Category: Uncategorized

Oamenii, locurile, şi lucrurile din jurul tău sunt exact cum le faci tu să fie, sunt proiecţia exactă, sau cum am spune noi acum modern, feed-back-ul tău. Gândurile, energiile şi acţiunile tale se oglindesc fără distorsiuni în ceea ce găseşti în preajmă.

Am un prieten, care spunea vis-a-vis de bucătăreală: „pui bun, iese bun”. Păstrând proporţiile, cam aşa se întâmplă şi cu tot ceea ce găseşti în jur.

Mereu văd oameni care se întreabă de ce X sau Y s-au schimbat, iau în calcul numai factori externi, gen bani, carieră, anturaj etc, fără să stea măcar o clipă să se întrebe ce fac ei diferit faţă de oamenii respectivi. Poate nici tu nu mai eşti cel care erai acum 3-5-10 ani, poate şi tu te-ai transformat în altcineva, poate şi ceea ce transmiţi tu este diferit.

Este extrem de adevărat când spunem că niciodată nu este numai unul singur de vină. Oamenii au talentul de a se târâ unul pe celălalt într-o spirală descendentă şi niciunul dintre ei nu ştie când să se oprească.

Dacă cineva ar avea inteligenţa să spună stop joc, fără a simţi nevoia de a fi mai abitir decât celălalt, fără a mai dori să joace renghiuri, fără a da o palmă mai usturătoare, dacă am şti să spunem „vorbim mâine”, dacă mâine chiar am vorbi, dacă ne-am asculta măcar unii pe ceilalţi. Mereu simţim nevoia să vorbim mai tare, mai mult şi mai repede decât cel de lângă noi, şi nu pentru că ne-am uita ideile dacă am lua o pauză, ci pentru că celălalt trebuie „strivit”, ca să ne înţeleagă adevărata forţă.

Ne-ar plăcea să avem vieţi plate, să nu se întâmple nimic care să ne schimbe, sau ne-ar plăcea ca ele să fie exclusiv ascendente. Din păcate, asta nu se poate, şi cu riscul de a rosti a mia oară o platitudine, fără umbrele astea nu am şti niciodată cine sunt cu adevărat oamenii lângă care păşim în lumină.

Mereu am avut ocazia să constat că marile prietenii, iubiri sau familii au fost cele care au ştiut să tacă la timp, să meargă lângă celălalt în linişte şi să întindă mâna atunci când a fost nevoie. Nu trebuie să demonstrezi, în general nimic. Cine are înţelepciunea să înţeleagă în tăcere şi din tăcere bine, cine nu, înseamnă că trebuie să-şi găsească rostul în altă parte.

Toţi avem etape. Pot ţine o lună, sau ani în şir. Etapa mea proastă ţine de câţiva ani. Nu mi-am pierdut încrederea că într-o zi se va termina, că e furtuna de înaintea liniştii.

Ca orice furtună, a spălat ţărmul, a lăsat în urma ei doar stâncile solide, a spălat multe mizerii, dar a adus şi multe lucruri noi.

Între timp, am îmbătrânit. Eu nu cred asta. Cred doar că sunt mai apăsată, mai tristă, mai închisă, că nu mai sunt aşa „de gaşcă”, că sunt mai fricoasă, dar refuz cu încăpăţânare să cred că asta se cheamă că am îmbătrânit. Am câştigat, în schimb alte lucruri.

Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul timpului reprezintă doar etape, doar segmente în vieţile noastre. Şi noi şi ei, ar trebui să ştim să ne depărtăm civilizat, fără resentimente, fără otravă; se întâmplă uneori să crezi (tu, celălalt poate are altă părere), că rolul tău nu s-a terminat, că mai ai ceva de spus, ceva de simţit sau de învăţat lângă celălalt. Cum faci să transmiţi asta? E o întrebare la care eu nu am găsit niciodată răspunsul bun, mereu m-au trădat contradicţiile dintre vorbe şi fapte, mereu au fost pe dos. Când am avut curaj să vorbesc, nu am avut curaj să mă şi comport în consecinţă, aşa că nu puţini au fost cei care nu au mai înţeles nimic. Poate din cauza asta nici nu au ştiut că atunci  ar fi trebuit să mă încurajeze. Mai era atât de puţin, dar ştiu că toţi avem limite.

O să învăţ într-o bună zi cum să fac şi asta, dar din păcate, atunci va fi prea târziu pentru o mulţime de lucruri care se vor fi sfârşit deja. Cred că cine va mai fi atunci lângă mine va şti să se bucure de tot.

Până atunci poate voi învăţa să transmit în jur şi energiile corecte, cele care să îi facă pe oameni să înţeleagă, că firea mea sucită cuantifică unele lucruri altfel decât ei.

Poate, cine ştie…

Cică cel mai bine şi mai puţin toxic pentru suflet este să încetezi să întrebi „de ce eu”, şi să înlocuieşti această întrebare cu „ce-ar trebui să învăţ eu din astă”.

