SUNT INOFENSIV

Zilele trecute, toată lumea s-a amuzat foarte tare în urma postării mele de pe pagina de facebook, unde vă povesteam cum se desfăşoară un dialog cu un client, cu ocazia unei banale deschideri de cont.
Vreau să fac câteva precizări, în urma comentariilor pe care le-am primit. Mi-ar fi plăcut să fie o glumă proastă, dar din păcate, nu este. E cât se poate de adevărat. Partea tristă este că se întâmplă foarte des, şi partea şi mai tristă este că a fost un caz „uşor”. Ce îmi este dat să aud zi de zi, este inimaginabil. Nu vorbesc numai despre întrebările prosteşti pe care le aud sau despre dezacordurile monumentale; cel mai tare mă deranjează atitudinea, felul în căre vin şi pun problema.
Îmi place, uneori, să îi las să vorbească cinci, zece minute, şi apoi le spun „Bună Ziua”. Îmi doresc foarte tare să îi înregistrez, să îi pot arăta lumii; trebuie văzut cum se schimbă la faţă şi rămân cu guma de mestecat agăţată între măsele.
M-am gândit şi eu, că ei vor contribui, sau nu, cine ştie, la pensia mea. Mă trece un fior pe şira spinării, e drept; dar la urma urmei, cine ştie câtă pensie o să apuc să mănânc eu de pe urma lor. O să încerc să mă îngrijesc din timp de bătrâneţea mea, să-mi iau de o grijă.
Pentru astfel de persoane, cred că ar fi indicată o clasă pregătitoare între fiecare dintre anii de şcoală, să aibă timp să recapituleze ceea ce au învăţat.
Ca şi contra exemplu, o să vă povestesc despre un celebru interpret de manele; nu importă care (nu cred că am văzut de multe ori în viaţă obiecte de atâtea mii de euro la un singur loc). Trecem peste.
A stat omu’ liniştit la rând şi când a ajuns în faţa mea, am tras aer în piept şi am numărat în gând. Nu am apucat să ajung până la cinci, că omul nostru spune: „Bună Ziua, mă scuzaţi că vă deranjez”. Opaaa, stai că devine interesant, îmi zic. Continuă: „Vă rog frumos, să îmi explicaţi şi mie câte ceva, că nu înţeleg eu mare lucru şi am nişte nelămuriri, da’ cred că dacă aveţi un pic de răbdare, pot să pricep şi nu vă mai deranjez p-ormă”.  Mamă, niciun dezacord până acum. Taci că-i bine. Îl întreb pe om ce nu pricepe, iau un pix şi-o foaie, mă ridic să-i explic. Fac desene, săgeţi, îl las să întrebe, îi povestesc din nou, până înţelege. Treaba e că a priceput surprinzător de repede. I se luminau ochii. Vă mărturisesc că mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu el. Nu am simţit nicio urmă de aroganţă, nicio miştocăreală ieftină, doar politeţe. Mi-a mulţumit frumos şi dus a fost.
După ce a ieşit pe uşă, şi i-a luat locul o domnişoară ce se încadra perfect în tiparul pe care vi l-am descris, mi-am cerut scuze, în gând, că m-am grăbit să-l judec şi că m-am lăsat influenţată de idei preconcepute. Hmmm…greşeala mea.
Pentru cine nu ştie postarea de pe facebook, o reproduc aici, înspre citire/recitire/minunare/stupoare/amuzament sau care ce-o mai crede de cuviinţă:
I-am deschis astăzi cont unei domnişoare născute în ’93. Domnişoara, bine pusă la punct, aranjată, machiată, îmbrăcată frumos, curat, modern, scump. Întrebările pe care mi le-a pus, din păcate sunt clasice, tipice tuturor celor din generaţia din care face parte. În paranteză aveţi răspunsurile pe care îmi doresc cu ardoare să le dau…dar nu pot:
-CE ÎNSEAMNĂ INIŢIALA TATĂLUI? (înseamnă să enumeri constelaţiile cunoscute din Univers şi vreo două formule chimice; la alegere);
-LA CETĂŢENIE CE SCRIU? (ce-ţi sună mai bine. Congoleză, Nigeriană…la alegere)
-CUM ADICĂ LOCALITATEA NAŞTERII? ORAŞUL SAU SPITALUL UNDE M-AM NĂSCUT? (numele spitalului, eventual şi al moaşei. Este absolut relevant aspectul)
-UNDE SCRIE PE BULETIN DATA/CINE L-A ELIBERAT? (pe dungă!!! Se uită la buletinele alea de parcă ar fi scriere cuneiformă)
-CE ÎNSEAMNĂ ANGAJATOR? (peştele care te scoate la produs)
-CUM ADICĂ SURSA FONDURILOR? (fraude informatice, prostituţie, şpăgi)
-AICI SCRIU “DECÂT” PRENUMELE? (nu. Aici e locul potrivit să scrii “decât” prost/proastă m-a mai făcut mama)
-UNDE SEMNEZ? (de obicei unde scrie semnătură. E o dungă acolo! Groasă! Dacă era altceva, sigur o vedeai)
-CĂSUŢELE ASTEA LE COMPLETEZ? (nu. Sunt de decor)
-MAI SCRIU ŞI PE VERSO? (cam ce crezi? Mai scrii sau nu?)
Îţi vine să-i scuipi, să le dai în cap, şi pe urmă să-i scuipi din nou. Mi-am amintit un vers: ” Sunt inofensiv, dar gândul meu e criminal”. Nu ma întrebaţi cine cântă.

