Uncategorized - Simple Cuvinte

MARTI

Deci…stau, scriu, şterg, scriu din nou, ma învârt în cerc ca o nebună şi foaia rămâne albă în urma mea. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta, si de fiecare dată mă încearcă teama, de fiecare dată mă gândesc dacă gata, dacă a secat rezervorul şi eu nu am fost pe fază, dacă s-a terminat. Ca şi cum poţi să ştii când e gata.
De multe ori am scris porcării, fără cap şi fără coadă, de multe ori am preferat să nu scriu nimic. În ultima vreme mi s-a întâmplat destul de des să nu pot pune pe foaie niciun gând coerent şi mereu m-am gândit că nu m-am străduit de ajuns, că nu m-am luat la trântă suficient cu foaia din faţă. Cică, spun unii mai deştepţi şi mai experimentaţi, dacă nu te găseşte inspiraţia, pleci tu să o cauţi pe ea.
Mă gândeam azi, ce naiba făceam când eram mică şi nu îmi dădea nimic prin cap? Râdeam, sufeream aiurea din dragoste sau aşa, de nemurirea sufletului. Habar nu am, cert este că simţeam, îmi imaginam lucruri până ajungeau să mă doară, să mă facă să mă chircesc.
Când eram acasă scriam cu pisica lângă mine. Am avut un motan la un moment dat, care stătea lângă mine pe masă şi-şi punea laba pe capacul stiloului, scria în acelaşi timp cu mine. M-am tot întrebat dacă o fi învăţat şi el să scrie, în felul ăla. Nu mi-a zis niciodată. Se uita la mine a toate ştiutor şi plictisit de moarte, cu o faţă d’ aia de uite-o şi pe fraiera asta ce se mai dă de ceasul morţii.
Inspiraţia nu venea de la pisic, venea din liniştea din jur, din timpul pe care îl aveam la dispoziţie ca să visez, pe care îl aveam la dispoziţie să îmi imaginez cum simt lucruri.
Acum nu mi le mai imaginez, le-am trăit, le simt, numai că gândurile nu mai vor să ia cuminţi forma cuvintelor, nu mai vor să curgă ordonate.
De fiecare dată mă refugiez printre foile albe ale caietelor mele. Dinozauri din alte vremuri, scrisul meu atât de urât, cerneala mereu neagră, siloul vişiniu pe care îl am de când mă ştiu, serile goale, cum este şi asta, când mai ascult muzică la întâmplare, mai citesc câteva rânduri dintr-o carte, mă mai gândesc la “el”, care “el” s-o nimeri în zonă în momentele alea, închid ochii şi tac. Oare cum era atunci când nu ştiam nimic, doar îmi imaginam că ştiu, că ştiu cum este. Mă ascund printre caiete şi povestesc lucrurile care dor, pentru ca mai apoi, dimineaţa să mai înalţ zidul cu o cărămidă, să mai astup cu grijă o spărtură.

Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni şi peşteri.
Te-am găsit într-o dimineaţă.
Dormeai.
Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil.
M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodata.
Ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. Am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. Am realizat ca miroseai a frunze şi a primăvară, şi te iubeam.
Te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.

Aşa scriam când eram mică, mult mai mică şi doar îmi imaginam că simt…dar, dacă totuşi, era motanul cel care scria?

CAND NE INVATA ALTII SA FIM NOI

Îmi spunea într-o zi un vechi prieten că în fiecare dimineaţă când se trezeste, primul lucru pe care îl face este să dea drumul foarte tare la muzică şi să danseze de bucurie că s-a mai trezit încă o data. Sinceră să fiu, atunci l-am crezut un pic ţicnit. Deşi mi se întâmplaseră atâtea şi aş fi putut înţelege ceva mai mult, am zâmbit; omul mi s-a părut un pic nebun. De atunci până acum am început să înţeleg din ce în ce mai bine.

Fiecare zi, aşa cum vine ea, cu plictiseală, banală, anostă, fără nimic deosebit, care poate nu îţi aduce nimic altfel, în care poate nu ai făcut nimic altfel, fiecare zi care îţi aduce o nouă dimineaţă ar trebui preţuită până ce storci din ea fiecare eon de bucurie.

Suntem atât de idioţi încât facem să fie adevărate toate clişeele si imbecilităţile spuse de câte un neica nimeni de-a lungul timpului. Toţi anoştii au dreptate: nu preţuim decât când pierdem, nu înţelegem decât când ne aruncă alţii cu prostia în faţă, nu mai putem decât atunci când suntem morţi. Abia atunci.

Pâna atunci, putem absolut tot ce vrem. Nu este decât alegere. Nu te priveşte decât pe tine şi nimeni, indiferent cât de mult te iubeşte nu are dreptul să îţi spună altceva. Cu atât mai puţin, indiferent cât de mult te urăşte.

Este dreptul tău să crăpi bocind, până simţi tu că este gata, până simţi tu că te-ai curăţat, indiferent că îţi spun alţii ca nu are sens, că trebuie să treci peste, că te consumi dintr-un rahat, că viaţa e mai mult de atât, sau că oamenii dintr-o mică ţară africană mor de foame.