Corect, nimic de zis, dar ordinea mi se pare un pic pe dos. Cred că mai degrabă aş vrea să înţeleg, de ce eu. Dacă aş putea primi un răspuns sec şi concret, ceva de genul…nu ştiu, „pentru că ai fost un om rău”, „pentru că te-ăi purtat urât cu X”, „pentru că nu ai mâncat tot din farfurie”, „pentru că refuzai să plângi când te troznea maică-ta”, „pentru că trăgeai mâţele de coadă imediat ce le prindeai” (apropos, asta nu s-a întâmplat absolut niciodată), cred că mi-ar fi mai uşor să trag concluzii, să extrag învăţăminte, să iau notiţe, în caz că pe viitor sunt tentată să uit.

Cică ordinea universală, mai presus de înţelegerea şi logica noastră, deţine fire încurcate, palme după ceafă, secrete bine cifrate, şuturi în fund, necesită doze de înţelepciune şi suflet, pe care eu, sinceră să fiu, nu ştiu dacă le deţin în dotare, sau dacă le am, nu ştiu unde să le găsesc ca să pot uza de ele.

Mereu am fost un om simplu, şi mi-au plăcut problemele simple. Dacă îşi poate imagina cineva, într-un an am fost olimpică la mate, şi asta s-a întâmplat doar pentru că atunci, nu ştiu cum, aveam capacitatea de a descompune orice tărăşenie în probleme simple, uşor de rezolvat, pe rând. Când nu am mai ştiut, sau nu am mai putut face asta, s-a terminat. Nu îmi plac jocurile astea încâlcite de-a şoarecele şi pisica, nu-mi plac puzzle-urile, în care culmea, eu sunt cap de afiş.

Vedeţi şi voi, îmi plac cuvintele simple, culorile clare, alea pe care le pot deosebi şi numi, îmi plac poveştile care curg frumos, nu am avut idile de dragoste încâlcite, poate doar prea tăcute, nu am avut mari minciuni, înşelătorii şi ascunzişuri, când eram mică nu îmi plăcea să mă joc de-a v-aţi ascunselea.

Acum, mă trezesc în faţa acestei „enigme” pentru rezolvarea căreia nu am nicio cheie. Cum fac? Cică să mă liniştesc, să-mi reiau cursul, apoi toate misterele se vor risipi, evident, când le va veni timpul. Eu nu am răbdare. De câţiva ani mă tot strădui să am, mă strădui să înţeleg, şi văd în fiecare zi că nu dau nicicum de capătul acestui fir.

Nu am răbdare, nu am avut niciodată, şi nici nu înţeleg de ce trebuie să am. Tare mi-ar plăcea să înţeleg acum, dacă se poate chiar cu ceva timp în urmă, „de ce eu”?

M-am plictisit de clişee, de tot felu’ de vorbe goale şi seci; am înţeles deja că mă conturez ca om, că învăţ, că experienţele îmi completează personalitatea, că naiba mai ştie ce. Şi totuşi…de ce eu?

Ştiu că se poate mai rău, mai tragic, mai dureros, că oamenii se ridică din cenuşi mai fierbinţi de atât, ştiu că toată viaţa mea de până acum am fugit şi m-am ascuns de lamentări şi de jelanii de orice fel, numa’ că jur că nu mai pot.

În momentul ăsta mă simt ca un şoricel lobotomat, care deşi e în faţa unei uşi, se învârte după coadă şi nu vede ieşirea.

Credeţi-mă că e „uşor” frustrant şi jur că aş vrea să dau cuiva una după ceafă, însă din păcate, nu mă găsesc decât pe mine în fişetul cu răspunsuri.

Postarea cu numărul 100, coincide la o distanţă de două săptămâni, cu aniversarea de doi ani a  Cuvintelor Simple. Când am scris prima dată, am stat şi m-am gândit două săptămâni dacă să pun sau nu pe blog, apoi mi-a mai luat încă o săptămână să fac public link-ul pe pagina mea de facebook.

Au fost cunoscuţi care m-au recunoscut imediat printre rânduri, au fost şi alţii care au avut nevoie de câteva luni până s-au convins şi au crezut că sunt eu.

De atunci, cu mici întreruperi ne întâlnim în fiecare marţi. Am fost întrebată de ce marţea. Mi s-a părut a fi cea mai bună zi dintre toate, cea mai nebăgată în seamă şi mai ofertantă.

Am ales să oglindesc aici, de-a lungul timpului, pagini din caietele mele, poezii scrise când aveam 12 ani, poveşti de iubire, drame, nelinişti.

Nu a fost simplu, deşi titlul spune altceva. Mereu mi-a fost teamă, înainte de fiecare postare; şi acum îmi mai e teamă; mereu începe să-mi bată inima cu câteva minute înainte de ora 4. Încerc să îmi imaginez ce simte şi ce crede fiecare dintre voi când citeşte, cunoscuţi sau necunoscuţi, încerc să anticipez dacă vă va plăcea sau nu, dacă trezeşte în fiecare vreo emoţie. Nu am încercat niciodată să scriu comercial, nu m-a interesat vandabilitatea produsului; mereu am sperat că în fiecare va trezi o emoţii diverse, măcar un cuvânt citit. De fiecare dată m-am bucurat enorm când am primit mesaje de la cei care au citit şi mi-au spus că în rândul sau în pasajul cutare parcă le-am pus gândurile pe foaie, le-am exprimat sentimentele. Bucurie mai mare de atât nu există.