ÎNVĂŢĂTURILE SĂPTĂMÂNII

Zilele astea am mers cu cel mai haios taximetrist din Bucureşti. Cel puţin, aşa cred. Niciodată, de cât timp folosesc firma respectivă, nu am nimerit un şofer atât de vorbăreţ, în sensul bun al cuvântului. Trebuia să ajungem în centru, la o aniversare; accident pe Lascăr Catargiu, Calea Victoriei blocată, o oră pentru un drum de zece minute.
Cu ocazia asta am aflat că: există o domnişoară la o reprezentanţă auto (nu spui care, firmă însemnată) care îşi doreşte ca toţi taximetriştii din Bucureşti să poarte cămăşi albe scrobite, drept pentru care s-a luat de omu’ nostru.
Am mai aflat că: a scăzut rata urmăririlor conjugale. De când cu noile programe care se pot instala pe telefoanele astea noi şi deştepte, atunci când posesorul doarme (subliniată precizarea), taximetriştii mănâncă mai puţină pâine din activitatea de detectiv. Oricum, am înţeles că doamnele urmăresc mai mult decât domnii, pe distanţe mai lungi, şi grupa de vârstă este eterogenă.
Am mai aflat că: în cazul în care taximetristul îţi spune că este alergic la pisici, şi se oferă să îţi cheme altă maşină, la pet-shop-ul de unde tu vrei să-ţi transporţi mâţa la domiciliu, e mai bine să accepţi, pentru că altfel poate păţi diverse lucruri.
Din învăţăturile săptămânii am mai desprins că: atunci când îi spui cuiva că-l ajuţi, trebuie să faci asta din toată inima, cu toată priceperea şi responsabilitatea. Dacă nu eşti sigur că poţi, îi spui să găsească pe altcineva; e mai cinstit aşa decât să încurci mai tare.
Am învăţat că te poţi distra chiar şi în situaţii extreme de oboseală şi stres, că poţi face lucruri frumoase, că poţi fi de folos şi poţi face oamenii să râdă; e atât de simplu...
Am învăţat că, în două zile în care te găseşti printre oameni necunoscuţi poţi învăţa lucruri bune şi frumoase, că poţi primi şi dărui zâmbete, că bucuriile mărunte se găsesc mai uşor decât ne imaginăm şi sunt mai valoroase decât multe alte lucruri în care investim infinit mai mult timp şi energie.
Am mai învăţat că de multe ori avem nevoie să ne împingă cineva de la spate. Nu tare. Uşor. Un brânci. Să nu uităm să pornim din loc. Nu contează demarajul în trombă. Pe mine nu mă impresionează. Putem porni şi încet, bătrâneşte, să mărim pasul pe urmă. Până la urmă, încrederea în noi înşine se câştigă treptat, se cucereşte alături de cei puţini şi aleşi. Fiecare pas şovăitor pe care îl faci devine mai uşor atunci când ştii că în spatele tău este mereu cineva care te va ajuta să îţi păstrezi echilibrul.
Contabilizăm mereu etape, ce este în faţă, şi mai des, ceea ce a rămas în urmă. Numărăm mereu, fără încetare, totul, mai puţin prezentul.
Săptămâna asta, învăţăturile au fost simple şi importante: prin cuvinte şi fapte avem puterea de a face totul mai frumos şi mai simplu, cu condiţia de a acorda atenţia necesară amănuntelor care altfel, se pierd în haosul zilnic.
Nu vreau să mai treacă încă o zi fără a le mulţumi celor care prin simple cuvinte şi fapte mi-au dat ocazia să zâmbesc şi să nu uit că bucuria, prietenii, simplitatea şi mulţumirea se cuceresc greu, se pierd uşor, şi din păcate le subapreciem.