Este dreptul tău să te bucuri dintr-un rahat dacă pentru tine contează, să faci din nimicul ăla o enormitate, nu contează că lumea celorlalţi oameni este compusă din alte elemente, ai voie să râzi prosteşte până faci febră musculară, pentru că aşa ai tu chef, chiar dacă ceilalţi se uită la tine ca Rihanna la Dacie.

Toata lumea judecă la fundul tau orice, stau pe poziţie de prindere şi toacă tot: plângi prea mult, râzi prea mult, te enervezi prea repede, te consumi prea puţin, eşti prea superficial, te-ai dus prea repede la el, tragi prea mult de timp. Toată lumea te învaţă să ai răbdare, să fumezi mai puţin, să nu te mai enervezi, să simţi mai mult, să dansezi mai mult, să faci orice mai bine, mai mult, să simţi mâine, să faci mâine, dar nimeni nu ştie să îţi spună ce e de făcut dacă mâine nu mai vine, dacă mâine vine la pachet cu o tragedie. Nimeni nu ştie să îti spună cum e să trăiască o secundă în locul tău.

Exista un loc al bucuriilor care ar fi trebuit să fie astăzi, al zâmbetelor pe care le-am băgat în buzunar, există un loc al măngâierilor după care tânjim, al săruturilor care s-au dus pe apa sâmbetei, numai pentru că mâine ar fi fost mai bun? Există măcar un singur deştept care să mă ducă acolo? De ce toată lumea ştie că numai că nu e bine aşa, dar atât de puţini ştiu să îti spună cum era mai bine?

Cum nu mai înveţi un cal bătrân să meargă în buiestru, nici eu nu pot fi învăţată să mă împac cu oamenii care se iau prea în serios, cu oamenii care scuipă unde au lins, sau ling unde au scuipat, cu oamenii care deşi nu înţeleg nimic sunt maeştri în toate.

Majoritatea ne-am plictisit să ne tot spună alţii cum ar fi varianta noastră îmbunătăţită. Prietene, ia-ţi maşina şi du-o la tunning, dacă vrei să schimbi ceva. Ăştia-s banii, ăsta-i omu’. Dacă nu îti place, pleacă în drumul tău, nu mă supăr, numai te rog, nu îmi mai spune la fiecare pas că trebuia să calc mai la stânga, ca trebuie să fac mai bine orice. Mă simt precum copilul ăla dintr-a doua care niciodată, indiferent ce-ar face nu poate să-l depăşească pe colegul de bancă. Nu mă motivezi şi sincer îţi spun: dacă nu îţi place nimic din ceea ce am eu de dat, vezi-ti de drum. Ştiu sigur că nu se naşte nimeni degeaba. Io zic să nu ţii locul ocupat, poate altcineva ar vrea să se cuibărească aici.

POVESTEA MERGE MAI DEPARTE

Povestea merge mai departe.
Târâş, grăpiş, povestea trebuie să meargă mai departe. Nu are de ales.

Nu prea cred eu în trăitul ăla fericit până la adânci bătrâneţe, cred doar în poveştile care merg mai departe, orice ar fi.

Clocoteşte fiecare zi de mărunţişuri, de fapte care plutesc în jurul meu ca praful. Le aştept cuminte să se aşeze, să se decanteze în penumbra zilei, ca să pot scrie despre toate. Nu acum, nu când încă plutesc, dansează cu neastâmpăr în jurul meu.

Povestea merge mai departe de trei ani, ani care nu mai ştiu cum au început, nu mă mai ştiu parcă nici pe mine. Au trecut trei ani de neastâmpăr, ani în care atunci când nu am mai putut (mi se sfărâma sufletul de groază), v-am/mi-am spus poveşti, când s-a făcut zid în jurul meu, zid de poveşti şi prieteni.

M-am bucurat de fiecare dată când v-au plăcut poveştile mele, când mi-aţi spus, când m-aţi întrebat ce s-a întamplat în zilele când nu am scris, când atunci, în zilele cele mai înspăimântătoare şi mai grele am ştiut ca sunteţi în povestea mea.

S-au întâmplat multe de când am început să ne întâlnim aici. Pe unele le ştiţi, pe altele le ştiu prea puţini, pe multe nu le bănuie nimeni sub straturile de măşti.

Unele lucruri nu se vor schimba niciodată, orice va fi, aşa că:
Va salut, la fel ca în prima zi, CEA-MAI-FRUMOASĂ-FATĂ-CU-UN-OCHI-PE JUMĂTATE-ÎNCHIS.

Cu drag,
BU, BAM, IANCU, BUBU, BUBULICĂ, ŢUCHINA, IAGO, ANDRIUŞA, FALCONETE, BEMULICA, BOMBIŢA, ANDREEA, IANCUŞORU’, IANCUŢA, pentru fiecare cum mă vreţi, în cea mai bună variantă disponibilă.