După doi ani, o sută de postări şi multe, uluitor de multe vizualizări, eu şi Cuvintele Simple vă mulţumim, şi suntem onorate că ne citiţi.

Până la următoarea aniversare, vă îndemn: „Priviţi Cerul”.

Aş vrea să vă povestesc, dar nu ştiu ce.

M-am tot gândit zilele astea dacă vreau să vorbesc despre tot ceea ce a fost, sau vreau să trec peste, dacă vreau să vă povestesc despre orice altceva, pentru că am ajuns la suprasaturaţie.

Mă întreba cineva astăzi: „Pe scurt, zi-mi şi mie că nu mă pricep şi nu prea înţeleg, practic ce ţi-au făcut?”. Pe scurt, mi-au făcut o bilă de metal în cap. Asta e varianta pe foarte scurt. Varianta mai lungă, va rămâne rezervată pentru cei care au fost acolo şi au văzut, pentru cei care au fost aici şi au văzut.

Vă voi povesti despre încă una dintre lecţiile acestei perioade, pe care încă mă strădui să o asimilez, la care încă lucrez. Acceptarea.

A trebuit să ajung acolo să aflu fapte medicale pe care nu a fost nimeni în stare să mi le spună timp de patru ani aici. O fi neştiinţă, o fi iresponsabilitate, o fi nepăsare, o fi lipsă de profesionalism, o fi câte puţin din toate, nu-mi dau seama. Cert este că a trebuit să ajung acolo şi să înghit în sec aflând şi trebuind să accept pe termen scurt, foarte scurt lucruri importante despre mine.

Legat de faptul că am capul mai varză decât ştiam, şi decât îmi plăcea să cred, a trebuit să învăţ să accept că decizia pe care a luat-o echipa de medici a fost cea mai bună pentru mine.

A trebuit să accept frustrarea. Am plecat cu gândul că mă voi întoarce ok, că gata, se va sfârşi totul. În loc de asta, m-am întors cu gândul că totul e doar pe jumătate gata, că probabil există o logică, pe care eu nu o pot înţelege, că aşa cum zice titlul uneia dintre cărţile mele preferate, există o „Ordine Naturală a Lucrurilor”. Mă voi întoarce acolo, şi îmi dau seamă cu durere că dacă aş fi luat decizia să rămân aici pentru intervenţie, mi-ar fi fost fatal.

A trebuit să accept că spre deosebire de societatea în care trăiesc, şi unde de fiecare dată când am ajuns în salonul unui spital (din păcate prea des), există o societate unde nu sunt tratată ca o bubă socială. Pentru prima dată nu am mai avut sentimentul că parazitez o societate şi că ar trebui să fiu extirpată. Îmi pare rău că trebuie să spun o astfel de cruzime, dar aşa am simţit. A trebuit să accept acum atitudinea acelor oameni care s-au comportat cu mine cu căldură, cu înţelegere, discreţie şi bun simţ.

Nu o să vă povestesc despre condiţiile din acel spital de stat, unde am primit tot ceea ce aveam nevoie, dar vă voi aminti despre atitudinea incredibilă pe care au avut-o pentru confortul meu psihic şi fizic. A fost o încercare grea pentru mine, dar şi ei m-au ajutat să fie totul mai simplu. Îmi pare rău că trebuie să spun că aici după o simplă examinare angiografică nu am fost om o lună şi că acolo, după o intervenţie, tehnic similară, practic infinit mai grea mi-am revenit mai repede decât după o extracţie de măsea. Eram pregătită pentru tot ce îmi puteam imagina mai rău. Asta a făcut să fiu prea ocupată pentru a mă pregăti să fie totul simplu şi uşor. Am fost luată prin surprindere. Parcă mi-era ruşine să spun că nu mă doare nimic, când toată lumea se aştepta să fie fix pe dos. Eram pregătită pentru discriminare şi pentru o atitudine dispreţuitoare. Nu am avut parte nici de asta. Toată lumea s-a purtat corect. E un alt nume pentru civilizat.

Nu a fost totul simplu şi lin, am fost isterică, am fost stresată, a fost greu, mi-au trecut prin minte lucruri de neînchipuit în alte condiţii, am avut probleme cu transferul bancar, mi-a trecut prin cap să-mi bag picioarele în ei de bani şi să fug din spital, m-am gândit de nenumărate ori că nu se poate sfârşi aşa, că trebuie, că nu se poate să nu fie altfel, a trebuit să învăţ atunci, acolo, să accept, cât de bine am putut eu, aşa cum m-am priceput să accept toate stările ciudate. Habar nu am dacă am reuşit. Am sentimentul că nu, de asta spuneam că mai am de lucrat la asta.

