Simple Cuvinte

Profu’ meu de desen din generală era poreclit Musca Ţeţe. Era un personaj înalt şi uscăţiv, uşor adus de spate, urât ca noaptea, pe numele său oficial Domnu’ Oprea.

La un moment dat, dându-şi seama că ar fi pierdut timpul cu noi, punându-ne să desenăm „case dărâmate”, vorba tatei, că altceva nu ieşea din mâinile mele, a decis să modifice uşor programa şi în timpul orelor de desen, în care nu am fi făcut decât să ne mânjim cu acuarele, să ne predea istoria artei.

A fost, cred, cea mai inteligentă decizie pe care putea să o ia, astfel încât să facă şi el ceva ce-i place, să stăpânească şi haosul din clasă, pentru că nu eram chiar cea mai ortodoxă adunătură, să ne şi înveţe ceva bun.

Şi-a dat absolut toată silinţa: ne aducea tot felu’ de planşe şi albume, ne făcea scheme, ne dădea teme pentru acasă şi periodic, lucrări de control. Nu ştiu de câţi dintre noi s-a prins câte ceva, însă mie mi-a plăcut la nebunie. Atât de tare m-a prins, încât am început să ascund mărunţişu’ din casă ca să mă duc la Constanţa să îmi cumpăr albume de artă (la noi în oraş aşa ceva era imposibil de găsit).

Tot ceea ce am învăţat despre artă de atunci a început; ori de câte ori am mers pe undeva şi am fost în stare să recunosc un stil arhitectural, sau un tablou, mi-l aminteam pe Musca Ţeţe, cum umbla adus de spate printre bănci, cu o reproducere în mână şi ne povestea.

Era greu să iei notiţe la orele lui. Vorbea repede, pătimaş şi uita să facă pauze. Atunci am învăţat să scriu cu prescurtări.

O perioadă, în timpul anilor mei zbuciumaţi de liceu am uitat de el; am uitat tot ceea ce ne învăţase, pentru ca într-o bună zi, să-mi dau seamă că nu se pierduse nimic; totul era acolo, ordonat frumos, clasat pe perioade şi epoci, ca în cărţile alea frumos colorate „…ISME”.

De domnul Oprea nu mai ştiu nimic de când am terminat generala. Îmi dau seama, pe zi ce trece, din ce în ce mai tare, cât de mult au contat în viaţa mea, în ceea ce îmi place acum mai mult pe lume, arta şi literatura, dumnealui şi domnu’ Baubec, tătaru’ încăpăţânat şi sever, care ne-a învăţat limba română, care ne-a băgat gramatica în cap, oriunde a găsit un spaţiu liber. Îmi amintesc şi acum ce jale era dacă intra Baubec în clasă la începutul orelor şi nu ne găsea scriind, copiind texte din manual. Atunci ni se părea un căpcăun absurd, dar nu cred să fi fost vreunu dintre noi „capabil” de a săvârşi sagrilegiul unui dezacord la o teză sau când era ascultat la o lecţie.

Nu vreau acum să încep cu poveşti de pe vremea mea, dar uitându-mă la fiecare pas la generaţia „mai m-am decât”, nu mă pot împiedica să mă gândesc la pufniturile încruntate ale domnului Baubec, la lecţiile aspre pe care ni le dădea şi la sudorile reci care ne treceau chiar şi numai când îi pomeneam numele. Acum îmi dau seama, că mie una, nu îmi era frică de el. Nu aveam de ce, pentru că era un om incredibil de bun; mă teroriza însă, teama de a nu mă face de ruşine. Cred că era cel mai rău coşmar pe care l-aş fi putut trăi pe vremea aia. E adevărat că atunci, pentru noi contau alte lucruri, aveam alte valori, ne înspăimântau lucruri care pentru copiii de acum sunt de neconceput.

Nu îmi pare rău. Ştiu sigur că măcar noţiunile elementare le-am învăţat, şi orice ar fi, nu se poate spune că măcar anumite lucruri mi-au trecut o dată-n viaţă pe la ureche.

Hmmm…abia acum îmi dau seama de ce acu’ două zile, o puştoaică de optişpe’ ani mi-a vorbit cu „dumneavoastră”, de s-a zbârlit iremediabil pielea pe mine. Şi toţuşi, pe vremea mea, parcă era altfel…cel puţin, era mai inocent totul.

