand le duceam cate un castron cu struguri ca sa ma capat in schimb cu bunataţi.
Uneori Coiţa se suia cu tata pe scara sa-l “ajute” la culesul strugurilor. E drept ca nu se desparţea niciodata de tata, de ce l-ar fi lasat singur la cules?
Dimineaţa, cand plecam la şcoala, aerul rece era inţepator şi usor inceţoşat din cauza frunzelor arse in curte. Abia atunci era toamna in adevaratul sens al cuvantului.
Imi placea sa merg prin frunzele cazute, sa rascolesc mormanele stranse pe trotuare, sa starnesc nori de praf, spre disperarea mamei care iar avea de curaţat şosete albe.
Deşi in Bucureşti nu este la fel, nici acum nu am scapat de obiceiul asta. Ca sa nu imi pierd echilibrul il ţin de mana pe Dan şi inot prin frunze.
Dimineaţa, cand plecam la şcoala, aerul rece era inţepator şi usor inceţoşat din cauza frunzelor arse in curte. Abia atunci era toamna in adevaratul sens al cuvantului.
Imi placea sa merg prin frunzele cazute, sa rascolesc mormanele stranse pe trotuare, sa starnesc nori de praf, spre disperarea mamei care iar avea de curaţat şosete albe.
Deşi in Bucureşti nu este la fel, nici acum nu am scapat de obiceiul asta. Ca sa nu imi pierd echilibrul il ţin de mana pe Dan şi inot prin frunze.