Până una alta sunt Cea-Mai-Frumoasă-Fată-cu-un-Ochi-pe-Jumătate-Închis-şi-o-Bilă-de-Metal-în-Cap.

Ceea ce primim înapoi reprezintă oglinda, măsura întreagă a ceea ce suntem, a ceea ce dăm. Din fericire, aici nu se poate cu ocaua mică.

Mă uimeşte să văd persoane mature care încă se întreabă de ce nu au prieteni, de ce nu îi ajută nimeni, de ce sunt singuri, de ce alţii „au”. În schimb, nu îşi pun întrebări. Nu se întreabă niciodată ce au dat în schimb, de ce au pretenţia să primească atunci când nu dau nimic. Nu se întreabă niciodată ce au dat ceilalţi, care este „preţul” pe care alţii l-au plătit, care şi câte au fost momentele în care au dat…

Prietenia este o investiţie riscantă, fără beneficii cuantificabile pe termen scurt. Întâi te întrebi ce poţi da tu, abia apoi, ce poţi primi de la celălalt. Nu porneşti cu un capital pe care să îl tranzacţionezi sigur, în obligaţiuni garantate de stat, să îţi primeşti cuminte dobânda anuală. Îţi asumi riscul; aşa e fair-play.

Sunt lecţii care se învaţă în copilărie. Mă întorc la perioada de aur, la cei 7 ani de acasă, perioadă în care unii dintre noi sunt crescuţi sălbatic, ca nişte fiare, cu lecţii simple şi violente de supravieţuire, cu egoism, cu ură şi ciudă; alţii în schimb, sunt învăţaţi de acasă, de ai lor să dea…sentimente, prietenie, voie bună, altruism. Atunci învăţăm să fim prieteni; în primul rând nouă înşine, apoi celorlalţi. Atunci înveţi să laşi de la tine, să înţelegi, să faci concesii, să respecţi. Mai ales să respecţi. Asta este o lecţie pe care o învăţăm greu, unii dintre noi, niciodată.

Am simţit nevoia acestor rânduri, pentru că în ultima vreme, în jurul meu văd din ce în ce mai mulţi nedumeriţi. Din ce în ce mai mulţi oameni care nu înţeleg, din ce în ce mai mulţi îmbufnaţi, înrăiţi, mărunţitori din buze, mincinoşi, prefăcuţi…Îmbracă haina bunului prieten până când invariabil arama îşi arată faţa urâtă.

Mi-e milă de ei; de fapt, mai mult silă decât milă. Mă amuză, şi mă fac să zâmbesc cinic dintr-un colţ de gură, amar, dezamăgită.

Spuneam zilele trecute că nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă poate vindeca de optimism. Mereu voi crede în oameni, mereu, voi spera că nu s-a pierdut totul.

Vă urez dragii mei, vă ţin pumnii strânşi, m-aş şi ruga pentru voi să aveţi parte de momentul ăla de sclipire, de geniu, de atingere divină, care să vă facă să înţelegeţi. Atât. E simplu.

Profu’ meu de desen din generală era poreclit Musca Ţeţe. Era un personaj înalt şi uscăţiv, uşor adus de spate, urât ca noaptea, pe numele său oficial Domnu’ Oprea.

La un moment dat, dându-şi seama că ar fi pierdut timpul cu noi, punându-ne să desenăm „case dărâmate”, vorba tatei, că altceva nu ieşea din mâinile mele, a decis să modifice uşor programa şi în timpul orelor de desen, în care nu am fi făcut decât să ne mânjim cu acuarele, să ne predea istoria artei.

A fost, cred, cea mai inteligentă decizie pe care putea să o ia, astfel încât să facă şi el ceva ce-i place, să stăpânească şi haosul din clasă, pentru că nu eram chiar cea mai ortodoxă adunătură, să ne şi înveţe ceva bun.

Şi-a dat absolut toată silinţa: ne aducea tot felu’ de planşe şi albume, ne făcea scheme, ne dădea teme pentru acasă şi periodic, lucrări de control. Nu ştiu de câţi dintre noi s-a prins câte ceva, însă mie mi-a plăcut la nebunie. Atât de tare m-a prins, încât am început să ascund mărunţişu’ din casă ca să mă duc la Constanţa să îmi cumpăr albume de artă (la noi în oraş aşa ceva era imposibil de găsit).

Tot ceea ce am învăţat despre artă de atunci a început; ori de câte ori am mers pe undeva şi am fost în stare să recunosc un stil arhitectural, sau un tablou, mi-l aminteam pe Musca Ţeţe, cum umbla adus de spate printre bănci, cu o reproducere în mână şi ne povestea.

Era greu să iei notiţe la orele lui. Vorbea repede, pătimaş şi uita să facă pauze. Atunci am învăţat să scriu cu prescurtări.

O perioadă, în timpul anilor mei zbuciumaţi de liceu am uitat de el; am uitat tot ceea ce ne învăţase, pentru ca într-o bună zi, să-mi dau seamă că nu se pierduse nimic; totul era acolo, ordonat frumos, clasat pe perioade şi epoci, ca în cărţile alea frumos colorate „…ISME”.