DOMNIŞORUL ŞI BAC-UL

Tocmai am aflat despre un tânăr domnişor care s-a gândit el aşa, că nu are chef să ia B.A.C-ul. Dacă îl ia, se află într-un real pericol de a fi forţat de părinţi sa meargă şi la facultate, ori aşa ceva este absolut de neconceput.
Cea mai simplă variantă, în concepţia domniei sale, este de a nu lua examenul, pentru că altfel, fire slabă şi sensibilă, ar putea, ferească sfântul, să cedeze la vreo rugăminte, să se lase impresionat de promisiunea vreunui cadou scump, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în trecut, să se trezescă faţă în faţă cu realul şi înspăimântătorul pericol de a mai trebui să înveţe incă trei ani. Aşa, a luat decizia să dea cu piciorul la doisprezece ani pe care, mai mult forţat de sistem decât de bună voie i-a pierdut pe băncile unui obscur liceu de provincie.
În momentul ăsta nu am cum să ştiu dacă îşi va duce sau nu intenţia la bun sfârşit, dar tind să cred că da. Întâmplarea face să cunosc destul de bine ansamblul general în care se desfăoară povestea.
Nu îmi sunt necunoscute (până într-un punct, evident) niciunul dintre elementele esenţiale ale cadrului: oraşul, liceul, familia, domnişorul în cauza, contextul social în care s-a dezvoltat, impulsurile educaţionale primite din familie, mediul economic în care a crescut.
Fără a învinui pe cineva, sau ceva cu precădere, capcana care i-a fost întinsă în faţă de când era foarte mic nu putea avea decât un singur rezultat. Educaţia, orice formă de dezvotare şi evoluţie i-au fost prezentate în derâdere, ca fiind apanajul unor sărăntoci, nu al unor elemente cu o poziţie financiară bună. Cred că în momentul în care un copil aude de când este foarte mic: “Ce să faci tu cu şcoala, noi avem bani, nu trebuie să înveţi nimic”, rezultatul este mai mult decât previzibil. În momentul în care un copil este crescut într-un profund dispreţ faţă de orice formă de educaţie, este antrenat să privească cu cel mai profund dezgust orice carte, orice mijloc de culturalizare, un copil care nu are alt sistem de valori şi alt raport decât banul, este un copil pierdut.
Din punctul meu de vedere, tânărul în discuţie este atât de dezorientat în momentul de faţă încât alege singura cale viabila, singurul drum, cel care i-a fost descris, de când era mic, ca fiind presărat cu flori. Pe de altă parte, cred că i-a fost insuflat atât de profund dispreţul pentru şcoală încât îi este şi ruşine să continue vreo formă de învăţământ.
Facultatea este o etapă cât se poate de facultativă, nu constituie o etapă obligatorie în viaţa nimănui, nu este o tragedie decizia lui de a nu urma o facultate, este o chestiune strict subiectiva. Pe mine mă năuceşte în acest moment motivaţia lui, mă uimeşte faptul că acest tânăr domn nu intenţionează măcar să termine, să dea o finalitate acelor doisprezece ani despre care vorbeam, că alege de bună voie, deşi în necunoştinţă de cauză, să îşi trântească toate uşile peste nas. Mă miră, în egală măsură şi panica ce i-a luat brusc în stăpânire pe părinţii lui.
Nu mă interesează să judec opiniile, acţiunile şi strategiile de viaţă pe care oamenii le aleg. M-a interesat cazul în măsura în care părinţii acestui tânăr fac parte din categoria celor care sunt veşnic critici la adresa profesorilor – deloc lipsiţi de păcate, pe de altă parte, din categoria celor care veşnic râdeau de colegii mai învăţăcioişi ai odraslei, din categoria celor care se trezesc brusc faţă în faţă cu o problemă delicată, pe care nu par a şti cum să o gestioneze, dar pe care au generat-o în mare măsură.
Nu sunt ei singurii care au contribuit la poveste, nu sunt ei singurii vinovaţi, dar nu îmi dau seama unde s-a rupt firul. Instituţia şcolii, instituţia familiei, societatea, toate câte puţin, cine l-a dezorientat pe acest tânăr în asemenea măsură? Aş fi curioasă să aflu, peste ani, pe cine va considera vionvat pentru barierele care i-au fost ridicate în faţă. Din punctul meu de vedere, acest băiat este o victimă complet lipsită de apărare, victima tuturor elementelor care ar fi trebuit să contribuie la dezvoltarea şi evoluţia lui, care ar fi trebuit să îl aibă în grijă până în punctul în care era capabil să ia propriile lui decizii în condiţii optime.
De câţiva ani mă fascinează în fiecare vară bacalaureatul şi toate poveştile pe care le aduce. În fiecare an e din ce în ce mai rau, în fiecare an, copiii ăştia care se trezesc brusc într-un pustiu, sunt din ce în ce mai dezorientaţi, mai pierduţi, mai departe de ei înşişi şi de ceea ar vrea să fie.

AŞ AVEA NEVOIE…

Băi nene, nu am fost şi eu vreodată cu un bărbat cu care să-mi beau cafeaua dimineaţa. Să stau aşa, pur şi simplu, într-un balcon, în bătaia aerului de dimineaţa devreme, la şase şi ceva când mă trezesc eu şi să ne bem amândoi cafeaua. Nici măcar nu am pretenţia să facă el cafeaua sau să mi-o aducă la pat. Bine, nu aş zice nu dacă s-ar întâmpla asta.