Stăteam într-o zi într-un supermagazin, şi mă învârteam fără rost încercând să cumpăr ceva de mâncare. Să ne înţelegem: prin ceva de mâncare căutam ceva gustos, sănătos, aspectuos şi gata preparat. Ultimul lucru de care mai aveam chef era să mă duc acasă, să mai stau încă cel puţin două ore în picioare în bucătărie, ca abia apoi să poată fi mâncat într-o oarecare formă.

Nu îmi venea să cred că nimic, dar absolut nimic nu întrunea condiţiile minime.

Înainte să plec de acasă pusesem întrebarea clasică: „Ce iau de mâncare?”. Răspunsul, ca de obicei: „Vezi tu ce te inspiră, ceva bun, da’ bun să fie, şi ia şi ceva să avem pentru dimineaţă”. Iau, nimic de zis, dar ce?

Am sfârşit prin a umple coşul de tot felu’ de mizerii, dar asta e altă poveste deja.

Cu prima ocazie când am fost acasă am întrebat-o pe mama: „Mă mamă, io când eram mică ce mâncam dimineaţa?”.

A făcut o pauză lungă, şi-a tras ochelarii de pe nas, a dat să zică ceva şi s-a oprit. După alte câteva momente a zis: „Nu ştiu, nu mai ţin minte”. „Mă mamă, dă-o naibii de treabă, io nu-mi mai aduc aminte, că eram prea mică, da’ te rog io frumos fă un efort de memorie. Ce mâncam eu dimineaţa, în anii ’80, înainte să plec la grădiniţă şi pe urmă la şcoală?”.

Se vedea cum biata femeie face eforturi disperate să-şi amintească. Până la urmă zice: „roşii cu brânză”. „Bine mă, asta mâncam vara, când era sezon, că altfel, nu găseai codiţă de roşie pe nicăieri”. „…Păi iarna mâncai de-ale porcului”. „Bine femeie! iarna şi vara, şi în rest? Că nu mâncam doar două anotimpuri pe an, mai mâncam şi toamna şi primăvara”.

Stă mama, se chinuie, se frământă şi începe: „mâncai brânză cu smântână, ouă fierte, pâine prăjită cu unt făcut de bunică-ta şi gem, biscuiţi, mai făceam câteodată rost de câte o cutie de pate de ficat, sau parizer, da’ asta mai rar. Beai ceai şi lapte cu cacao, da erau şi dimineţi când nu vroiai nimic. În rest, nu-ţi lipseau niciodată merele”.

Mama s-a ridicat şi şi-a văzut de treaba ei, iar eu am rămas năucă să mă gândesc cum a fost posibil ca generaţii întregi de copii să crească (destul de frumos, aş spune), fără sute de sortimente de lapte, iaurturi, iaurţele cu fructe sau fără, de băut, mâncat şi aruncat pe pereţi, fără cereale cu sau fără surprize, gusturi, forme arome şi culori, fără brânzici, care mai de care mai sofisticate, fără cărnuri vidate, mezeluri speciale pentru copii, fără fiţe şi mofturi.

Nu pot să cred că mama şi atât de multe alte mame, nu se fâţâia ore în şir printre rafturi împingând la cărucioare pline ochi, cu un plod urlător atârnat de ea. Parcă mi se pare imposibil că ne-am făcut mari fără piureuri din fructe exotice blenduite cu grijă, că banane vedeam numa’ de sărbători, dezvelite pe furiş din ziare, date jos cu zgârcenie de pe şifonieru’ din camera aia bună, neîncălzită.

Mă uitam la mama ca la o făptură de pe altă planetă şi am întrebat-o: „Şi atât? Numa’ atât mâncam io dimineaţa? Nimic altceva?”. Parcă aşteptam să mai zică ceva, trebuia să mai urmeze ceva. Nu se putea să fie doar atât. Nu aveam cum să cresc măncând ani în şir aceleaşi cinci chestii numa’ că schimbate între ele. Părea imposibil. Se opreşte mama din treabă, se uită la mine: „Păi ce mamă, pe vremea aia era altceva?!? Nu găseai altceva de mâncare, şi tu tot ai fost norocoasă că erau alde bunică-ta la sat, altfel ai fi mâncat şi tu ca toţi ceilalţi copii margarină cu pâine”.