De domnul Oprea nu mai ştiu nimic de când am terminat generala. Îmi dau seama, pe zi ce trece, din ce în ce mai tare, cât de mult au contat în viaţa mea, în ceea ce îmi place acum mai mult pe lume, arta şi literatura, dumnealui şi domnu’ Baubec, tătaru’ încăpăţânat şi sever, care ne-a învăţat limba română, care ne-a băgat gramatica în cap, oriunde a găsit un spaţiu liber. Îmi amintesc şi acum ce jale era dacă intra Baubec în clasă la începutul orelor şi nu ne găsea scriind, copiind texte din manual. Atunci ni se părea un căpcăun absurd, dar nu cred să fi fost vreunu dintre noi „capabil” de a săvârşi sagrilegiul unui dezacord la o teză sau când era ascultat la o lecţie.

Nu vreau acum să încep cu poveşti de pe vremea mea, dar uitându-mă la fiecare pas la generaţia „mai m-am decât”, nu mă pot împiedica să mă gândesc la pufniturile încruntate ale domnului Baubec, la lecţiile aspre pe care ni le dădea şi la sudorile reci care ne treceau chiar şi numai când îi pomeneam numele. Acum îmi dau seama, că mie una, nu îmi era frică de el. Nu aveam de ce, pentru că era un om incredibil de bun; mă teroriza însă, teama de a nu mă face de ruşine. Cred că era cel mai rău coşmar pe care l-aş fi putut trăi pe vremea aia. E adevărat că atunci, pentru noi contau alte lucruri, aveam alte valori, ne înspăimântau lucruri care pentru copiii de acum sunt de neconceput.

Nu îmi pare rău. Ştiu sigur că măcar noţiunile elementare le-am învăţat, şi orice ar fi, nu se poate spune că măcar anumite lucruri mi-au trecut o dată-n viaţă pe la ureche.

Hmmm…abia acum îmi dau seama de ce acu’ două zile, o puştoaică de optişpe’ ani mi-a vorbit cu „dumneavoastră”, de s-a zbârlit iremediabil pielea pe mine. Şi toţuşi, pe vremea mea, parcă era altfel…cel puţin, era mai inocent totul.

Stăteam într-o zi într-un supermagazin, şi mă învârteam fără rost încercând să cumpăr ceva de mâncare. Să ne înţelegem: prin ceva de mâncare căutam ceva gustos, sănătos, aspectuos şi gata preparat. Ultimul lucru de care mai aveam chef era să mă duc acasă, să mai stau încă cel puţin două ore în picioare în bucătărie, ca abia apoi să poată fi mâncat într-o oarecare formă.

Nu îmi venea să cred că nimic, dar absolut nimic nu întrunea condiţiile minime.

Înainte să plec de acasă pusesem întrebarea clasică: „Ce iau de mâncare?”. Răspunsul, ca de obicei: „Vezi tu ce te inspiră, ceva bun, da’ bun să fie, şi ia şi ceva să avem pentru dimineaţă”. Iau, nimic de zis, dar ce?

Am sfârşit prin a umple coşul de tot felu’ de mizerii, dar asta e altă poveste deja.

Cu prima ocazie când am fost acasă am întrebat-o pe mama: „Mă mamă, io când eram mică ce mâncam dimineaţa?”.

A făcut o pauză lungă, şi-a tras ochelarii de pe nas, a dat să zică ceva şi s-a oprit. După alte câteva momente a zis: „Nu ştiu, nu mai ţin minte”. „Mă mamă, dă-o naibii de treabă, io nu-mi mai aduc aminte, că eram prea mică, da’ te rog io frumos fă un efort de memorie. Ce mâncam eu dimineaţa, în anii ’80, înainte să plec la grădiniţă şi pe urmă la şcoală?”.

Se vedea cum biata femeie face eforturi disperate să-şi amintească. Până la urmă zice: „roşii cu brânză”. „Bine mă, asta mâncam vara, când era sezon, că altfel, nu găseai codiţă de roşie pe nicăieri”. „…Păi iarna mâncai de-ale porcului”. „Bine femeie! iarna şi vara, şi în rest? Că nu mâncam doar două anotimpuri pe an, mai mâncam şi toamna şi primăvara”.

Stă mama, se chinuie, se frământă şi începe: „mâncai brânză cu smântână, ouă fierte, pâine prăjită cu unt făcut de bunică-ta şi gem, biscuiţi, mai făceam câteodată rost de câte o cutie de pate de ficat, sau parizer, da’ asta mai rar. Beai ceai şi lapte cu cacao, da erau şi dimineţi când nu vroiai nimic. În rest, nu-ţi lipseau niciodată merele”.