Nu contează dacă o vrea cu zahăr sau fără, fără lapte să fie şi mă declar mulţumită. Îmi doresc să văd dimineaţa, două căni (eu beau cafeaua din cană – nimic nu se compară cu voluptatea de a ţine cu ambele palme, ca pe o comoară, cafeaua de dimineaţă) parfumate, două guri clocotitoare de infern, stând alături, una lângă cealaltă în cenuşiul dimineţii, să o bem fără cuvinte, sorbit, să ne opărim gurile, să miroasă în toată casa a cafea, să ne vedem fiecare de ale noastre, tăcuţi, în liniştea dimineţii. Atât vreau. Un bărbat care să aprecieze cafeaua.

Aş vrea şi să nu facă vreo criză de nervi când îmi aprind o ţigară. Ştiu, poate e aşa de puţin lady like, miroase, împute, îmi duhnesc mâinile şi părul, poate e golănesc, cum spune mama, îmi otrăvesc sănătatea, dar aş vrea, măcar o dată un bărbat care să nu-mi dea sentimentul că săvârşesc vreo crimă împotriva umanităţii, când îmi aprind o nenorocită de ţigară. Oricum, după privirea aia ucigătoare, îmi stă în gât, îmi intră cu ghionturi şi parcă miroase şi mai tare a mahoarcă a naibii ţigară. Atât vreau. Un bărbat care să-şi aprindă şi el în stânga mea, tăcut, o ţigară.

Mi-aş dori un bărbat cu care să pot vorbi despre cărţi, să mă tragă de breton că nu am citit nu ştiu ce, apoi să-mi povestească el pe scurt, vreo trei sferturi de oră despre ce e vorba acolo. Un bărbat care să mă întrebe ce citesc acum şi după ce i-aş povesti la rându-mi, să-mi spună zâmbind că-mi mulţumeşte că i-am amintit despre ce-i vorba; el o citise la optişpe ani.

Atât vreau. Uneori să nu se audă serile, vreo câteva ore, decât foşnetul desincronizat al filelor întoarse. Categoric, el ar citi mai rapid decât mine.

A, şi aş mai vrea un bărbat, care să nu se sperie când îi povestesc despre mine. Mi-aş dori aşa… să nu rămână cu gura căscata, să nu-i moară la intrare, să nu mă trateze ca pe o floare rară. Vreau un bărbat care să asculte, să ia seama şi să nu mai aducă apoi niciodată vorba despre nimic. Mă gândesc eu destul la toate; câteodata, chiar mai uit. Nu am nevoie să-mi amintească de mine cu fiecare gest, la fiecare pas. Dacă nu poate să facă asta, să plece. Atât. Doar să plece repede. Doare, dar doare mai puțin.

Vreau un bărbat care să nu vrea să se însoare, care să înţeleagă dacă sunt acolo, sunt pentru că aşa vreau eu şi când nu o să mai vreau, un rahat de hârtie nu o să mă ţină în loc, şi mai vreau şi un bărbat care să nu fie sufocat după un an de relaţie, să nu-l apuce fibrilaţiile, că sigur vreau să pun gheara pictată în roşu pe el.

Şi aş mai vrea un bărbat care să nu mă învinuiască pe mine pentru tot ce nu poate sau nu ştie, să nu mă intoxice cu neputinţele lui, să nu mă contamineze cu frustrările lui. Un bărbat care să privească senin, să nu ştie să ţipe, să aibă mereu în buzunarul frumos mirositor o variantă, o soluţie sau măcar să încerce să o aibă.

Am nevoie să găsesc bărbatul ăsta în unul singur, am obosit să-l gust pe rând, în porţii care nici nu mă satură, nici nu mă flămânzesc, mă aţâţă şi mă lasă cu un gust amar în gură. M-am plictisit să-i complexez, să-i împut, să-i frustrez, să-i oripilez, să-i plictisesc, să-i sperii.

Mă gândesc amuzată la neînsurabilul care la un an după ce mi-a dat papucii s-a însurat, probabil până când moartea îl va despărţi, la puritanul care avea puterea de a dormi douăşpe ore pe zi fără mizeria şi otrava aia de cafea, la toţi nefumătorii care nu ştiu de ce dracu şi-au mai băgat în cârd cu mine dacă-i dezgustam atât de tare cu ţigara, la toţi semidocţii care, au bifat în viaţa lor o primă şi ultimă carte abecedarul, la toţi speriaţii care nu mai aveau curaj să mă atingă după ce-mi aflau poveştile, la eroii care au dat bir cu fugiții.

Mă gândesc amuzată la toţi cei care… da’ cum era vorba aia? De morţi numa’ de bine.

WIND OF CHANGE

În momentul în care stabileşti tu un sfârşit, măcar ştii pe cine să dai cu capul de pereţi.

Termenul ăsta “sfârşit”, nu-mi place. Cred că e mai corect spus schimbare de direcţie. Orice schimbare de direcţie presupune că te-ai gândit, măcar un pic înainte. Se presupune că îţi asumi deciziile, că porneşti pe drumul pe care l-ai ales cu capul sus. Sigur, se întâmplă uneori, ca o pală de vânt care te prinde la răscruce să îti dea un brânci într-o dircţie sau alta. Astea sunt cazuri excepţionale, care merită tratate separat.