POVEŞTI NEMURITOARE

În seara asta mă întorceam acasă. Frig bine, autobuzul destul de gol. La un moment dat, sunetul monoton al unei voci mi-a atras atenţia. M-am uitat spre partea din faţă a autobuzului şi am văzut pe două scaune alăturate un bătrân şi o fetiţă de vreo patru ani. M-am apropiat încet de ei şi mi-am dat seama că acolo se întâmplă ceva magic: fetiţa îl privea fascinată, cu ochii mari pe bunicul ei, care îi povestea „Capra cu Trei Iezi”.
M-am oprit uimită în spatele lor şi am ascultat. Nu îmi venea pur şi simplu să cred, că nu era vorba despre nicio prinţesă Disney, niciun robot, niciun personaj contemporan, pictat în roz strălucitor; bătrâna poveste din copilăriile noastre îşi făcea loc în sufletul unui copil.
Bunicul a simţit că sunt acolo, a întors capul, m-a privit o clipă, a zâmbit blând şi şi-a continuat povestea.
Când eram eu mică bunica a început să îmi citească din „1001 de nopţi”. Ţineam cartea la capul patului, sub lămpiţa ei pentru croşetat. Mă străduiam să îmi imaginez cât vor dura o mie şi una de nopţi, pentru că regula era să îmi citească doar o poveste în fiecare seară, iar eu nu înţelegeam exact cât va însemna asta. În fiecare seară mă temeam că îmi vă spune că cele o mie şi una de nopţi au luat sfârşit, şi aia a fost ultima poveste. Nu adormeam imediat după aceea; trebuia să ascult la bătrânul radio Gloria emisiunea mea preferată „Nopţi Albastre”, tot un fel de poveste şi ea, abia apoi, puteam să mă culc liniştită.
Cel mai tare ţin minte că mi-a plăcut a doua poveste din carte; cu o femeie care furase două felii de pâine, pentru că erau înfometaţi copiii ei, şi i-au fost taiate mâinile drept pedeapsă, apoi le-a primit înapoi, dar pentru inima sa bună. Mai am şi acum cartea cu arabescuri pe fiecare pagină, tipărită pe hârtie groasă, ordinară, dar care miroase dulceag, a carte veche şi a copilărie; un miros cum nu mai poate fi întâlnit nicăieri.
Povestirile din copilăria mea nu se rezumau doar la serile cu bunica. Cele mai frumoase poveşti mi le spunea Babai Feuzi, când stăteam la poartă, lângă gardul din scânduri spoite cu var alb, sau la o trataţie cu baclavale la el acasă. Aş fi putut sta ore în şir să îl ascult cum povesteşte; a fost un fel de Şeherezadă a copilăriei mele şi fac rămăşag că adunate, mi-a spus mai mult de o mie şi una de poveşti.
Când am mai crescut, scenariul s-a schimbat. Pe vremea aia se întrerupea destul de des lumina seara, mai ales iarna, şi îmi petreceam timpul ascultând ascunşi după sobă, poveştile tatei. Coceam cartofi pe spuza de la gura teracotei şi şuşoteam non stop. Apoi, după ce am învăţat să citesc, rolurile s-au schimbat: eu devenisem Şeherezada de serviciu în fiecare seară. Tata mă asculta răbdător, pentru că înţelesese cât era de important pentru mine să asculte, să mă lase să mă laud cumva cu realizările de peste zi, să mă încurajeze pentru zilele următoare, să mă facă să citesc mereu câte ceva. M-a păcălit frumos.
Îmi amintesc şi acum de „Pana lui Finist Şoimanul”, de basmele lui Călin Gruia sau Ispirescu, de toate cărţile ale căror nume nu le mai ştiu, dar pe care le-am păstrat şi pe care le mai răsfoiesc uneori. Când eram mică, nu aveam acelaşi cult al cărţilor pe care îl am acum. Scriam pe ele fără milă, desenam, exersam literele de tipar. Zâmbesc de fiecare dată când revăd „însemnările” de pe ele, şi realizez cât de urât şi inegal am scris mereu. Nu mă mir de ce nici acum nu-mi înţelege nimeni scrisul.
Poveştile pe care le citeam au crescut în acelaşi timp cu mine, am început să-i povestesc tatei lucruri din ce în ce mai complicate, până într-o zi, când şi-a dat seama că, pe de o parte scopul lui fusese atins, iar pe de altă parte, a înţeles că este depăşit, nu mă mai putea urmări, nu mai înţelegea ce-i spun.
S-a retras încet din poveste, delicat, fără ca eu să îmi dau seama. Am rămas fără singurul meu ascultător şi nu am realizat când, pentru că eram deja prea ocupată să citesc…mult, să am ce îi povesti, să îi împărtăşesc miliarde de comori, descoperiri noi, lucruri nemaivăzute, nemaiauzite…taine.
Într-o zi, când am ridicat ochii dintr-o carte l-am văzut pe tata stând tăcut în cealaltă parte a camerei privindu-mă. M-am gândit la toate serile din copilărie şi abia atunci mi-am dat seama că trecuseră ani buni de când nu îi mai povestisem tatei niciun basm, că eram deja mare.
Atunci m-am apucat să scriu.

DOAR DIN CULORI

Dintr-un moment în altul aştepţi să se sfârşească vara, dar o regăseşti mereu, stingheră, într-o frunză arămie, renăscută, reflectată într-o coloană antică, surâzând într-un bob de strugure.
Fredonezi mereu în gând: „Summer’s almost gone, summer’s almost gone / Almost gone, yeah, almost gone / Where will we be when the summer’s gone?”.
Nu vom fi nicăieri, vom fi tot în noi, mereu acolo, oricât de mult am vrea să scăpăm, orice se va întâmpla, anotimpul următor ne va regăsi tot în noi înşine.
După fiecare toamnă, mă simt mereu obosită, secătuită, de ca şi cum tot cenuşiul s-a mutat în mine.
Credeţi că mai rezistăm până la primăvară? Acum când lacrimi înflorite-n crizanteme plâng în grădini, când pădurile amintesc prin frunze de muguri, şi ţipetele păsărilor sunt tot ce-a mai rămas din cântece, te poţi gândi la altceva decât la primăvară?
Niciodată nu m-a deprimat toamna, nu m-a înfrigurat şi nu mi-a zbârcit sufletul. Nu am cum să mă gândesc la lucruri triste înconjurată de o asemenea exploxie de bucurie, de culoare, de arome şi mirosuri.
Toate copilăriile se leagă de gutui, de crizantemele pe care i le duceam „lu’ tovarăşa”, miros acru de fum de la frunzele arse prin grădini, must, ceaţă de dimineaţă, prietenii revăzuţi după vacanţă, explozie de neimaginat, de orice şi…nimic. Este poate un pic melancolie, dar nostalgia de toamnă, nu ar trebui să existe. După goliciunea şi superficialitatea verii, toamna nu poate veni decât ca o gură de oxigen.
În toată ploaia măruntă şi rece de acum câteva zile nu ghiceai decât singurătatea turnului în care a fost închisă prinţesa; nu a mai rămas decât cenuşiul îngheţat al pietrelor, al dalelor pustii de pe aleile unde nu se mai plimbă nimeni. Parcă s-a curăţat totul de vulgaritate, de culori ţipătoare, de gândurile seci, topite în aerul fierbinte.
Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a îmbătrânit tăcerea. Atât! Pe mine m-a lăsat neschimbată; numai tăcerea mea s-a mutat undeva mai în adâncul sufletului, s-a zbârcit şi s-a ascuns mai bine în spatele zâmbetelor.
Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a răpit nemurirea. Mă simt atât de vulnerabilă, după ce vârtejul de frunze a răpit anii care pentru mine nu treceau niciodată. Copilăria mea îngheţată sub primul val de brumă, m-a durut. Nu am mai găsit niciodată puterea să o păstrez lângă mine, să o aduc în casă şi a murit îngheţată pe patul de frunze al ultimei toamne.
Fără prea multe cuvinte, doar din culori şi din stare de bine, doar din zâmbete şi amintiri frumoase, din mult soare strâns în suflet, din miros de gutuie şi dovleac portocaliu, din struguri şi cântece pierdute în zare, încă o toamnă se cuibăreşte molcom lângă noi.