Mama s-a ridicat şi şi-a văzut de treaba ei, iar eu am rămas năucă să mă gândesc cum a fost posibil ca generaţii întregi de copii să crească (destul de frumos, aş spune), fără sute de sortimente de lapte, iaurturi, iaurţele cu fructe sau fără, de băut, mâncat şi aruncat pe pereţi, fără cereale cu sau fără surprize, gusturi, forme arome şi culori, fără brânzici, care mai de care mai sofisticate, fără cărnuri vidate, mezeluri speciale pentru copii, fără fiţe şi mofturi.

Nu pot să cred că mama şi atât de multe alte mame, nu se fâţâia ore în şir printre rafturi împingând la cărucioare pline ochi, cu un plod urlător atârnat de ea. Parcă mi se pare imposibil că ne-am făcut mari fără piureuri din fructe exotice blenduite cu grijă, că banane vedeam numa’ de sărbători, dezvelite pe furiş din ziare, date jos cu zgârcenie de pe şifonieru’ din camera aia bună, neîncălzită.

Mă uitam la mama ca la o făptură de pe altă planetă şi am întrebat-o: „Şi atât? Numa’ atât mâncam io dimineaţa? Nimic altceva?”. Parcă aşteptam să mai zică ceva, trebuia să mai urmeze ceva. Nu se putea să fie doar atât. Nu aveam cum să cresc măncând ani în şir aceleaşi cinci chestii numa’ că schimbate între ele. Părea imposibil. Se opreşte mama din treabă, se uită la mine: „Păi ce mamă, pe vremea aia era altceva?!? Nu găseai altceva de mâncare, şi tu tot ai fost norocoasă că erau alde bunică-ta la sat, altfel ai fi mâncat şi tu ca toţi ceilalţi copii margarină cu pâine”.

Deci… se poate …se poate şi aşa… şi mi-au apărut brusc în minte toţi mucoşii urlători din magazine, şi toate mamele care le pun în coş tot ce-şi aleg de pe rafturi cu mânuţe dolofane de viitori obezi cardiaci.

Am fost în Italia în toate anotimpurile, în toate stările de spirit şi în diverse combinaţii: cu mama, cu prietenele, cu prietena, cu fostul iubit. De fiecare dată m-a fascinat sufletul ei cald, chiar dacă s-a întâmplat să tremur sub zloata îngheţată de sfârşit de noiembrie.

Este o destinaţie prea puţin primitoare cu românii, exploatată în profunzime, învârtită pe toate părţile, vulgarizată pe alocuri…şi totuşi, o iubesc pentru toate câte mi-a dat cu generozitate, cu poezie, uneori în ciuda oamenilor pe care i-am întâlnit.

Am trăit acolo, experienţe profund spirituale, senzuale, culturale, culinare cum nu mi s-a mai întâmplat în altă parte.

Prima noastră întâlnire a fost acum vreo 6 ani, când am şi stat cel mai mult, vreo două săptămâni. Experienţa mea Toscană şi-a pus amprenta asupra a tot ceea ce urma să văd din acel moment, asupra tuturor celorlalte ţări pe care urma să le întâlnesc, asupra felului în care urma să diger muzeele, să înţeleg şi să simt frumosul. Am revenit după aceea la Florenţa de încă două ori, de fiecare dată cu aceeaşi emoţie, cu aceeaşi bucurie, cu sentimentul că revezi un iubit de care nu ai reuşit niciodată să te desprinzi definitiv.

Odată ce ai reuşit să te legi de tot ceea ce are Italia mai pur şi mai frumos, începând cu moştenirea etruscă, va fi greu să ai alt termen de comparaţie. Îmi asum ceea ce spun. Nicicând cerul nu a mai fost la fel, după ce, zile la rând m-a ars soarele de vară din Chianti în goana unei motociclete, printre podgorii, oprind uneori să mănânc anghinare murată şi brânză la umbra chiparoşilor de la marginea unor drumuri uitate de lume şi de timp. Am avut atunci noroc cu Ferdi, care născut acolo fiind, a ştiut să îmi arate cu aerul că atunci descoperă şi el, minunăţii pe care nu toţi turiştii le văd. M-a lăsat să mă bucur de tot, a stat răbdător lângă muţenia mea, plîmbându-mă prin locuri de care îmi voi aminti mereu cu sufletul cald.

Spuneam că am cunoscut Italia în varii anotimpuri şi companii, însă nu am reuşit până acum să cobor spre sud, să cunosc lumea ancestrală, anacronică de acolo. Am rămas in nord, captiva Toscanei, prizonieră a Familiei Medici şi a încă vreo câteva oraşe.

Cu aer de anecdotă, vreau să vă povestesc cum la un moment dat, venind spre Florenţa, Dumnezeu mai ştie de unde, urma să ne oprim într-un oraş din apropiere unde se ţinea un festival culinar al mâncărurilor gătite exclusiv din carne de mistreţ. Am oprit la marginea drumului, din motive uşor de bănuit. Am mers vreo zece metri prin desiş, şi fix când cugetam că locul e numai bun, se aude un foşgăit nu prea departe, adică foarte aproape şi lângă mine a apărut un mistreţ măricel, de toată frumuseţea, uşor nedumerit, e drept. Nu-mi dau sema cine s-a speriat mai tare…eu sau el, cert este că nu mi-a mai trebuit nimic, am ajuns din doi paşi la maşină, şi numai după ce am blocat portiera am fost în stare să îndrug două vorbe. Nu a mai contat, când după câteva ore am mâncat cele mai bune paste cu carne de mistreţ care s-au pomenit vreodată, făcute în cazane uriaşe, de oameni veseli şi extraordinar de gălăgioşi.