Nu îţi interzice nimeni dreptul ca pe drum să te răzgândeşti. Poate ajungi cumva la concluzia că hotărârea ta nu a fost chiar cea mai fericită şi atunci, ai tot dreptul din lume să o schimbi. Trebuie doar să îţi stea în putere să faci asta, să nu răneşti pe nimeni (victimele colaterale nu sunt acceptate), şi desigur, măcar de data asta să fii sigur că dacă te apuci de mâncat un rahat o să-ţi faci temeinic treaba până la capăt.

Mă lovesc în ultima vreme de oameni care iau decizii, schimbă direcţia, în urma unor îndelungi reflecţii; cel puţin teoretic.

Există bază şi motivaţie, există un mobil al acţiunii, au fost analizate nişte probleme, catalogate ca fiind fără rezolvare, fără ieşire.

Apoi, fără ca fondul problemei să se schimbe, fără ca problemele să se rezolve, cineva-ul acela ajunge la concluzia că noua potecă e cam buruienoasă, că parcă drumul vechi era mai sigur, că parcă acolo era mai simplu să te aşezi fără bătăi de cap pe o bancă la umbră, să găseşti un mod de a îţi răcori fruntea sau odihni picioarele. Parcă era mai bine înainte.

Lipsa asta de asumare mă irită teribil, îmi provoacă o stare de vomă vecină cu greaţa de după o sticlă de vodcă.

Dragi prieteni, în momentul în care deciziile voastre îi deturnează şi pe alţii din drum, zău că nu are niciun haz să va mai suciţi.

E ok aşa. Toţi greşim, tuturor ni se întâmplă să o dăm în bară, dar e o dovadă cruntă de laşitate, egoism feroce să-i supui pe ceilalţi capriciilor tale. Este crud. Dacă ţie ţi-e greu să-ţi desţeleneşti poteca, nu-i treaba nimănui.

Dai pe cineva afară de la serviciu şi pe urmă te duci să-i spui “Dă-ţi demisia de unde eşti acum, pentru că mie mi-e tare greu să mai organizez nişte interviuri. E drept că nu eşti angajatul perfect, da’ te cam vreau înapoi”.

Pui capăt unei relaţii pentru că nu mai poţi trece peste nişte chestii la celălalt, apoi, după trei luni îţi dai seama că e cam aiurea şi parcă nici nu mai ai chef să ieşi la vânătoare. Era mai călduţ înainte. Vorba cartieristului: “Say What?!?”.

Cam la fel fac şi copiii când dau cu îngheţata de pereţi, apoi bocesc de mama focului că o vor înapoi. Ei măcar au scuza vârstei. Trezirea!

Avem nevoie de discernământ, să ştim cum şi când să cernem situaţiile pentru care are sens să schimbăm ordinea firească a lucrurilor, pentru care nimic să nu fie imposibil pe lumea asta, de cele pentru care cea mai bună abordare este “Cât noroc am avut că am fost acolo. A fost un real privilegiu; acum merg mai departe mult îmbogăţit.”

Ştiu că e greu, cunosc privirile aruncate furiş peste umăr, zecile de întrebări, oare am făcut bine, oare cum ar fi fost dacă… De fiecare dată îmi amintesc cu precizie motivul iniţial de la care a plecat decizia. Oricât de greu este de înţeles şi/sau acceptat, motivul este acolo. Rareori se schimbă, pentru că, culmea, oamenii nu se schimbă. Mă simt de parcă aş fi inventat fix acum apa caldă. Mă iertaţi, dar pentru unii chiar aşa este. Hello, sunt tot eu, ăla care la un moment dat ţi-am fost insuportabil. Nu m-am schimbat eu; tu eşti cel care a dat de greu şi bate în retragere. Cam atât de simplu este.

Schimbările de direcţie, chiar şi cele mai mărunte sunt adesea năucitoare. Ai nevoie de timp să clipeşti pentru a te reobişnui cu o lumină nouă. Mi s-a întâmplat ca năuceala asta să dureze şi câţiva ani.

Importantă este liniştea pe care o recîştigi dupa tot zbuciumul ăsta, linişte care de cele mai mult ori s-a numărat printre motivele primordiale ale furtunii, chiar dacă uneori nu ne dăm seama.

BELĂ ŞI COTROCHITOARE

Belă şi cotrochitoare! Aşa să rămâi mereu măicuţa mea!

Iată mă apucă iar nostalgiile aici pe blog, în loc să-i spun femeii în faţa ce şi cum. M-am obişnuit ca între noi, lucrurile să fie subînţelese, sau dacă le spunem, să le spunem aşa, în glumă, să nu cumva să rămână careva cu garda jos.

Ultimele isprăvi a lu’ Genel sunt epice, că doar nu ne încurcăm cu bazaconii. S-a pierdut pe aeroportul din Munchen cu douăj’ de minute înainte sa ne suim în avion (noroc că mi-am dat seama ce se întâmplă şi am plecat după ea în timp util) şi “surpriză”, nici de data asta nu i-a plăcut nimic de mâncare. Ştiam că aşa va fi, aşa că nici măcar nu m-am mai enervat. Eu cu mama în vacanţa, toate-s vechi şi noi sunt toate.

Spre deosebire de celelate dăţi m-am înarmat cu răbdare, am respirat adânc şi i-am citit cu mare grijă ingredientele înainte, cât să fim bine înţelese, să ştie clar ce mănâncă, să nu ne mai certăm aiurea.