Deci… se poate …se poate şi aşa… şi mi-au apărut brusc în minte toţi mucoşii urlători din magazine, şi toate mamele care le pun în coş tot ce-şi aleg de pe rafturi cu mânuţe dolofane de viitori obezi cardiaci.

Am fost în Italia în toate anotimpurile, în toate stările de spirit şi în diverse combinaţii: cu mama, cu prietenele, cu prietena, cu fostul iubit. De fiecare dată m-a fascinat sufletul ei cald, chiar dacă s-a întâmplat să tremur sub zloata îngheţată de sfârşit de noiembrie.

Este o destinaţie prea puţin primitoare cu românii, exploatată în profunzime, învârtită pe toate părţile, vulgarizată pe alocuri…şi totuşi, o iubesc pentru toate câte mi-a dat cu generozitate, cu poezie, uneori în ciuda oamenilor pe care i-am întâlnit.

Am trăit acolo, experienţe profund spirituale, senzuale, culturale, culinare cum nu mi s-a mai întâmplat în altă parte.

Prima noastră întâlnire a fost acum vreo 6 ani, când am şi stat cel mai mult, vreo două săptămâni. Experienţa mea Toscană şi-a pus amprenta asupra a tot ceea ce urma să văd din acel moment, asupra tuturor celorlalte ţări pe care urma să le întâlnesc, asupra felului în care urma să diger muzeele, să înţeleg şi să simt frumosul. Am revenit după aceea la Florenţa de încă două ori, de fiecare dată cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi bucurie, cu sentimentul că revezi un iubit de care nu ai reuşit niciodată să te desprinzi definitiv.

Odată ce ai reuşit să te legi de tot ceea ce are Italia mai pur şi mai frumos, începând cu moştenirea etruscă, va fi greu să ai alt termen de comparaţie. Îmi asum ceea ce spun. Nicicând cerul nu a mai fost la fel, după ce, zile la rând m-a ars soarele de vară din Chianti în goana unei motociclete, printre podgorii, oprind uneori să mănânc anghinare murată şi brânză la umbra chiparoşilor de la marginea unor drumuri uitate de lume şi de timp. Am avut atunci noroc cu Ferdi, care născut acolo fiind, a ştiut să îmi arate cu aerul că atunci descoperă şi el, minunăţii pe care nu toţi turiştii le văd. M-a lăsat să mă bucur de tot, a stat răbdător lângă muţenia mea, plîmbându-mă prin locuri de care îmi voi aminti mereu cu sufletul cald.

Spuneam că am cunoscut Italia în varii anotimpuri şi companii, însă nu am reuşit până acum să cobor spre sud, să cunosc lumea ancestrală, anacronică de acolo. Am rămas in nord, captiva Toscanei, prizonieră a Familiei Medici şi a încă vreo câteva oraşe.

Cu aer de anecdotă, vreau să vă povestesc cum la un moment dat, venind spre Florenţa, Dumnezeu mai ştie de unde, urma să ne oprim într-un oraş din apropiere unde se ţinea un festival culinar al mâncărurilor gătite exclusiv din carne de mistreţ. Am oprit la marginea drumului, din motive uşor de bănuit. Am mers vreo zece metri prin desiş, şi fix când cugetam că locul e numai bun, se aude un foşgăit nu prea departe, adică foarte aproape şi lângă mine a apărut un mistreţ măricel, de toată frumuseţea, uşor nedumerit, e drept. Nu-mi dau sema cine s-a speriat mai tare…eu sau el, cert este că nu mi-a mai trebuit nimic, am ajuns din doi paşi la maşină, şi numai după ce am blocat portiera am fost în stare să îndrug două vorbe. Nu a mai contat, când după câteva ore am mâncat cele mai bune paste cu carne de mistreţ care s-au pomenit vreodată, făcute în cazane uriaşe, de oameni veseli şi extraordinar de gălăgioşi.