Nu vă înşir oraşele pe care le-am vizitat…nu are sens. De fiecare dată, fiecare oraş în care am revenit a fost nou, îmbrăcat în altă lumină, ascunzând alte comori şi alte bucurii. Din punctul meu de vedere drumurile nu duc la Roma, deşi m-a cucerit definitiv cu poveştile şi decadenţa ei; duc spre minunăţiile ascunse între colinele îmbrăcate în măslini şi vie din Toscana, spre Ufizzi şi Santa Maria del Fiore, către Michelangelo şi Dante.

Am reuşit să o duc şi pe mama într-o toamnă în Italia. Am plimbat-o pe cărări abrupte, spânzurate deasupra Mării Ligurice, am lăsat-o să inspire aerul impregnat de pesto şi pecorino, am ridicat şi pentru ea un colţ de cortină.

Mi-e dor, mereu îmi va fi dor de hoinăreala cu fetele pe străzile arse de soare, mă voi gândi cu drag la nopţile parfumate petrecute cu iubitul meu de atunci, la umbrele castelelor pe coline, la mirosul răspândit în aer de chiparoşi şi pământul ars, la roşiile ucate şi la emoţiile atât de multor Pieta.

Singurii oameni din lume care i-au spus vreodată Lucia au fost tante Aurora Popeea, nebuna cartierului şi taică-su, Moş Ghiţă. Luciei nu i-a plăcut niciodată acest al doilea nume al ei, şi nu înţelegea de ce ei doi se încăpăţânează să o strige aşa, deşi ea le explicase că nu-i place deloc.

Moş Ghiţă s-a prăpădit când Lucia avea trei ani. Nu şi l-a amintit niciodată prea bine. Are cu el câteva imagini sepia, şterse de ani, cu moşu stând pe scaun, sprijinit în baston aproape de colţul casei. O striga de câte ori o vedea ieşind în casă: „Lucica, ce faci tu Lucica?”. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care ei doi nu au fost niciodată prieteni.

Când era mică, Lucia stătea cu nasul lipit de şipcile verzi ale gardului, şi se uita cu teamă la universul misterios de dincolo. O dată pe an venea de la Întorsura Buzăului sora lu’ tante Aurora şi făcea curat. În rest, curtea se umplea de bălării mai înalte decât Lucia, de obiecte de tot felu’ şi de vietăţi misterioase. Într-o zi a zărit printre şipcile gardului chiar şi o broască ţestoasă, pe lângă faptul că era paradisul pisicilor fără căpătâi din cartier.

Se spunea că tante Aurora a înnebunit din cauza unei decepţii în dragoste şi din cauza unei prea mari şi prea ascuţite inteligenţe. Vorbea impecabil franceza şi engleza, lucru mare pentru vremurile acelea, şi din când în când o pândea pe Lucia să o înveţe câte-n lună şi-n stele. În rest, îi aştepta pe Americani. Erau perioade când zile în şir, tante Aurora stătea în mijlocul grădinii lângă vişinul sălbăticit şi striga într-una, făcând bezele la cer „Vive America”. Pe vremea aia Lucia nu ştia decât că îi tulbura liniştea lecturilor de vară. Nici măcar Securitatea nu se deranja cu ea. Americanii nu aveau să vină.

La un moment dat, Lucia s-a împrietenit cu Tony, căţelandrul pripăşit în curte la tante Aurora. După ce a mai crescut, Tony venea destul de des la poarta curţii vecine după mâncare, aşa că s-a împrietenit cu fetiţa care se juca cu el. În timp, căţelul s-a transformat în umbra lui tante Aurora. Dormea cu ea în pat, o urmărea pretutindeni, şi când nu mergeau de colo colo, stătea cu botul pe galoşii ei bărbăteşti, invariabil cu câteva numere mai mari.

Câteodată Lucia mai şi stătea de vorbă cu tante Aurora. În timp a început să nu o mai deranjeze, o asculta cu răbdare înţelegând nevoia ei de a sta de vorbă cu cineva, o lăsa să-i dăruiască shocolată, fără a se mai cutremura de degetele ei murdare şi uneori, pline de lovituri.

Tante Aurora se străduia să o înveţe pe Lucia să devină o adevărată doamnă. Mereu îi atrăgea atenţia că nu se cuvine ca o domnişoară să fie tunsă scurt, să umble cu nădragii suflecaţi, să alerge sau să ţipe şi să joace fotbal cu băieţii din cartier. Strădaniile ei au rămas fără rezultat, pentru că Lucia lua în piept toate gardurile pe care le găsea în cale, îşi rupea hainele în copaci şi numai iarna îi cădeau cojile din genunchi.