Nu ştiu dacă i-a plăcut mai mult ca în alte părţi, dar ştiu că a îndurat cu stoicism tot. S-a răzbunat la shopping cât pentru următorii cinci ani. N-am zis nimic, de data asta am tăcut mâlc, am lăsat-o să se răsfeţe. Parcă prea nu i-am făcut niciodată capriciile, aşa că acum am îndemnat-o să-şi facă de cap, să-şi aleagă lucruri vesele, să se bucure.

Mi-a fost cel mai drag de ea, nu când am cules-o speriată din aeroport deşi era la o aruncătură de băţ de mine şi nu mă vedea, ci pe terasă la Starbucks.

Mama neaoşă, băutoare înveterată de cafea clasica (ca şi mine, de altfel), făcută simplu la ibric, faţă în faţă cu imaginea tipică a capitalismului, a consumerismului occidental, paharul alb de carton cu zeama colorată de la Starbucks.

Faţa ei din clipa în care a gustat a meritat toţi banii din lume, la fel ca şi prima replică pe care a debitat-o: “Mai pot s-o dau înapoi acum?”. Nu mamă, nu mai poţi să o dai înapoi acum, da’ serios, cât de rea este?. Mama încruntată: “Cea mai rea cafea pe care am băut-o vreodata”. Am râs cu lacrimi; ştiam sigur că aşa este. A mai înghiţit cu greu trei guri după care, cu părere de rău a aruncat-o. I-as fi luat altceva, da’ nu-i place cu lapte, cu frişcă, cu caramel, cu arome, cu paiul, cu nimic în afară de caimac, ori asta nu aveau.

Ne-am dus să ne plimbăm şi am râs de ea tot drumul, că e cafea de înainte de culcare, să poa’ să doarmă, să nu o ia cu inima.

I-am cuprins umerii cu braţele şi am întrebat-o dacă mai vine şi altă dată cu mine în vacanţă, asta după ce-i spusesem, de mai multe ori, că în următorii cinci ani vacanţele noastre vor intra într-o binemeritată pauză. Mi-am dat seama că peste cinci ani, o să aibă şaptezeci de ani, că poate va trebui să am grija ei în alt fel, că poate peste cinci ani, nu vom mai ajunge nicăieri împreună. S-a uitat la mine aşa cum numai ea ştie şi mi-a spus: “Dacă mă mai iei…”. Mi-am dat seama că iar se chinuie să nu plângă, da’ nu m-am mai luat de ea. M-am luat de mine. Meritam.

Am râs amândouă că iar a făcut una dintre schemele ei cotrochitoare: nu s-a abţinut nici în Franţa să nu-l ia de gât pe profesorul care m-a operat. A uitat că omu’ nu pricepe o boabă din ce-i spune şi l-a îmbrobodit pe limba ei. A funcţionat iar, prin nu ştiu ce minune.

Dezinvoltura asta a maică-mii e o trebă pe care regret că nu am moştenit-o şi nu e singura. Îi spun mereu că îi mulţumesc pentru toate câte m-a învăţat, dar că mor de ciudă că a ratat vreo câteva de pe check-list. Nu ştie ce înseamnă asta şi degeaba îi explic. Uită.

Mai nou, suntem într-o nouă etapă. Citeşte cu colega ei de muncă articolele de pe blog şi după aia mă sună să mă certe.

Nu prea îi place cum scriu sau nu înţelege, aşa ca marţea avem lungi conversaţii explicative despre ce-am vrut să zic, de ce am zis aşa si nu invers, ce înseamnă aia, ce înseamnă ailaltă. De data asta m-a avertizat: “Vezi! Nu care cumva să mă faci de râs, să povesteşti toate alea, acolo unde scrii tu şi zici că citeşte lumea.”

Nu te fac de râs, draga Genel! Nu te-am făcut niciodată; doar povestesc lumii cât de belă şi cotrochitoare eşti, să ştie toată lumea că sunt de mândră de tine…doar că am felul meu de a îţi spune (un pic mai altfel).

DESPRE DROBUL DE SARE

„Povestea Drobului de Sare” e de o vârstă cu lumea, nu mai spun că ni se povesteşte de când suntem mici. Nu ştiu om care să nu fi râs de ridicolul situaţiei povestite. Şi totuşi, ce învăţăm de acolo? Vă zic eu: fix nimic. Râdem, uităm, trecem mai departe şi ne tânguim.

Aoleu, ce mă fac? Dacă se întâmplă aia? Dacă se întâmplă ailaltă? Ne batem mintea, construim zeci de scenarii, majoritatea departe de adevăr, încercăm să ne imaginăm reacţii şi replici, şi fără să înţelegem cum, ne trezim captivi. În primul rând, suntem prizonierii propriilor noastre temeri şi angoase, una dintre cele mai ridicole forme de prizonierat.

Eu sunt fatalistă de fel; cred, cum ar zice mamaie, că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, sau altfel zis, cum am citit eu mai demult într-o carte: „indiferent ce uşi alegi să deschizi de-a lungul timpului, ele te vor conduce într-un final către destinul tău”, fără să aibă importanţă cât de mult ai crezut tu la un moment dat că fentezi soarta.