Nu vă înşir oraşele pe care le-am vizitat…nu are sens. De fiecare dată, fiecare oraş în care am revenit a fost nou, îmbrăcat în altă lumină, ascunzând alte comori şi alte bucurii. Din punctul meu de vedere drumurile nu duc la Roma, deşi m-a cucerit definitiv cu poveştile şi decadenţa ei; duc spre minunăţiile ascunse între colinele îmbrăcate în măslini şi vie din Toscana, spre Ufizzi şi Santa Maria del Fiore, către Michelangelo şi Dante.

Am reuşit să o duc şi pe mama într-o toamnă în Italia. Am plimbat-o pe cărări abrupte, spânzurate deasupra Mării Ligurice, am lăsat-o să inspire aerul impregnat de pesto şi pecorino, am ridicat şi pentru ea un colţ de cortină.

Mi-e dor, mereu îmi va fi dor de hoinăreala cu fetele pe străzile arse de soare, mă voi gândi cu drag la nopţile parfumate petrecute cu iubitul meu de atunci, la umbrele castelelor pe coline, la mirosul răspândit în aer de chiparoşi şi pământul ars, la roşiile ucate şi la emoţiile atât de multor Pieta.

Singurii oameni din lume care i-au spus vreodată Lucia au fost tante Aurora Popeea, nebuna cartierului şi taică-su, Moş Ghiţă. Luciei nu i-a plăcut niciodată acest al doilea nume al ei, şi nu înţelegea de ce ei doi se încăpăţânează să o strige aşa, deşi ea le explicase că nu-i place deloc.

Moş Ghiţă s-a prăpădit când Lucia avea trei ani. Nu şi l-a amintit niciodată prea bine. Are cu el câteva imagini sepia, şterse de ani, cu moşu stând pe scaun, sprijinit în baston aproape de colţul casei. O striga de câte ori o vedea ieşind în casă: „Lucica, ce faci tu Lucica?”. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care ei doi nu au fost niciodată prieteni.

Când era mică, Lucia stătea cu nasul lipit de şipcile verzi ale gardului, şi se uita cu teamă la universul misterios de dincolo. O dată pe an venea de la Întorsura Buzăului sora lu’ tante Aurora şi făcea curat. În rest, curtea se umplea de bălării mai înalte decât Lucia, de obiecte de tot felu’ şi de vietăţi misterioase. Într-o zi a zărit printre şipcile gardului chiar şi o broască ţestoasă, pe lângă faptul că era paradisul pisicilor fără căpătâi din cartier.

Se spunea că tante Aurora a înnebunit din cauza unei decepţii în dragoste şi din cauza unei prea mari şi prea ascuţite inteligenţe. Vorbea impecabil franceza şi engleza, lucru mare pentru vremurile acelea, şi din când în când o pândea pe Lucia să o înveţe câte-n lună şi-n stele. În rest, îi aştepta pe Americani. Erau perioade când zile în şir, tante Aurora stătea în mijlocul grădinii lângă vişinul sălbăticit şi striga într-una, făcând bezele la cer „Vive America”. Pe vremea aia Lucia nu ştia decât că îi tulbura liniştea lecturilor de vară. Nici măcar Securitatea nu se deranja cu ea. Americanii nu aveau să vină.

La un moment dat, Lucia s-a împrietenit cu Tony, căţelandrul pripăşit în curte la tante Aurora. După ce a mai crescut, Tony venea destul de des la poarta curţii vecine după mâncare, aşa că s-a împrietenit cu fetiţa care se juca cu el. În timp, căţelul s-a transformat în umbra lui tante Aurora. Dormea cu ea în pat, o urmărea pretutindeni, şi când nu mergeau de colo colo, stătea cu botul pe galoşii ei bărbăteşti, invariabil cu câteva numere mai mari.

Câteodată Lucia mai şi stătea de vorbă cu tante Aurora. În timp a început să nu o mai deranjeze, o asculta cu răbdare înţelegând nevoia ei de a sta de vorbă cu cineva, o lăsa să-i dăruiască shocolată, fără a se mai cutremura de degetele ei murdare şi uneori, pline de lovituri.