DOR DE TOAMNA

Inevitabil, trebuia să se termine şi concediul. Aveam nevoie ca de aer de câteva zile în care să nu mă trezesc de dimineaţă, să nu bat Bucureştiul de-a curmezişu’, în care să stau cocoloşită sub pături, cu gândurile mele, cu ochii închişi, mai mult simţind, decât văzând lumina galbenă, filtrată prin draperii.
„Vacanţa de fete” de anul ăsta, m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Am avut parte de o întâlnire miraculoasă aproape, cu un loc magic. Plăcerea întâlnirii a fost sporită şi de faptul că am amânat de multe ori, de prea multe ori, să mergem acolo. Poate că încă nu era momentul. Am avut parte, din belşug, de soarele cuminte de toamnă, de magie, de frumuseţe, de verde, de gusturi, culori, arome, vin bun, conversaţii frumoase, multe zâmbete, ochi mijiţi de prea mult soare reflectat de pietrele albe, demonstraţii de forţă şi caracter, tăcere respectuoasă…
Nu ştiu dacă este adevărat ce se spune, că locurile celebre, vizitate, vestite în literatură, artă, arhitectură, îţi anihilează cumva curajul de a spune că nu ţi-au plăcut (când este cazul). O singură experienţă am avut în sensul ăsta, şi nu am spus că nu mi-a plăcut, ci că nu este genul meu. Acum nu a fost cazul. Mi-a inspirat imens de mult respect, şi mi-a plăcut la nebunie. A fost genul meu, şi m-am bucurat de fiecare secundă pe care am petrecut-o acolo. M-am întors un om un pic mai bogat, un om care a mai văzut şi a mai învăţat ceva.
Exceptând explozia de sentimente şi culoare a  acelor câtorva zile, nu s-au întâmplat prea multe lucruri notabile. M-am bucurat de toamnă, în felul meu.
Am fost la mama; timpul ritualic aproape, petrecut aproape de rădăcini, unde te încarci cu altfel de gânduri, unde eşti mai aproape de cei care nu mai sunt şi cărora ai avea să le povesteşti mii de lucruri şi să le ceri milioane de sfaturi, cei de a căror povaţă şi sprijin ai mereu nevoie, locul unde revezi prietenii din copilărie, unde totul, atât de familiar îţi amorţeşte parcă, şi îţi dă jos toate scuturile pe care, ţi le ridici atunci când trăieşti într-un oraş mare, care se încăpăţânează să-ţi rămână rece, străin.
Vacanţa asta am citit tare puţin. Aş fi avut timp, dar nu am avut energie. Mă simţeam mai obosită ca niciodată.
Nu îmi este dor de serviciu, ar fi chiar culmea, pentru că nu am suficient de mult noroc încât ceea ce fac să fie exact ceea ce îmi doresc, ce-mi place şi mă reprezintă.
Mă bucur doar că îmi voi relua ritmul zilnic, că îmi voi regăsi cumva jaloanele de timp printre care mă mişc, care mă ajută, culmea, să eficientizez ceea ce am la dispoziţie. Am observat că sunt genul de persoană care atunci când are prea mult timp la dispoziţie îl pierde aiurea; nu reuşesc să mă organizez. E un pic absurd. Mereu mă plâng că nu am timp, că nu reuşesc să fac tot ceea ce aş vrea, şi când am timp, cum s-a întâmplat acum, nu am făcut efectiv nimic. Au trecut şi câteva zile fără să ies din casă, fără să fac…nimic.
Din când în când am scris. Am încercat să acopăr o perioadă goală în caietul meu, dar am constatat că m-a lăsat memoria şi nu mă mai ajută nici răbdarea. Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Orice încerc să povestesc la distanţă de câteva săptămâni îmi pare a fi fad, artificial, repovestesc fapte seci, şi fac asta impersonal, pentru că am pierdut ceea ce era mai important: sufletul momentului.
În rest, nimic. Aştept să se oprească ploaia, să se usuce frunzele căzute pe trotuare, ca să le pot spulbera cu tenişii mei roşii, să răscolesc mirosul arămiu de toamnă.
Ar mai fi fost de făcut câte ceva, dar cum fiecare lucru are sufletul lui, probabil că nu era încă momentul.