După ce a mai trecut timpul, tante Aurora a început să se intereseze de ceea ce se întâmplă la şcoală, a încercat să o înveţe pe Lucia franceză şi a vrut să-i dăruiască nişte cărţi, numai că nu rămăsese niciuna care să fi scăpat de foamea şobolanilor.

Lucia nu se mai uita printre şipcile verzi ale gardului şi încet încet a prins curaj şi chiar a trecut cu tatăl ei…dincolo; doar o dată sau de două ori, pentru că ceva din curtea vecină trebuia să rămână în lumea tainică a copilăriei. Tony a îmbătrânit, vişinul sălbăticit a fost tăiat, iar tatăl Luciei a cumpărat o coasă cam boantă şi din când în când punea bălăriile la pământ. Nu de alta, dar o vecină susţinea că într-o zi a văzut un şarpe.

Povestea Luciei a luat sfârşit când a plecat de acolo, iar tante Aurora a rămas să fie îngrijită de cineva, să strige din ce în ce mai rar „Vive America”, când locul şipcilor verzi de lemn a fost luat de un zid înalt, când bălăriile din curtea vecină au dispărut sub plăci de beton, când în cele din urma Tante Aurora s-a stins fără să o mai fi văzut nimeni de luni bune, când Luciei nu i-a mai spus nimeni Lucia, aşa cum îşi dorise toată copilăria…

Titlul mi l-a inspirat Naghib Mahfuz, dar nu despre el vreau să vă povestesc. Încă nu am stabilit o relaţie cu el, aşa că nu am mare lucru a vă spune. Nu am reuşit să îl plasez exact între preferinţele mele, să-i găsesc un loc. Ştiu doar că e sub Rushdie, acel Rushdie din perioada când între mine şi el nu interveniseră consumismul şi marketingul.

Băieţii de pe strada mea erau în proporţie covârşitoare musulmani. Vara, mai creştea numărul românilor, odată cu venirea lui Alex de la Bucureşti, pentru vacanţă. Creştea numărul lor, în sensul că vara erau trei.

Alex era un fel de vedetă a străzii; când apărea el era clar că a început vacanţa, era clar că urmează o lungă perioadă fără griji. Venea cu un aer destul de străin de strada noastră, de obiceiurile noastre, şi mai ales, nu ştia ce înseamnă „kel minda”.

Ultima dată când am fost acasă, am făcut cu mama un exerciţiu de memorie, am întrebat-o de fiecare în parte ce şi cum mai ştie, ce-a mai auzit din vecini, care pe unde mai este. Am început de sus, de la intersecţia cu Mărgăritarului, cu Onel și Givan, până am ajuns jos, pe bucata noastră de stradă la  Edvin şi Caidu, cei mai mici dintre băieţii de pe strada noastră.

Nu prea au mai rămas băieţi pe strada noastră; au plecat care încotro. De mulţi, nici ea nu mai ştie nimic; de când s-a mutat de acolo, a cam pierdut legăturile cu toată lumea.

Băieţii erau toţi mai mari decât mine, nu prea mă jucam cu ei când eram mică; aveau gaşca lor, care se amesteca cu mucoşii cine ştie cum, întâmplător. Nu puteam ţine pasu’ cu ei nici la drăcii, nici la jocuri.

Tanerică ce se mai juca cu mine, da’ mare boacănă de joc ne găsisem şi noi: organizasem la el în curte, pe peluza din faţa casei lui un cimitir de păsări, cu precădere vrăbii, pe care le dezgropam periodic să vedem cum arată. Da, ştiu, e sinistru, dar cam atât ştiam noi atunci printre mâncatul de chiftele din noroi amestecat cu iarba pisicii şi altele cam în aceeaşi notă. A fost distractiv până ne-a văzut mamă-sa într-o zi şi s-a dus naibii tot; nu numai că ne-a certat ea, dar m-a şi pârât acasă şi m-a chelfănit şi mama rău de tot, aşa că vreo două săptămâni m-am jucat singură în curte.

După ce am mai crescut şi noi, a apărut un val nou de ţânci. Mi-i amintesc pe toţi, cum umblau crăcănaţi pe stradă proaspăt circumcişi, îmbrăcaţi în veşmintele lor lungi, albe, brodate migălos şi cu tichii pe cap. Cu ăştia mici ne mai jucam, pentru că aveau surori de vârsta noastră şi cum îi aveau în grijă, se ţineau scai de noi peste tot. Îmi amintesc cu drag de ei. Erau haioşi tare, le plăcea să joace fotbal şi „flori–fete”.

Ultima dată când i-am văzut, nu-mi venea să cred. Mă uitam la ei, şi eram şocată de cât sunt de înalţi, de felul în care s-au transformat în bărbaţi de-a dreptu’. În 2006 când am plecat noi de pe stradă erau copii; acum i-am recunoscut doar pentru că păstrau din trăsăturile bunicilor lor, alde ani şi babai, cei care erau familiile noastre ale tuturor.