Tante Aurora se străduia să o înveţe pe Lucia să devină o adevărată doamnă. Mereu îi atrăgea atenţia că nu se cuvine ca o domnişoară să fie tunsă scurt, să umble cu nădragii suflecaţi, să alerge sau să ţipe şi să joace fotbal cu băieţii din cartier. Strădaniile ei au rămas fără rezultat, pentru că Lucia lua în piept toate gardurile pe care le găsea în cale, îşi rupea hainele în copaci şi numai iarna îi cădeau cojile din genunchi.

După ce a mai trecut timpul, tante Aurora a început să se intereseze de ceea ce se întâmplă la şcoală, a încercat să o înveţe pe Lucia franceză şi a vrut să-i dăruiască nişte cărţi, numai că nu rămăsese niciuna care să fi scăpat de foamea şobolanilor.

Lucia nu se mai uita printre şipcile verzi ale gardului şi încet încet a prins curaj şi chiar a trecut cu tatăl ei…dincolo; doar o dată sau de două ori, pentru că ceva din curtea vecină trebuia să rămână în lumea tainică a copilăriei. Tony a îmbătrânit, vişinul sălbăticit a fost tăiat, iar tatăl Luciei a cumpărat o coasă cam boantă şi din când în când punea bălăriile la pământ. Nu de alta, dar o vecină susţinea că într-o zi a văzut un şarpe.

Povestea Luciei a luat sfârşit când a plecat de acolo, iar tante Aurora a rămas să fie îngrijită de cineva, să strige din ce în ce mai rar „Vive America”, când locul şipcilor verzi de lemn a fost luat de un zid înalt, când bălăriile din curtea vecină au dispărut sub plăci de beton, când în cele din urma Tante Aurora s-a stins fără să o mai fi văzut nimeni de luni bune, când Luciei nu i-a mai spus nimeni Lucia, aşa cum îşi dorise toată copilăria…

Titlul mi l-a inspirat Naghib Mahfuz, dar nu despre el vreau să vă povestesc. Încă nu am stabilit o relaţie cu el, aşa că nu am mare lucru a vă spune. Nu am reuşit să îl plasez exact între preferinţele mele, să-i găsesc un loc. Ştiu doar că e sub Rushdie, acel Rushdie din perioada când între mine şi el nu interveniseră consumismul şi marketingul.

Băieţii de pe strada mea erau în proporţie covârşitoare musulmani. Vara, mai creştea numărul românilor, odată cu venirea lui Alex de la Bucureşti, pentru vacanţă. Creştea numărul lor, în sensul că vara erau trei.

Alex era un fel de vedetă a străzii; când apărea el era clar că a început vacanţa, era clar că urmează o lungă perioadă fără griji. Venea cu un aer destul de străin de strada noastră, de obiceiurile noastre, şi mai ales, nu ştia ce înseamnă „kel minda”.

Ultima dată când am fost acasă, am făcut cu mama un exerciţiu de memorie, am întrebat-o de fiecare în parte ce şi cum mai ştie, ce-a mai auzit din vecini, care pe unde mai este. Am început de sus, de la intersecţia cu Mărgăritarului, cu Onel și Givan, până am ajuns jos, pe bucata noastră de stradă la  Edvin şi Caidu, cei mai mici dintre băieţii de pe strada noastră.

Nu prea au mai rămas băieţi pe strada noastră; au plecat care încotro. De mulţi, nici ea nu mai ştie nimic; de când s-a mutat de acolo, a cam pierdut legăturile cu toată lumea.

Băieţii erau toţi mai mari decât mine, nu prea mă jucam cu ei când eram mică; aveau gaşca lor, care se amesteca cu mucoşii cine ştie cum, întâmplător. Nu puteam ţine pasu’ cu ei nici la drăcii, nici la jocuri.

Tanerică ce se mai juca cu mine, da’ mare boacănă de joc ne găsisem şi noi: organizasem la el în curte, pe peluza din faţa casei lui un cimitir de păsări, cu precădere vrăbii, pe care le dezgropam periodic să vedem cum arată. Da, ştiu, e sinistru, dar cam atât ştiam noi atunci printre mâncatul de chiftele din noroi amestecat cu iarba pisicii şi altele cam în aceeaşi notă. A fost distractiv până ne-a văzut mamă-sa într-o zi şi s-a dus naibii tot; nu numai că ne-a certat ea, dar m-a şi pârât acasă şi m-a chelfănit şi mama rău de tot, aşa că vreo două săptămâni m-am jucat singură în curte.