În aceste condiţii, cred că responsabilitatea pentru felul în care este călătoria ta, îţi aparţine în totalitate. Tu faci ca lucrurile să fie frumoase sau triste, nu te împiedică nimeni să te pişi contra vântului, dar nu prea înţeleg cu ce te ajută asta până la urmă.

Degeaba se construieşte o biserică la fiecare trei zile în ţara asta. Nimeni nu ştie să-şi îngrijească sufletul. Nu mă refer aici neapărat numai la învăţăturile bisericeşti, în numele cărora, conduşi ca turmele, ne omorâm sau ne urâm – idioţi fără întrebări, mă refer şi la învăţăturile lumeşti, contemporane, superficiale, uneori frivole, cele care nu lasă să treacă o zi fără să râzi, fără să te bucuri de ceva. Orice. Alegerea îţi aparţine.

Şi dacă mori mâine, nu-ţi pare rău că mori ca prostu’ cu stomacu’ ghem? Nu aşa se asigură locu-n Rai.

Nicio situaţie în care te afli nu aduce cu sine Apocalipsa, să ştii; dacă pierzi aia, sau ailaltă, de tine depinde să ştii, sau să înveţi să o iei de la capăt, să o iei pur şi simplu din loc. Dacă tot o să mori, măcar mori un om frumos, întreg.

Parcă cei mai frumoşi oameni, rămân totuşi, cei care nu au nimic, care nu se tem că vor pierde nimic, care îşi trăiesc cu bucurie clipele. A nu se înţelege greşit: nu ridic în slăvi ascetismul în nicio formă, comunismul renunţător de bunuri şi avuţii (în aparenţă), sau vreo formă de colhoz sentimentalo-mental; ridic în slăvi, o anume formă de uşurătate a fiinţei.

Fac apologia fiinţei care ştie să se bucure egal de ceea ce are şi de ceea ce nu are, care încă mai ştie să aprecieze fără să tânjească, care admiră fără să invidieze, care obţine fără teama de a pierde, care gândeşte, care experimentează şi nu uită că dincolo de colivia lui se găseşte lumea.

Mi-au povestit bunicii mei cum au trăit marea foamete de după război, sau apoi, prigoana comunistă. Mereu, în tot ce povesteau am găsit o notă de umor, şi mă întrebam cum? Cum e posibil să ajungă acolo, cum printre toate grozăviile pe care le-au îndurat, reuşeau să-şi amintească întâmplări hazlii, situaţii care să le fi rămas atât de tare în memorie.

Am înţeles în timp, că oamenii ăia erau mult mai evoluaţi decât noi modernii, îşi trăiau mai vertical clipa, înţelegeau că dacă pierd prilejul unui râs sănătos, al doilea ar putea să nu mai vină, că a doua zi le dă de urmă foamea, moartea sau securitatea, şi atunci, pierdut ar fi fost totul; abia atunci.

Cred că întrebările pe care şi le-au pus au fost ceva mai puţine, şi drobul de sare, deşi li se clătina mai ameninţător deasupra capului a fost ignorat cu mai mult succes, cu inteligenţa pe care noi am pierdut-o pe scara evoluţiei în acelaşi timp cu încrederea în noi înşine şi simţul umorului.

SEARA ÎN CARE NU VĂ POT SCRIE

Mi s-a întâmplat de multe ori, ca acum, să stau în faţa unei foi albe de hârtie. Scriu, citesc, nu-mi place, şterg. Scriu din nou şi de la capăt, încep iar să şterg. Astăzi, pur şi simplu nu ştiu despre ce să scriu. Îmi simt mintea la fel de albă precm foaia pe care o am în faţă.

Cu cât mă strădui mai tare, cu atât parcă fug de mine, mai departe, toate gândurile. În momentele astea nicio idee nu pare suficient de bună pentru a fi dezvoltată, pentru a fi împărtăşită. Nimic nu ajută : muzică, vin, cărţi, ţigări, întrebări, fotografii, scormoniri de memorie în căutarea unor întâmplări din copilărie, recitirea unor idei mai vechi. Nimic. Totul este slab şi pueril, totul este şters şi fără substanţă.

Alte dăţi, am recurs la artificii, am reluat teme vechi, am fentat. Acum, nu ştiu ce ar putea funcţiona. Sunt singură şi liniştea îmi este spartă doar de tramvaiele care trec prin faţa geamului. Îmi sperie gândurile firave draperiile care se zbat fantomatic la geamuri, mi-e cald şi am făcut curent, ca să nu pornesc aerul condiţionat.

Am dat drumul la TV şi aştept, fără speranţă, o idee de undeva din neant. Ştiu că nu se poate, dar încerc să mă păcălesc, încerc să pescuiesc de undeva un gând, care ştiu că nu va veni în seara asta.

Mă gândeam mai devreme, că nu v-am povestit niciodată despre iubirile mele, despre iubirile mele neîmpărtăşite, despre oameni pe care i-am aşteptat şi care nu au mai venit niciodată. Este un subiect despre care nu ştiu cum să scriu. Poate o să încerc într-o zi. Nu aş şti ce să vă spun. Mi-e ciudat să vorbesc despre chestiuni care implică alţi oameni şi care nu pot avea un cuvânt de spus. Mi-e ciudat să vă povestesc îmbrăţişări şi zâmbete care au compus momente frumoase, dar poate că voi încerca într-o zi.