DESPRE SINGURĂTĂŢILE MELE


Fugim de singurătate ca de dracu în timp ce, în fond, devenim din ce în ce mai singuratici. Rupem în patru reţelele de socializare, suntem dependenţi de ele, dar suntem din ce în ce mai puţin sociabili. Parcă nu mai ştim să comunicăm, nu mai ştim să vorbim şi să ne exprimăm dincolo de „sfântul” like, şi de statusul zilnic, de ca şi cum, întregul Univers de simţiri al unui om, poate fi redus la melodia pe care o postezi când eşti întrebat „cum te simţi astăzi?”.
Singurătatea ne forţează să trăim cu noi înşine, ne forţează să gândim. Trebuie să învăţăm să ne devenim prieteni.
De multe ori, singurătatea şi gânditul la liber ne transformă în cei mai mari duşmani pe care i-am putea avea. Nu suportăm decât arar privitul onest în oglindă, ghicitul şi recunoaşterea eşecurilor şi cu atât mai puţin, găsirea de soluţii. Probabil acesta este şi motivul pentru care suportam atât de puţin să stăm singuri. Uneori, avem senzaţia că fantomele propriilor noastre gânduri prind viaţă şi ne pândesc de după fiecare toc de uşă.
Când eram mică şi rămâneam singură acasă două lucruri se întâmplau: îmi era teamă să privesc în oglinzi, aveam senzaţia că pe lângă chipul meu voi vedea cine ştie ce grozăvie care se apropie fără ca eu să prind de veste, şi preferam să nu ştiu; îmi era teamă să umblu pe jos, pe podele. În mintea mea se născuse ideea că voi fi apărată dacă nu ating duşumeaua, aşa că în toată casa erau presărate scaune, taburetele de la bucătărie, mese şi în caz de nevoie, câte un pled împăturit cât mai înalt; orice, numai să nu ating podeaua. Stăteam singură, oricât de mult timp era nevoie, fără probleme. Universul meu era apărat, iar eu eram în siguranţă. Ţin minte că ai mei s-au mirat prima dată, apoi au luat-o ca atare, m-au lăsat în pace, că oricum nu aveau cu cine să mă lase.
De atunci, monştrii singurătăţii din jurul meu s-au potolit, pot sta singură acasă, nu îmi este teamă să privesc în oglindă, nu îmi este teamă să merg desculţă pe duşumele, dar cum nimic nu se pierde, ci totul se transformă, singurătatea îşi arată chipul urât atunci când sunt în locuri aglomerate, cu mulţi oameni în jur. Atunci mă cuprind spaimele cele mai cumplite, atunci îmi este teamă şi de mine şi…de tot.
„Cunoaşte-te pe tine însuţi” a ajuns un concept deformat, pe care îl schimonosim în fel şi chip. Ne cunoaştem pe noi înşine în goană, aşa cum ne trăim şi viaţa. Ne privim fugitiv în vitrine, în lumini reci de neoane, nu avem timp şi răbdare să ne acordăm un răgaz, o clipă de meditaţie, în care să fim sinceri şi calzi cu noi înşine, să ne fim în primul rând prieteni.
Am observat că suntem maeştri în a ne găsi scuze, ne inventăm măşti, ne pierdem în superficialitate, în timp ce, celor din jurul nostru suntem din ce în ce mai rar dispuşi să le iertăm păcatele. Pe ei îi punem mereu sub lumini puternice, chirurgicale, sub reflectoare care să scoată la iveală tot.
Singurătatea este în primul rând o stare, iar ceea ce vedem în oglindă depinde de măestria fiecăruia dintre noi de a aşeza luminile pe scenă. Nu mă contrazic cu ceea ce am spus mai devreme; cred doar că realitatea fiecăruia este diferită de a celorlalţi, că griurile mele diferă de ale voastre, că locul în care sunteţi aşezaţi în sală vă permite să vedeţi doar anumite lucruri.
Dureros este că ştim, fiecare dintre noi, ce există dincolo de toate luminile şi umbrele; dureros este că trebuie să pornim, uneori ca Don Quijote în căutarea noastră. Avem nevoie de un strop de nebunie, o nebunie pe care să ne-o asumăm în momentul în care vom decide să întoarcem, măcar o parte din reflectoare, şi asupra propriilor noastre persoane.
Indiferent de ceea ce vom găsi în oglindă, important cred că este să ne străduim până la capăt şi cred că este adevărat, ce spunea Paler că „unele eşecuri sunt mai convingătoare decât unele succese, pentru că e mult mai grav să ai iluzii mediocre, decât să trăieşti mediocru.” Dacă singurătatea fiecăruia îşi depăşeşte condiţia şi devine dascăl, dacă ne învaţă să ne acceptăm, dacă ne învaţă să vorbim cu „singurătăţile” celorlalţi, înseamnă că avem un mare punct câştigat.