După ce am mai crescut şi noi, a apărut un val nou de ţânci. Mi-i amintesc pe toţi, cum umblau crăcănaţi pe stradă proaspăt circumcişi, îmbrăcaţi în veşmintele lor lungi, albe, brodate migălos şi cu tichii pe cap. Cu ăştia mici ne mai jucam, pentru că aveau surori de vârsta noastră şi cum îi aveau în grijă, se ţineau scai de noi peste tot. Îmi amintesc cu drag de ei. Erau haioşi tare, le plăcea să joace fotbal şi „flori–fete”.

Ultima dată când i-am văzut, nu-mi venea să cred. Mă uitam la ei, şi eram şocată de cât sunt de înalţi, de felul în care s-au transformat în bărbaţi de-a dreptu’. În 2006 când am plecat noi de pe stradă erau copii; acum i-am recunoscut doar pentru că păstrau din trăsăturile bunicilor lor, alde ani şi babai, cei care erau familiile noastre ale tuturor.

Dacă ar veni într-o zi peştişorul de aur la mine şi mi-ar spune că îmi poate îndeplini trei dorinţe, sau dacă printr-o minune m-aş întâlni cu Duhul Lămpii, l-aş ruga să îmi instaleze un buton secret, undeva în spatele lobului urechii stângi, mascat de o aluniţă (ce vreţi, vanităţi de fată). Unica funcţie a acelui buton ar fi: install update and restart.

Doamne cât de bine mi-ar prinde, câtă nevoie aş avea de un astfel de buton. Aş fi în stare să promit şi că nu voi abuza de el.

I-am simţit acut nevoia de câteva ori de-a lungul timpului. M-ar fi scutit de atât de multă muncă, de atâta energie irosită, timp pierdut şi fel şi fel de stratageme. Am răzbit până la urmă, de fiecare dată, dar cu ce preţ.

De fiecare dată, când trebuie să te reinventezi, te pierzi mai întâi pe tine. Eşti pe muchie, acea linie subţire care desparte totul de nimic. De fiecare dată am avut senzaţia, că pentru o fracţiune de secundă am căzut de partea cealaltă; acum sunt sigură că a fost nevoie de asta pentru a putea zbura. Sună absurd un pic dacă spun: avânt în jos, dar cam asta este ideea. Sunt sigură, că aţi înţeles. E ca un fel de bătaie pe care o fac atleţii înainte de a sări peste ştachetă. Fără acel avânt, nu ai cum să treci de partea cealaltă. E ciudat că în lipsa unor reguli stabilite de alţii, ne instalăm singuri ştacheta cu duşmănie şi sadism, sus; prea sus. Cu toţii ne dorim aripi, dar uităm că o săritură e câteodată mai importantă decât orice zbor, duce mai departe.

E greu să spoieşti sufletul cu var ca să îi dai o faţă nouă şi să şi poţi crede asta. Varul crapă şi cade, ruinele se ghicesc mereu. Uneori, facem asta în grabă, e de faţadă, sau fugim de suferinţă. E nevoie să dărâmi, ca să poţi reconstrui apoi bucată cu bucată totul. Doare al naibii, dar funcţionează. Îţi intră în funcţiune toate sistemele, toate cunoştinţele, toate forţele, toate cunoştinţele şi intuiţiile de strateg; trebuie să recucereşti bucată cu bucată, zi cu zi, fiecare bucăţică de suflet, de creier, de tine. Îţi creezi o urzeală de puncte de sprijin, pe care să poţi reconstrui.

De fiecare dată am avut nevoie de repere şi de fiecare dată le-am găsit în oamenii din jur. M-am folosit de ei fără milă, m-am agăţat, au fost momente când am renunţat să gândesc, am ales să îgnor tot ceea ce îmi trecea prin minte (nu zâmbiţi, e de bine), când am ales să îi ascult pe ei, să fac ce zic ei. Acel „va fi bine” mi s-a înfipt adânc în creier şi a reuşit cumva să înlocuiască disperarea mea. Nu mă puteau minţi, nu? Erau prietenii mei.  A fost una dintre cele mai inteligente renunţări la gândire de care am putut da dovadă vreodată. Există vorba aia celebră: „daţi-mi un punct fix şi voi putea răsturna Universul”. Trebuie să admit că sunt unul dintre puţinii oameni norocoşi care au avut aşa ceva la dispoziţie.

În locul permanentei reinventări, în locul tuturor desfăşurărilor de forţe, te rog peştişorule, nu uita: „install update and restart”; e atât de mare nevoie de treaba asta. Mi-ar fi fost mai uşor câteodată…e drept că ar fi fost atât de puţine lucrurile pe care le-aş fi învăţat de-a lungul timpului, dar ar fi durut mai puţin şi aş fi obosit mai puţin…

Orice-ar fi, nu te opri…şi nu s-au oprit!

Am văzut aseară, cea mai mare concentraţie de femei penibile, bete în ultimul hal, plecând acasă în patru labe, sau părăsite de „prieteni”, dormind de la doişpe şi un pic pe canapele.

Am văzut cum e să petreci Rev-ul la baie, pentru că trebuia să fii om calculat şi să îţi dai seama că în juma’ de oră, patruşcinci de minute o să îţi vină să faci pipi, şi să te duci din timp. A fost frumos să le vezi şi acolo, pe „sfântul” tărâm al toaletei cum se iau la bătaie, să nu mai intre peste rând.

Tabloul de la sosire era superb: toată lumea îmbrăcată frumos, la patru ace, aranjată, machiaj impecabil. A fost petrecere tematică, trebuia respectată ţinuta. Însă, adevărata faţă o vedeai la plecare. Tot ce fusese ascuns cu grijă sub tone de machiaj şi paiete, ieşea la iveală hâd, în lumina aia de nu ne place, dimineaţa.

Aşa a fost tot anul care a trecut şi ultima lui seara nu s-a dezminţit, a concentrat in ea, esenţa tare a felului în care s-au întâmplat toate: am văzut cum e să nu te opreşti din prostie, pură şi cruntă prostie, să nu te opreşti din băut ca prostu’ când nu are sens, din vorbitul fără rost, din aberat, din minţit, din prefăcut, din înşelat încredere şi oameni, din dezamăgit, din făcut vieţile celorlalţi mai grele decât este cazul.

Am văzut oameni care nu au ştiut să se oprească din nimic, le lipseşte simţul măsurii şi al căii de mijloc, oameni care nu cunosc cum este să fii moderat, să îţi păstrezi consecvenţa, am văzut cum este să îţi baţi joc de darul pe care l-ai primit de a le face celor din jur viaţa mai uşoară şi mai frumoasă. Este trist că uităm cum se face, sau că nu mai vrem să ştim cum se face.

Acum două minute citeam la cineva, că „atunci când găteşti, nu prea ai cum să nu miroşi a mâncare. La fel e si in viaţă: ceea ce te înconjoara, ajunge să te reprezinte”. Cocina umana şi materiala din jur vă dă măsura, respectaţi-vă.

Urarea mea pentru voi în noul an este: „Orice-ar fi, nu vă opriţi”…dar aveţi grijă din ce.

Toţi oamenii mari au fost copii, dar puţini dintre ei şi-o mai amintesc. Nu o spun eu, o spune Micul Prinţ, cel mai înţelept om mare dintre toţi oamenii mici.

Pe când suntem mici, ne dorim să fim mari, independenţi, să nu ne mai spună nimeni ce să facem, să nu ne mai aleagă mama hainele, să nu ne mai facă tata programul, să nu ne mai stabilească bunica porţiile de mâncare, să nu mai avem teme de făcut. Problema este că atunci când suntem copii, niciun argument logic pe care ni l-ar putea da cineva nu ne poate convinge că suntem doar nişte mici fraieri, nişte mici blegi, care habar nu au la ce se înhamă până la urmă vrând nevrând. E adevărat că de anumite lucruri nu ai cum să scapi, dar monstrul care ne stă implacabil în faţă nu este nicicum descris de expresia „las’ că o să vezi tu când o să fii mare.” Nici măcar în ultimul ceas, oamenii mari nu sunt în stare sa fie întregi, să rostească un adevăr de la cap la coadă, aşa cum se cuvine să o faci în faţa unui copil.