Este frustrant să nu poţi opri în loc măcar un gând, o lumină care să te ducă mai departe. Te gândeşti la cuvintele care refuză să curgă cuminţi pe foaie, la cuvintele pe care nu le poţi rosti, care nu fac să rămână urme.

Astăzi, parcă toate mi-au ieşit pe dos, dar nu-i bai. Ştiu că mai sunt şi momente d’ astea. Îmi voi lua înapoi cartea, mă întorc la „Amurgul Zeilor Stepei”, o carte la fel de cenuşie şi tristă ca şi seara în care nu vă pot scrie.

DESPRE PEPENI

Când eram mică, îmi plăceau la nebunie pepenii. Nimic senzaţional, corect.

Stăteam la bunici în curte, cu mâinile soioase, cu picioarele negre de la praful din bătătură şi mereu mă întrebam oare cum mănâncă pepeni oamenii care stau la bloc. Pe vremea aia mi se părea imposibil. Nu înţelegeam cum faci să mănânci cu poftă, să-ţi picure sucul roşu de pe coate, să faci concurs de scuipat sâmburii la distanţă şi mai ales unde stau toate găinile a căror treabă era să ciugulească seminţele din praf.

Toată vara ne mociorleam cu pepeni şi regula mea de aur era să mănânc pepeni până puneam în gură primul bob de strugure. Atunci era clar că vremea pepenilor s-a dus pentru un an, că sunt detronaţi; nu aveau cum să coexiste în mintea mea cu strugurii, era ceva nefiresc la mijloc şi refuzam cu încăpăţânare să mai mănânc.

Între timp am învăţat cu câtă lipsă de naturaleţe se mănâncă pepenii la bloc, şi cât de diferit le este gustul, cât de nefirească e toată grija cu care mănânci şi cât de tare îţi taie din poftă.

Când eram mică, bunicii aveau bostană la câmp. Îmi aduc aminte că o tradiţie spunea că după ce se seamănă cuiburile cu pepeni, fetele trebuiau să facă tumbe peste arătură, să lege rod bogat, să fie dulci şi buni. Evident, asta a fost treaba noastră, a nepoatelor familiei, şi după aia ne mai ocupam abia cu mâncatul, nu ne mai interesa altceva.

Pe vremea aia, magazia de la sat era plină şi nu înţelegeam cum e să cumperi pepeni, cum vine asta, cum e că dacă unul nu-ţi pare suficient de dulce să nu-l dai la cal, care nu avea probleme de gust, şi să spargi altul. Ciudate vremuri mai trăiam, ciudate şi pline de un belşug al cărui sens nu îl înţelegeam atunci pe deplin.

Într-un an, a fost asemenea bogăţie încât seara plecam cu bunicu’ cu căruţa la oraş, să vindem pepeni în târg. Cred că eram clasa a treia, nu mai mult. Lumea cumpăra de la mine, că eram mititică, nu aveam mai mult de nouă ani. Bunicu’ a plecat şi m-a lăsat acolo pe grămada de pepeni, cu calul legat lângă mine. Mirosise el că dacă rămân singură vând mai bine, şi s-a aşezat mai la distanţă, la umbră, lângă poarta I.M.U.M-ului. Treaba asta nu s-a întâmplat decât într-un an, dar îmi amintesc perfect de căruţă, de calul sur, era o iapă, de fapt, cuminte şi bătrâioară, care mă lăsa să-i împletesc coama în codiţe afro, de tricoul violet şi lălâu al tatei cu care eram îmbrăcată atunci, de plasa comunistă din fâş bleumarin în care cântăream pepenii. Nu mai ţin minte dacă am fost „la oraş” msi multe seri la rând, sau doar o singură dată. Oricum nu are nicio importanţă. Ştiu doar că m-am mândrit că am vândut bine în seara aia: o căruţă cu pepeni, nu însemnă chiar puţin lucru.

Acum mă uit la oamenii care stau la piaţa de lângă mine, la pepenii lor uriaşi şi perfecţi, la ordinea studiată a grămezilor lor şi mă dezgustă uşor „marketingul” lor un pic agresiv şi prea zgomotos. Mereu cumpăr doar de la cei mai tăcuţi.

Nu-mi amintesc decât de căldură prăfoasă care era în magazia de la sat, de pepenii de lângă machina de porumb, de orătăniile din curte.

E la fel de adevărat că acum, nu aş mai şti să mă murdăresc cu atâta nonşalanţă pe picioare, să beau apă direct de la fântână, să urmăresc picurii rozalii în drumul lor nestingherit spre coate. Am pierdut inocenţa acelei vârste, dar recunosc că îmi este dor. Eram mereu soioasă, dar ăsta era tot farmecul verilor. Aveam mereu pielea pârlită de soare, dar nu ne făceam griji, ne păsa prea puţin, aveam genunchii juliţi, dar era frumos tare. Eram mici şi până să vină toamna părea o veşnicie, o veşnicie cu ochii mijiţi în soare şi concursuri de scuipat seminţe de pepene.