DESPRE EROI


Câteodată mi-e ciudă şi mie când trebuie să scriu câte ceva încărcat de negru, de negativ, de ciudă. M-am săturat ca tot ceea ce se întâmplă în jur să îmi inspire aşa ceva.
Mi-e dor să vă povestesc cu lumină în vârful degetelor – cu ele tastez – lucruri frumoase.
Voi încerca să-mi curăţ sufletul câteva zile; sper că întâlnirea cu zorii civilizaţiei îmi va oferi un suflu nou. Am nevoie din când în când să iau o pauza de la tot ceea ce este în jur, pentru a putea merge mai departe.
Mereu îmi spun că investesc prea multă energie în revoltă, că se consumă prea multe resurse pentru non valori, că absorb prea multe energii negative, însă nu am cum să închid ochii când văd că toate valorile în care cred sunt terfelite.
Voi pleca în curând în căutarea unui petec de senin. Am nevoie de lumină, am nevoie să nu mi se lovească privirea de niciun gri.
Mă duc să mă încarc cu senin. Mă voi întoarce, cu siguranţă, cu un aer nou de optimism şi cu o altă lumină în suflet.
De ce spun asta? Pentru că de fiecare dată, după fiecare vacanţă m-am întors un pic mai bine. Voi pleca şi acum cu inima deschisă către energiile care vor veni spre mine, plec către soare, către petecul de cer albastru după care tânjesc mereu de la prima mea întâlnire cu Toscana, acum mult timp.
Anul ăsta nu a mai fost să fie Italia, ca de atâtea ori în ultimii 5 ani. Caut alt cer, între valurile altor ape. La întoarcere vă voi povesti cum a fost, vă voi spune dacă am găsit acolo tot ceea ce am auzit povestindu-se de atâtea ori. Mă aştept să găsesc mici comori, mici insule de frumuseţe, mici cântece, clipele pe care după fiecare vacanţă mi le amintesc zâmbind.
Mereu am fost „ducace”, cum spunea bunica. Niciodată nu am avut stare în acelaşi loc, mereu am vrut să văd şi altceva, ca să mă pot bucura cum se cuvine de ceea ce am acasă.
Din diverse motive, în ultimii ani am plecat mereu toamna. E mai blândă lumina, e mai calm totul, turiştii cei mulţi sunt deja la casele lor, relaţia dintre tine şi oraşul pe care te duci să-l cucereşti e mai intimă.
De fiecare dată mi-a plăcut senzaţia pe care ţi-o dă un loc nou, aerul de flirt între doi necunoscuţi, dansul senzual al străzilor, desfătarea pe care o găseşti în a uita tot ceea ce îţi era familiar, vinovăţia pe care o ai în inima strânsă la plecare.
Nu v-am povestit niciodată cum au fost frumoasele mele vacanţe, unele prea scurte, însă cochete, unele cu gaşca de fete, altele cu mama, iubiţii sau doar cu prietena mea. Sunt locuri cu care am avut imediat o chimie, cu care am stabilit un „amantlâc” pe termen lung, altele care m-au respins de la prima vedere. Şi eu pe ele. Am avut experienţe cu traseu sinuos, dar de fiecare dată, prea-plinul sufletului a făcut uitat totul.
Dintre toate, până acum, Toscana rămâne locul unde m-am regăsit, m-am pierdut şi m-am găsit din nou cu cea mai mare intensitate, singurul loc unde am căzut în genunchi pe stradă, dând cu ochii de casa lui Tarkovsky, unde am râs şi am plâns de bucurie, de mai multe ori decât oriunde altundeva.
Acum vă las. Cum călătorului îi şade bine cu drumul, încerc să descopăr un loc nou, să măsor intensitatea relaţiei pe care o vom crea sau nu. Vă voi povesti la întoarcere despre acele apusuri fabuloase de care am auzit, dacă se aseamănă sau nu în splendoare cu stingerea lină a zilei dincolo de colinele din Chianti, dacă legendele mă vor fi dezamăgit sau nu, dacă prea mult alb îţi arde retina, dacă e adevărat sau nu că la orice pas, poţi întâlni un zeu.

ÎNCĂ UN FAPT

Viteza luminii este depăşită cu succes de un singur lucru. Uităm. Mach 6 băgăm când este vorba să uităm. Nimic nu uităm mai repede decât de unde am plecat. Ne loveşte amnezia cu atât de mare viteză încât nici noi nu ne dezmeticim cum trebuie. De cele mai multe ori niciodată.
Ne trăim în prostie mirajul, într-o lume falsă. Probabil că ăsta este şi motivul pentru care nu suntem conştienţi niciodată de ceea ce facem.
Dragul de Einstein spunea că două lucruri sunt infinite: Universul şi prostia omenească, şi încă nu este sigur despre primul. Părerea mea este că ar fi trebuit să menţioneze şi frustrarea.
Frustrările pe care le produc foamea şi prostia din capul vostru, câţiva bănuţi adunaţi, voi ştiţi cum, vă transformă în monştri. Nu am nicio problemă cu asta atâta vreme cât vă rupeţi beregăţile între voi. Nimeni şi nimic pe lumea asta nu vă dă dreptul să intraţi în vieţile altora, să le otrăviţi sistemul de valori şi încrederea în ei înşişi.
Vă invit să fiţi proprii spectatori pentru spectacolele ieftine şi chicioase care aţi devenit. Nu este nevoie să asiste nimeni la asta. Mi-ar plăcea să vă ocolim şi să ne ocoliţi. Sunteţi prea sus pentru noi, şi totuşi aveţi grijă să păşiţi pe urmele fiecărui pas pe care l-am lăsat în lume, aiurea pe străzi sau prin viaţă. Fără puncte de reper nici măcar cretinismul nu funcţionează. Nu mă deranjează că mă daţi la o parte. Sincer vă spun, cu mâna pe inimă, simţul ridicolului mă îndeamnă să spun asta, nu invidia, aşa cum am auzit spunându-se.
Vă construiţi pe ascuns, cu grijă, castele din jurul cărora goniţi muritorii de rând. Când o să înţelegeţi că sunteţi singuri, toate vor fi deja altfel, castelele voastre de mucava se dărâmă. Nu o să pot înţelege niciodată absconsul din voi (ABSCÓNS, -Ă, absconși, -se,adj. (Livr.) Greu de înțeles; ascuns, tainic; (voit) obscur. ABSCÓNS adj. v. confuz, echivoc, imprecis, indefinit, neclar, nedefinit, neprecis, obscur) pentru cine are nevoie de lămuriri, nevoia de a vă bate joc, mişmaşurile de cartier, măsură exactă pentru  caracterele voastre.
Sunteţi cei mai nefericiţi oameni din lume, dacă singurul lucru care vă face fericiţi sunt banii, sau, de la caz la caz, nevoia de a îi arăta. Nu este nimic greşit în a îţi depăşi condiţia, nu este nimic greşit în evoluţie, greşit este doar să uiţi distanţa pe care o parcurgeai  la mă-ta acasă când mergeai la „toaletă” în fundul curţii.
Un lucru ar trebui reţinut de stimabilii în cauză: niciodată, nicio bancnotă, indiferent de formă şi culoare, nu vă astupă găurile din turul pantalonilor. Numai nişte rupţi în cur îmbogăţiţi peste noapte sunt în stare să-şi imagineze altfel. Nu bă, nu, nu-i aşa. Tot rupţi în cur sunteţi, chiar dacă vreţi să uitaţi cine v-a pus un acoperiş deasupra capului când toată lumea v-a zis marş la căcat, cine v-a dat 10 lei de un suc sau o farfurie cu mâncare. Mizerii umane ce sunteţi. Vă mai povesteam, acum ceva vreme despre maimuţele îmbrăcate în mătase. Nu s-a schimbat nimic în evoluţie, lanţul trofic a rămas la fel, şi Darwin e mai prezent ca niciodată. Selecţia naturală şi evoluţia încă funcţionează; o ţoală scumpă nu aruncă pe nimeni în vârful lanţului trofic, şi din fericire, pentru cei „rămaşi în urmă” asta nu se va schimba niciodată.
Ştiu pe nişte unii care nici furculiţa nu au învăţat să o ţină corect, şi pentru care nici lecţia umilinţei şi a bunului simţ nu sunt în aceeaşi zonă.
Încă un lucru. Pumnii când vi-i luaţi de la viaţă, vi-i luaţi în cap….uneori în bot, alteori după ceafă ca să nu uitaţi cum este să priviţi în ţărână. Poate vi se pare că de sus pământul nu se mai vede chiar atât de bine. Toţi, fără excepţie, veţi avea ocazia să vă reamintiţi.