O să văd ce? M-a pregătit cineva pentru momentul de acum, spre exemplu, când stau înfofolită în pături, mă uit pe geam cum ninge viscolit şi mă gândesc cu groază cum o să ajung mâine la muncă. Când eram mică, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că eu, copilul de atunci mă voi transforma în omul mare de acum. Constat, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că am uitat cum eram.

Bucuria noastră de atunci, era atât de sinceră încât mă cutremur acum, cu picioarele bocnă de frig, lângă calorifer.

Îmi amintesc ierni, când cărarea pe care o făcea tata de la uşa casei până la magazia cu lemne de foc, era mai mult un tunel. În iernile alea, oricât mi s-ar fi explicat, nu înţelegeam îngrijorarea alor mei că nu ne ajung lemnele, grija că viscolul bagă zăpadă în pod sau că ei nu au cum să ajungă la muncă. Noi aveam alte probleme, spre exemplu cum organizăm săniile în bob. Îmi amintesc că ăia mai mari inspectau fiecare sanie, şi primeau doar săniile cu tălpicele lucioase, aşa că ne apucam de treabă cu mult timp înainte.

Ne dădeam pe Kemal Agi Amet. Porneam de sus de tot, şi când era zăpada bătătorită bine ajungeam până aproape de Şcoala 1. Traversam în viteză o stradă destul de circulată, ne răsturnam în zăpadă, ţipam şi urlam ca nişte mici barbari ce eram, dar nu-mi aduc aminte ca vreunu dintre noi să fi păţit vreodată ceva. Nu dădeau maşinile peste noi, nimeni nu şi-a rupt vreodată ceva deşi uneori eram cocoţaţi şi câte patru pe o sanie, nu ne cocoloşeau părinţii. Habar nu am unde şi cum ne suflam mucii. Ţin minte că seara, când intram în casă fularul meu roşu avea pojghiţă de gheaţă la nas, că îmi puneam picioarele pe soba încinsă ca să le dezmorţesc, că aveam zăpadă pe sub toate straturile de haine. Dormeam fantastic de bine, ruptă de oboseală şi de ger, şi abia aşteptam ziua următoare.

Iernile noastre nu miroseau a portocale şi a scorţişoară, că nu ştiam noi atunci ce-s alea. Le vedeam atât de rar că nici nu mai contau; miroseau a plăcintă de bostan, a carne prăjită de porc, a mere coapte şi cartofi prăjiţi cu murături.

Într-un an a venit şi Moşu’. Cred că a fost unul dintre cele mai penibile momente pe care le-am trăit. Am fost paralizată de groază şi de nemaipomenitul întâlnirii; în timp ce vedeam clar că e ceva în neregulă cu Moşul, cu masca aia ţeapănă de pe faţă şi cu vocea piţigăiată de femeie. Moşul meu a bătut la geam; ai mei lăsaseră lumina aprinsă afară, treabă care mi-a dat de gândit mai puţin decât era cazul. După ce a intrat în casă, ştiam că ştiu vocea aia de undeva, îmi era cunoscută, dar era imposibil să-l întrebi pe Moş: „nu te supăra, tu eşti cumva Zebi, colega lu’ mama de la pediatrie?” Ferească sfântul. Cum să faci aşa ceva? Şi nici măcar nu mi-a adus cine ştie ce cadouri. Un Moş care se respectă trebuia să fi ştiut ce-mi doream eu, nu să aducă fix chestiile la care strâmbasem din nas cu o săptămână înainte prin magazine de mână cu mama.

Nu mai contează acum…acum când sunt om mare, când îmi este frică de mor să fiu om mare, când am nevoie ca de aer să mă ia cineva de mână să mă treacă strada, să-mi pună mâncarea deja încălzită în farfurie, când îmi dau seama că nu m-am mai dat cu sania de cel puţin douăzeci de ani, când tata nu mai e aici să-mi facă programul sau ghetele cu cremă. Dacă nu ştiaţi, îi dădeam tatei cinci lei pentru fiecare pereche de ghete cremuită. De unde aveam bani? Mă plătea mama să îi calc rufele.