DUPĂ 12 ANI…

Îmi aduc aminte cum stăteam cuminte pe holul de la parter din „Bastilia” şi-mi copiam conştiincioasă orarul. A apărut lângă mine, şi m-a întrebat aşa, cu un aer…nu ştiu cum: „nu te supăra, ai cumva un pix?”.

I-am dat stilou’ meu vişiniu chinezesc, ăla cu care scrisesem patru ani de liceu, la BAC, la o admitere ratată şi una luată la facultate. Mi-a cerut apoi hârtie, şi după aia, mi-a cerut să copieze orarul de la mine, pentru că, nu-i aşa, eram în aceeaşi grupă.

Mi-aduc aminte şi acum cât de puţin mi-a plăcut moaca ei cu păr blond platinat, ce faţă a făcut când i-am zis că sunt născută într-o zi atât de ciudată, şi cum făceam ocol, numai ca să nu luăm împreună acelaşi autobuz, pentru că îmi era pur şi simplu antipatică.

În primele săptămâni din octombrie anul acela,  a avut „domiciliu forţat” în Regie. Am căutat-o acasă zile la rând şi când într-un final, mi-a deschis somnoroasă uşa, i-am desenat pe hârtie harta, cum să ajungă la mine la cămin, Agronomie C1, pentru că trebuia să ajungem la nu ştiu ce târg la Romexpo. A apărut la uşă cu hârtia în mână.
Primul examen pentru care am învăţat împreună a fost logica, primul examen pe care l-am dat în viaţa noastră de studenţi. Apoi, au urmat…toate,  cu mai multă sau mai puţină logică, cu sau despre viaţă. Nu o să uit niciodată cum stăteam în bucătărie şi ne pierdeam vremea făcând copiuţe oarbe, în loc să învăţăm.
Am stat aseară amândouă la un pahar cu vin, am râs din plâns şi am plâns din râs. Era cât pe ce să ratăm momentul. Ne-am adus aminte târziu de tot. Am depănat, atât cât poţi depăna în câteva ore, 12 ani de amintiri. O viaţă.
Ne-am amintit cum învăţam împreună, cum am stat una lângă cealaltă în faţa unui ceaun întrebându-ne dacă se va mai transforma vreodată în pilaf ceea ce era acolo, cum ne-am dus una în locul celeilalte la examenele de la master, cum am spălat rufe călcându-le amândouă în picioare în cadă, cum ne-am cărat una pe cealaltă când am fost bolnave, cum ne-am vizitat una tatăl celeilalte la spital, cum ne sufla vântul dimineaţa la ora 6 pe Cheiul Dâmboviţei în staţie la 601 plecând din club direct la cursuri, cum ne duceam la şcoală numai ca să avem de unde merge la Everest să luăm micul dejun (ţin minte şi acum: sandvişuri cu ardei, şuncă şi ciuperci cu maioneză, eu cafea şi ea ceai), cum copiam una pentru cealaltă la examene, cum am gătit primele noastre mâncăruri, cum eu ştiam mai bine decât ea ce şi cum se găseşte prin dulapuri, cum am mers prima dată, după anul 1 de facultate la ea acasă şi am zis că orice-ar fi, eu acolo vreau să mor, atat de frumos este, cum a venit la mine acasă şi auzindu-l pe Hogea cum cheamă la rugăciune din minaretul geamiei , mă întreba cu ochi mari „ce se aude în aer?”, cum familia ei m-a adoptat instantaneu, cum am făcut prima noastră vacanţă împreună în Maroc şi ne-am rătăcit pe Aeroportul Charles de Gaulle, cum ne-am certat mereu doar din cauza unor prostii, cum întotdeauna, şi după atâta timp, mai avem o groază de lucruri să ne spunem şi să mai învăţăm una de la cealaltă.
Nu vreau să dau în lacrimogen şi sentamentalisme ieftine. Aseară ne miram amândouă cum toate par a fi trecut cu o zi în urmă. Grele, cumplite, frumoase, toate încercările pe care le-am lăsat în urma noastră, sunt sigură că ne-au făcut oameni mai buni. Am trecut împreună vârsta ingrată dintre adolescenţă şi maturitate, când vrei să ţii totul în loc, doar pentru tine, ţinem cu dinţii de copilăriile noastre, aşteptăm cu spatele drept tot ce va fi să vină.
Se spune că fetele nu ştiu, şi nu pot fi prietene. Părerea mea, după toţi anii ăştia este că  orice sistem “poate fi păcălit” dacă vrei.

DESPRE RELAŢIILE DINTRE NOI

Îmi pare rău şi îmi este ruşine că trebuie să spun asta, dar din păcate, am atât de puţin timp…Din cele 24 de ore ale zilei, dacă scad orele de lucru, orele de somn şi pe cele pe care le petrec în RATB până la muncă şi înapoi, îmi mai rămân pentru “uz personal” aproximativ cinci ore.
Îmi pare rău că din aceste câteva ore, prea rar şi prea puţin, am timp, timp pe care să îl împart cu oameni dragi, cu prietenii mei, cu cei lângă care sunt, într-adevăr, prea rar şi prea puţin. Îmi pare rău că ajung acasă sfârşită de oboseală, fără energie, fără chef, încărcată cu toate aberaţiile pe care le aud la muncă timp de nouă ore, încât uneori nici un telefon nu mai pot da.
Nu am energie pentru cunoştinţe şi „prieteni” noi. Nu mai promit că „da, o să ne vedem”. Când ne-om vedea, ne-om purta civilizat, ne-om saluta, ne-om da bineţe şi atât. Nu am cum, nu pot fi atât de ipocrită încât să îmi asum „prieteni” noi. Din punctul ăsta de vedere, viaţa mea este completă. Am descoperit formula perfectă, am transformat apa în sânge, apropos de expresia idioată „sângele apă nu se face”, şi am construit în jurul meu o familie.
Nu mă costă nimic, şi nici pe voi, ca o dată pe an, sau de două ori, atunci când ne vedem, să ne comportăm civilizat. Nu suntem prieteni, şi hai să recunoaştem: vieţile noastre sunt atât de departe una de cealaltă, încât nici nu înţeleg ce am putea avea în comun. Ce cauţi la mine? Inspiraţie pentru viitoarele vacanţe? Idei pentru cărţi noi de citit? Viaţa mea nu ţi se potriveşte şi nu ai loc în ea. A ta este construită altfel, diferit, în alt Univers, şi pe mine nu mă interesează.
Nu voi pretinde că dau doi bani pe ea, pentru că, fie nu îi am, fie aleg să-i investesc în altceva. Orice am fi avut vreodată în comun, dacă nu a rezistat până astăzi, ducă-se-n pace.
Sunt relaţii care mai departe de „hi hi hi ha ha ha” nu au cum şi nici de ce să treacă. Menirea lor este să rămână acolo şi foarte bine fac, pentru că ne scutesc pe toţi de complicaţii.
Sunt relaţii de socializare, oameni cu care „ieşi” şi atât. Compania lor se potriveşte, cu scopul, se potriveşte cu contextul, suntem toţi conştienţi, ne asumăm şi nu cerem mai mult. Ne vedem la o cafea, împărtăşim două bârfe-trei prostii şi ne vedem de treabă.
Pe de altă parte, în viaţa fiecăruia, şi în a mea de asemenea, există oameni pe care îi revăd după ani, cu care vorbesc rar, pentru că sunt prea departe, sau pentru că nici unii nu avem timp, dar lângă care, trecerea timpului nu are sens şi nici valoare. Niciodată relaţiile cu acei oameni nu sunt afectate de trecerea timpului. De fiecare dată regăseşti totul la fel. Mereu găseşti lângă ei confort, chimie, comunicare şi înţelegere.  Îmi face plăcere să stăm de vorbă, îmi face plăcere să ne auzim, să ne scriem, să facem schimb de idei. Când te desparţi de ei, ai mereu o senzaţie de plinătate în suflet. Naturaleţea cu care schimbi câteva vorbe cu oameni, pe care de regulă nu i-ai mai văzut de mult, te face să te simţi cumva, într-un fel anume, te desparţi de ei zâmbind.
Mă scot din minţi relaţiile de familie. Nu trebuie să fiu prietenă cu rudele, nu trebuie să ne vedem, nu trebuie să ne sunăm şi să ne prefacem că ne pasă (asta doar daca nu vin toate din firescul vieţii). Atât de puţini oameni au cu adevărat ceva în comun cu rudele lor, încât este înspăimântător să vezi prin ce chinuri trec când trebuie să meargă la „reuniuni de familie”: nunţi, botezuri, înmormântări.
 Mi se taie răsuflarea când aud: „vai de mine, cum să nu mergi??? E ruşine, nu se cade…”. De cele mai multe ori cedez, pentru că nu am cum, nici să explic, nici să fiu înţeleasă, că nu mă interesează. Pur şi simplu nu mă interesează. Aş prefera să fac orice altceva în timpul ăla; nu dau doi bani că nu se cade. Ca mine, ştiu o grămadă de persoane, încorsetate de false valori sociale, care se schimonosesc în grimase false preţ de câteva ceasuri, ca apoi să nu mai aibă de a face ani în şir cu persoanele respective, care pur şi simplu nu îi interesează.
Vă mulţumesc pentru grijă. Chiar am cui să povestesc ce mi se întâmplă în viaţă, am cui să cer sfături, am cu cine să împart şi bune şi rele.
Spunea o prietenă zilele trecute: „ca să înţelegi ce se întâmplă în viaţa cuiva, trebuie să fii acolo. Să fii prezent şi să te intereseze. Nu întrebi la telefon o dată la câteva luni, nu studiezi pe Facebook, pe Whatsapp, Bbm sau mai ştiu eu ce. E prea puţin.
Relaţiile cu oamenii pe care îi preţuim se construiesc altfel; cu totul altfel.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter